VAMA a 3-a,
A CLEVETIRII, JUDECĂRII ŞI OSÎNDIRII APROAPELUI
De la acea vamă mergînd noi in sus, în care timp îngerii îmi povesteau acestea, am ajuns la vama clevetirii, calomniei, ponegririi, vorbirii de rău, umilirii aproa-pelui, a înjurăturilor, batjocora unită cu uitarea pro-priilor sale greşeli şi păcate, a judecării şi osîndirii aproapelui. Acolo am văzut că se cercetează cu deamânuntul toţi aceia care au nesocotit Cuvîntul lui Dumnezeu, care zice: „Nu judecaţi, ca să nu fiţi judecaţi. Nu osîndiţi şi nu vă veţi osîndi. Câ- cu ce judecată veţi judeca veţi fi judecaţi, şi cu ce măsură veţi măsura, se va măsura vouă şi se va adăuga vouă celor ce auziţi acestea. Şi, ce vezi paiul care este în ochiul fratelui tău, şi bîma care-i în ochiul tău n-o simţi? Sau cum zici:
„Lasâ-mă frate (soro) să scot paiul din ochiul tău, şi iată, bîma este în ochiul tău ?" Făţarnice, scoate mai întîi bîrna din ochiul tău şi atunci vei vedea să scoţi paiul din ochiul fratelui tău... Adevăr grăiesc vouă, că pentru tot cuvîntul deşert pe care-l vor grăi oamenii, vor să dea seama de dînsul în ziua Judecăţii. Din cuvintele tale te vei îndrepta şi din cuvintele tale te vei osîndi... Cînd va veni Fiul Omului în Slava Tatălui Său cu Sfinţii Săi îngeri, atunci va răsplăti fiecăruia după faptele (adică după gîndurile, cuvintele şi lucrurile) lui... Eu sînt Cel ce încerc inimile şi rărunchii şi voi da fiecăruia
după faptele sale" (Mt 25 31-46; Ape. 22 12; Lc. 3 14 ).
Mulţi dintre cei grabnici în a cleveti, judeca şi osîndi pe aproapele lor, cad în aceeaşi osîndă, ba chiar şi mai grea, ei înşişi fiind plini de toată nedreptatea, de curvie, de viclenie, de lăcomie, de răutăţi, plini de pizmă, de ucidere, de sfadă, de înşelăciune, de năravuri rele, şoptitori şi grăitori de rău, urîtori de Dumnezeu, ocărîtori, semeţi, trufaşi, aflători de rele, neascultători de părinţi, neînţelegători, nestatornici în aşezăminte, fără dragoste, neîmpăcaţi, nemilostivi, oameni decăzuţi, oare ştiind dreptatea lui Dumnezeu că cei ce fac unele ca a c e s t e a s u n t vrednici de moarte, nu numai că fac acestea, ci încă şi b i n e v o i e s c cu cei ce le F A C . .. Pentru aceasta şi strigă Apostolul:
„Ori-cine ai fi tu, o, omule, tot cel ce judeci, că în ce judeci pe altul, pe tine însuţi te osîndeşti, că aceleaşi faci, cel ce judeci, şi ştiu că judecata l u i Dumnezeu este după adevăr asupra celor ce fac unele ca acestea.
S I O A R E socoteşti'acestea o, omule, cel ce judeci pe cei ce fac unele ca acestea, şi tu însuţi aceleaşi faci, că vei scăpa de judecata lui Dumnezeu ? Sau nu bagi seamă de bogăţiile bunătăţii Lui, şi de îngăduinţa S I D E I ndelungă răbdarea Lui, necunoscînd că bunătatea lui Dumnezeu te aduce la pocăinţă? Ci, după împietrită şi nepocăita ta inimă, iţi aduni ţie mînie în ziua mîniei şi a descoperirii dreptei judecăţi a lui Dumnezeu, C A R E va răsplăti fiecăruia după faptele lui . . .Aşadar, cel C E mănîncă pe cel ce nu mănîncă, să nu-l defăimeze, şi cel ce nu mănîncă pe cel ce mănîncă, să nu-l osîndească; câ .Dumnezeu l-a primit pe dînsul. Tu cine eşti C A R E judeci pe slugă străină? Domnului său stă sau cade. Şi va sta, că puternic este Dumnezeu a-l pune pe dînsul să stea. . . Dar tu ce judeci pe fratele tău ? Sau şi tu, ce defăimezi pe fratele tău ? Că toţi vom sta înaintea judecăţii lui Hristos. Drept aceia, mai înainte de V R E M E nimic să nu judecaţi, pînă va veni Domnul, C A R E va scoate la lumină lucrurile tuturor inimilor. Atunci fiecare îşi va căpăta de la, Dumnezeu lauda s a . . . De zideşte cineva pe această temelie — Hristos — aur, argint, pietre scumpe, lemne, fin, trestie, al fiecăruia lucru arătat va fi, că focul il va lămuri. Şi al căruia lucru va arde, se va păgubi, iar el însuşi se va mintui, însă aşa ca prin foc. . . Aşadar, fiecare din noi de sine îşi va da S E A M A înaintea lui Dumnezeu. D E C I , mai mult să nu judecăm unul pe altul; C I aceasta M A I vîrtos să judecaţi, ca să nu puneţi împiedicare fratelui sau sminteală" (Mt.7 1-5; Lc:6 37; Mc'.4 24; Rom. 2 1-6; 14 3-4, 10-13;
1 Cor. 4 5; 3 10-15;.
Adeseori noi ne lăudăm şi ne credem superiori şi stăpînitori peste alţii, cu înţelepciunea pe care ne-a dat-o Dumnezeu şi ne-a ajutat a ne-o dezvolta, dar dacă El ar fi dat acest dar aproapelui
clevetit de noi, atunci ne-ar conveni A fi clevetiţi şi osîndiţi de el? Deci, ce tot cugeti şi te mîndreşti omule asupra aproapelui tău ? Cine te alege pe tine ? Şi ce ai care n-ai luat, iar dacă ai şi luat, ce te lauzi, ca şi cum n-ai fi luat ? — strigă Apostolul, dojenindu-ne (1 Cor. 4 7; vezi „Oglindă Duhovnicească" pp. 2299 —2552, de autor).
Acolo am fost opriţi, şi am văzut cît de greu păcat este a cleveti şi a osîndi pe cineva, a—l defăima, huli, batjocori şi a rîde de păcatele altuia, iar pe ale noastre a nu ni le vedea, cerceta, cunoaşte şi canonişi, nici a ne îngriji spre a ne curaţi de ele prin Spovedanie şi căinţă adevărată (Vezi M.O. o.c. p. I-a, răsp. întreb 112 — 114; C.F.S. o.c. p. IlI-a, pp. 125—186, şi „Privelişti Apocaliptice", cap. 5 6, Taina Pocăinţei, ş.a. de autor). Pe unii ca aceştia îi cercetează cit
deamănuntul acei cumpliţi întrebători, chiar ca pe nişte antihristi (Mt. 12 30; 4 1-10; 16 23;
F. Ap. 13 8-11; 1 Tim. 1 19-20; 2 Tim. 4 14; 1 Cor. 6 10; P.o.c. pp.119; 377—381; Hron.o.c. pp. 27—
28), care răpind cinstea şi dreptul de judecată al Domnul u i nostru Iisus Hristos, loruşi s-au făcut judecători şi pierzători celor de aproape ai lor, deci, ei singuri s-au făcut vrednici de mai mare osîndă.
în mine însă, cu Darul lui Dumnezeu, n-au aflat păcate de acestea, pentru că în toate zilele vieţii mele m-am păzit cu dinadinsul ca sa nu clevetesc pe nimenea, nici să osindesc, nici să rid de cineva, nici să hulesc pe cineva. Uneori, ce e drept, din întîmplare, auzind pe alţii osîndind sau clevetind, sau rîzînd de cineva, mă plecam spre dînşii puţin cu mintea, sau din nepază, adăugam şi eu la acelea cîte o vorbă sau o aprobare uşoară prin plecarea capului sau altă mişcare dar îndată revenindu-mi. m-am căit în sinemi. Totuşi, mi s-au pus şi socotit şi acelea in păcatul osîndirii şi al clevetirii de vameşii aceia întrebători. Dar Sfinţii îngeri răscumpărîndu-mă şi de la aceasta vamă cu darurile Cuviosului Vasile, am mers împreună mai departe în sus.
24) Am clevetit (a), ponegrit şi grăit de rău pe slujitorii Sfintei Biserici, pe fraţi, surori şi
pe aproapele, prin cuvînt, scris,* ş opriri viclene, semne cu mîna, cu ochiul...?
a) CLEVETIREA E MESERIA DIAVOLILOR. Diavolul se numeşte clevetitor pentru că clevetea ziua şi noaptea pe fraţii săi de îngerat. După căderea lui din ceruri a clevetit pe Dumnezeu
60
înaintea omului — Evei — apoi pe om (Iov, Arhiereul Isus ş.a.) i n a intea lui Dumnezeu (Ape. 12 1 0 ; Fac. 3 1 5 ; Iov 1 ; 2; Zah. 3 1 — 2 ) ; iar clevetitorul se numeşte diavol, aşa cum a numit Mîntui-torul pe vicleanul Iuda Iscariotul, zicînd: „Unul dintre voi este diavol" (Ioan 6 7 0 — 7 1 ) . Marele credincios psalmist şi împărat David, văzînd sub inspiraţia Dumnezeească, răutatea infernală a clevetirilor din vremea sa şi din toate vremile, striga îngrozit: „Domnul Dumnezeu priveşte din cer peste fiii oamenilor ca să vadă de este vreunul care înţelege sau caută pe Dumnezeu. Dar iată-i: toţi s-au abătut împreună netrebnici s-au făcut! Nu au cunoscut, nici au priceput, umblă în întuneric, clătească-se temeliile pămîntului" (Ps. 13 2 — 3 ; 52 3 — 7 ; 81 5 ; comp. Mt. 6 2 3 ; Lc. 11 3 5 ; Ioan 8 12; 12 35-36
4 6 ; 1 4 - 5 9 ; 3 1 9 ; 9 5 ) . Şi iată: temeliile pămîntului... se clătesc în vremile acestea mai mult şi mai groaznic decît oricînd! ! !
Văzînd păcatul acesta diabolic al clevetirii aşa de groaznic răspîndit şi generalizat de sus pînă jos şi de jos pînă sus, prăbuşind zilnic sumedenii de Suflete în osîndă grea, ne vedem siliţi a vorbi ceva mai pe larg despre el aici, cu scopul bun de a folosi pe cît mai mulţi creştini.
CLEVETITORII SÎNT LEOPARZI SĂLBATICI. Oamenii vînători, care cutreieră ţările calde şi vînează sălbăticiuni, istorisesc următoarele: Fiara sălbatică ce se numeşte Leopard, are năravul că-i sare omului drept în faţă şi în ochi. De aceea vînătorii fac din hîrtie chipuri de om şi le aruncă înaintea acelei fiare cînd dă să năvălească asupra lor. Pe cînd fiara sfîşie chipul de hîrtie pe care-1 crede om, vînătorul o culcă la pămînt. . . Dacă ar sta în puterea omului să facă aşa nişte chipuri cu care să înfrîneze şi răutatea clevetitorilor, care ca nişte fiare sălbatice se năpustesc asupra lui ca să-1 rănească ba chiar să-1 şi sfîşie cu clevetirile, cu defăimă-mările şi cu vorbele lor cele răutăcioase; ar scăpa de multe răutăţi şi îndurerări! Astfel ar scăpa omenirea de otrava multelor vorbe rele, care strică obiceiurile bune!
PĂSĂRI MAI ÎNŢELEPTE DECÎT CLEVETITORII Un soi de păsări cînd zboară peste un munte din ţara Cilicia, ţin în cioc cîte o pietricică pînă ce trec muntele. Ele ţin pietricica pentru ca să nu poată striga, căci fără piatră n-ar putea răbda să nu strige, şi atunci auzindu-le vulturii, le-ar prinde şi le-ar mînca! Oameni clevetitori ar face tare bine dacă ar lua pildă de la acele păsări fără minte şi totuşi foarte cu minte. Ei ar face bine dacă şi-ar lega limba ca să nu mai clevetească pe aproapele cu fel de fel de vorbe urîte. Atunci nu i-ar auzi nici pe ei diavolul — vulturul iadului ca să-i înghită în văpaia cea nestinsă a muncilor vecinice (Din-tr-o carte de Cazanii).
DINTR-O AZVÎRLITURĂ TREI PĂLITE. Aşa zice românul, cînd dintr-o singură mişcare poate da trei lovituri. Aşa e şi cu clevetirea. Clevetirea este una, dar face trei pagube. 1) Răneşte pe clevetitor, 2) răneşte pe clevetit, 3) răneşte pe cel ce ascultă clevetirea! După cum rîul umflat adună de pe maluri toate gunoaiele şi le poartă pe valurile sale, fără să-şi dea seama că-şi murdăreşte cristalul apelor curate; tot aşa şi clevetitorul îşi murdăreşte Sufletul său. De aceea Sf. Ap. Pavel spune clevetitorului: „Tu cel ce judeci, întrucît judeci pe altul, pe tine singur te osîndeşti, că aceleaşi faci" (Rom. 2 1 — 9 ) .
Vezi, dragul meu, să nu păţeşti şi tu ca albina, vrînd să te răzbuni pe altul, să nu-ţi zdruncini propriul tău Suflet, dîndu-1 morţii! Se spune că, un clevetitor pe patul morţii, scoţîndu-şi limba afară din gură, a muşcat-o, zicînd: „Limba aceasta m-a omorît". Da, limba e lumea nedreptăţii — cum zice Sf. Ap. Iacob — de aceea se crede câ „iadul e pardosit cu limbi de femei" fiindcă ele sînt mai neînfrînate la limbă. „Poţi potoli foamea cîinelui, dar nu poţi potoli pe clevetitor" (Sf. Vasile cel Mare). Păzeşte-ţi dar limba de rău. . . (Pr. A. C. Cosma).
ÎNTOARCE-ŢI DESAGII ŞI VEZI-ŢI PĂCATELE. în omenirea zăcîndă în păcate, e un obicei rău, un nărav urîcios, sau mai bine zis o diavolească boală rea infernală, tulburătoare, ba chiar şi ucigătoare; e păcatul clevetirii sau al ponegririi aproapelui. Boala aceasta a molipsit şi molipseşte fulgerător omenirea din toate ramurile societăţii de jos pină sus şi de sus pînă jos. în Dumnezeească Evanghelie Mîntuitorul vorbeşte omenirii bolindă de păcatul ponegririi aproapelui, despre bîrnă" şi
„pai". „De ce vezi paiul din ochiul fratelui tău şi birna din ochiul tău nu o simţi? Sau cum vei zice fratelui tău: stai să-ţi scot paiul din ochiul tău şi iată bîrna este în ochiul tău? Făţarnice scoate mai întîi
61
bîrna din OCHIUL TĂU şi alunei vei vedea să scoţi paiul din ochiul fratelui tau" ( M t . 7 3 — 5 ) . , „Omul bun din vistieria cea bună a inimii sale scoase cele bune, pe cînd omul cei rău, din vistieria cea rea a inimii LUI SCOATE cele rele. Căci din prisosinţa inimii grăieşte gura lui" (Lc. 6 4 5 ) .
In vechea fire a omului nerenăscut în Duh şi Adevăr sau în realitate, ci numai formal, e şi aplecarea cea rea de a vedea „paiul DIN OCHIUL altora, dar bîrna din ochii lui nu". Ispita, boala sau PACATUL acesta, l-a asemănat înţelepciunea străbunilor noştri foaifte POTRIVIT cu un călător ce poartă în spate o pereche de desagi încăr-c a t i CU păcate. Desagii aceştia sînt astfel aşezaţi pe oamenii cei v e c h i , neînoiţi cu tot Botezul, Spovedaniile şi împărtăşirile lor, ca întotdeauna pun în partea de dinainte păcatele altora ca să le POATĂ vedea, vîntura şi judeca zilnic; iar păcatele lor şi le ţin nunuri i n desaga de dinapoi, ca să nu şi le mai vadă niciodată — pînă la judecata particulară, vămile văzduhului şi judecata universală — s p r e nefericirea lor. Astfel, aşezîndu-şi zilnic desagii pe spate, ei v a d pururea numai păcatele altora; iar pe ale lor nu şi le văd. Aşa sunt oamenii vechi lumeşti sau nă- r a v i t i de păcatul acesta. E un fel de lege aproape generală, în toţi şi în toate, ca să vadă, să vînture, critice, osîndească şi judece numai păcatele altora. Păcatele lor însă şi le dau tot la spate şi le acopăr şi le tâinuiesc cît pot mai mult, ca să nu le mai vadă niciodată daca s-ar putea. După cum unele persoane se deprind a sta în aerul viciat, în fum şi putoare de tutun, în duhoarea beţivilor, ustu-roiaţilor, nespălaţilor... aşa şi grăitorii de rău a-i altora, se cufundă în duhoarea acestei boale.
Adeseori, vedem cum boala aceasta se apropie, stăruie şi se aşează ca o cobe şi printre noi creştinii care căutăm şi ne ostenim a umbla în calea mîntuirii. Să luăm bine seama că datina asta demonică a grăirii de rău sau, a judecării şi osîndirii altora, se strecoară printre noi şt în Biserica Domnului, ba se umflă uneori să dea raita şi prin Sfintele Altare. Noi trebuie să ne păzim cît mai mult de ea ca să nu ne atace, otrăvească şi despoaie de Darul lui Dumnezeu, cum au păţit chiar şi unii Sfinţi, din nebăgare de seamă.
Priviţi cu luare aminte la desagii din spatele grăitorului de rău asupra altora! Dacă cumva şi desagii noştri din spate sînt aşezaţi tot aşa, să-i întoarcem cît se poate mai grabnic, ca să nu ne periclităm mîntuirea. Oricare din noi observăm că astfel ne sînt aşezaţi desagii, să-i întoarcem, aşezîndu-i cu păcatele noastre dinainte şi cu păcatele altora dinapoi şi aşa ori de cîte ori vom privi, să ne vedem numai şi numai scăderile şi păcatele noastre... Aşa să ne aşezăm desagii cu păcatele omeneşti şi aşa să-i purtam pmă în sfîrşit, ca să ne folosim şi pe noi şi pe alţii. „Nu judecaţi ca să nu fiţi judecaţi" (Mt. 7 1; Lc. 6 2 7 ) . „Tu cine eşti care judeci pe sluga străină? Domnului său stă sau cade, şi va sta, că Dum-
nezeu este puternic a-1 pune pe el să stea. Deci, să nu mai judecăm unii pe alţii. . . " (Rom. 14 4 13 ;
2 1 ; 14 3 1 0 ; 1 Cor. 4 3 — 5 : Iac. 4 11-12).
D u p ă c e i c e - n n o i a r u n c ă , P l i n i d e c i u d ă , p i a t r a u r i i , N o i s ă a r u n c ă m c u p î i n e a D i n c u v i n t e l e S c r i p t u r i i .
ŞI CLEVETITORII SÎNT NIŞTE UCIGAŞI. Uciderea e un păcat greu, strigător la cer, un păcat aşa de groaznic, încît şi acesta cere răzbunarea lui Dumnezeu. Ucigaşii erau sortiţi să moară (Fac. 9 6 ; 4 8 — 10 23 - 2 4 ; Eş. 21 12 1 4 ; Lev. 24 1 7 ; Mt. 26 5 2 ; Ape. 13 1 0 ) . Ucigaşii vatămă dreptul lui Dumnezeu, deoarece numai El, Care a dat viaţă omului (Fac. 1 2 6 — 2 7 ; 2 7 1 8 — 2 4 ) , are dreptul să i-o ia (2 Lege 32 3 9 ; 1 Imp. 2 6 ) . în păcatul uciderii intră şi duelul, avorturile, uciderea pruncilor cu buruieni, injecţii, lovituri în pîntece, împiedicarea zămislirii copiilor în felurite forme diabolice... Faraon înecînd pruncii evreilor în apele Nilului, a murit şi el cu oştirea lui înecat în apele Mării Roşii, cînd urmărea pe Israeliţi (Eş. 14). în păcatul uciderii intră şi vătămarea aproapelui prin: loviri, mînie, pismă, ură, cîrtiri, clevetiri, vorbe batjocoritoare. . . Aceasta reiese clar şi din convorbirea îngerului Domnului cu Sf. Cuvios Macarie Egipteanul, căruia îi descopere între altele, că:
„La vama uciderii (14) se întreabă Sufletele pentru ucideri, fie că unii ucid oameni, alţii ucid cinstea oamenilor; căci şi uciderea cinstei cuiva, tot sub pedeapsa uciderii se află" (Vezi Slujba şi viata Sf. Cuv. Părinţi din Sfîntul Munte Athos edit. 1903 cartea IV p. 393).
Provocatorii urîciunii în familie, societate, între fraţi, surori, soţi, prieteni, împreună cu clevetitorii şi dascălul lor diavolul (Ăpc. 1 2 1 0 ; Fac. 3 1 — 6 ; Iov 1 ; 2 ; Zâh. 3 1—2), sînt vinovaţi de păcatul uciderii. Aceasta reiese din cuvintele Mîntuitorului: „Voi sînteţi din tatăl vostru diavolul şi poftele tatălui vostru diaV O L U L V O I Ţ I să le faceţi. Acela din început a fost ucigător deoameni si din adevăl n a stat. Cînd grăieşte minciuna, dintru ale sale grăieşte, ca este mincinos şi tatăl minciunii. . . Unul din voi — cei 12 Apostoli — este diavol". Aceasta o zicea despre Iuda Iscariotul, care v r e a să- L vîndă (Ioan 8 44 ; 6 70 — 7 1 ) . Şi Apostolul adevereşte aceasta, zicînd: „Tot cel ce urăşte pe fratele său, este ucigător de oameni; şi ştiţi că ucigătorul de oameni... umblă în întuneric, nu ure în sine viaţă de veci" (1 Ioan 3 1 5 ) .
Dumnezeească Scriptură arătînd că mai mulţi oameni sînt care ucid cu limba (prin felurite clevetiri), zice: „Mulţi sînt cei care au căzut de sabie, dar mai mulţi sînt cei ce au pierit prin limba lor... Mai bine este a cădea de pe un acoperămînt înalt, decît a cadea prin limbă" (Is. Sir. 28 1 9 ; 20 1 9 ) . „în vîrful limbii sînt viaţa si moartea" (Prov. Sol. 18 27). Mîntuitorul vrînd a dezbăra pe Oameni de relele limbii, zice: „Din cuvintele tale te vei îndrepta, şi din cuvintele tale te vei osîndi"; iar celor răi de gură, ca şi fari-seilor făţarnici din vremea Sa, le zice: „Şeipi! Pui de năpîrci! Cum Veţi scăpa de gheenă. . . ? Pui de năpîrci, cum veţi putea grăi voi cele bune, fiind răi? Că din prisosinţa inimii grăieşte gura. Omul cel bun, din comoara cea bună a inimii sale, scoate cele bune; iar omul cel rău, din comoara cea rea a inimii sale, scoate cele rele. . . Pentru tot cuvîntul deşert pe care-1 vor grăi oamenii, au să dea seama de el în ziua Judecăţii" (Mt. 12 3 7 ; 23 3 3 ; 12 34 -36)
AU LUAT OAMENII JUDECATA MEA!!! La un oarecare sihastru obişnuia a merge un Preot şi făcea Dumnezeească Liturghie — aducerea Sfintelor Taine — fiindcă el nu ieşea afară. La acel sihastru a venit oarecine şi a pîrît pc Preot, grăind nenumărate prihăniri asupra lui. După aceea Preotul a venit iarăşi, după obicei, să facă aducerea Sfintelor Taine. Sihastrul însă, fiind scîrbit pe el, nu i-a deschis. îndată după plecarea Preotului, s-a făcut un glas către sihastru, grăind: „Au luat oamenii judecata Mea!" împreună cu glasul s-a făcut sihastrul în uimire. A văzut un puţ de aur cu ciutură şi funie tot de aur, şi apa foarte bună şi limpede. Acolo a văzut pe un oarecare bubos, care scotea apă şi dădea tuturor celor ce veneau să ia. Sihastrul vrînd să bea şi el din apă, s-a sfiit şi n-a băut, căci cel ce scotea apă era bubos. Atunci a venit un glas către dînsul iarăşi, zicînd: „Pentru ce nu bei din apă, ce pricină are bubosul ce scoate apă.căci doar numai scoate şi toarnă". Atunci sihastrul venindu-şi în sine şi luînd seama vedeniei, a chemat pe Preot şi l-a rugat să-i facă Sfînta aducere ca şi mai înainte! (P. o. c. 378 2).
PĂCĂTUIREA PRIN BĂNUIELILE RĂUTĂCIOASE. Aceasta se săvîrşeşte cînd cineva gîndeşte rău de aproapele său.
Aşa d.p.: fariseul Simon judeca cu răutate pe Măria Magdalena, că e o mare păcătoasă, ceva de lepădat. Ea însă prin pocăinţă, devine o mare Sfînta, încît însuşi Mîntuitorul i-a luat apărarea în fata tuturor, zicînd: „ . ..Iartă-se păcatele ei cele multe, că mult a iubit" (Lc. 7 40-48).
Odinioară barbarii au primit la focul lor pe Sf. Ap. Pavel şi pe cei împreună cu el scăpaţi de naufragiu, că era frig. Sf. Ap. Pavel strîngînd găteje multe şi punîndu-le pe foc, a ieşit din ele o viperă, de groaza fierbinţelii focului, şi s-a apucat de mîna lui. Barbarii văzînd vipera spînzurind de mîna lui Pavel, ziceau unul către altul: „Cu adevărat, ucigaş e omul acesta! Iată, că mîntuindu-se din mare, Dumnezeu nu l-a lăsat să mai trăiască". Apostolul însă scutură vipera, fără a pătimi vreun rău. Aşteptînd ei mai mult timp să se umfle şi să cadă mort şi văzînd că nu pătimeşte nici un rău în fiinţa lui, întorcîndu-se, ziceau că este Dumnezeu (F-, Ap. 28 1 - 8 ) .
Sf. Prooroc Zaharia, combătînd obiceiul bănuielilor răutăcioase, zice: „Nimenea din voi să nu gîndească în inima lui rău împotriva aproapelui său. . . că aceasta, este uriciune înaintea Domnului" (Zah. 8 1 7 ) . Mîntuitorul zice hotărîtor: „Nu judecaţi, ca să nu fiţi judecaţi" (Mt. 7 1 — 5 ) . Pe cei ce clevetesc, judecă şi osîndesc pe aproapele lor, îi înfierează aspru şi Apostolul, zicînd: „Tu cine eşti care judeci pe sluga străină?... Domnului său stă sau cade, şi va sta, că Dumnezeu este puternic a-1\
face pe el să stea" (Rom. 14 4 ) . Oamenii răi şi vicleni, de obicei, judecă pe alţii după felul şi vieţuirea lor. De exemplu: Răii judecă pe alţii de răi, beţivii bănuiesc pe alţii că sînt beţivi, tîlharii că alţii sînt tîlhari, etc. etc. Am observat adeseori că persoanele cele mai murdare în Sufletele lor, ponegreau pe semenii lor, după felul cum erau ele înşile, deşi unii din cei clevetiţi erau mai puţin vinovaţi, alţii chiar nevinovaţi. Avem însă dreptul cînd un negustor ne-a înşelat, să ne ferim pe viitor să nu ne mai înşele. Dacă un vecin ne-a făcut rău de mai multe ori, avem dreptul să ne ferim a nu ne mai face rău, dacă cumva nu s-a schimbat, dar fără a-1 cleveti, fără a-1 privi vrăjmăşeşte; ci tot cji dragoste creştinească.
PRIN NE JUDEC ARE A APROAPELUI, CU PUTINĂ OSTENEALĂ, A DOBÎNDIT RAIUL. într-o Mănăstire de pe Muntele Sinai, trăia un călugăr cam lăsător (lenevos) în împlinirea îndatoririlor monahiceşti. După un timp de astfel de vieţuire, a ajuns pe patul de moarte. Stareţul venind să-l cerceteze, îl află foarte vesel. Vrînd să-i zidească pe ceilalţi Părinţi şi fraţi, care stăteau lîngă pat, îl mustră, zicîndu-i: „Fiule, mă mir, că în 'această clipă, cînd trebuie a ieşi din corp şi a merge să dai seama înaintea lui DUMNEZEU de toate faptele tale, eşti aşa de liniştit, ba încă şi aşa d e vesel, c î n d tu ai fost cam leneş în împlinirea datoriilor tale căluGĂREŞTI!!!" Călugărul cucerindu-se înaintea stareţului, îi răspunse: PĂRINTE, nu te mira de aceasta. Credeţi-mă că adevărul curat vă graiesc: De cînd m-am făcut monah, nu ştiu să fi judecat vreun om. Nu-mi aduc aminte să fi ţinut pomenire de rău asupra cuiva. De mi s-a întîmplat să am vreodată prigonire cu cineva, în acelaşi ceas m-am împăcat cu el. Ştiu că sînt un om păcătos. îngerii mi-au a r a t a t o listă lungă a păcatelor mele. Eu însă am răspuns: „în viaţa mea n-am judecat şi n-am urît pe nimeni; ci am păzit porunca Domnului Hristos: „Nu judecaţi ca să nu fiţi judecaţi... iertaţi şi se va ierta vouă...". Atunci îngerii au rupt scrisoarea cu păcat e l e în faţa mea. Deci, cînd voi ajunge cu Sufletul meu înainte la judecata particulară, voi zice: „Stăpîne! Tu ai zis: „Nu judecaţi şi nu veţi fi judecaţi. Iertaţi şi se va ierta vouă". Şi cred că mă va primi în împărăţia Sa eea cerească. E drept că din pricina bolii, slăbiciunii, poate şi a lenevirii mele, n-am fost aşa de harnic în îndeplinirea datoriilor mele călugăreşti; dar am suferit cu răbdare toate mustrările care mi s-au făcut din cauza acasta. Fiecăruia i-am iertat din inimă, fără să-l judec. Toate faptele şi vorbele lor le-am tilcuit numai în bine. Aceasta mă asigură că mă voi mîntui. Aceasta mă face să fiu liniştit şi vesel pe patul morţii." Stareţul, privndu-1 cu bunăvoinţă duhovnicească, i-a zis: „Pace ţie, fiule! Iată că şi fără osteneala cuvenită, te-ai mîntuit!" (P. o. c. 380
9 ) .
Vedeţi? Nejudecînd, neclevetind şi nevădind păcatele aproapelui, şi-a acoperit păcatele proprii, a scăpat de judecată, trecînd din moarte la viaţă, după care a devenit fericit pururea. . .
BĂNUIELILE PRIPITE AU CUFUNDAT-O ÎN PĂCATE CUMPLITE. O doamnă a pierdut un inel preţios, împodobit cu diamante scumpe. A scotocit pretutindeni. Toată căutarea i-a fost zadarnică, nu l-a putut găsi. La urmă a bănuit că l-ar fi furat servitoarea. A cercetat-o mereu, a ameninţat-o chiar că o -va da în judecată. Servitoarea era dintr-o familie cinstită, aşa că biruindu-se de* marea ruşine, s-a deznădăjduit, s-a aruncat în apă de groaza ruşinii, şi s-a înecat. . . După mai mulţi ani, reparîndu-se duşumeaua casei, lucrătorii au găsit inelul pierdut. El se strecurase jos printr-o crăpătură a duşumelei vechi. Ne putem închipui părerea de rău şi remuşcările ce au mistuit Sufletul acelei doamne, care â judecat rău aşa de uşor, pe servitoare, şi printr-o presupunere neîntemeiată a pricinuit moartea unei fiinţe nevinovate (D.C. 202).
BĂNUIALA PĂCĂTOASĂ. O familie săracă avea o singura capră, care întreţinea cu laptele ei întreaga familie. Se întîmpla odată că a căzut într-o prăpastie. Copiii erau deznădăjduiţi, numai singură mama lor îşi puse toată nădejdea în Dumnezeu. într-una din zile iată că o cioară, pe care copiii o îmblînziseră, vine cu un ban de aur în cioc. Copiii au vrut să păstreze banul. Tatăl lor insa. le spuse:
„Nu, pentru că cioara aceasta a furat acest ban, şi nu-i îngăduit să-1 păstrăm. Mă duc să caut cine e stăpînul şi să i-1 dau înapoi", în spre seară, omul auzi în casa vecină un zgomot neobişnuit. Stăpînul certa şi suduia pe servitor. Din cearta lor a auzit desluşit următoarele cuvinte: „Ticălosule, mi-ai furat un ban de aur din preţul pe care l-am primit pentru bou. Dă-mi-l îndată, că dacă nu, acuma te spintec!" La auzul acestor cuvinte, omul intră în casă şi spuse vecinului său, cum i-a adus cioara banul de aur, şi i l-a dat înapoi. Vecinul s -a ruşinat de mînia lui şi de presupunerea lui rea, despre servitor, care era
cinstit şi nevinovat. Plin de remuşcări, i-a dat servitorului banul de aur; iar acelui v e c i n i-a dat o capră ca să nu mai spună nimănui nimic (D.C. 2 0 3 ) .
PĂCĂTUIM GREU PRIN GRĂIREA DE RĂU. Noi, prin grăirea de rău sau defăimare, păcătuim greu atunci cînd descoperim ori divulgăm altora greşelile aproapelui nostru. A vorbi de rău,'a descoperi greşelile altora, e un mare păcat împotriva poruncii Divine pentru iubirea aproapelui, care hotărăşte clar: „Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi". Astfel, prin clevetire se calcă porunca lui Dumnezeu. Divulgînd greşelile cuiva, noi păcătuim împotriva Dreptăţii Divine şi omeneşti, deoarece fiecare îşi are dreptul său înaintea lui Dumnezeu şi a oamenilor, c a greşelile lui să n u fie descoperite altora sau divulgate în public. Fiecare din noi mergem la Preotul Duhovnic şi-i mărturisim greşelile, păcatele noastre, sub condiţia ce o are de a n u spune nimănui greşelile sau păcatele noastre, pe care i le-am spus. Dacă am auzi că u n Preot Duhovnic a spus păcatele cuiva în lume, c e am zice de el? Aşa-i că pe viitor n e -am feri de el, ocolindu-1? Şi, deoarece vreţi să n u facă niciodată Duhovnicul astfel c u greşelile voastre, pentru c e voi faceţi oare aşa c u greşelile sau păcatele aproapelui vostru? Mai ales că n u sînteţi nici Duhovnici! Voi care n u puteţi suferi pe Duhov-nicul care v-ar divulga greşelile, păcatele voastre, socotiţi-vă cit de groaznică este păcătuirea voastră cînd vorbiţi de rău pe aproa-cele vostru, ba şi pe Preoţii Bisericii, pe Părinţii voştri duhovni-ceşti. Preoţii s e roagă pentru voi toţi, pentru binele, ajutorul, scăparea voastră din primejdii, şi voi toţi în loc de a vă ruga pentru Preoţi şi a-i ajuta în marea lor misiune, cum zice Apostolul (Efs 6 1 8 - 1 9 ; Cols 4 3 ) , Sf. Ioan Hrisostom şi alţi Sfinţi, îi grăiţi de n u , îi judecaţi, osîndiţi, clevetiţi, ponegriţi! Oare c e fel de creştini sinteţi voi înaintea lui Dumnezeu şi a oamenilor lumjnaţi! Oare aceia ce au făcut şi fac unii creştini uşuratici Preoţilor, nu e o groaznic ă nebunie întinsă, generalizată!?
Odinioară nişte străini mergînd printr-un oraş din Italia, cercetară o casă de nebuni. Portarul nefiind atunci de faţă, rugară pe un tînăr ce-l întîlniră să-i conducă şi să le arate .toată casa cu bieţii stricaţi de minte. Acesta îndată le şi arătă şi le spuse despre cei ce erau acolo care ce fel de nebunie avea. „Uitaţi-vă acolo — zise el — un nebun care îşi închipuie că el este împăratul Rusiei. Celălalt crede că a murit şi a fost îngropat. Cel mai nebun dintre toţi aceştia este celălalt de acolo, care îşi închipuie că el este Dumnezeu Fiul, dar în realitate e nebun, căci eu aş şti despre aceasta, fiindcă eu sînt Dumnezeu Tatăl". Vizitatorii au înţeles' atunci că şi acela era nebun. Aşa este şi cu vorbirea de rău. Oamenii cunosc greşelile altora, pe cînd pe ale lor nu şi le cunosc. Domnul nostru Iisus Hristos zice: „Făţarnice, scoate mai întîi bîrna din ochiul tău, şi apoi vei vedea să scoţi şi paiul din ochiul fratelui tău" (Mt. 1 1—5).
Pe creştinii uşuratici şi pe creştinele limbute, care grăiesc de rău pe aproapele lor, în loc de a-şi vedea păcatele proprii şi a se griji să se cureţe de ele, îi înfierează Domnul Dumnezeu prin Dum- nezeească Scriptură, zicîndu-le: „Ascultaţi surzilor şi priviţi orbilor! Cine este orb ca robul Meu şi surd ca solul Meu, pe care îl trimit? Cine este orb ca prietenul lui Dumnezeu şi surd ca slujitorul Domnului? ! Ai auzit multe, dar n-ai luat seama la ele, urechile ţi-au fost deschise, dar n-ai auzit" (Is
42 1 8 — 2 0 ) .
Psalmistul privind la grăitorii de rău, plin de dezgust, zicea: Muiatu-s-au cuvintele lor mai mult decît untul de lemn, dar acelea sînt săgeţi" (Ps. 54 2 4 ) ; şi Apostolul: „Groapă deschisă e grumazul lor... venin de aspidă — şarpe, viperă — sub buzele lor" (Rom. 3 1 3 ) . „Omul păcătos (grăitor de rău) tulbură pe prieteni şi aruncă, vrajbă între oamenii care au pace" (Is. Sir. 28 9 ) . Poporul în înţe- lepciunea sa, înfierează pe grăitorii de rău, zicînd: „Auziţi? îşi cîntă cîntecul ca cucul", şi: „Rîd dracii de porumbe negre, dar pe ei nu se văd, că sînt cu mult mai negri!"
Grăirea de rău a săvîrşit nelegiuiri multe, mari, încît adeseori s-a cutremurat pămîntul şi s-a clătit cerul. Ham văzînd goliciunea tatălui său Noe, a spus (cum zic unii clevetitori farisei în limbajul lor zilnic) celor doi fraţi ai săi... dar după trezire, cerul s-a întunecat, tatăl trezindu-se şi cunoscînd, s-a tulburat, pămîntul a devenit roditor de spini, ciulini şi netrebnic şi Ham grăitorul ele rău s-a cutremurat văzîndu-se blestemat (Fac. 9 21—27; Evr. 6 8 ; Is. 5 6 ) .
Doeg, cleveteşte înaintea împăratului Saul pe David şi pe Arhiereul Abimelec, că acesta i-a dat lui David pîinile punerii înainte, a întrebat pe Domnul pentru el şi i-a dat şi sabia lui Goliat. Saul auzind, ucide pe Arhiereul Abimelec şi pe toţi Preoţii din Nob cu soţiile, copiii, slujitorii şi vitele lor.
Dacă Doeg n-ar fi clevetit pe Arhiereul Abimelec şi pe David, nu se făceau atîtea omoruri groaznice. Dar si Doeg a avut o moarte cumplită (1 Imp. 22 9 — 2 2 ; Ps 51).
Fiii lui David, ascultînd pe potrivnici şi observînd unele scăderi ale tatălui lor, slobozite de Dumnezeu pentru smerenia lui, îl rupeau cu clevetirile lor, spunînd acestea unii altora (la ai noştri, ziceau ei) dar s-au prins în mrejele lor, au căzut în groapa pe care o săpa-seră tatălui lor. în loc de a moşteni împărăţia, cum voiau ei, s-au prăbuşit în pierzare groaznică (2 Imp. 13 2 3 — 3 2 ; 18; 3 Imp. 2
1 3 - 2 5 ) .
Odinioară, cînd la sunetul muzicii după porunca împăratului Nabuhodonosor, mii şi milioane de oameni adunaţi în marele cîmp al Deirej, se prosternau cu feţele la pămînt, închinîndu-se chipului de aur, trei tineri Iudei au stat în picioare. Nu s-au închinat idolului. Nişte haldei i-au grăit de rău la împăratul. Aducîndu-i, i-au băgat în cuptorul ars înşeptit. Atunci îngerul Domnului a venit în cuptor, a potolit puterea focului, iar flăcările arzătoare ieşind pe gura cuptorului cu o mare putere, pe o rază de patruzeci şi nouă de coţi împrejur, a ars pe grăitorii de rău. Iată cu ce s-au ales clevetitorii! (Dan. 3; Cîntarea celor trei tineri 1).
După căderea Babilonului, 120 dregători mari şi două căpetenii superioare ale Medo-Perşilor, grăiesc de rău, clevetesc pe Daniil Proorocul, acuzîndu-1 că nu respectă legea şi calcă hotărîre împăratului, închinîndu-se Dumnezeului său de cîte trei ori pe zi. Din porunca împăratului constrîns, Daniil a fost aruncat în groapa leilor.. Dumnezeu însă l-a păzit acolo întreg. Dimineaţa venind împăratul, l-a aflat teafăr în mijlocul leilor. Convins de răutatea grăitorilor de rău, care îl acuzaseră-pe Daniil, a aruncat în groapă pe toţi acei 122 boieri mari dimpreună cu nevestele şi copiii lor; pe care mai înainte de a ajunge în fundul gropii, i-au sfîşiat leii (Dan. 6). Iată cu ce s-au ales şi aceşti pîrîşi sau clevetitori! Daca n-ar fi clevetit pe Daniil, ar fi trăit şi ar fi domnit înainte peste ţinuturile încredinţate lor de sus.
Marele general prim ministru „Aman" al împăratului Artax-xerxe, care domnea peste 127 de ţinuturi, trufindu-se, grăieşte de rău, pîrăşte, cleveteşte şi. ponegreşte pe credinciosul Mardoheu şi pe toţi Iudeii... înaintea împăratului. Dar toate şireteniile şi g r a t iile lui de rău s-au întors asupra capului său. Cursa pe care le-o pusese acestora, s-a prins el în ea, şi groapa pe care le-o săpase, a căzut el într- însa. Â murit spînzurat în spînzurătoarea pe care o pregătise lui Mardoheu (Estera 3—7). Iată cu ce s-a ales şi acest superior demnitar împărătesc pe urma clevetirilor!
Un oarecare Simon grăieşte de rău şi cleveteşte pe Arhiereul Onia şi Templul Sfînt din Ierusalim înaintea generalului Sirian Apolonie, zicînd: „Vistieria Bisericii din Ierusalim e plină de nenumăraţi bani. ... După aceea s-a trimis Eliodor cu oaste să jefuiască vistieria, producînd în poporul lui Dumnezeu groaznică spaimă, jale, plîngeri, ţipete şi grozăvii (2 Macab. 3...). Dacă vicleanul acela se abţinea de la clevetire, scăpa poporul de atîtea grozăvii.
ÎNFRUNTÎND SLĂBICIUNEA FRATELUI S-A DEZBRĂCAT DE DAR. Doi fraţi mari vieţuiau într-o mănăstire de obşte. Ei s-au învrednicit a vedea un dar oarecare unul spre altul.» Odată unul din cei doi fraţi a ieşit într-o "Vineri afară din mănăstire. Văzînd pe oarecare mîncînd de dimineaţă, i-a zis: „Cum de mănînci frate în această vreme, că este Vineri? Azi de dimineaţă a fost Sf. Liturghie după obicei...". Fratele căutînd asupra lui, a văzut darul depărtat de la dînsul, şi s-a întristat în sine. Venind la chilie, i-a zis: „Ce ai făcut frate, că n-am văzut darul lui Dumnezeu ca mai înainte peste tine?" El a răspuns: „Eu nu mă ştiu, pe mine nici cu lucrul, nici cu gîndul să fi făcut ceva rău". Fratele i-a zis: „Nu cumva ai zis cuiva vreun cuvînt de jignire?" Acela adueîndu-şi aminte, a zis: „Ieri am văzut pe oarecare mîncînd afară de chilie de dimineaţă, şi i-am zis: „în acest ceas mănînci Vinerea? Acesta este dar păcatul meu. Rogu-te, osteneşte-te cu mine două săptă-mîni Şi să rugăm pe Dumnezeu să ierte păcatele mele", şi aşa au făcut. După două săptămîni de mari nevoinţe cu: post privegheri si rugăciuni, fratele a văzut iarăşi Darul lui Dumnezeu venit peste fratele său, şi aşa s-a mîntuit, mulţumind Domnului (P. o. c. 378 3 ) .
CLEVETITORII SÎNT SUPRANUMIŢI DIAVOLI DE ÎNSUŞI HRISTOS ŞI SFINŢII LUI. Odinioară Mîntuitorul supă-rîndu-Se pe Iudeii îndărătnici, i-a numit fiii diavolului, zicîndu-le: „Voi sînteţi din tatăl vostru diavolul şi voile tatălui vostru voiţi să le faceţi. Acela din început a fost ucigător de oameni. În adevăr n-a stat. Cînd vorbeşte minciuna, din ale sale vorbeşte, pentru că este mincinos şi
66
tatăl minciunii" (Ioan 8 4 4 ) . în altă parte zice: „Zîzaniile sînt fiii celui viclean, fiii diavolului..." (Mt.
13 39) Clevetitorii nu se numesc numai diavoli, ci chiar sînt diavoli cu adevărat. Şi aceasta cu drept cuvînt. Precum ei au urmat şi imită pe diavoli în răutate, în viclenie, în clevetire... aşa au şi moştenit numele diavolului, supranumîndu-se diavoli. Aceasta o adevereşte Mîntuitorul Hristos în persoana
.vicleanului Iuda Iscariotul, zicînd: „Au nu v-am ales Eu pe cei 12 .(în apostolat)? Şi iată, unul din voi este diavol!" (Ioan 6 7 0 ) . Toţi Sfinţii din cursul vremilor, drept credincioşii creştini — păstori şi păstoriţi — toţi oamenii binecredincioşi şi paginii noi şi vechi i-au numit şi-i numesc întotdeauna pe clevetitori şi trădători": făţarnici, învrăjbitori şi chiar diavoli. Diavol înseamnă clevetitor şi clevetitor înseamnă diavol. Vreţi să ştiţi de ce? Ascultaţi: diavolul s-a numit clevetitor pentru că:
a) A clevetit înainte de căderea sa pe fraţii săi de îngerat. Aceasta o adevereşte şi Dumnezeească Scriptură, zicînd: „Am auzii un glas mare în cer, care grăia: „...S-a aruncat pîrîtorul fraţilor noştri, care a clevetit împotriva lor înaintea lui Dumnezeu ziua şi noaptea. . ." (Ape. 12 70).
b) .După căderea lui şi a îngerilor săi din ceruri, a clevetit pe Dumnezeu înaintea
oamenilor, zicînd Evei şi lui Adam că Dumnezeu din pizma Lui i-a oprit să nu mănînce din pomul cunoştinţei, ca să nu se facă Dumnezei. „Hotărît — a zis vicleanul diavol din şarpe — nu veţi muri. Dar Dumnezeu ştie, că în ziua în care veţi mînca din el, vi se Vor deschide ochii şi veţi fi ca nişte dumnezei, cunoscînd binele şi răul" (Fac. 3 1 — 5 ) .
c) Se numeşte diavol, pentru că cleveteşte pe oameni înaintea lui Dumnezeu, aşa cum clevetea pe Iov: „Oare degeaba — a zis Satana către Dumnezeu — se teme Iov de Dumnezeu? Nu l-ai ocrotit Tu pe el, casa lui şi tot ce este al lui? Ai binecuvîntat lucrul mîinilor lui, şi turmele lui au umplut pămîntul! Dar ia întinde mîna Ta şi atinge-Te de tot ce este al lui, şi sînt încredinţat că Te va blestema în faţă...". Aşijderea şi a doua oară îl cleveteşte pe Iov înaintea Domnului, zicînd: „Piele pentru piele! Omul dă tot ce are pentru viaţa lui. Dar ia întinde-Ti mîna Ta şi atinge-Te de oasele şi de carnea lui, şi sînt încredinţat că Te va blestema în faţă" (Iov 1 10-11 ; 2 4 - 5 ) .
Privitor la supranumirea de diavoli a îngerilor căzuţi din cer, Sf. Ioan Gură de Aur zice:
„Fraţilor, diavolul nu după fire are numele acesta, ci după voire, că nu s-a făcut diavol din început, ci înger s-a zidit. Apoi s-a numit diavol, ca *cel ce învrăjbeşte pe Dumnezeu cu oamenii şi pe oameni cu Dumnezeu, şi ca un întări-tător al stăpînului asupra slugilor şi ai slugilor asupra stăpînului" (Omilia 3 la Iov).
d) A clevetit şi cleveteşte pe P. S. Arhierei şi Preoţi. . . înaintea lui Dumnezeu. „îngerul — adevereşte Sf. Prooroc Zaharia — mi-a arătat pe marele Preot — Arhiereu — Isus stînd înaintea îngerului Domnului şi pe Satana stînd la dreapta lui ca să-1 pîrască sau clevetească. Domnul a zis Satanei: „Ceartă-te pe tine Domnul, Satano! Ceartă-te pe tine diavole, Domnul Cel Care a ales Ierusa- limul!" (Zah. 3 1-2).
e) Lucifer cu îngerii lui au clevetit şi clevetesc groaznic pe creştinii dreptcredincioşi după
ieşirea lor din trup, cînd trec prin cele 24 vămi ale văzduhului. Cei ce citesc cu toată atenţia Vămile
Vazduhului întregite, memorizîndu-le cît mai viu în mintea lor, vad cît pot ei cuprinde —
groaznica răutate a clevetitorilor dia-voli asupra Sufletelor care se suie cu îngerii Ia cer.
Precum am văzut şi vedem, îngerii căzuţi — clevetind pe fraţii lor de îngerat înaintea lui Dumnezeu, pe Dumnezeu înaintea oamen i l o r : Eva şi Adam... pe oameni înaintea lui Dumnezeu, ca pe I O V , Arhiereul Isus, ş.a. şi bietele Suflete necurăţite de păcate prin vamile văzduhului, la judecata particulară şi universală — de la M E Ş T E Ş U G U L clevetirilor, şi-au luat numirea de diavoli. Aşijderea şi C R E Ş T I N I I din orice treaptă, care se ocupă cu clevetirea, meseria A C E E A infernală a diavolului, îşi atrag şi poartă supranumirea de D I A V O L I , înaintea lui Dumnezeu (Ioan 6 70) şi a oamenilor. Şi în vremile noastre am auzit şi auzim zicîndu-li-se clevetitorilor şi trădă-t o r i l o r : „diavoli împieliţaţi".
Dacâ-am sta să dăm cu pietre în toţi cîinii ce ne latră,
Pe al dramurilor laturi
N-ar rămîne nici-o piatră...
CLEVETITORII VOR PIERI DE SABIA CERULUI. Aceasta reiese clar din următoarea mărturisire a Sf. Cuvios Părinte Pafnutie, Episcopul Tebaidei Egiptului: „Călătorind eu pe o cale, mi s- a întîm-plat de am rătăcit din pricina unei neguri dese. Aflîndu-mă aproape de sat, am văzut pe unii
care se împreunau fără de ruşine. Atunci am stat şi m-am rugat pentru păcatele mele. Deodată îngerul Domnului a venit acolo, avînd în mînă o sabie mare El mi-a zis cu glas puternic: „Pafnutie! Toţi cei ce judecă pe fraţii lor, vor pieri de această sabie. Tu însă pentru că n-ai judecat, ci te-ai osîn-dil pe sine înaintea lui Dumnezeu ca şi cum tu ai fi făcut păcatul, pentru aceasta numele tău s-a scris în cartea celor vii, în cartea vieţii" (P, o, c, 201 7 ; comp. Filip. 4 3 ; Ape. 3 5 ; 13 5-70; 17 8; 20 12; 21 2 7 ) ,
ÎNCOTR-O ALERGĂM: LA RAI ORI LA IAD? Dumnezeească Scriptură ne arată că fiecare copac, arbore, pom... încotr-o creşte plecat: spre răsărit, apus, miazăzi, miazănoapte, în acea parte cade şi rămîne (Ecl. 11 3 ) . Aşa se face şi cu creştinii — Păstori şi păstoriţi — cei care cu trup şi Suflet se ostenesc a se lumina prin citirea cărţilor sfinte şi a vieţui cu bună credincioşie creştineşte, duhovniceşte, după ieşirea din trup, merg la Dumnezeu, în împărăţia Cerurilor. Cei care însă nu se] silesc a se lumina, lăsîn-du-se în necredincioşie, vieţuind după patimile trupului, după obiceiurile rele ale lumii zăcînd în cel rău (1 Ioan 5 1 9 ) , după ieşirea lor din trup, se cară de îngerii căzuţi, pe care i- au ascultat, slujiri du-le în viaţă, în iad, în munca vecinică.
LA CERURI CU SFINŢII, ORI LA IAD CU CLEVETITORII? Meghetie povestea părinţilor şi fraţilor adunaţi în jurul său: „La început, cînd ne adunam unii cu alţii, vorbeam cele de folos, ne întăream unii pe alţii, ne făceam cete, cete, şi ne suiam la ceruri. Acum însă ne adunăm şi unul cu altul venind la clevetire, ne pogorîm în jos.. . " (P. o. c. 153 4 ) .
LAŞUL OSÎNDIT ŞI SILITORUL MÎNTUIT. Doi fraţi după trup se aflau sub povăţuirea unui Duhovnic iscusit. Acela adeseori le vorbea despre pedepsele iadului.. . Unul din fraţi înfricoşîndu-se, vrînd cu orice chip a se mîntui, după ce s-a rugat fierbinte lui Dumnezeu, s-a făcut călugăr. Celălalt necrezînd asemenea' cuvinte, a rămas in lume, vieţuind în felurite păcate. După cîţiva ani, a ajuns la sfîrşitul vieţii sale. A murit. Atunci monahul l-a rugat pe cel ce murise, ca să i se arate după moarte şi să-i spună cum se află. Intr-o noapte s-a arătat mortul fratelui său, spunîndu-i că se află în grea muncă. Monahul l-a întrebat, zicîndu-i: „Spune-mi adevărul, fără minciună. în iad muncile sînt aşa de înfricoşate, precum zic cărţile noastre, sau le-au scris dascălii numai ca să ne sperie pe noi?" Mortul i-a răspuns: „De mii de ori sînt mai înfricoşate decît sînt scrise, încît toate limbile nu ajung să povestească acele chinuri". Monahul, l-a întrebat iarăşi: „Oare voi putea şi eu să le cerc cît de puţin, ca să mă încredinţez de adevăr?" Mortul i-a răspuns: „Da! însă cu care simţire voieşti să le înţelegi?" El a zis:
„Eu sînt prea mic la Suflet, şi mă tem ca nu cumva să mor dacă voi vedea cu ochii, sau voi pipăi cu mîinile; voiesc dar numai să miros cît de puţin". Atunci văzu cum Sufletul fratelui său mort, scutură haina, din care a ieşit atîta rea putoare, încît monahii acelei mănăstiri nu puteau să rabde, ci se întorceau încoace şi încolo, ca nişte ieşiţi din minte. Ne mai putînd ei suporta putoarea aceea groaznică şi neputîndu-se linişti acolo pe loc, s-au dus la un alt loc, departe de acela. Acolo, au zidit o mănăstire. După dispariţia Sufletului celui mort, monahul, deşi s-a spălat cu felurite săpunuri, n-a scăpat de putoarea aceea. Văzînd el din ce primejdie groaznică a scăpat, se silea tot mai mult a se ruga, a posti, a priveghea, a sluji lui Dumnezeu cu trup şi Suflet. . . pînă ce a repauzat în Domnul.
Să ne socotim bine deci fiecare din noi, şi să vedem încotro alergăm şi unde vom ajunge în vecinicie. Să ne dezbrăcăm de omul cel vechi al păcatului, şi să ne îmbrăcăm în omul cel nou, virtuos, pentru a scăpa de iad şi a fi pururea în fericire cu Dumnezeu.
CLEVETITORII ÎŞI CAUZEAZĂ LORUSI MULTE RELE ŞI SÎNT ASEMENEA SĂLBĂTICIUNILOR. Prima răutate care si-o cauzează clevetitorii este că îşi închipuiesc în inima lor pe dia-volul (clevetitorul lui Dumnezeu, al îngerilor şi al oamenilor), pri-mind numirea de fiii diavolului, zîzanii, şerpi, vipere ,ba chiar şi diavoli (Ioan 8 4 4 ; Mt. 13 3 9 ; 23 3 3 ; 12 3 4 ; Ioan 6 7 0 ) , clevetitori, trădători şi adeseori mincinoşi. Ei se numesc şi sînt fiii diavolului pentru că se fac următori devotaţi lui în clevetiri şi trădări (Fac. 3 1--5 ; Ioan.8 4 4 ; 1 Ioan 3 8 ) .
Clevetitorii îşi cauzează a doua răutate, pentru că nu lucrează după înţelepciunea de sus; ci după înţelepciunea josnică, pămin-t e a s c a , sufletească, drăcească... (Iac. 3 1 7 , 6 — 1 6 ) .
Clevetitorii îşi cauzează a treia răutate, o rîvnă amară (Evr. 12 1 5 ; 3 1 2 ; 2 Lege 29 1 8 ) ,
prefăcîndu-şi mădularele lor omeneşti In sălbatice şi nefireşti, astfel:
a) Ochii clevetitorilor, pîrîtorilor şi trădătorilor, se aseamănă cu ochii vasiliscului, care — precum zic istoricii — scoate otravă d i n ochii săi şi de departe otrăveşte pe oameni; aşa şi clevetitorii, pîritorii, trădătorii, n-au ochi să vadă creaturile cele bune foarte ale lui Dumnezeu (Fac. 1) şi să-L preamărească, ci îşi au ochii pironiţi numai ca să vadă greşelile unora şi altora, ca să-i otrăvească cu clevetirile, pîrile şi trădările lor.
b) Urechile clevetitorilor, pîrîtorilor şi trădătorilor, sînt asemenea aspidei, care îşi închide
urechile să nu audă cîntările şi sune-tul muzicii, spre a se îmblînzi (Ps. 57 4). Asemenea aspidei, cleve- titorii îşi astupă urechile ca să nu audă Cuvîntul lui Dumnezeu, spre a se înţelepţi şi părăsi de răutăţile lor; ci şi le destupă, numai şi numai ca să audă: ce face unul şi altul, ce a greşit cela şi celălalt, pentru a cleveti, pîrî şi trăda pe semenii lor şi a băga vrajbă^ şi prăpăd în oameni. „S-a îngroşat inima poporului acestuia — zice Domnul — cu urechile greu au auzit, ochii şi i-a închis, ca să nu vadă cu ochii, să nu audă cu urechile, nici să înţeleagă cu inima, ca nu cumva întorcîndu-se, să-i vindec pe ei" (Mt. 13 1 5 ) . c) Gura clevetitorilor, pîrîtorilor şi trădătorilor, e groapă, fîn-tînă foarte adîncă, care primejduieşte pe cei ce cad în ea. „Groapă fără fund este gura nelegiuiţilor, cei loviţi de Domnul, cad
într-însa" (Prov. Sol. 22 1 4 ) .
d) Gîtlejul clevetitorilor, pîrîtorilor şi trădătorilor, e asemenea mormintelor deschise, din care» bufneşte putoarea clevetirilor, pîri-lor şi trădărilor.
e) Limba clevetitorilor e brici ascuţit, fiindcă cu clevetirile, pîrile la felurite judecăţi,
atacă, rănesc, omoară mulţi oameni, mult mai puţin vinovaţi ca ei, cum. adeveresc şi Dumnezeieştile Scripturi, zicînd: „Groapă deschisă îi grumazul lor. Cu limbile lor vicleneau.. . Nedreptate a împletit gura ta, ca un brici ascuţit ai făcut vicleşug... Mărturia nedrepţilor e înşelătoare. Martorul grabnic are limbă nedreaptă" (Ps. 5 9 ; 51 1-2; Prov. Sol. 12 1 8 - 2 0 ) .
f) Buzele clevetirilor sînt asemenea curselor. Precum în curse se prind multe vietăţi, aşa şi în buzele clevetirilor, se prind cei care se încred, se bizuie sau se nădăjduiesc în ei. Clevetitorii grăiesc cuvinte dulci, ca să amăgească, dar în inimile lor ascund otrava ucigătoare. Sărută, dar ca să vîndă. Salută, ca să piardă. Ei sînt asemenea lui Iuda trădătorul, care cu salutare şi sărutare, a dat pe Domnul la moarte, zicînd: „Bucură-Te învăţătorule!" şi L-a sărutat (Mt. 26 4 9 ) . Tot aşa şi clevetitorii pîrît orii, trădătorii, cu multe salutări, temenele (plecăciuni mari şi mici) şi sărutări, îşi trădează pe ai lor, chiar şi pe părinţii trupeşti şi sufleteşti (naşi, Preoţi Duhovnici). Pentru aceea adevereşte şi Dumnezeiasca Scriptură: „Venin de aspidă sub buzele lor... Muiatu-s-au cuvintele lor mai mult decît untul de lemn, dar acelea sînt săgeţi" (Rom. 3 1 3 ; Ps. 54 2 4 ) .
g) Mîinile clevetitorilor, pîrîtorilor şi trădătorilor sînt spurcate şi darurile şi mituirile ce le
primesc de la cei ce îi cumpără cu bani, ca şi căpeteniile iudaice pe Iuda Iscariotul. Mîinile lor sînt pline de sînge pentru: tulburările, învrăjbirile şi scurtarea vieţii celor clevetiţi, pîrîţi şi trădaţi de ei pentru oarecare daruri sau concesii blestemate. „Mîinile voastre sînt pline de sînge" (Is. 1 15; 59 3 ; Ier. 2 3 4 ; 19 4 ) .
h) Picioarele clevetitorilor, pîrîtorilor şi trădătorilor, în loc de a umbla pe calea binelui, adevărului, păcii şi a faptei bune, aleargă pe căile împiedicării, prăbuşirii, surpării, învrăjbirii şi pierzării. Acelora le zice Dumnezeiasca Scriptură: „Picioarele lor aleargă la răutăţi... se strică în alunecări..." (Prov. Sol. 1 16 ; Rom. 3 15; Is. 59 7).
i) Inima clevetitorilor, pîrîtorilor şi trădătorilor e un atelier al spiritelor iadului, care o umplu de felurite viclenii pierzătoare de Suflet, învîrtoşată asemenea cremenei, nicovalei, e cuib şi locuinţă a diavolului, înşelătoria şi viclenia Satanei. Aceasta o adeveresc şi Dumnezeieştile Scripturi, zicînd: „Inima lor e încremenită ca piatra şi ca nicovala" (Iov 41 2 4 ) . „Inimaîndărătnică meşteşugeşte rele în toată vremea, unul ca acela face turburări cetăţii... " (Prov. Sol. 12 20 ; 6 1 4 ) .
j) Măruntaiele din lăuntrul clevetitorilor, pîrîtorilor şi trădătorilor sînt vîrţoase ca pavăza şi ca piatra smirid, din care se fac pietrele de tocilă şi de polizor. „Ficaţii lor — zice Iov — pavăză de aramă şi legăturile lor ca piatra smiridului" (Iov 41 24, 1 2 — 2 9 ) . Deşi aici se vorbeşte de balaurul — diavolul — dar aceasta se potriveşte la clevetitori, pîrîtori şi trădători, care au înlăuntrul lor pe Satana cu atelierul şi slugile lui. Astfel, aceia au în toate mădularele, gîndurile cuvintele, activitatea şi faptele lor pline de otravă purtătoare de moarte, chipul monstruos al fiarei sluţite chipul Satanei. „Din gura lor ies torţe aprinse, valuri de scîntei, fum, cărbuni aprinşi, pălălaie de foc" (Iov 41 1 9 — 2 1 ) .
în faţa acestor monştri infernali, ne vedem siliţi a cere ajutorul de sus, strigînd: „Scapă-mă Doamne de omul viclean şi de bărbatul nedrept mă izbăveşte. . . mi-au întins curse, laţuri şi mreji... pe lîngă cărare mi-au pus capcană..." (Ps. 139 1— 5).
CLEVETITORII DEVIN ANTIHRIŞTI. Un oarecare mare bătrîn pustnic, şedea în Siria, între hotarele Antiohiei. El avea un frate care era gata spre judecată cînd vedea pe vreun frate greşind. Pe acela de multe ori îl învăţa bătrînul, grăind: „Cu adevărat, fiule, te înşeli şi-ţi pierzi Sufletul tău, de vreme ce nimenea nu ştie ce este în om, fără numai duhul care este într-însul (1 Cor. 2 7 7). Aceştia pe care-i judeci şi-i prihăneşti tu sau altul, de multe ori înaintea oamenilor fac fapte rele; iar în taină se pocăiesc înaintea lui Dumnezeu. Păcatul acestora noi îl vedem, dar pocăinţa şi faptele bune ce le-au făcut, numai,. Dumnezeu le ştie. Pentru aceasta şi cu ochii tăi de vei vedea'pe om păcătuind, nici cît de puţin nu-1 judeca pe- el, că numai Unul Dumnezeu este Judecătorul. Că tot omul ce judecă pe altcineva, se află ca un Antihrist al lui Hristos, de vreme ce I-a răpit dregătoria şi stăpînia ce i-a dat-o Dumnezeu Tatăl (Ioan 5 2 6 — 2 7 ) , făcîndu-se el judecător mai înainte decît Dînsul" (P. o.c. 380 8 ) .
SF. ÎMPĂRAT CONSTANTIN CEL MARE ŞI CLEVETITORII. Odinioară au venit oarecari şi au clevetit înaintea lui pe un Preot, că: petrece viaţa rău şi preacurveşte. Atunci iubitorul de Hristos, marele împărat al colosului imperiu Roman, n-a vrut să-1 cheme, cerceteze, iscodească, judece şi osîndească pe acel Preot, cum aşteptau clevetitorii; ci a zis: „De aş vedea cu ochii mei pe Preot făcînd păcatul, l-aş acoperi cu mantia mea împărătească".
Mai tîrziu, adunîndu-se P. S." Episcopi din imperiu pentru Sinodul I ecumenic din Niceea, oarecari clerici clevetitori, au adus nişte scrisori cu felurite clevetiri asupra unor Preoţi şi Episcopi. Fericitul împărat creştin văzîndu-le, n-a vrut nicidecum să citească acele scrisori pline de hule şi clevetiri asupra Sfinţiţilor Liturghisitori şi Păstori ai turmei euvîntătoare; ci însuşi el le-a rupt cu mîinile sale şi le-a băgat în foc, zicînd aceste.cuvinte vrednice de pomenire: ,Să nu dea Dumnezeu să judec eu vreodată pe Preoţii Săi".
Şi acum în vremile acestea de apoi... ce n-a cutezat să facă acel împărat aşa de mare, credincios şi Sfînt, îndrăznesc şi se obrăznicesc a face nişte: proşti', păcătoşi, nefericiţi, netrebnici şi nevred-îici oameni şi femei putreziţi în felurite păcate pînă dincolo de
cu plăcere clevetirile, adevereşte că au pe diavolul în urechi, nu că-l iau atunci în urechi; cei ce duc clevetirile din loc în loc, din om în om, din casă în casă, au pe diavolul în inimă, nu că l-ar lua numai atunci. Deci, atît cei ce clevetesc, cît şi cei ce ascultă clevetirile cu plăcere, aşijderea şi cei ce poartă clevetirile din om în om, îl au pe diavolul totdeauna: pe limbă, în urechi şi în inimile lor, că
dacă nu l-ar avea de mai înainte, nici n-ar cleveti pe alţii, nici n-ar asculta clevetirile cu plăcere, nici n- ar purta clevetirile din om în om. Aceia se despoaie de Darul lui Dumnezeu, devin antihrişti (Vezi Hron. o.c. p. 28; P. o.c. 380 8 - 1 0 ) .
Aceasta o adeveresc şi alţi Părinţi bisericeşti în feluritele lor învăţături, chiar şi în biserica apuseană. Un sfînt al lor anume Bernard, spunea creştinilor lor: „Nu ştiu care este cel mai mare păcat:. a cleveti, sau a asculta clevetirile, căci cel ce cleveteşte, are pe diavolul pe limbă, iar cel ce ascultă clevetirile, îl are pe diavolul în urechi". Vedeţi? Aici se arată că cei ce clevetesc, îl au pe diavolul pe limbă, cei ce ascultă clevetirile îl au pe diavolul în urechi; iar cei ce duc clevetirile din om în om, au pe diavolul în inimă, mai de mult. Nu zice ca prin clevetire îşi pun pe diavolul pe limbă, în urechi sau în inimă; ci că îl au sălăşluit acolo. De aici putem vedea clar că cei ce sînt de partea diavolului, posedaţii lui, susţin că clevetirile sînt o necesitate, nu-i păcat, ba chiar trebuie a cleveti! Şi ştiţi de ce? Pentru că nu vor nici în ruptul capului să rupă legătura cu diavolul şi să se dezbrace de meseria aceea diavolească a clevetirilor. „Cine se aseamănă — zice înţelepciunea străbunilor — se adună". Şi diavolul se adună cu clevetitorii şi clevetitorii cu diavolii, deoarece se aseamănă unii cu alţii.
CLEVETITORUL ÎNFRICOŞAT. Un clevetitor a smintit multă lume cu clevetirile lui, depărtînd-o din calea vieţii în calea pierzării. După un timp, recunoscîndu-şi păcatul cu care s a cufun- dat pe sine şi pe alţii mulţi răi şi buni în judecată şi osîndă, s-a spovedit bine şi a făcut pocăinţă îndalungată. Ajungînd pe patul de moarte, el se arăta celor din jurul lui din ce în ce mai neliniştit. El zise celor de faţă: „Peste puţin timp mă voi înfăţişa înaintea Judecăţii lui Dumnezeu. Cît priveşte
pentru păcatele diabolicelor mele clevetiri, eu nădăjduiesc în mila lui Dumnezeu că am făcut pocăinţă aspră pentru ele. Mă tem însă groaznic pentru păcatele acelora pe care i-am smintit cu clevetirile mele, ducîndu-i în calea pierzării. Mă tem, mă îngrozesc cumplit de judecata lui Dumnezeu, pentru că nu ştiu cum şă repar sminteala ce a m dat-o multora cu clevetirile mele, în felurite vremi şi locuri!" Acestea zicînd, a murit neliniştit, deşi era spovedit şi împărtăşit.
CLEVETITORII SF. MUCENIC CONON BĂTUŢI DE DRACI. în viaţa Sf. M. Conon ni se istoriseşte că: atunci cînd cineva dintre necredincioşii Isaureni îndrăznea a huli sau a cleveti numele lui Conon, îndată unii ca aceia erau bătuţi de diavoli nevăzuţi. Astfel, numele lui Conon se făcuse la toţi cinstit şi înfricoşat. Oare unde fiind pomenit numele lui Conon, doi închinători de idoli au început a-1 huli şi cleveti pe acesta cu cuvinte ocărîtoare. Atunci îndată au năvălit diavolii asupra acelor clevetitori, pe care bătîn-du-i, îi trăgeau de păr pe cale. Apoi aducîndu-i la Sfîntul, i-au aruncat înaintea picioarelor lui pe hulitorii aceia, care-1 clevetiseră. Necredincioşii văzînd acea torturare a acelor clevetitori ai plăcutului lui Dumnezeu, au fost cuprinşi de mare frică, încît se fereau ca nici cu mintea să nu gîndească ceva rău asupra Sfîntului Mucenic Conon (V. Sf. 5 Martie, o.c. pp. 233 -6).
CREŞTINII SĂ NU SE MAI ÎMPOTMOLEASCĂ ÎN CLEVETIRI. Neînfrînaţii la gură susţin că n-ar fi un păcat, dacă cineva ar vorbi de păcatele altora, cînd sînt cunoscute. De această părere şi susţinere sînt şi diavolii. Totuşi, clevetirea aceasta nu-i un bine; ci un rău, care cufundă pe clevetitorii greşelilor şi păcatelor aproapelui lor în jos, în iad. Orice rău nu e un bine, şi păcatul clevetirilor nu-i virtute creştinească, ci este un viţiu satanic, o boală diavolească. Dacă voim a ne folosi pe noi şi pe alţii, mai de grabă să ne ocupăm de greşelile şi păcatele noastre, care poate sînt mai mari, mai multe şi mai grele decît ale altora, sau decît ale celor clevetiţi-de noi. La aceasta ne îndeamnă şi zicala înţelepciunii străbunilor: „Vezi bîrna din cchiul tău şi nu vorbi pe altul de rău". E mult mai creştineşte şi mai duhovniceşte' să căutăm a scuza, a acoperi pe cel greşit, cum zicea Sf. Ap. Petru (1 Petru 4 8 ) , şi cum a făcut Sf. împărat Constantin cel Mare şi alţi mulţi Sfinţi. La mare nevoie defăimăm păcatele, dar acoperim pe păcătos — pe fraţii creştini — sub scutul dragostei frăţeşti şi ne rugăm pentru ei lui Dumnezeu, ca să-i ridice şi mîntuiască.
Cei ce voiesc a cleveti şi a divulga greşeala aproapelui lor, să-şi aducă aminte de Ham, care divulgînd celor doi fraţi ai săi greşeala tatălui său dezgolit în cort, s-a cufundat în blestem; iar Sim şi Iafet, acoperind goliciunea tatălui lor, s-au îmbrăcat cu mare binecuvîntare părintească. Fericitul Ieronim, adevereşte că păcatul clevetirii sau al grăirii de rău, e aşa de răspîndit, încît rar, rar de tot poţi afla vreun om care-să nu vorbească de rău pe aproapele său. Poate că şi la aceasta se referea înţeleptul Solomon cînd zicea: „Am căutat între oameni un bărbat de bună treabă, şi. . . abia am aflat unul din o mie... dar din femei nici una" (Ecl. 7 28—29). Boala aceasta a clevetirilor provine din trufie, fiindcă oamenii, mai ales femeile, cred că descoperind sau vădind greşelile altora, se ridică pe sine, dar se înşeală amarnic, deoarece socotind greşit că prin clevetirea aproapelui se fac mai de cinste în faţa celor ce ascultă, se cufundă tot mai mult în osîndă vremelnică şi vecinică.
Un rău şi mai mare decît acesta, este purtarea clevetirilor sau a grăirii de rău din loc în loc şi din om în om. în păcatul acesta se cufundă mulţi oameni, dar mai ales droaia femeilor limbute, care spun uneia ce a spus cealaltă despre ea. Prin aceasta se vatămă dragostea, se pustieşte armonia dintre oameni, se fac vrajbe mari, duşmănie între oameni şi femei, în familii, în societate . . . adeseori încăierări, vărsări de sînge, ucideri. . .
PARAVANELE CLEVETITORILOR. Diabolicii clevetitori adeseori se camuflează în anumite paravane satanice cînd clevetesc pe semenii lor. Din. dosul acestor paravane: „Se spune", „zice lumea", „umblă vorba", etc, demonicii clevetitori atacă adeseori şi pe cele mai curate şi cinstite persoane binefăcătoare omenirii. Le mozolesc cu spurcatele lor guri clevetitoare descreditîndu-le în public, paralizîndu-le activitatea lor strălucită. „Cunoşteam — scrie un Preot — o doamnă din societatea înaltă, care nu obosea niciodată în ajutorarea săracilor. Avea un singur cusur: era.prea tînără şi prea zeloasă. De la o vreme însă numeroase alte doamne, se vedeau umbrite de prestigiul din zi în zi mai strălucitor al tovarăşei lor. Calomnia — clevetirile — a şi început să-şi etaleze ravagiile sale.
— „Nu ştii nimic?" N-ai auzit nimic?! Chiar nimic?! Toată lumea ştie! „Se spune" că domnul X, soţul nobilei noastre filantroape e tare amărît!
— Păcat de el săracul! Ce om cumsecade!
— Se spune că doamna cu pricina este o persoană extravagantă.
— Ce spui soro ? ! Acum abia înţeleg eu. . .
— Fii te rog discretă! Se mai spune că izvorul banilor pe care îi risipeşte în opere filantropice este un adevărat mister!"
A fost de ajuns ca expresiunea „se spune" să fie repetată de trei ori pentru ca tînăra şi nobila binefăcătoare a nevoiaşilor să fie cu desăvîrşire compromisă!
Vedeţi ce sînt în stare a face clevetitorii şi clevetitoarele cu demonicele lor clevetiri ? Ia închipuiţi-vă vă rog, că un criminal, care cu un singur glonţ de revolver culoă la pămînt pe
un presupus vrăjmaş al lui, ar susţine în faţa tribunalului că nu el şi-a fabricat arma ucigătoare, sau că fabrica de arme ar fi vinovată de săvirşirea lor! ? N-aţi crede că un asemenea om nu e în minţile lui!? Ei bine! Calomniatorii — clevetitorii— nu se deosebesc cîtuşi de puţin de un asemenea criminal. Fapta lui e una şi aceeaşi. Procesul e acelaşi! Te lovesc şi-ţi nimicesc bunul tău nume! Ţine te rog însă seama că nu te izbesc cu vorbele mele, ci cu vorbele altora,, al căror nume regret că-mi scapă acum din minte. Mai mult, nici nu simt nevoia să ţi-l denumesc fiindcă sînt prea mulţi la număr.
„Se spune". Huieşte, satul, urbea sau cartierul. „Spunelumea" Calomniatorul pune deci pe socoteala lumii toate josniciile şi crimele lui, ca să nu-l poţi trage la răspundere, nici pe el, dar nici pe alţii. El angajează lumea la calomniile lui grosolane. Lumea este deci anonimatul exagerat al clevetitorilor (L.L. o.c. 397—9).
Clevetirea e o însuşire a diavolului (Ape. 12 1 0 ) . Ea izvorăşte din: ură, inimă rea, mîndrie (Ps.
40 7 ; 108 1 — 2 9 ; Mt. 12 3 4 ; 1 Tim. 6 4 ) , din lenevire. „Ele (persoanele clevetitoare) se deprind să umble fără treabă din casă în casă. Şi nu numai că sînt leneşe, dar şi: limbute, iscoditoare, clevetitoare" (1 Tim. 5 1 3 ) .
SCAIEŢII CLEVETIRILOR. Adeseori mergînd prin grădini şi ţarini, ne-am trezit cu poalele hainelor sau cu pantalonii plini de scai feluriţi, care ne-au dat apoi foarte mult de lucru pînă i-am curăţit. Pentru a scăpa să nu ne mai umplem de scai, trebuie să fim cu foarte mare atenţie, ori a umbla mai bine pe unde nu sînt scai.. Iată, aşa e şi cu mulţimea clevetirilor care zboară din om în om.. Trebuie să umblăm cu mare băgare de seamă pentru a nu ne împotmoli în ele sau a se agăţa ele de noi, ori să umblăm mai bine prin locuri pe unde nu hălăduiesc ele. Altfel, umblînd cum se întîmpla, fără pază, ne trezim împotmoliţi în clevetiri, ca în nişte
boli molipsitoare.
în mari depărtări de noi, se află ţinuturile Australiei, în mijlocul valurilor oceanului Indian. Acum vreo sută de ani, pămîntul Australiei era foarte mănos, rodurile lui erau curate şi neamestecate cu zîzanii, scaieţi şi mărăcini. O ceată de Scoţieni au debarcat în ţinuturile rodnice ale părţii de răsărit ale acelui continent, unde au rămas mai multă vreme. Scoţienii au rămas uimiţi de rodnicia acelui pămînt bun. Totuşi ciuda le umplu Sufletele cînd văzură că pămîntul acela aşa de rodnic, era lipsit de: zîzanii, scaieţi, spini şi mărăcini de care ţara lo r era foarte bogată. Locul acela aşa de mănos li se părea chiar plictisitor. Ei nu se simţeau bine de loc acolo, aşa cum se simţeau în ţara lor plină de: scaieţi, zîzanii, spini şi mărăcini. Atunci un scoţian copleşit de dorul patriei sale plină de scaieţi, scrise celor din familia sa, comunicîndu-le veşti îmbucurătoare. Ceea ce îmi displace — scria el — este că pămîntul acesta, asa de rodnic, n-are pe el nici un scaiete naţional. El scrise soţiei
sale ca, între altele, să-i trimită şi cîteva seminţe de scaieţi. Femeia îi trimise, pe iîngă altele, şi sămînţă de scaieţi. îndată ce o primi, scoţianul a semănat-o din loc în loc pe pămîntul Australiei. în cîţiva ani, pămîntul Australiei a fost năpădit de mulţimea scaieţilor mai mult decît Scoţia. . .
Seminţele cele bune, au trebuinţă de braţele semănătorilor şi de muncă chibzuită, pentru a încolţi, creşte şi rodi. Aşa-i şi cu învăţătura bună. Seminţele rele însă, sălbatice: scaieţii, neghina, spinii, pălămizile, buruienile zîzaniile de tot soiul, îşi lasă seminţele lor pe braţele vrnturilor care umplu pămîntul cu ele. Iacă aşa-i şi cu clevetirile. Lumea zăcîndă în cel rău, ca nişte vînturi le ia şi le seamănă peste tot pămîntul, şi mulţi din creştini, care se cred in sine că sînt mai buni, cum se credea fariseul din Sf. Evanghelie (Lc. 18 70 — 74), se trezesc împotmoliţi în ele. Dar va-a-i, mulţi din ei se trezesc împotmoliţi în clevetiri după ieşirea lor din trup, pe la vămi, judecata particulară şi generală, dar atunci e prea tîrziu!
Suflet drag! Să ştii că-n viaţă
Totdeauna e mai bine
Tu să suferi pentru altul, Decît altul pentru tine.
PĂCATUL CLEVETIRII CU GURA SI DOCTORIREA LUI
Păcatul acesta e cu atît mai mare, mai strivitor, mai copleşitor, celor ce clevetesc, cu cit spun despre alţii lucruri mai rele, cu cît persoana ce-o clevetesc e în mai mare cinste şi activitate a binelui obştesc, mîntuirii Sufletelor, cu cît i se face celui clevetit şi celor ce aud mai mare stricăciune sufletească, cu cît au auzit mai mulţi acea clevetire. Clevetirea sau calomnia este pedepsită de la caz la caz, după felul sau cinstea în care se află persoanele pe care le-au clevetit.
Un soldat cam limbut cleveteşte pe un caporal, şi i se face observaţie. După cîteva zile cleveteşte pe un sergent, şi i se face observaţie mai aspră. Cleveteşte pe căpitan, după care e pedepsit. Cleveteşte pe colonel, şi e pedepsit mai aspru. Cleveteşte pe General şi e şi mai aspru pedepsit. Cleveteşte pe căpetenia ţării, după care e întemniţat, încarcerat, pedepsit foarte aspru. Aşa e şi în adunarea — Biserica — creştinilor! Cînd vreun creştin sau creştină, neîn-frînaţi la gură, clevetesc pe:
„paraclisier, se canonisesc mai uşor. Cînd clevetesc pe cintăreţ, se canonisesc mai multişor. Cînd clevetesc pe Diaconi, se canonisesc mai mult. Cînd clevetesc pe Preot, se canonisesc mai aspru. Cînd clevetesc pe Arhiereu, se canonisesc şi mai aspru. . .
Psalmistul, Proorocii, Mîntuitorul, adeveresc că, clevetitorii au niste limbi otrăvitoare ca ale şerpilor şi viperelor (Ps. 1 3 3 ; I e z . 2 6 ; M t . 3 7 ; 23 3 3 ; 1 2 3 4 ) . Tot păcatul clevetirii este şi a grăi de a l t i i c u d edesupturi viclene , d.p.: cutare e om cumsecade, femeia cutare e cinstită, dar nu pot spune ce am auzit despre e l . . . despre C A . . . „Fiecare creştin — zice Sf. Ioan Gură de Aur — are dreptul a - s i ascuţi limba sa ca o sabie, pentru a-şi pîrî sau cleveti propriile sale păcate, dar nu a o întrebuinţa pentru a cleveti şi vătăma pe fratele său. în scopul acesta Dumnezeu a îngrădit limba cu un zid îndoit: cu dinţii şi cu buzele, anume pentru a nu grăi cu uşurinţă si fără băgare de seamă vorbe nebuneşti. Aşadar, ţine-o bine în frau. Cînd nu voieşte să te asculte, pedepseşte-o cu dinţii. E mai.bine ca acum cînd voieşte a păcătui să sufere o muşcătură dureroasă, decat acolo în focul vecinie să dorească în zadar o picătură de apă s i să fie lipsită de toată mînghiierea. . . Cei care se feresc a ocărî, cleveti şi judeca pe alţii, îngrijindu-se numai de păcatele lor, se judecă numai pe sine şi nu pe alţii, vor afla (la judecata particulară şi universală) un Judecător blînd..." ( 1 şi 2 cateheza Illumi-nandos. . . ) .
Clevetitorii în posturi se abţin de a mînca carne de dobitoace, dar ca nişte fiare sălbatice sfîşie, cu clevetirile lor, numele cel bun a l fraţilor lor. Clevetitorii, ca nişte haite de lupi sau alte sălbăti- ciuni, în adevăr sfîşie şi mănîncă pe aproapele lor (Gal. 5 75). Ce clevetitorilor! Vi se par aspre cuvintele acestea? Da, sînt aspre, dar foarte adevărate. Deşi nu aţi înfipt dinţii în carnea, nici în trupul aproapelui vostru, totuşi, aţi muşcat Sufletul lui cu cleveti-rile voastre. L-aţi rănit cu bănuielile voastre cele răutăcioase. Prin clevetirile voastre v-aţi pricinuit multe rele vouă înşivă şi multora înmiite daune. Voi, prin clevetirile aproapelui, aţi făcut mai răi pe cei ce v-au ascultat. Da erau ei păcătoşi, acum? sînt mii îndrăzn e t i , pentru că mai cunosc şi alţi tovarăşi ai păcatelor lor. De erau drepţi, uşor se amăgesc la mîndrie, şi prin păcatul altora vor fi împinşi a cugeta înalte de sine. Voi clevetitorilor sînteţi vinovaţi şi prin aceea că Numele lui Dumnezeu se huleşte, căci precum prin vădirea faptelor bune se cinsteşte Numele lui Dumnezeu (Mt. 5 1 6 ) , aşa şi prin descoperirea şi vădirea păcatelor altora, prin clevetirile voastre, Numele lui Dumnezeu se defăima şi necinsteşte "(Mt. 1 8 10; Lc. 1 7 1 —2). Prin clevetire, pe cel clevetit, voi l-aţi făcut mai fără de ruşine şi mai vrăjmaş vouă. Să nu zică careva că numai atunci cînd nu grăieşte adevărul o'defăimare, clevetire; iar'cînd spune drept, adevărul, nu mai este clevetire. Aceasta o zic şi diavolii! Dar nu e aşa. Căci şi aceea e fărădelege. Călcare de lege este şi aceea cînd cineva vorbeşte de rău, cleveteşte asupra aproapelui său ceva ce este chiar aşa. Cu.adevărat, şi fariseu acela numai adevăr a vorbit despre ceilalţi oameni, că sînt răpitori, nedrepţi, preacurvari. . . şi despre vameş, dar toate acelea nu i-au ajutaj şi toate faptele lui bune au rămas zadarnice (Lc. 18 1 0
— 1 4 ) .
Oamenii aceştia clevetitori, care pururea se îngrijesc de c e l e străine, mai săvîrşesc şi o altă nebunie, şi încă foarte mare. Cînd iscodesc şi află ceva, îndată o spun altuia, dar opresc imediat şi cu mare asprime pe acela de a mai spune şi el cuiva. Tocmai prin aceasta ei dau a înţelege că au săvîrşit
ceva (o clevetire, un pacat nesuferit) vrednic de prihănit. Dacă tu clevetitorule doreşti ca vorba ta să nu se mai spună şi altora, ar fi trebuit ca tu mai înainte de toate să nu o spui. Voieşti tu ca ceva să nu fie cunoscut celuia şi celora ? Trebuie ca tu însuţi să taci mai întîi. însă dacă tu însuţi nu poţi tăcea, în zadar tot îndemni pe alţii la tăcere. Dar poate tu vei zice: „E foarte dulce şi plăcut a defăima — cleveti p e altul". Dimpotrivă (adeveresc mulţi) că a nu defăima — cleveti — este foarte plăcut. Cine a defăimat — clevetit — pe altul, cade în felurite încurcături. Se teme de urmările rele, se căieşte, adeseori şi-ar muşca limba şi tremură ca nu cumva ceea ce a spus să nu-i aducă o mare primejdie şi o cumplită pagubă. Dimpotrivă, cine îşi stăpîneşte limba sa, e liber de toată această mîhnire şi trăieşte într-o linişte dulce. „Ai auzit ceva (clevetire, defăimare, ponegrire a cuiva) — zice înţeleptul Sirah — las-o să moară în tine. Fii liniştit că nu vei crăpa pentru aceasta" (Is. Sir. 19 1 0 ) . Ce vrea să zică aceasta: „Las-o să moară în tine?" Aceasta vrea să zică: stăpîneşte-o, în-groap-o, fă-o să nu mai iasă afară.. .
Aşadar, înainte de toate, trebuie să te fereşti a nu asculta pe cel ce vorbeşte de rău sau cleveteşte pe aproapele său. Dacă insă ai auzit ceva asemenea, vreo clevetire oarecare, îngroap-o, omoar-o in tine, dă-o uitării în aşa fel, ca să fii ca şi cum n-ai fi auzit-o de loc. Atunci vei putea să petreci o viaţă liniştită, pacinică. Dacă vor vedea clevetitorii că dispreţul nostru îi va ajunge mai degrabă pe dînşii decît pe cei clevetiţi de ei, atunci aceştia se vor lăsa curînd de obiceiul lor cel rău al clevetirii. Vor părăsi păcatul clevetirii, şi pe viitor vor grăi de bine pe aproapele lor, nu-1 vor mai cleveti; iar despre noi vor spune cu laudă, că: sîntem mîntuitorii şi binefăcătorii lor.
Să fugim iubiţilor de clevetiri. Să recunoaştem că patima clevetirei este o cursă a Satanei, abis, o groapă plină de răutate şi pîndi-turi. De aceea diavolul ne-a împins şi ne împinge mereu la acest rău obicei al clevetirilor, pentru ca noi să nu ne grijim de propria mîntuire a Sufletului nostru, şi ca răspunderea noastră s-o facă mai mare înaintea lui Dumnezeu. Clevetirea nu numai de aceea e ceva rău pentru că noi avem a da seama de orice cuvînt; ci şi pentru aceea că clevetirea ne răpeşte orice dezvinovăţire pentru păcatele noastre, şi le face mai grele şi mai de osîndit. Cine critică, cleveteşte cu amărăciune păcatele altora, acela nu are a aştepta o iertare p e n t r u păcatele sale. Căci, Dumnezeu ne va judeca nu numai după m a r i m e a păcatelor noastre: ci şi după cum am judecat pe alţii.
De aceea a zis Mîntuitorul Hristos: „Nu judecaţi ca să nu fiti judec a ţ i " (Mt. 7 1 - 5 ) .
Aşadar, păcatul nostru în acea lume se va arăta nu numai aşa c u m e s t e el în sine, ci, prin judecata noastră cea aspră faţă de aproa-pele, e l se va face mai grozav şi mai vrednic de osîndă. Dimpotrivă, creştinul — Păstor sau păstorit — cel domol, iubitor de oam e n i şi blînd, îşi micşorează mărimea păcatelor sale... " (Om. III despre statui).
CLEVETITORII UMPLU LUMEA DE TULBURĂRI ŞI PE EI ÎNSISI DE OSÎNDĂ. O
femeie limbută, mărturisi Duhovni-cului său că îi place mult să tot clevetească, dar nu în sens răută- cios. Duhovnicul vrînd a o lămuri în privinţa aceasta, îi propuse
sa semene în grădina sa de legume seminţe dc seaeţi, pir... şi apoi s a l e adune iarăşi. Femeia se duse şi semăna sămînţa, dar îi fu imposibil a mai aduna seminţele. Astfel, toată grădina ei s-a
umplut de scaeţi, pir şi buruieni netrenice: Aceasta o făcu să se gîndească serios la păcatul clevetirilor ei, că tot aşa au umplut lumea, dar îi e s t e imposibil a le mai aduna de pe unde le-a semănat ( ( 0 M.P.
565).
LIMBUŢIA CELOR MARI A DUS ÎN PIERZARE PE COPIL TRUPEŞTE ŞI SUFLETEŞTE. Un scriitor austriac povesti odată c u i v a întîmplarea vieţii sale. în tinereţe el fusese foarte credincios, umbla la biserică, citea din Vieţile Sfinţilor şi îşi făcu acasă un mic altăraş, în care se ruga cu toată căldura sufletească, încît bunica l u i adeseori izbucnea în plîns. într-o zi tatăl său făcu un prînz bogat şi chemă mai mulţi prieteni. Masa f u aşezată într-o odaie In care era şi el, adîncit în citirea cărţilor sfinte, dar fără să bage e i de scamă că tînărul este acolo. Mesenii erau foarie veseli. Vorb e l e putrede, clevetirile... curgeau gîrlă din gurile l o r . . . Tatăl său bău cel dintîi pahar în cinstea prietenilor săi, zicîndu-le:„Să ne bucurăm pînă ce sîntem în viaţă, căci cine ştie dacă vom fi aşa de fericiţi şi după moarte". „Da — răspunse unul dintre ei — cine ştie dacă mai este într-adevăr şi altă viaţă". Atunci ei observară că în aceeaşi odaie este şi copilul, şi astfel încetară de a mai vorbi împotriva credinţei. Totuşi, axele cuvinte l-au atins şi l-au smintit atît de mult pe tînăr, încît din acea clipă a părăsit religia, Biserica, cărţile bune şi rugăciunea. El singur mărturisi că de atunci a dus cea
mai nefericită viaţă. Chiar şi moartea l-a aflat în necredinţă, încît a murit ca un dobitoc fără de
Suflet. . .
Iată unde poate duce pilda rea, mai ales a părinţilor, şi cum îi poate schimba pe copiii lor, şi din veseli şi fericiţi să-i facă nefericiţi şi aici şi în cealaltă lume! (D.C. 165).
PĂCATUL ASCULTĂRII CLEVETIRILOR. Păcat mare este şi a asculta cu plăcere clevetirile care ponegresc pe alţii şi le vatămă cinstea. Dumnezeiasca Scriptură ne sfătuieşte să ne astupăm ure- chile cu gard de spini şi să nu ascultăm pe cei care clevetesc s-au vorbesc de rău pe alţii (Is. Sir. 28 27
— 2 9 ) . „Sfătuirea mea — zice Sf. Ioan Gură de Aur — nu priveşte numai pe aceia care vorbesc de rău pe alţii; ci şi pe aceia care aud nişte astfel de vorbe. Pe aceştia din urmă îi sfătuiesc eu a-şi astupa urechile şi a urma psalmis-tului, care zice: „Urît-am pe cel ce grăieşte de rău şi cleveteşte în ascuns pe aproapele său; pe acela l-am izgonit" (Ps. 100 5 — 6 ) . Voieşte cineva să-ţi spună ceva despre altul? Zi- i: „Dacă voieşti să lauzi pe cineva, cu bucurie voi pleca urechea mea; iar de voieşti să vorbeşti de rău, să cleveteşti pe cineva, eu voi astupa urechile mele la vorbele tale, căci ce-mi va folosi mie, că acesta sau acela este un păcătos?" Mai zi şi aceasta defăimătorului (clevet torului): „Pentru noi înşine trebuie să ne îngrijim cum am putea sa dăm seama de păcatele noastre, şi să întoarcem grija şi luarea aminte la cercetarea piopriei noastre vieţi". Oaie cu ce ne-om putea noi dezvinovăţi şi afla iertare cînd noi nu ne îngrijim de însăşi treburile noastre, dar ne ocupăm aşa de mult cu cele străine? Este necuviincios cînd cineva trece pe lîngă o casă, a se uita în'ăuntru cu curiozitate şi totodată a cerceta să vadă ce se face acolo. Dar încă mai necuviincios şi mai nemoral este a iscodi viaţa şi purtarea oamenilor. . . " (Om. 3 d. statui).
Sf. Ignatie zice că: „Dacă n-ar fi cine să asculte clevetirile, n-ar mai fi nici cine să mai clevetească". Unii Sfinţi Părinţi arată că e tot aşa de mare păcatul de a asculta clevetirile ca şi a cleveti.
. . „Cel ce cleveteşte are pe diavolul pe limbă; iar cel ce ascultă clevetirile cu plăcere, are pe diavolul în urechi". Fericitul Augustin vrînd a dezbăra pe oaspeţii săi de a cleveti şi a asculta clevetirile, avea pe masă scrisă inscripţia aceasta: „Nu are loc la masa aceasta oricine vorbeşte de rău pe cei care nu sînt de faţă".
CLERICUL CLEVETITOR ÎN IAD. Un cleric oarecare avea urîtul obicei de a tot cleveti, cînd pe unul, cînd pe altul. Obiceiul acela repetîndu-l mereu, a devenit o fire rea. în loc a se părăsi de clevetire, el simţea o satisfacţie sufletească în ea, oricît era de: urîtă, blestemată, tulburătoare, învrăjbitoare şi grozav de rea. După un timp se îmbolnăveşte greu, cade la pat şi moare. Sufletul lui, la vămi şi judecata particulară, a fost osîndit a se munci în focul veşnic cu ucigaşii şi alţi mulţi păcătoşi înegriţi şi înrăutăţiţi
(Apc. 21 8 ) . Clevetitorul observă că lîngă el erau în foc nişte ucigaşi, care se munceau cu el în acel iazăr de foc. De la o vreme clevetitorul observă că focul de sub ucigaşi, din vreme în vreme, se potolea, se mai stingea, şi nu-i mai ardea' aşa de cumplit, pe cînd focul de sub el şi din jurul lui era acelaşi arzător şi groaznic de tortu-lător. Mirîndu-se mult de aceasta, se plînse lui Dumnezeu, zicînd:
„Doamne! Eu n-am ucis oameni, femei şi copii ca aceşti ucigaşi, deci cum se face că focul lor, din vreme în vreme, se mai potoleşte, se mai stinge, pe cînd focul în care mă chinuiesc eu, este acelaşi!" Domnul i-a răspuns: „Da, e drept că tu n-ai omorît oameni, femei şi copii, n-ai ucis trupul nimănui; dar cu clevetirile tale ai ucis multe, foarte multe Suflete. Iacă, şi acum după ani, zeci, sute de ani,
clevetirile vorbite şi scrise în scrisori, smintesc şi atacă atîtea şi atîtea sumedenii de Suflete! Deci, iată că pentru aceasta locul tău nu se stinge în vecii vecilor.
De aici învăţăm că păcatul clevetirilor smintitoare, adeseori e mai îngrozitor şi decît păcatul uciderii. . . Deci, să ne ferim de păcatul acesta al diabolicelor clevetiri, ca să nu cădem în focul vecinie.
PĂCATUL DUCERII CLEVETIRILOR DIN OM ÎN OM. Păcatul acesta este un diavol foarte primejdios, asemenea holerei, ciumei şi boalelor contagioase, care fac mare prăpăd pe unde ajung şi se încuibează. Clevetitorii îndată ce au prins ceva pentru clevetire, pe drept ori pe nedrept, sînt turmentaţi de diavolii clevetirii groaznic, asemenea beţivilor. Posedaţi de diavolii clevetirii, asemenea cailor cărora călăreţii le înfig pinteni în pîntece de sar în Sus din locul lor şi îndată galopează într-o parte şi
în alta; aşa şi clevetitorii galopează de la om la om, de la casă la casă, de la o adunare de oameni la altă adunare, difuzîndu-le şi aruncîndu-le in urechi şi în inimi clevetirea. Cei injectaţi de diavolescul ser al clevetirii lor, care se lasă posedaţi de diavolul clevetirilor, simţin-du-se şi ei împintenaţi de posesorul lor, galopează şi ei prin lume din loc în loc, şi din om în om, slugărind pe diavolul-Satana cu difuzarea clevetirilor aproapelui. Adevăraţii creştini — Păstori şi păstoriţi — peste care vin difuzările clevetirilor, uneori se clătesc, dat se menţin la nivelul demnităţii lor, prin lupta contra acelor clevetiri, prin rugăciuni şi cugetare statornică în învăţătura Domnului Dumnezeu şi a Sfinţilor Săi.
Fericiţi sînt creştinii care nu se lasă duşi de apele clevetirilor din locurile lor de mîntuire! Vai şi amar de mulţimea oamenilor care se lasă duşi de apele clevetirilor, slobozite din gura şarpelui vechi — Satana — ca să-i înece în marea de foc vecinie (Ape. 12 1 5 ; 17 1 5 ; 19 2 0 ; 20 1 5 ) .
VREI SĂ ÎNDREPTEZI PE FRATELE TĂU? SFĂTU-IEŞTE-L. „Poate tu vrei — zice Sf. Ioan Gură de Aur — a îmbunătăţi pe fratele tău? Apoi dacă tu voieşti aceasta, atunci plingi şi cere de la Dumnezeu ajutorul Lui, ia pe fratele tău la o parte, sfătuieşte-1 îndeosebi, povăţuieşte-l şi mîngîie-l. Arată păcătosului că tu fl iubeşti, dovedeşte-i că numai din îngrijire pentru dînsul şi pentru că voieşti binele lui, iar nu spre a-1 ruşina, pomeneşti păcatele lui. Arată-i cea mai mare dragoste şi prietenie, şi nu te ruşina a face toate, dacă ţinta ta este de a-l face mai bun. Aşa fac adeseori doctorii, care măgulesc pe bolnavii cei nesupuşi, spre a-i îndemna să primească doctoriile cele vindecătoare. Fă şi tu ,aşa şi arată Preotului (înţelept, nedivulgător, ser ret, nelimbut) rănile aproapelui tău. Aceasta înseamnă a te îngriji de dînsul şi a te interesa de îmbunătăţirea lui".
DUMNEZEU PEDEPSEŞTE ASPRU PE CLEVETITORI, în viaţa Sf. Narcis găsim o pildă înfricoşată din care reiese cît este de urît păcatul clevetirilor înaintea lui Dumnezeu. Narcis era Epis- cop în Ierasalim. El ducea o viaţă Sfînta. Cu toate acestea s-au găsit mai mulţi din locuitoiii Ierusalimului, care, din cauză că Episcopul Sfînt i-a dojenit pentru păcatele lor, răspmdeau despre dînsul diferite calomnii şi chiar au îndrăznit să-1 acuze cu diferite păcate grele. Ba s-au găsit trei inşi, care au întărit afirmaţiile lor cu jurămînt. „Să ard de viu dacă nu este adevărat ceea ce spun" — zicea unul. „Să mă fac lepros, dacă e minciună ceea ce afirm" — zicea al doilea. „Să orbesc de tot dacă e calomnie ceea ce am spus" — zicea al treilea. Sfîntul văzînd că este defăimat fără să fie vinovat, n-a mai vrut să rărnînă în cetate. S-a retras într-o singurătate, în pădure, unde petrecea timpul cu mult folos în rugăciuni, meditaţie şi lectură spirituală. Dumnezeu însă în curînd a pedepsit în mod groaznic pe cei trei apărători ai clevetirilor, şi anume: celui dintîi aprinzîndu-i-se casa, a ars de viu împreună cu ai săi. Al doilea" a căzut în morbul scîrbos al leprei, încît toţi oamenii se fereau de el ca de ciumă. Al treilea, văzînd pedeapsa care a atins pe ceilalţi, s-a căit şi şi-a mărturisit în public păcatul, că adică, ceea ce răspîndiseră ei despre Episcopul Sfînt, a fost numai o clevetire. Atîta de mare i-a fost părerea de rău, încît în urma necontenitelor lacrimi, a orbit de amîndoi ochii (T.P. 35).
ADEVĂRAŢII CREŞTINI OPRESC PE CLEVETITORI DE A MAI CLEVETI. Cînd observăm pe, unii sau pe unele că încep a cleveti pe alţii, trebuie a-i opri neapărat. Cînd nu ne este cu putinţă aceasta, să arătăm măcar tăcere sau privire în altă parte, dîndu-le a înţelege că nu ne place a asculta acele clevetiri, care împovărează Sufletul. „Vîntul — adevereşte Sf. Scriptură — de la miazănoapte aduce ploaie şi limba care nu tăinuieşte (greşalele aproapelui şi cleveteşte pe alţii) căutături de întristare" (Prov. Sol. 25 2 3 ) . Prin aceste cuvinte ni se dă a înţelege că: faţa ta arătîn-du- se veselă la clevetiri, întărită pe clevetitori a grăi de rău pe alţii şi mai cu foc. Sf. Ioan Hrisostom opreşte' pe creştini de a cleveti, zicînd: „De cîte rele nu sîntem acum încăieraţi, şi, totuşi nu simţim? Ne mîncăm unii pe alţii, nedreptăţindu-ne, învinovăţin-du-ne, defăimîndu-ne, fiind muşcaţi, aşa zicînd, de slava aproapelui nostru. Şi priveşte grozăvie: cînd cineva voieşte să sape groapa apioapelui, zice:
„Iată ce a spus cutate de tine! Dumnezeu să mă ierte! O spun din auzite, dar eu nu cred, nu mai mă cerceta". Dar atunci de ce spui, dacă nu crezi? De ce grăieşti, şi de ce dai ca adevărat ceea ce numai se zice? De ce împrăştii vorba, nefiind nimic adevărat? Tu însuţi nu crezi, şi totuşi rogi pe Dumnezeu să te ierte dacă vorbeşti! Apoi atunci nu mai vorbi, ci taci, şi astfel vei fi scăpat de orice teamă de răspundere. Nu ştiu cum de a pătruns boala aceasta în omenire. Am devenit flecari, nimic nu rămîne în Sufletul nostru. Ascultă ce spune un filosof oarecare, îndemnînd şi grăind: „Auzit-ai cuvînt? Să moară
în tine; îndrăzneşte că nu te va sparge... A auzit vorba cel nebun, şi s-a chinuit ca femeia ce naşte în faţa pruncului" (Is. Sir. 19 1 0 — 1 1 ) .
Sîntem gata totdeauna de a acuza, sîntem pregătiţi în orice timp de-a învinovăţi. Chiar dacă nu ni s-ar căşuna alt rău, clevetirea aceasta ne împresoară de mii de rele. Şi ca să afli că este aşa, ascultă ce spune Proorocul: „Şezînd împotriva fratelui tău, ai clevetit" (Ps. 49 2 1 ) . „Dar nu eu — zici tu — ci acela a grăit". Apoi dacă tu n-ai fi vorbit, altul nu ar fi auzit, sau şi de ar fi auzit, n-ai fi fost tu cauza păcatului. Deci, trebuie a dosi şi a acoperi defectele aproapelui, pe cînd tu le trîmbiţezi, sud pretext de iubire de adevăr. Nu eşti acuzator; ci flencănitor, bîrfitor, nebun. Priveşte cîte rele izvorăsc de aici. Mînii mai întîi pe Dumnezeu Nu auzi ce spune Pavel de femeile văduve? „Nu numai că se învaţă a fi fără de lucru, umblînd din casă în casă, şi sînt nu numai fără de lucru, ci şi limbute, iscoditoare, grăind cele ce nu se cade" (1 Tim. 5 1 3 ) .
Astfel, chiar şi atunci cînd crezi cele vorbite contra fratelui tău, nici atunci nu trebuie a grăi, dacă nu Cumva chiar şi tu ai crezut. Oare pe ale tale le cercetezi din toate părţile? Te temi că vor fi odată cercetate de Dumnezeu? Te-me-te deci, ca nu cumva să fii cercetat şi pentru clevetiri. Aici nu poţi zice ca să nu te cerceteze Dumnezeu pentru bîrfiri şi flencăneli, căci lucrul este aşa. De ce ai împrăştiat vorba? De ce ai semănat răul? Aceasta ne pierde pe noi, de aceea zice Mîntuitorul Hristos: , Nu judecaţi, ca să nu fiţi judecaţi" (Mt. 7 1 ) . Dar noi nu facem nici o vorba de aceasta; nu ne cuminţeşte nici cele spuse de acel fariseu. Cel puţin acela a spus un lucru adevărat, că: „Eu nu sînt ca acest vameş" (Lc. 18 11), şi deşi a spus fără să audă cineva, totuşi a fost condamnat. Apoi dacă el a fost condamnat spunînd adevărul, ba încă şi fără să audă cineva, ce vor pătimi cei ce grăiesc lucruri pe care nici dînşii poate că nu le cred, şi pe care totuşi le împrăştie pretutindeni, ca şi femeile flencănitoare? Ce rău nu vor suferi ei?! Să punem dar uşă şi zăvor gurii, căci dela flencăneli izvorăsc mii de rele, precum: case stricate, prietenii rupte şi alte mii de păcate. Nu cerceta deci pe aproapele tău, omule!
Dar poate că eşti guraliv, poate că ai acest cusur? Ei! Atunci vorbeşte de cele ale tale lui Dumnezeu cît de mult, şi atunci cusurul tău nu se va mai numi cusur, ci o calitate bună. Vorbeşte de cele ale tale către prieteni, către cei mai de aproape ai tăi, zic: către cei buni şi drepţi, şi atunci aceştia se vor ruga lui Dumnezeu pentru iertarea păcatelor tale. Dacă tu însă spui de cele ale altora, nu te foloseşti cu nimic, nu cîştigi nimic, ci încă şi pierzi, în timp ce dacă îi vorbeşti Stăpînului de ale tale; ai mare plată. „Zis-am: mărturisi-voi asupra mea fărădelegea mea Domnului, şi Tu ai lăsat păgînătatea inimii mele" (Ps. 31 6 ) . Voieşti a judeca? Judecă pe cele ale tale. Nimeni nu te va învinovăţi dacă te condamni singur pe sine. Te învinovăţeşti însă dacă nu te condamni, dacă nu te înfruntezi pe sine-ţi, dacă nu-ţi condamni susţinerea ta. Ai văzut pe cutare mîniat şi înfuriat, sau şi altceva făcînd? Gîndeşte-te îndată la cele ale tale, şi atunci nu-l vei condamna pe acela cu asprime; în acelaşi timp şi tu te vei uşura de greutatea păcatelor tale" (Om. 21 la Evrei, o.c. pp. 262-4).
Sf. Ierarh Ioan Milostivul-Patriarhul Alexandriei (608—619) cînd auzea grăindu-se de rău despre aproapele, îndată schimba vorba şi nu primea pe clevetitori în casa sa (D.Ag. o.c. 431).
Pentru a opri pe alţii de la clevetiri, noi uneori să vorbim de bine despre persoana pe care aceia o clevetesc, alteori să vorbim despre altceva. Prin aceasta, sau alte mijloace înţelepte, noi vom dovedi că ne dezgustă, ne îngreţoşează clevetirile, că nu ne place deloc a asculta, nici a da crezare clevetirilor. Pe flăcăii sau bărbaţii care sporovăiesc verzi şi uscate pe socoteala fecioarelor şi a femeilor, adică au boala diabolicelor clevetiri, somaţi-i să vorbească ceva despre mama lor, despre sora sau fiica lor, şi vă asigur că se vor ruşina şi vor amuţi. Aşijderea procedaţi mai mult cu limbutele femei şi fecioare. Ori de cîte ori auziţi pe prietenul vostru că înşiră la minciuni, şi felurite ponegriri asupra aproapelui său, spuneţi-i delicat: „Iubitule, strînge robinetul!" Ori -de cîte ori auziţi pe semenul vostru că rosteşte clevetiri şi vorbe de ocară la adresa cuiva, spuneţi-i cu iubire: „Prietene, strînge robinetul!" „Lăsaţi-vă de clevetire şi de vorbele ruşinoase, care v-ar putea ieşi din gură!" (Cols.,3 8 ; L.L..o.c. 368).
EPISCOPUL ÎMPIEDICĂ CLEVETIREA. Un Episcop drept-credincios poftise multe persoane cinstite la un prînz. Unul din cei poftiţi, obişnuit cu clevetirea, începu a grăi de rău pe cineva care nu era de faţă. Episcopul, dimpreună cu ceilalţi oameni, se arătară necăjiţi. Văzînd că tot cleveteşte înainte, Episcopul, vrînd a-1 sili pe clevetitor să curme cu clevetirile Iui, porunci tare unui
servitor să cheme pe cel clevetit. Clevetitorul atunci se ruşina aşa de mult, încît rugă pe Episcop să-şi retragă porunca. Toată ziua nu mai cuteză a vorbi pe cineva de rău.
DOUĂ PILDE PENTRU OPRIREA CLEVETIRILOR. Sf. Pahomie ne-a arătat cum trebuie să ne purtăm faţă de clevetitori. Anume, dacă cineva voia să clevetească pe vreo persoană în prezenţa sa, îndată se întorcea cu faţa în altă parte de către dînsul. Apoi se strîngea ca şi cum ar fi auzit apropiindu- se un şarpe urîcios, înveninat, primejdios. Totuşi, nu întrelăsa de a face şi observaţii faţă de o astfel de conduită lipsită de iubire creştineasca. „Nu iese răutatea din gura omului buh — zicea el la astfel de oca-ziuni — şi omul blînd nu vOmitează (varsă) otravă consemenilor săi" (Mt. 12 3 5 ) .
Religiosul bărbat de stat Toma Morul, îndată îşi manifesta neplăcerea cînd cineva începea să vorbească de rău sau să clevetească pe altul. El schimba discuţia imediat în altă direcţie. Astfel, dacă cineva clevetea la masa lui pe vecinul său, îl întrerupea cu observaţii de felul acesta: „D-ta zici că nu-ţi place cum este clădită sufrageria mea; cît mă priveşte, să mă ierţi, eu găsesc de cuviinţă că este destul de comodă şi potrivită" (T.P. 34).
BUNI, DAR N-AU UŞĂ LA CURTEA LOR. Oarecare fraţi au plecat de la schitul în care se nevoiau, la Avva Antonie. Intrînd într-o corabie să meargă la el, au aflat pe un bătrîn care şi el avea să meargă tot acolo, dar fraţii nu-l cunoşteau. Şezînd ei cu acela în
corabie, grăiau cuvinte de ale Părinţilor, de prin Sfintele Scripturi...
şi pentru lucrul mîinilor lor. Bătrînul pustnic însă tăcea . Sosind ei la vad, au aflat că şi bătrînul merge la Avva Antonie. Ajungînd cu toţii la Avva Antonie, acesta le zise: „Bună tovărăşie aţi avut pe bătrînul acesta". Apoi a zis şi bătrînului: „Buni fraţi ai aflat pe cale Avvo!" Bătrînul a zis: „Buni sînt
cu adevărat, dar ograda (curtea) lor nu are uşă. Aşa că, cel ce voieşte, intră în grajd şi dezleagă asinul". Aceasta o zicea însemnînd că cele ce vin la gura lor, acelea grăiesc (P. o.c. 11 20).
NU DESCOPERI TAINA FRATELUI... N U OSÎNDI, N I C I CLEVETI. Un bătrîn pustnic foarte silitor la mîntuirea sa, sfătuia! „De-ţi va spune vreun frate taina sa, iar alt frate te va blestema cu blestem ca să-i arăţi acea taină a acelui frate care ţi-a încredin-ţat-o, i-a aminte ca nu cumva să te înşele să i-o spui, măcar de te va şi blestema, căci blestemul lui se va întoarce peste dînsul, iar tu rămîi curat. De vei vedea cu ochii tăi pe un frate făcînd curvie sau alt păcat, să nu -1 osîndeşti, ci fă rugăciune către Dumnezeu pentru dînsul, zicînd: „Doamne, păzeşte pe fratele meu şi pe mine de înşelăciunea aceasta". Şi mai zi: „Blestemat să fii tu diavole, că al tău este lucrul acesta, că fratele meu n-ar fi făcut aceasta, de nu l-ai fi înşelat tu". întăreşte-ţi inima şi păzeşte-te să nu-l osîndeşti, ca să nu se depărteze de la tine Duhul Sfînt. De va cleveti cineva către tine pe fratele său, să nu adaugi cuvînt la clevetirea lui; ci, ori taci, ori zi aşa: „Eu frate însumi mă aflu păcătos, atîta de mult, încît nu îndrăznesc nici nu pot ca să osîndesc pe alţii"; şi aşa vei mîntui şi Sufletul aceluia, şi pe tine de osîndire". (P. o.c.
269-271).
SĂ FACEM O SUTĂ DE RUGĂCIUNI PENTRU EL. Un călugăr călătorea cu trenul. Era singui într-un compartiment al unui vagon. Dapă cîtva timp de călătorie o doamnă se sui în tren şi intra şi ea în acel compartiment. După aparenţă era religioasă. Avea şi metanii călugăreşti înfăşurate pe mînă, poate ca să se arate că era religioasă. Abia se aşeză, şi îndată începu a cleveti pe un vecin al ei. Călugărul văzînd-o sporind mereu în clevetirea sa, îi zise: „Să facem o sută, două sute, trei şute de închinăciuni (rugăciuni scurte) pentru luminarea şi întoarcerea lui pe calea vieţii şi a mîntuirii"
CU O URECHE ASCULT PE PÎRÎTOR ŞI CU CEALALTĂ PE PÎRÎT. Vestitul împărat Alexandru Macedon, cînd venea vreunul din supuşii săi ca să pîrască pe altul î$i astupa o ureche. Prin acesta el voia să-i spună aceluia cu toată dreptatea: „Pe tine nu te ascult decît. numai cu o ureche. Cu cealaltă ureche voi asculta . pe cel acuzat sau învinovăţit de tine".
Alexandru Macedon, deşi necreştin, păgîn, totuşi asculta numai cu o ureche pe clevetitori, cealaltă o rezerva pentru a asculta pe cel clevetit. Aşişderea legea Israiliţilor nu osîndea pe clevetit mai înainte de al asculta (Ioan 7 51, comp. 2 Lege 1 17, 17 8 — 1 2 ; 19 1 5 — 2 1 ) . Mulţi însă din purtătorii numelui creştinesc, ascultă clevetirile cu amîndouă urechile, îndată le vîntură cu limba în cele patru
vînturi, şi din depozitul inimii seamănă mereu făcînd ascultare diavolilor clevetitori (Ape 12 1 0 ; Fac 3
1 - 5 ; Iov 1 ; 2; Zah 3 7-2; Mt 26 59 - 6 3 ) .
NECUVIINŢA CLEVETITOAREI ÎNFRUNTATĂ LA TIMP. O domnişoară frumoasă, începu să-şi bată joc, cu prilejul unei adu-nari de o altă domnişoară, care avea unele defecte corporale. Cuvint e l e de batjocoră le auzi un bun creştin. Acesta observînd necuviinţa clevetitoarei, îi răspunse:
„Dumnezeu ne-a făcut pe noi şi nu noi înşine, iar făpturile lui Dumnezeu toate sînt bune foarte". Domni-soara însă continuă cu observaţiile ei ironice. Creştinul se simţi indemnat să adauge: „Credeţi- mă domnişoară, Sufletul domni-soarei batjocorite este cu mult mai bun, mai frumos şi drept decît corpul dumneavoastră, e suficient să ştii lucrul acesta". Prin aceste cuvinte creştinul izbuti s-o readucă la tăcere (O.M.P. 619).
CLEVETITOAREA MUNCITĂ DE SPIRITUL NECURAT. Sf. Grigore Episcopul Neocesariei făcătorul de minuni, pe vremea cînd era catehumen, prin ştiinţa şi evlavia lui, atrase asupră-şi ura unor colegi plini de gelozie. Aceia se hotărîră să-l atace şi descre-dileze în public. Ei plătiră o femeie prostituată care să-l învinuiască cu un păcat urît. Intr-o bună zi, pe cînd Grigore vorbea serios adunării din faţa sa, obraznica femeie se apropie de el şi-i ceru plata cu care se tocmise, dînd a înţelege tuturor celor din adunare, că Grigore ar fi avut relaţii ruşinoase cu ea. Toţi ascultătorii se îngroziră. Unii din ei o alungară ca pe o diabolică clevetitoare. Sfîntul însă păstrîndu-şi calmul, rugă pe unul din prietenii săi intimi, să-i dea acelei nefericite femei ceea ce cerea, pentru a nu-1 mai întrerupe, ca să-şi poată continua convorbirea. Unii văzînd atîta bunătate, nu ştiau ce să creadă, şi astfel îi făcură unele imputări. Deodată însă toate presupunerile s-au nimicit, îndată ce femeia primi banii, spiritul rău o apucă şi o tortură groaznic. Trîn-tită apoi la pămînt, urla groaznic, gura îi aspuma şi îşi smulgea părul de pe cap. Din toate acestea, se cunoscu de toţi că fu posedată de diavolul. De bună seamă că duhul rău ar fi omorît-o dacă Sfîntului Grigore nu i se făcea milă de ea, dupa care s-a rugat lui Dumnezeu şi a vindecat^o. Astfel, Dumnezeu a arătat nevinovăţia lui şi a ruşinat pe clevetitorii săi.
PĂCATUL SEMĂNĂRII CLEVETIRILOR. Păcat destul de mare este şi semănarea clevetirilor în lume. Cu mare şi greu păcat se încarcă clevetitorii, mai ales femeile şi fetele care umblă semă-nînd zîzaniile clevetirilor din loc în loc şi din om în om. Acele persoane cu cît seamănă mai multe clevetiri sau grăiri de rău despre alţii, cu atîta mai mult se înnegresc Sufletele lor, pînă ce ajung asemenea diavolului, care clevetea zilnic pe fraţii săi de îngerat înaintea lui Dumnezeu; iar după izgonirea din cer şi căderea în abis, pîra pe Dumnezeu înaintea oamenilor şi pe oameni înaintea lui
-Dumnezeu Apc. 12 1 0 ; Fac. 3 7-5; Iov 1 ; 2; Zah. 3 1— 2).Diavolul şoptind — clevetind — din şarpele în care era camuflat, a scos pe Eva afară din Rai. Asemenea şarpelui-diavol este şi cel ce cleve- teşte pe' aproapele său. Sufletul celui ce-1 aude îl prăpădeşte şi pe al său nu-l mîntuieşte (P. ox. 236 5).
Acei semănători ai clevetirilor din om în om, din casă în casă şi din loc in loc prin lume, precum am mai arătat, au pe diavolul în inimile lor, căci dacă nu l-ar avea, n-ar mai cleveti. Astfel, fiind posedaţi de diavolul, adică îndrăciţi, ca şi îndrăcitul care clevetea pe Preotul Liturghisitor înaintea Cuviosului Marcu Egipteanul (P. o.c. p. 154), fac voile lor, atacînd cinstea şi viaţa altora (Ioan
8 4 4 — 4 7 ; 1 Ioan 3 8 ; 1 Tim. 4 7). Clevetitorii sînt urmăriţi de urgia Dumnezeiască. Unii sînt vădiţi şi ruşinaţi groaznic, alţii se îndrăcesc sau mor de moarte cumplită*
„Cel ce fură — zice un Sfînt Părinte — cel ce minte, sau cel ce face alte păcate, de multe ori îndată ce a săvîrşit păcatul: suspină, se prihăneşte pe sine, şi vine în pocăinţă. Acela însă care are în sine pomenirea de-rău (clevetirea), ori de mănîncă, ori de doarme, ori de umblă, ca de rugină se mănîncă. Păcatul e nedespărţit de el şi rugăciunile lui i se prefac în păcat, în blestem (Ps. 108 1 — 6 . . .
19, 2 8 ; 100 6 ) . Toată osteneala lui se face neprimită, măcar dc-şi va vărsa şi sîngele pentru Hristos" (P. o.c. 403 23).
ASOCIEREA CLEVETITORILOR ASUPRA SF. ATANASIE. După cinci luni de la triumful Ortodoxiei asupra lui Arie şi a ereziei sale, şi după închiderea Sinodului I ecumenic, Patriarhul Alexandru hotărî în lipsă alegerea Sf. Atanasie în locul său. Episcopii Egiptului într-un glas îl aleseră
şi-l hirotoniră pe cînd avea 30 de ani de la naşterea sa. îndată ce-şi începu activitatea pastorală, arienii se împrieteniră cu Meletienii (care nu erau de acord în nici un articol al credinţei, ba şi combătuseră chiar erezia ariană) cu toţii împreună începură a cleveti şi a persecuta pe Sf. Atanasie. Formară apoi o clică puternică pentru ca loviturile să fie mai îndu-rerătoare şi mai stagnatoare. Sf. Atanasie văzînd acea asociere în contra lui şi a Bisericii Ortodoxe, zicea îndurerat: „Precum Pilat şi Irod uitară ura cea dintre ei şi se împrieteniră spre a se porni împotriva Mîntuitorului (Lc. 23 6 — 1 2 ) , aşijderea şi arienii cu Meletienii şi-au uitat ura din trecut, împrietenindu-se împotriva adevărului!"
CLEVETITORII ACUZĂ PE SF. ATANASIE, NEÎNGĂ-DUINDU-I A SE APĂRA. Soborul cu 60 de Episcopi, majoritatea arieni, se adunară din porunca împăratului Constantin cel Mare în Tir. Sf. Atanasie veni însoţit de un mare număr de Episcopi africani, între care erau şi mărturisitorii: Pafnutie şi Patamon. Episcopii Sinodului erau şi acuzatori şi judecători. Nu-i permiteau
Sfîntului Atanasie nici să discute, nici să se apere. Ei îl ţineau în picioare ca pe un criminal care îşi aştepta osîndă. Sf. Patamon văzînd nedreptăţirea Sf. Atanasie, nu-şi mai putea ţine plînsul. Observînd cele ce se pregăteau de Sinodul acela contra Sf. Atanasie, apărătorul Ortodoxiei, lăcrimînd, îi zise lui Eusebiu: „Ce? Tu, Eusebiu, stai pe scaun ca judecător şi Atanasie stă în picioare ca un vinovat? ! Oare cine ar mai putea să rabde privirea aceasta ? la răspunde Eusebiu. în vremea persecuţiei lui Maximilian (310) nu eram noi amîndoi închişi? Ei cum s-a făcut, că eu am pierdut un ochi; iar tu eşti teafăr, ai ochii amîndoi?! Cum ai putut să scapi oare?" Prin cuvintele acestea Sf. Ep. Patamon îi dădea a înţelege, că svonurile răspîndite pentru apostazia lui Eusebiu erau întemeiate. De asemenea şi ceilalţi Episcopi Egipteni i-au luat apărarea Arhiepiscopului Atanasie. Soborul semi-arian însă susţinînd acuzaţiile, judecarea şi psîndirea lui, pentru a-1 distruge, au nesocotit şi respins toate relaţiile. Clevetirile curgeau asupra Sfîntului Atanasie asemenea grindinei.
Bunătatea să-nsoţească Pururea sufletul tău, Cei ce înţeleg aceasta
Vor vedea pe Dnmnezeu.
CLEVETITOAREA SFÎNTULUI ATANASIE DEMASCATĂ. Sfîntul Atanasie fu clevetit şi învinovăţit pe nedrept de o femeie neruşinată. Ea îl acuza în faţa soborului a 60 de Episcopi, majori-, tatea arieni, că ar fi fost siluită de Sfîntul cînd l-a primit în gazdă. Atunci Timotei, unul dintre Preoţii Patriarhului, apropiindu-se de femeie, îi zise: „Tu spui că am găzduit la tine şi te-am siluit ? Nu te ruşinezi tu a mă învinovăţi cu un astfel de păcat? Cum cutezi tu a zice că a m venit la tine şi te-am siluit, că am căzut cu tine în păcat?" „Da — răspunse ea ridicîndu-şi mîna şi cu degetul arătînd soborului spre Preotul Timotei — te cunosc foarte bine. Tu ai fost acela care m-ai necinstit...", apoi începu a-i spune: unde, cînd şi cum. Rufin relatează că neruşinata femeie necunoscînd pe Sf. Atanasie, ameninţa cu degetul spre Preotul Timotei şi striga: „Tu mi-ai luat fecioria! Tu m-ai dezbrăcat de înţelepciune!" Sino-dul s-a ruşinat de acea falsă clevetire, au scos-o afară şi a declarat că Sf. Atanasie e nevinovat. Femeia văzîndu-şi vădită viclenia, a fugit ruşinată groaznic, alungată de episcopii arieni, deşi Sf. Atanasie ar fi vrut să afle cine a pus-o să-l clevetească astfel!
CLEVETITORII ACUZĂ PE SF. ATANASIE DE UCIDERE ŞI FARMECE CU O MÎNĂ USCATĂ. După ce Sfîntul Atanasie se întoarse la scaunul său cu recomandaţie împăiătească de:
„Omul lui Dumnezeu şi persoană venerabilă şi reinstalat în scaunul său, clevetirile iarăşi începură a curge asupra lui cu mare furie. Episcopul Eusebiu cleveteşte pe Sf. Atanasie înaintea împăratului Constantin cel Mare, acuzîndu-1 de mai multe crime. Aşijderea şi de uciderea unui Episcop (după unii cleric, citeţ) meletian, anume Arsenie, ca să-i ia mîna şi-să facă farmece, vrăjitorii cu dînsa. Episcopul acela în urma unor neregularităţi, se ascunse. în lume se vorbea că a fost omorît. Arsenie auzind despre acea nedreaptă clevetire, s-a milostivit, a ieşit din locurile ascunse şi venind pe ascuns în Tir la Sf. Atanasie, a căzut la picioarele lui, cerîndu-şi iertare. Fericitul Atanasie s-a bucurat de venirea lui şi i-a poruncit să nu se arate la judecată; oi să stea ascuns.
Episcopii Sinodului văzîndu-se ruşinaţi cu demascarea femeii ce clevetise pe Sf. Atanasie de desfrînare, au început a-1 învinui de faimece, vrăjitorii... Ei aduc o mînă uscată în sobor şi ară-tînd-o
asupra Sfîntului, fără de nici o ru?ine, îl cleveteau înaintea tuturor, zicîndu-i: „Atanasie! Mîna aceasta moartă te vădeşte pe tine... Aceasta te prinde şi te ţine tare, ca să nu scapi de judecată. De aceea nici cu cuvintele, nici cu meşteşugul, nici cu alt vicleşug," nu vei mai putea să scapi. Toţi ştim pe Arsenie episcopul, pe care tu l-ai omorît, i-ai tăiat mîna şi i-ai luat-o ca să faci cu ea farmece, vrăjitorii! Acum spune tu singur pentru ce l-ai omorît cu atîta nemilostivire? Pentru ce i-ai tăiat mîna aceasta? Ce tre- buinţă aveai de ea? Şi la ce ai întrebuinţat-o? „Sfîntul sufeiea însă toate clevetirile acelea grosolane cu blîndeţe. El răbda îndelung după pilda Mîntuitorului în vremea Patimilor de bună voie (Is? 53 1—
1 2 ) , apoi le răspunse cu blîndeţe: „Care dintre voi ştie bine pe Arsenie, de care mă acuzaţi că l-am omorît şi i-am tăiat mîna după moarte?" Mulţi din sobor şi din cei ce erau de faţă, au răspuns că l-au cunoscut foarte, bine. Atunci Atanasie trimise şi aduse pe Arsenie în mijlocul lor, avîndu-şi amîndouă mîinile întregi, netăiate. Toţi au rămas încremeniţi.
Fericitul Atanasie căutînd spre clevetitorii săi, a zis: „Cunoaşteţi pe acesta? Nu este acesta Arsenie de care mă clevetiţi că eu l-am asasinat şi i-am tăiat mîna? Nu este acesta Arsenie cel cunoscut tuturor Alexandrenilor?" Apoi a zis lui Arsenie: „întinde-ţi mîna dreaptă ca s-o vadă toţi... întinde-ţi mîna stingă să ţi-o vadă fiecare!" După ce şi-a întins pe rînd amîndouă mîinile şi le-au văzut toţi cei 60 de episcopi ai Sinodului, oştirea şi lumea adunată, Sfîntul le-a zis ca unor depărtaţi de adevăr: „Iată bărbaţilor pe Arsenie, pentru care m-aţi clevetit că l-am omorît! Iată şi amîndouă mîinile lui, care n-au suferit nici o tăiere! Acum arătaţi şi voi pe Arsenie al vostru, de-l aveţi! Spuneţi despre acea moarte şi mînă tăiată pe care voi singuri, ca cei ce i-aţi făcut tăiere, vă osîndiţi! Văzîndu-se demascaţi şi cu această clevetire, episcopii şi judecătorii s-au umplut de tulburare groaznică, de mare ruşine şi-au acoperit feţele şi aşa au ieşit de la judecată. Poporul arian văzînd aceasta, au împresurat pe Sf. Atanasie, dosădindu-1 cu felurite clevetiri şi vorbe grosolane, zicîndu-i: vrăjitor, fermecător, mincinos. . . şi întinzîndu-şi mîinile asupra lui ca să-1 lovească, sfîşie şi omoare. Abia, abia l-au putut scăpa comisarii împărăteşti din mîinile mulţimii care vrea să-1 piardă. Vrăjmaşii săi îl mai clevetiră că i-a ameninţat că va opri exportul griului ce se trimetea în fiecare an de la Alexandria la Constantinopol, care se făcea regulat. La auzul acestei clevetiri, împăratul a exilat pe Sf. Atanasie departe, la Treve în Galia.
Iată isprăvile demonicelor clevetiri, care cufundă în iad de vii pe mulţi creştini — Păstori şi păstoriţi — care în loc de a lupta contra lor, se lasă conduşi de apele slobozite de şarpele-diavol ca un rîu din gura lui (Ape. 12 1 5 ) în munca veşcinică!
CLEVETITORUL PĂLMUIT DE SF. SIMEON CEL NEBUN PENTRU HRISTOS. Un oarecare bărbat creştin procomit (cum ar fi la noi şeful preşedinţilor de raioane), aproape de Emesia, auzind de viaţa Sf. Simeon cel nebun pentru Hristos, şi-a zis: „Mă duc să-1 văd şi eu pe Simeon. Vreau- să-1 cunosc bine, oare pentru Hristos se nebuneşte, sau cu adevărat este fără de minte? Plecă şi veni în cetate. Trecînd pe lîngă casa femeilor desfrînate, a văzut acolo pe o femeie ducînd pe Simeon la casa lor, şi alta îl bătea dinapoi cu curele. Procomitul smintindu-se, a zis în gîndul său: „Cine mai poate crede că acest monah mincinos nu păcătuieşte cu aceste femei desfrînate?" Acestea zicînd în şine, fiind departe ca la o aruncătură de piatră, deodată stareţul (Sf. Simeon) alergînd la procomit, îl loveşte peste obraz: plosc! plosc! plosc! Procomitul îi cere socoteală autoritar pentru ce l-a lovit. Atunci Sfîntul Simeon dezbrăcîndu-şi haina sa fără de ruşine, i-a arătat trupul său mortificat. Apoi sărind înaintea lui, i-a zis: „Ticălosule, aici este zbur-dare...?" Procomitul foarte mirat că stareţul i-a cunoscut gîndul lui de: judecare, osîndire şi clevetire, de departe, s-a convins că el este robul lui Dumnezeu şi că se înnebuneşte de bună voie pentru Hristos. Totuşi, el nu putea a spune aceasta cuiva, deşi voia, pentru că o putere oarecare ţinea limba lui ca şi limbile celorlalţi. . pînă la sfîrşitul vieţii Sfîntului (V. Sf. 21 Iulie, o.c. 1103-4).
CLEVETITORII PEDEPSIŢI DE SUS CU ÎNDRĂCIRE, în mai multe locuri din Vieţile Sfinţilor, ni se arată că urai clevetitori vicleni au fost pedepsiţi de Dumnezeu în multe feluri şi cu ndrăcire, d. ex.: (V. Sf. o.c. 7 Febr. p. 216). Pedepsit cu moarte pentru grăire de rău (V. Sf. 31 Martie, o.c. p. 1074). Pedepsit cu boală pentru clevetire (D. Ag, o.c. p. 596). Sf. Ioan cel nou fiind clevetit de un catolic, a fost martirizat de turci (V. Sf. 2 Iunie, o.c. pp. 85—123). Clevetitor groaznic pedepsit (V. Sf. 5 Iulie, o.c. pp. 200—1). Femeia care a clevetit pe Cuviosul Ştefan, născînd doi copii, i-au supt
pieptul pînă au omorît-o (V. Sf. 28 Nov., o.c. pp. 1483—5). Cuviosul Sava arătîndu-se unor monahi, îi învinuieşte pentru clevetire (V. Sf. 3 Dec. o.c. p. 109). Un eretic clevetind pe Cuv. Daniil că mănîncă peşte, s-a îndrăcit (V. Sf. 11 Dec. o.c, pp. 545—6). Episcopul vrăjitor clevetind înaintea împăratului pe fiul său că vrea să-l omoare, a băgat o groaznică vrajbă între ei (V. Sf. 16 Dec. o.c. pp. 824 —834). împăratul Darie pecetluieşte''pe Daniil în groapa leilor cu sigiliul său şi al boierilor clevetitori, temîn- du-se de acele sălbăticiuni cu chip omenesc — cei 122 boieri superiori — să nu-i facă vreun rău sau să-l piardă (V. Sf. 17 Dec. o.c. p. 869). Sf. Nifon pedepsit cu boală pentru păcatul limbii... păzin-du-se de clevetiri şi vorbe deşarte, tinînd o piatră în gură (V. Sf. 23 Dec. o.c. pp. 1159-62).
CLEVETITORII SÎNT PEDEPSIŢI GROAZNIC. Pe vremea Sfîntului Arhiereu Maleahi trăia un clevetitor, vestit pentru dibăcia limbii sale în a ponegri. Acela a clevetit chiar şi pe Arhiepiscop. Pedeapsa lui Dumnezeu însă l-a ajuns degrabă. După clevetirile cu care a tulburat pe creştini şi pe Arhiepiscop, a început a-i putrezi limba, apoi a făcut în ea mulţime de viermi, care ieşeau cu grămada din gura blestematului clevetitor. După nişte groaznice chinuri, timp de şapte zile, nefericitul a murit greu.
Altădată, pe cînd Arhiepiscopul predica poporului, o femeie obraznică a început a-1 bodogăni. întrerupîndu-i predica, l-a numit tîlhar, făţarnic... Arhiepiscopul a tăcut, a răbdat, însă a grăit Dumnezeu în locul lui. Atunci, îndată femeia neruşinată înebuni şi striga mereu: „Maleahi mă sugrumă! Maleahi mă omoară!" Arhiepiscopul, precum vedea bine şi toată adunarea închinătorilor, nu-i făcea nimic. Peste cîtva timp însă a murit de o moarte cumplită.
VINDECAREA PĂCATELOR CLEVETIRII. Clevetitorii, pentru a se uşura de păcatul clevetirii, trebuie a se lupta din răsputeri în a strica clevetirile făcute asupra celor ce i-au clevetit, şi a repara vătămarea primită de cei care au fost clevetiţi. Fără stricarea clevetirii şi repararea vătămării, nu li se iartă păcatul; precum jefuitorii nu sînt iertaţi pînă,ce nu despăgubesc pe cei ce i-au jefuit. Sfînta Pravilă Bisericească hotărăşte clar: „Hoţul şi vadnicul, acelaşi judeţ va lua" (P.B.G. p. 110 88). Clevetitorii care nu repară cinstea acelora pe care i-au vătămat cu clevetirile lor, nu sînt vrednici de dezlegare în Scaunul Sfînt al Spovedaniei, deoarece au răpit aproapelui lor numele bun, care-i mai preţios decît averile pămîn-teşti. Aşadar, Sf. Ioan Gură de Aur sfătuieşte hotărîtor pe creştini a-şi înfrîna limbile lor. La nevoie să folosească şi cele două garduri: dinţii şi buzele. Cînd au grăit ceva rău ori au clevetit, să-şi muşte limba pînă să curgă sînge din ea, pentru a o dezbăra de clevetiri (Vezi p.
123—5 din această carte).
Privitor la canonisirea şi vindecarea creştinilor de diavoleasca plagă a clevetirii, iscusitul Mitropolit Antim Ivireanul hotărăşte aşa: „Cine are obiceiul de pîrăşte (cleveteşte) pe fratele său creştin pentru ca să-l păgubească şi să-l sărăcească, să se lase de acest lucru; că toate păcatele cîte va face, după ce se va spovedi şi îşi va face canonul ce-i va da Duhovnicul, i se vor ierta; însă acel păcat al pîrei, nu i se va ierta nici Cu un mijloc, că este mai mare decît uciderea. Iată vă poruncesc şi vouă Preoţilor, cine ar veni la voi să se spovedească, şi va avea acel păcat al pîrii, de se va apuca acel om înaintea voastră cu chezăşie bună, cum că nu va mai pîrî pe nimeni în v^aţa sa, voi să-i faceţi iertăciune, dîndu-i canon, apoi să se şi cuminice. De nu va vrea însă să se părăsească, să-l lipsiţi nu numai de Sfînta Taină; ci şi de la Biserică, pentru că stă împotriva lui Dumnezeu şi se aseamănă cu diavolul" D.A.I. o.c. 99).
Cei ce au clevetit pe alţii, vădind păcatele lor ascunse, sînt îndatoraţi a strica cu orice preţ şi sacrificiu, clevetirile cu care i-au ponegrit, a se căi câ nu şi-au văzut de păcatele sale.... a-i vorbi de bine, a arăta calităţile lor cele-bune, aşa fel, încît să se şteargă toate urmările rele lăsate de clevetirile lor. Clevetitorii care au. învinovăţit pe alţii de păcate grele, să-şi retragă clevetirile, să repare vătămarea şi să părăsească obişnuinţa de a mai cleveti; altfel cad vremelnic şi veşnic în judecata lui Dumnezeu.
Oarecare din Sfinţi, auzind că un frate a căzut în curvie, a zis: „O! Ce rău a făcut!" După puţină vreme acel frate a rep'aueat. Atunci a venit îngeru1 Domnului cu Sufletul fratelui la bătrînul, şi i-a zis:
„Iată, acela pe care l-ai judecat, s-a mutat; unde porunceşti să-'l aşez? în împărăţia Cerurilor? Sau în muncă?" Bătrînul auzind aceasta, s-a căit şi a petrecut pînă la moartea sa rugîndu-se lui Dumnezeu să cîştige iertare de aceasta, plîngînd şi osteniridu-se foarte mult (P. o.c. 379 6 ) .
De aici învăţăm să ne ferim de orice clevetire, cu atît ma i mult, cu cît vedem că adeseori cu foarte mari greutăţi şi sacrificii, abia, abia, se poate repara cinstea altora vătămată. Astfel, clevetirea, ca .şi furtişagul şi eresul, nu se vindecă decît numai cu un anumit canon potrivit şi folositor. Deci, acestea nimenea să nu le ierte decît numai după canoanele Sfinţilor Părinţi, care hotărăsc aşa: Furii se dezleagă după Ce âu dat înapoi furătura, clevetitorii după ce au întors cinstea celor pe care i-au vătămat şi ereticii după ce au lepădat cu totul eresul din fiinţa lor (Vezi M.P. o.c. pp. 28—9; D.A.I. o.c. p. 99; ş.a.).
ALBUL REPEDE SE FACE.. NEGRU, DAR NEGRUL ALB, BA. Un creştin mergînd la un vopsitor cu o haină albă, îl rugă să i-o vopsească în negru. Vopsitorul îi primi haina şi i-o vopsi. Mai tîrziu displăcîndu-i creştinului haina neagră, merse iarăşi la acelaşi vopsitor, cu haina, şi-1 rugă să i-o vopsească din nou în alb. Vopsitorul clătinînd din cap, îi răspunse: „Din alb se poate vopsi în negru foarte uşor, dar din negru nu se mai poate vopsi în alb" Iaca aşa este şi cu numele bun. Foarte uşor se poate ponegri prin o clevetire sau alta. Dar după aceea, greu şi cu foarte mare greutate se poate repara. . . uneori numai dacă se sacrifică cineva.
CLEVETIREA A PUSTIIT JAPONIA DE CREŞTINI. Prin anul 1629 în Japonia erau 400.000 (patru sute de mii) creştini. Lucrul Domnului cerea mai mulţi misionari. Europenii trimiseră un nou grup de mai mulţi predicatori ai Sfintei Evanghelii. Nişte negustori Olandezi — deşi erau creştini — au clevetit înaintea regelui (Micadoului) că misionarii lucrează pe dedesupt să ducă Japonia sub stăpînirea Spaniolilor şi Portughezilor. Micadoul mîniat groaznic, porunci să se răstignească imediat nouă Preoţi misionari la răspîntiile drumurilor. Acesta fu semnalul unei persecuţii sînge-roase, care din ordinul Micadoului ţinu 40 (patruzeci) de ani. După patru zeci de ani, în Japonia, din cei patru sute de mii de creştini, n-a mai rămas decît un singur creştin!
Iată unde au dus vorbele clevetitoaie ale negustorilor Olandezi! Iată pentru ce legea noastră creştinească e aşa de puţin răspîn-dită în ţările Asie'!
FULGII SE ARUNCĂ UŞOR ÎN VÎNT, DAR NU SE MAI POT ADUNA. O femeie limbută, se plînse odată Duhovnicului său la Scaunul Spovedaniei, că are obiceiul rău de a tot cleveti pe alţii. Duhovnicul, vrînd a o lămuri şi a-i face cunoscut greutatea acestui păcat spre a-1 părăsi desăvîrşit, îi zise: „Fiică, du-te în piaţă de cumpără o găină, şi vino cu ea la mine, smulgîndu-i fulgii şi arun-cîndu-i în vînt". Femeia â împlinit porunca Duhovnicului. Se duse în piaţă, cumpără o găină şi venind pe cale, i-a tot smuls fulgii şi penele, aruncîndu-i în vînt. Ajungînd la Duhovnic, a aşteptat să vadă ce canon îi va da. Duhovnicul îi zise: „Acum întoarce-te înapoi pe calea pe care ai venit încoace, şi adună toţi fulgii şi penele aruncate de pe găină în vînt". Femeia auzind cuvintele acestea, a înmărmurit de groază, şi zise: „Asta este peste puterea mea!" Duhovnicul căutînd s-o lămurească, îi zise: „Vezi?! Cum nu poţi strînge fulgii şi penele smulse de pe găină şi aruncate în vînt, aşa nu poţi strînge nici clevetirile sau vorbele rele spuse pe seama altora". Femeia a înţeles din aceasta cît de urîcioasă e clevetirea, cît de greu e păcatul grăirii de rău, cît de mare e răutatea aceasta, şi s-a hotărît a face tot ce va putea, pentru a se uşura şi vindeca. Din clipa aceea n-a mai clevetit pe nimeni.
CINSTIREA PĂRINŢILOR TRUPEŞTI ŞI SPIRITUALI ADUCE SIGURANŢĂ; IAR DEFĂIMAREA LOR ADUCE PRĂPĂD. Creştinii chiar din copilărie sînt îndatoraţi a cinsti pe părinţii lor, care sînt locţiitorii lui Dumnezeu. E drept că noi toţi oamenii avem un Unic Tată universal şi*etern, Tatăl Ceresc. Totuşi, El ne-a dat viaţa conlucrînd cu părinţii noştri. Astfel, ei sînt locţiitorii Lui aici pe pămînt. De aici învăţăm că după cinstirea dată Lui ca Dumnezeu, mai presus de toate,, cea mai mare cinste noi trebuie a o da părinţilor noştri, văzînd în ei o minunată reoglindire a puterii şi majestăţii lui Dumnezeu. Dumnezeu însuşi ne porunceşte aceasta fiecăruia în parte: „Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta, ca să-ţi fie ţie bine şi să trăieşti ani mulţi pe pămînt" (Eş. 20 72). „Cîte suferinţe — scrie Sf. Ambrosie — a îndurat mama ta pentru tine ! Cîte nopţi nedormite! Cîte lipsuri! Cîtă nelinişte cînd tu erai în primejdie! Cîtă trudă şi osteneală a suportat tatăl tău pentru-a cîştigă cele de trebuinţă pentru trai! Apoi dacă părinţii tăi au făcut şi au suferit atîtea şi atîtea pentru tine, cum poţi tu a fi nemulţumitor faţă de dînşii?"
Dumnezeiasca Scriptură ne dă anumite pilde frumoase, educative de cinstirea părinţilor. Aşa d.p.: Iosif cel frumos, deşi ajunsese al doilea după Faraon, totuşi, el a primit cu multă cinste pe tatăl său Iacob-Israil, care.era om simplu, păstor de oi, şi îmbrăţişîndu-1, l-a sărutat plîngînd. După aceea l- a prezentat lui Faraon (Fac. 47 1-12). Solomon, cu toate că se afla într-o mare strălucire împără tească, totuşi, cînd a intrat la el mama sa Versavia, s-a sculat de pe tronul său înalt, s-a plecat înaintea ei şi a poftit-o să şadă pe tron de-a dreapta sa (3 Imp. 2 1 9 ; Ps. 44 11). Pilda cea mai mare de cinstire faţă de părinţi a dat-o Mîntuitorul nostru Iisus Hristos în viaţa Sa: din copilărie pînă la 30 de ani. Acolo lucrînd El tîm-plăria în casa din Nazaret „era sub ascultarea lor" Lc. 2 57). La nunta din Cana, cînd Maica Sa a zis: „Vin nu au", El vrînd a o cinsti în faţa tuturor, a făcut prima minune, prefăcînd apa în vin. Noi creştinii sîntem îndatoraţi a cinsti pe părinnţii noştri, chiar şi atunci cînd am observa la ei unele greşeli sau păcate. Ne reamintim cum Sim şi Iafet, acoperind goliciunea tatălui lor Noe, s-au acoperit şi ei cu binecuvîntare; iar Ham divulgîndu-i slăbiciunea, s-a îmbrăcat cu blestem'(Fac. 9, 21—
2 7 ) .
STUDENTUL SĂRUTĂ MÎNA OCNAŞULUI. Pe o strada mai dosnică, treceau nişte nefericiţi la muncă silnică. Un student vestit, se apropie de un ocnaş, şi-i sărută mîna. Paznicul ocnaşilor văzîndu-l, îi zise mirat: „Ce faci? Săruţi mîna unui ocnaş?" Studentul însă îi răspunse cuviincios: „Da... Dar, el este tatăl meu" Iacă, aşa trebuie a cinsti fiecare pe părinţii săi, chiar şi atunci cînd ar fi decăzuţi, ori osîndiţi la temniţă, ocnă. . .
PEDEAPSA FIILOR CARE ÎŞI CLEVETESC ŞI AMĂRĂSC PĂRINŢII. Am văzut cum Ham clevetind sau ponegrind pe tatăl său Noe, s-a îmbrăcat cu blestem groaznic (Fac. 9 21—27). Fiii Arhiereului Aaron: Nadab şi Abiud, cei cîte doi fii şi Arhiereului Eli şi Samuil, nesocotind pe părinţii lor şi sfatul bun ce li s-a dat, s-au prăbuşit în groaznice căderi şi pierzare (Lev. 10 1—5; 1 Imp. 3 12—
15; 4 11 —17; 8 1—5). Avesalom clevetind, discreditînd şi războindu-se împotriva tatălui său David; a fost spînzurat cu propriul său păr al capului de creanga unui copac şi omorît năprasnic de loab şi oamenii lui (2 Imp. 18).
SĂ ÎNGRIJIM DE PĂRINŢI ÎN SLĂBICIUNILE LOR. „Fiule —zice Sf. Scriptură — sprijmeşte pe tatăl tău la bătrineţe Şi nu-l mîhni pe el în viaţa lui. De-şi va pierde mintea, îngăduieşte-l şi nu-l necinsti" (Is. Sir. 3 12—14). Mîntuitorul ne dă pildă vie de îngrijirea părinţilor, cînd chiar şi pe Cruce fiind, încredinţează pe Maica Sa ucen'cului Său iubit ca s-o ocrotească ca pe o mamă (Ioan 19
26—27). Astfel, chiar şi feluritele vietăţi ne dau pildă de îngrijirea părinţilor lor bătrîni. Aşa d.p.: Plutarh spune că puii de lei duc mîncare celor bătrîni, care nu-şi pot căuta şi agonisi hrana. Puii de barză — zice Sf. Ambrozie — încălzesc berezele bătrîne". Părinţii trebuiesc cinstiţi, nu clevetiţi, nici batjocoriţi.
FIUL ALUNGIND PE MAMA SA, MURI FOARTE RĂU. O mamă din America îşi dădu toată averea fiului său, cu condiţia să îngrijească de ea pînă la moarte. Fiul nerecunoscător insă, văzîndu-se stăpîn pe avere, alungă pe bâtrină din casa sa, neso-cotindu-o şi clevetind-o. Mama văzîndu-se aruncată pe drumuri şi lipsită, alergă la un avocat, ca să-şi recapete dreptul său. Atunci fiul ei se hotărî să se răzbune asupra acelui avocat. Merse acasă, prinse prin grădină un şarpe mare, gros, pe care-1 închise într-o lădiţă. Alergînd apoi la avocat, află uşa întredeschisă, şi dete drumul şarpelui din lădiţă înăuntru spre biroul avocatului. Şarpele însă întorcîndu-se, se agăţă de el, se încolăci împrejurul lui, şi începu a-1 muşca. îngrozit foarte mult, încercă să se desfacă de şarpe, dar zadarnic, şarpele îl strîngea cu putere şi-l muşca tot mai groaznic. Fugi repede din casă şi din curte afară în stradă, unde se prăbuşi jos la pămînt şi muri. Iată cu ce se alese .în urma clevetirii, necins-tirii şi nedreptăţirii mamei sale!
MĂSURA CU CARE MASORI, ŢI SE VA MĂSURA. Un copil observă pe părinţii săi cum îi dau mîncare bunicului său bă-trîn într-un blid de lemn pe vatra sobei. El se apucă într-o zi de cioplit o bucată de lemn afară la tăietor. Văzîndu-1 tatăl său, îl întrebă: „Ce faci acolo copile?" „Faco troaca — răspunse copilul — ca să vă dau mîncare în ea cînd veţi f i bătrîni, aşa cum îi daţi dumneavoastră
bunicului!" Creştinul s-a pus pe gînduri. . . Văzîndu-şi greşeala, sau mai bine zis păcatul greu, a chemat pe tatăl săii .la masă şi nu l-a mai ţinut deoparte în chilerul întunecos, mic şi neîngrijit.
CU TÎLHARUL POCĂIT ÎN RAI, ORI CU TÎLHARUL CLEVETITOR ÎN IAD? După multele suferinţe groaznice de la Ghetsimani pînă deasupra creştetului pleşuv al Golgotei, toată lumea adunată acolo, privea la Iisus Hristos răstignit pe o Cruce mai înaltă, între cei doi tîlhari. „Şi cu cei fărădelege S-a socotit" (Mc. 15 2 8 ; Lc. 22 3 7 ) . La durerile acelea trupeşti ale Domnului atîrnat numai în ranele cuielor de la mîini şi picioare pe Cruce, se mai adăugară şi alte dureri, dureri mari sufleteşti. Priveliştea era cu adevărat groaznică; majoritatea poporului adunat, în frunte cu căpeteniile lor, îşi băteau joc de Iisus crucificat, cu vorbe jignitoare, strigîndu-I în batjocură: Ua! Tu Cel ce strici Biserica şi în trei zile o zideşti, mîntuieşte-Te pe Tine însuţi! De eşti Fiul lui Dumnezeu, pogoară-Te de pe Cruce". Asemenea arhiereii cu bătrînii, fariseii şi cărturarii, îşi băteau joc de El, zicînd: „Pe alţii a mîntuit, iar pe Sine nu poate să Se mîntuiască! Mîntuiască-Se pe Sine, de este Hristos împăratul lui Israil! Pogoară-Se acum de pe Cruce, ca să vedem şi să credem într'însul. . . S-a încrezut în Dumnezeu, izbăvească-L acum, de-L voieşte, ca a. zis: „Sînt Fiul lui Dumnezeu".
în acest chip îl batjocoreau pe El şi ostaşii, zicînd: „De eşti Tu împăratul Iudeilor, mîntuieşte- Te pe Tine însuţi". Aşijderea şi tîlharii cei ce erau împreună cu El răstigniţi, asociindu-se cu lumea aceia rea şi sălbatică, îl ocărau pe El(Mt. 27 39 — 4 4 ) . Majoritatea mulţimii vociferau mereu aceleaşi batjocori. împrejurul suferindului, al Cărui corp, cu toată greutatea iui, atîrna numai în rănile mîinilor şi picioarelor prinse în piroane mari de lemnul Crucii, înaltă de 5 metri cu braţele mari de 3 metri, săltau jucînd vrăjmaşii Domnului, batjocorindu-L, hulindu-L, bucurîndu-se de groaznieile Lui îndurerări cumplite, făcîndu-şi sălbatică petrecerea. Pe lîngă groaznieile dureri ce simţea în corpul Său spînzurat pe Cruce, se mai adăugau şi îndurerările feluritelor batjocori ale acelora care-L vrăjmăşjuiau groaznic. Mîntuitorul văzînd toate acestea, zicea: „Părinte, iartă-le lor, că nu ştiu ce fac!"
Blîndeţea şi iertarea aceasta deşteptă şi lumină pe tîlharul din dreapta. El curmă cu grosolanele batjocori. în Sufletul lui se săvîrşi o schimbare bruscă. La vederea Feţei lui Iisus, infinit de blîndă şi a toate iertătoare, tot ce mai rămăsese bun în inima lui, se trezeşte, se reînviorează, învie. Atunci, pe cînd tîlharul crucificat din stînga îl hulea mereu pe Iisus, zicînd: „De eşti Tu Hristosul, mîntuieşte-Te pe Tine şi pe noi!" tîlharul din dreapta îl certa, zicînd: „Nu te temi tu. oare de Dumnezeu, că în aceeaşi osîndă eşti? Noi după dreptate cele -vrednice după faptele noastre luăm; iar Acesta n-a făcut nici un rău". Apoi adresîndu-se cu umilinţă lui Iisus, zise: „Pomeneşte-mă Doamne cînd vei veni întru împără- ţia Taf" Iisus i-a zislui: „Amin zic ţie, astăzi vei fi cu Mine în Rai".
„Ai văzut — zice Sf. Ioan Hrisostom — tîlhar şi tîlhar! Cel din dreapta îl mărturisea pe Hristos şi celălalt îl hulea! . . . Tîlharul Dismas s-a mărturisit păcătos şi află Raiul deschis. Tîlharul se mărturiseşte pe Cruce şi capătă îndrăzneală să ceară împărăţia. Acesta îl preamărea pe Iisus cu îngerii şi cu Sfinţii; celălalt îl batjocorea şi clevetea împreună cu lumea zăcîndă în cel rău (1 Ioan 5 1 9 ) 1 Ai văzut filozofia tîlharului? Ai văzut înţelepciunea lui? Ai văzut învăţătura lui? Ai văzut mărturisire desăvîrşită? Ai văzut cum şi-a şters prin puţine cuvinte păcatele sale? Ai văzut cum a dezbrăcat păcatele pe cruce? . . . Ai văzut cît de mare e puterea mărturisirei ? S-a mărturisit şi a deschis Raiul. S-a mărturisit şi a primit o atît de mare îndrăznire, încît din tîlhărie să ceară împărăţia . . . A sărit deodată de pe Cruce în Cer. . . Tîlhar şi tîlhar! Unul huleşte, altul îi închide gura. Unul insultă, altul îi reproşează. Unul — Gestas —se cufundă cu poporul învrăjbit în iad de viu; celălalt — Dismas — se grijea de cele ale altuia şi se silea să smulgă şi pe tovarăşul său de tîlhărie din răutatea lui, şi să se facă amîndoi învăţători pe cruce. . . Amîndoi pe Cruce, amîndoi din viaţă tîl-hărească, amîndoi din răutate, amîndoi din aceleaşi suferinţe grele, dar nu amîndoi în aceleaşi gînduri, simţăminte, vorbire!!! Astfel, unul a moştenit împărăţia Cerurilor, celălalt a fost trimis în ghe-na. . . .
La aceasta privind Biserica, preamăreşte pe Hristos, zicînd: „în mijlocul a doi tîlhari, cumpănă a dreptăţii s-a aflat Crucea Ta: unul s-a pogorît în iad cu îngreuerea hulei (clevetire, batjoco-corire); iar celălalt s-a uşurat de greşeli (păcate) spre cunoştinţa cuvîntării de Dumnezeu. . . " (Trop. ceas. 9).
Privind în largul lumii, observăm că majoritatea creştinilor aleargă în urma tîlharului din stînga, hulind, clevetind şi batjocorind pe Hristos în persoana celorlalţi creştini. Tocmai cînd se văd în iad lîngă înaintaşul lor, în muncile vecinice, în gheenă, cum adevereşte şi Sf. Ioan Hrisostom, se trezesc, deschid ochii mari, dar atunci e prea tîrziu, e prea tîrziu j De acolo nu mai pot ieşi ca şi tîlharul
Gestas, care tot hulea, clevetea, batjocorea pe Hristos, pînă l-a prins moartea aşa, şi l-a înghiţit iadul, Tîlharul din dreapta, Dismas, pe care l-a prins moartea în credincioşie şi pocăinţă adevărată, are puţini urmaşi. Privind atent la gura lor, aproape n-ai ce număra pe degete! întrebaţi de ce? Pentru că creştinii vremilor noastre s-au zămislit, născut şi crescut în cîrciumi, Ia praznicile diavolului, adică în spiritul petrecerilor anticreştineşti cu jocuri, cîntece curveşti, chiuituri, vorbe putrede, măscăriciuni, drăcuieli, înjurături de cele Sfinte, beţii, felurite blestemăţii, şi nu în spiritul creştinătăţii adevărate. Chiar de se ridică uneori ici, colo, cîte unul să urmeze tîlharului credincios, îl înăbuşesC ceilalţi pînă se stinge ca o scînteie ce iese pe horn afară. Puţini, foarte puţini urmaşi se aleg de partea lui Dismas, şi aceştia cu mari întreruperi. Cu o bună instruire, silinţă şi devotament sfînt, se pot întări, înmulţi şi apuca o bună parte din creştini şi pe urmele lui Dismas la mîntuire, la Rai, în împărăţia Cerurilor. Dar pentru a se lămuri, trebuie a privi adînc la tîlharul clevetitor asupra Mîntuitorului şi la cel mărturisitor, rugător; la iad, unde a căzut clevetitorul, şi la Rai, undeva intrat cel ce şi-a înlocuit clevetirile sau batjocorite CU mărturisirea păcatelor săvîrşite şi cu rugăciunea umilită.
Clevetitorii şi ascultătorii să se examineze bine, ca să vadă după cine merg şi cu care sînt în prezent ? Cu Gestas pentru munca vecinică în iad, sau cu Dismas pentru fericirea vecinică în Rai, şi cine vrea mîntuire să înlocuiască izvorul murdar al hulelor, clevetirilor, batjocoririlor, vădirii greşelelor şi a păcatelor aproapelui lor, cu mărturisirea păcatelor proprii, adevărata spovedanie, împli- nirea canonului cuvenit, adică facerea roadelor vrednice de pocăinţă şi rugarea în Duh şi Adevăr Mîntuitorului, ca Dismas. Numai aşa făcînd, vom putea ajunge la fericire.
ACUZATORUL PĂCATELOR SALE LIBERAT DIN TEMNIŢA; IAR CLEVETITORII ALTORA, REŢINUŢI. Un împărat cercetă odinioară o temniţă mare. Mergînd din loc în loc, din ca- meră în cameră şi din celulă în celulă, întreba pe, fiecare în parte, ce rele a făcut -de-a ajuns acolo. Fiecare arunca vina pe alţii, clevetea pe unii şi pe alţii, acuzîndu-i că ei ar fi cauza întemniţării sale. Deodată însă unul dintre întemniţaţi îi- ieşi înainte şi mărturisi adevărul, zicînd: „Eu am făcut un păcat mare, foarte mare. Pedeapsa care am suferit-o de cînd am intrat aici însă, este foarte mică faţă de vina mea!...". împăratul văzînd sinceritatea şi mărturisirea lui,, i-a zis: „Ieşi afară de aici. Locul tău nu este aici în temniţă!" Din acea clipă îl lăsă liber acasă, pentru sinceritatea lui, ca şi Domnul pe tîlharul pocăit în Rai. Mulţimea celorlalţi întemniţaţi, clevetitori ai unora şi altora, au rămas reţinuţi acolo în temniţă, ca şi tîlharul clevetitor şi batjocoritor de pe cruce din stînga,- în iad...
CU ÎNGERII LUMINAŢI, ORI CU DIAVOLII NEGRII DESPUIAŢI? în mai multe scrieri religioase, am aflat că pe la vămile văzduhului, îngerii cei buni, luminaţi, îmbrăcaţi cuviincios şi străluciţi peste tot corpul, caută faptele bune ale creştinilor, şi ori de cîte ori le află, se bucură foarte mult, le arată lui Dumnezeu şi le pun în cumpănă pentru a salva Sufletul creştinesc. De aici reiese clar că îngerii sînt adevăraţi prieteni, soţi şi ocrotitori ai Sufletului creştinesc. Dragostea aceasta curată, însoţită de osîr-dia cercetării şi căutării faptelor bune, arătarea lor înaintea bunului Dumnezeu şi a vrăjmaşilor, spiritelor rele, e asemenea unei mantii strălucitoare, cu care se acopăr maiestos şi stau cu mare cinste şi dragoste înaintea lui Dumnezeu.
Această îmbrăcăminte a dragostei curate, icopere mulţime de păcate (1 Petru 4 8 ; 1 Cor. 13; Ioan 15 1 2 — 1 3 ) . Dragostea adevărată îl face pe Creştin adevărat rob, slujitor al lui Dumnezeu, un înger al aproapelui, al semenilor săi. El caută şi adună tot ce află bun în semenii săi, ca să le arate înaintea lui Dumnezeu şi să le vestească în lume. Arătarea a tot ce-i bun al semenilor săi în lumea pe unde trece el în viaţă,. îl ajută să lase în urma lui o cale luminoasă, netedă, bună de umblat şi de folosit celor ce l-au auzit. Aceasta îl face pe Creştinul adevărat un bun înger sau sol al lui Dumnezeu, călăuzitor de Suflete pe luminata cale a mîntuirii. Un astfel de înger a fost Sf. Antonie, care umblînd prin pustiu din pustnic în pustnic, a adunat tot ce a văzut bun la dînşii şi le-a arătat mulţimii ucenicilor săi şi altor Suflete, folosindu-le foarte mult. . . după care Biserica i-a dat numele de Avva Antonie ce Mare. Aşa înţelepţeş te lucrînd şi alţi Creştini — Păstori şi păsto fiţi — s-au învrednicit a deveni, a fi şi a rămîne în Biserica unică Siîntâ, sobornică şi apostolică, mari oameni înaintea lui Dumnezeu Tot în aceleaşi scrieri religioase, am aflat că îngerii căzuţi, dracii sau diavolii, iscodind pînă la cele mai adînci amănunţimi feluritele scăderi, greşeli şi păcate ale creştinilor, le descopăr, divulgă şi vădesc înaintea lui Dumnezeu, a îngerilor luminaţi şi a toată lumea, clevetindu-i îngrozitor. Creştinii aceia —
Păstori şi păstoriţi — sufăr foarte mult de la diavolii clevetitori şi de la persoanele ce sînt de partea lor aici pe pămînt, purtînd astfel şi ei aceeaşi numire: „diavoli împeliţaţi". Dar mult mai groaznic şi înfricoşat sufăr Sufletele creştinilor prinse de moarte nepregătite cum trebuie, în suirea de pe pămînt la cer prin cele 24 vămi ale văzduhului. Atît pe pămînt cît şi prin vămile văzduhului, la judecata particulară şi universală, diavolii clevetesc şi luptă a despuia pe creştini de tot binele cu care i-a înzestrat Milostivul Dumnezeu. Chiar aşa cum au osîndit ei pe protopărinţii noştri: Eva şi Adam în Rai, cum a despuiat pe dreptul Iov de averile, sănătatea şi fericirea lui, cum despuia pe Arhiereul Isus fiul lui Iosedec (Fac. 3 1 - 3 ; Iov 1 ; 2 ; Zah. 3 1 - 5 ) .
CLEVETITORII SÎNT CEI MAI PERICULOŞI DIAVOLI, într-un sobor drăcesc, Satana, din toată mulţimea aceia de dră-cime, n-a aflat pe nimeni vrednic de a-i fi urmaş, decît numai pe clevetitor, zicînd către el: „De-o fi să mor vreodată, numai tu meriţi,să-mi ţii locul meu, uimindu-mă de isprăvile tale" (Vezi „Oglinda Duhovnicească", pp. 1313—1316, de autor).
Clevetitorii pîndesc — ca blestemaţii şerpi — căjeîiul călătorilor, iscodesc viaţa semenilor lor pentru a afla cîte ceva, spre a-i vădi, divulga şi cleveti în lume (Fac. 49 1 7 ; Ps. 63 4 — 6 ; 100 5 — 7 ;
108 1 — 18, 2 7 — 2 8 ; 139 1 — 5 ) , lăsînd în urma lor o dîră întunecoasă şi murdară, care umple de întuneric şi de murdării pe cei ce au nefericirea a se împotmoli în ea. Clevetirea face pe creştinii prinşi în mrejele ei — asemenea muştelor prinse în pînza păianjenilor — nişte victime ale diavolului, îngerii Satanii, călăuzitorii sufletelor asociate cu ea, pe căile pierzării la iad, în muncile vecinice, nişte zîzanii sortite focului veşnic (Mt. 13 25, 3 8 — 4 2 ) .
FUGIŢI DE LIMBILE CLEVETITOARE. Sf. Avva Macarie zicea fraţilor în Schit, după ce ieşeau din Biserică: „Fugiţi fraţilor! Fugiţi! Fu-ugi-ţi!" Atunci oarecare din bătrîni i-au zis: „Unde putem să fugim mai mult decît în pustia aceasta?" Sfîntul atunci şi-a pus degetele la gură şi a zis:
„fugiţi de aceasta, fugiţi!" Apoi repede intra în chilia sa, îşi încuia uşa şi stătea nevoindu-se, , .
„Treizeci de ani am — zicea Avva Sisoe — de cînd mă rog Domnului Dumnezeu, zicînd:
„Doamne Iisuse... acopere-mă de limba mea l" Şi iată, pînă acum în fiecare zi cad printr-însa şi păcă- tuiesc" (P. o. c. pp. 135 1 5 ; 210 5 ) .
CLEVETITORII DENATUREAZĂ ADEVĂRUL. După interogarea lui Iisus înaintea Arhiereului Ana, e dus apoi înaintea Arhiereului iudaic Caiafa, unde i Se ia al doilea interogatoriu. Acolo preşedintele Caiafa şi Sinedriul (cei 70 de membri), căutau mărturii mincinoase împotriva lui Iisus, ca să-L dea la moarte, şi nu găseau. Mai pe urmă venind două mărturii mincinoase, unul dintre ei a zis: „Acesta zicea: Eu pot să dărim Templul — Biserica lui Dumnezeu — şi în trei zile să-l zidesc" (Mt. 26 59—60). Celălalt, despre care ne comunică Sf. Ap.şi Ev. Marcu, zicea: „Eu voi dărîma acest Templu — Biserica — făcut de mîini, şi pînă în trei zile voi zidi altul, nefăcut de mîini" (Mc. 14
58). Dar nici una din aceste mărturii nu era adevărată; ci mincinoasă. La cuvintele adevărate zise de
Mîntuitorul, ei întingeau şi anumite minciuni, prin care să-L acuze şi să-L osîndească la moarte.
Pentru a observa noi cît mai bine acuzările lor nedrepte, să mergem la Sf. Evanghelie de la Ioan. Acolo ni se istoriseşte claj, că: în primul an al activităţii Sale publice, aproape de Pastile Iudeilor, Iisus S-a suit în Ierusalim, şi mergînd în Biserică, află acolo pe cei ce vindeau: boi, oi, porumbei... şi pe schimbătorii de bani. Mugetul boilor, zbieratul oilor, babilonica amestecare a limbilor, huetul strigătelor, discuţiile negustorilor, zgomotul cîn-tarelor, sunetul şi zornăitul banilor. . . auzite de departe, înăbuşeau cîntările leviţilor şi rugăciunile Preoţilor. Afacerile acestea aduceau venituri mari saducheilor, arhiereilor, bătrînilor, fariseilor şi cărturarilor, conducători ai Templului. Dar turburau slujba Domnului. Mîntuitorul văzînd neorînduielile acelea, a făcut un bici de ştreang, şi pe toţi i-a scos afară din Biserică: oile, boii, iar schimbătorilor le-a vărsat banii, a răsturnat mesele, şi celor ce vindeau porumbei, le-a zis: „Luaţi acestea de aici şi nu faceţi Casa Tatălui Meu casă de neguţătoriit " . . . Atunci Iudeii i-au cerut socoteală, zicînd: „Ce semn ne arăţi noua că ai dreptul să faci aceasta?" Iisus Ie-a răspuns: „Stricaţi Biserica aceasta, şi în trei zile o voi ridica". Atunci ei, miraţi, au zis: „în patruzeci şi şase de ani s-a zidit Biserica aceasta, şi Tu o vei ridica în trei zile?" El însă zicea aceasta de Biserica Trupului Său (Ioan 2 1 9 — 2 1 ) .
Vedeţi? Iisus a zis: „Stricaţi, adică atunci cînd voi veţi dă-rîma sau strica Templul acesta, Trupul Meu, omorîndu-1 pe Cruce şi pogorîndu-1 în mormînt, Eu în trei zile îl voi ridica, adică voi învia cu Trupul din mormînt. Unul este înţelesul adevărat „Dărî-maţi, stricaţi Templul acesta şi în trei zile îl voi ridica" (Ioan 2 1 9 ) , şi cu totul altfel este mărturia martorilor mincinoşi, care ziceau acuzîndu-L: „Eu pot să dărîm — stric — Biserica lui Dumnezeu şi în trei zile s-o zidesc", şi: „Eu voi strica acest Templu făcut de mîini şi pînă în trei zile voi zidi altul, nefăcut de mîini\" Una este:
„Dărîmaţi sau stricaţi", şi alta este: „Eu pot să dărîm (stric), Eu voi strica"... Pe lîngă aceasta, una este
„a zidi Templul de piatră...", şi alta este „a zidi Templul nefăcut de mîini omeneşti" Mărturiile mincinoase aici amestecau adevărul cu minciuna, din care ieşea cu totul altceva/ decît adevărul grăit de Mîntuitorul.
Aşa au făcut şi fac şi clevetitorii (adică diavolii împeliţaţi) (Ioan 6 70; vezi şi pp. 109—111 din această carte) cu aproapele lor, pe care îl clevetesc. La o parte de adevăr atîrnă felurite coade de minciuni, aşa cum pun copiii coadă la zmeu ca să vîjîie mai tare la urechi cînd se înalţă în aer. Poporul privind la clevetirile atîrnate de clevetitori asupra celor ce-i urăsc de moarte, dosă-desc..., zice: „I-au atîrnat o tinichea de coadă ca să sune mai tare"... dar vai! „rîde om de om, şi dracii rîd de toţi" aceia care rîd şi clevetesc pe aproapele lor.
VĂDUVA UCISĂ PRIN CLEVETIRE. O femeie creştină, văduvă, îşi cîştigă hrana de toate zilele prin lucrul mîinilor sale. Văduva aceasta avea un copil, bolnav de un picior, şi o fetiţă. Vrînd a uşura durerea copilului, trimise fetiţa la circiumă să-i cumpere o sticlă d0'rachiu pentru a-1 frecţîona. O vecină a ei văzînd copila venind de la circiumă cu sticla cu rachiu, a clevetit pe biata văduvă, că e beţivă şi nu mai e vrednică de a o sprijini cineva. Lîngă un adevăr „sticla cu rachiu", a pus şî minciuna
„e beţivă". A îmbrobodit adevărul cu minciuna. A atîrnat adevărului cozile minciunei, tinichelele năpăstuirilor, ca să sune cît mai tare^, s-o descrediteze faţă de toţi, şi lumea să o laude pe dînsa şi să-i zică că-i înţeleaptă, că-i deşteaptă. Iacă aşa îşi vînd sufletul diavolului multe clevetitoare şi clevetitori.
Vestea aceia rea s-a întins repede în tot orăşelul. Mulţi auzind-o, au dispreţuit pe văduvă, şi nu i-au mai dat de lucru. Biata văduvă a fost nevoită să cerşească. Ea îşi trimise fetiţa la uşa Bisericii să ceară milostenie. Vecina care umpluse lumea cu clevetirea ei, văzînd fetiţa vecinei sale cerşind la uşa Bisericii, întrebă ce face mamă-sa? Fetiţa atunci i-a răspuns printre lacrimi: „Iacă, cineva i-a scos vorbă mămicăi-că e beţivă. De atunci n-a mai putut căpăta de lucru. Acum e bolnavă şi de supărare şi de lipsa hranei". Femeia clevetitoaie s-a simţit cuprinsă de remuşcări. Merse acasă să-i dea ajutor, dar era prea tîrziu. Văduva murise de îndurerare şi de foame. Lîngă ea zăcea copilul bolnav de picior. Femeia clevetitoare văzîndu-se vinovată de ucidere, izbucni într-un bocet plin de disperare, strigînd:
„Vai, vai, vai, ce-am făcut eu ticăloasa ! Vai mie în ce prăpastie groaznică m-am prăbuşit! Va-a-a-i, unde m-a cufundat pe mine limba asta neînfrînată " Astfel rănită groaznic în inima sa, luă copii şi-i îngriji, în dorinţa de a repara vătămarea ce-o făcuse familiei văduvei răposată, prin clevetirea sa.
CLEVETITORII SÎNT UN FEL DE CIMPOAIE ALE DIAVOLULUI . Cimpoiul este alcătuit dintr-un burduf de piele de oaie... o suflătoare prin care se introduce aerul în burduf, um-flîndu-1, o carava sau fluier, un hang mare şi un hang mic. Precum ştim cu toţii, oaia este un animal blînd, bun şi foarte folositor oamenilor. Oaia, cu bunătatea, blîndeţea, răbdarea şi multele foloase ce le aduce oamenilor, a devenit un simbol viu al creştinilor: buni, blînzi, răbdători şi folositori neamurilor pămîntului, neluminate,
nebotezate, necreştinate. „Eu — zice Mîntuitorul — sînt Păstoru Cel bun al oilor... Oile Mele ascultă glasul Meu. Eu le cunosc pt ele, ele îmi urmează şi Eu le dau viaţă veşnică, şi nu vor'pieri îr veac" (Ioan 10 11, 14, 27—28 ; 6 3 7 ; 17 11-12; 18 9 ) . „Am şi alte oi, care nu sînt din staulul acesta. Şi pe acelea Mi se cade (trebuie) să le aduc, şi acelea vor auzi glasul Meu, şi va fi o turmă şi un Păs- tor" (Ioan 10 1 6 ; Efs. 2 1 4 ; 1 Petru 2 25). Vedeţi cît este oaia de binecuvîntată .de Dumnezeu şi de oameni?! Şi cu toate acestea, unii oameni fac din pielea oii, cimpoi de servit cu el la praznicile
diavolului, cu jocuri, cîntece curveşti, chiuituri, convorbiri putrede şi măscăriciuni, hasmodii şi felurite blestemăţii. Iată ciim fac unii oameni — chiar şi purtători de nume creştinesc — din peile bine- cuvântatelor oi, nişte instrumente pentru lucrul diavolului! întrebaţi cum? Ascultaţi:
Cimpoaiele, după care joacă lumea pătimaşă, devin, sînt şi rămîn instrumentele diavolului, pentru că: a) „Toate jocurile le-a făcut dracul" - zice Sfînta Pravilă (P. B. G. o.c. pg. 97 (19). b) Unde sînt citirile cărţilor Sfinte, acolo e şi Dumnezeu cu îngerii; iar unde sînt cîntările celui străin (cu cimpoaie, fluiere, vioare...), acolo este întunecarea bărbaţilor şi a femeilor şi praznicul diavolului (Sf. Efrem Şirul, Tom. III, 65; 37). c) Unde sînt cîntece lumeşti, curveşti, jocuri — zice Sf. Ioan Gură de Aur — acolo sare şi diavolul în mijloc, şi casele de jocuri sînt adunătura dracilor din iad (Om. 2 la 1
Cor.), d) Creştinii care merg de privesc sau joacă la praznicul diavolului, cad din Dar; în afurisenie, în blestem şi în felurite primejdii (Sf. Ioan Hrisostom). e) Creştinii care merg. la petrecerile anticreştineşti cu: cimpoaie, fluiere, clarinete, viori, ş.a., jocuri, cîntece curveşti. . . se despart de Dumnezeu, n-au parte cu El, se idolatrizează, se păgînizează, se sortesc iadului şi muncilor veşnice (Cazania 23 Aprilie, la Sf. Gheorghe, la înviere, Naşterea Domnului, Botezul Domnului, 1 Sept. Sf. Simion Stîlpnicul; 29 August, ş.a.; Vezi şi; „Părăsiţi calea Pierzării", pp. 1—400; „Izvorul Răutăţilor", pp. 1—303; „Privelişti Apocaliptice" cap. 5 6 ; Taina Nunţii partea IV-a, de autor, şi nota întrebării
357 — vama 21 — din această carte).
Ceea ce au făcut şi fac unii uşuratici creştini sau ne creştini, •cu burdufurile din pieile oilor, aceia fac şi diavolii cu clevetitorii — ucenicii lor — ăl căror nume îl şi poartă. Clevetitorii au pe dia - volul pe limbă, ascultătorii cu plăcere a clevetirilor au pe diavolul i în urechi, şi cei ce duc clevetirea din loc în loc, au pe diavolul în inimă, şi astfel au devenit şi sînt nişte cimpoaie ale diavolului. Toată adunarea mică şi mare a clevetitorilor aproapelui lor, formează burduful umflat cu suflul diavolilor. Carava sînt clevetitorii cu gura. Hangul mare şi hangul mic care bîzîie, mai gros şi mai subţire, sînt bătrînii şi tinerii care ţin hangul clevetirilor, pînă ce, din vreme în vreme şi din loc în loc, devin nişte carave, clevetind şi ei, după dictonul diavolilor, cărora s-au lăsat posedaţi (2 Tim. 2 26). Mîntuitorul înfierînd pe Iuda Iscariotul, care-L clevetea, vindea şi trăda vrăjmaşilor Săi, prezicea Apostolilor:
„Unul dintre voi este diavol. . . " (Ioan 6 7 0 ) ; iar pe asociaţii la clevetiri, îi arată înaintea Bisericii
Sale, că: „Sînt sinagoga sau adunătura Satanei" (Ape. 2 9 ; 3 9 ; comp. Ape. 12 70; Fac. 3 1-5; Iov 1;
2 ; Zah. 3 1-2).
Ceea ce sînt cimpoaiele în subţiorile cimpoierilpr cînd cîntă cu ele, aceeaşi sînt şi clevetitorii în ghiarele diavolilor, adică nişte cimpoaie diabolice, un fel de tobe ale infernului, care distrează pe draci, turbură pe creştini, învrăjbesc pe oameni şi mînie pe Dumnezeu, şi totodată se sortesc muncilor vecinice, ca: Doeg, Iuda Iscariotul, femeile, cele două călugăriţe clevetitoare ce ieşeau afară din mormintele lor şi din Biserică la cuvintele: „Cîţi sînteţi chemaţi ieşiţi...", călugărita clevetitoare arsă în Biserică... (1 Imp. 22 9-79; Ps. 51; Ioan 6 70-71 ; M. P. o. c. p. 405; V. Sf.. 14 Martie, o. c. pp. 272 -4; Prol. o. c. 14 Ian.: V." Sf. 28 Nov., o. c. pp. 1483 —5). „Cei ce fac păcatul, din diavolul păcătuiesc... Spre aceasta S-a arătat Fiul lui Dumnezeu, c? să strice lucrurile diavolului" (1 Ioan 3 8 ) .
ŞERPI CU CHIPURI DE OAMENI. „Şerpi - zice Mîntuitorul Iudeilor răi — pui de năpîrci, cum puteţi grăi cele bune, fiind răi, că din prisosinţa inimii grăieşte gura" (Mt. 12 3 4 — 3 7 ) . Clevetitorii — zic şi Părinţii bisericeşti — sînt asemenea şarpelui diavol, care şoptind — clevetind — pe Dumnezeu, a scos pe Eva din Rai. Asemenea şarpelui-diavol este cel ce cleveteşte pe aproapele său. Căci Sufletul celui ce-1 aude, îl prăpădeşte, şi pe al său Suflet nu-l mîntuieşte (P. o. c. 236 5).
„De vei cleveti pe fratele tău — sfătuieşte Avva Or — şi te va mustra cugetul, du-te şi-i fă metanie, spune-i că l-ai clevetit, şi păzeşte-te ca să nu mai fii batjocorit; căci clevetirea este moarte Sufletului" (P. o. c. 241 75). Astfel, zice şi alt Sfînt Părinte: „De ai clevetit cumva pe un frate, şi te mustră cugetul tău, mergi cu metanie la acel frate şi te închină lui pînă la pămînt, zicînd: „Iartă-m ă frate, că am "greşit şi te-am clevetit pe tine". Şi de aici înainte păzeşte-te şi nu mai cleveti pe nimeni, căci clevetirea e moartea Sufletului" (P. o. c. 274 4 ) .
CLEVETITORII N-AU DRAGOSTEA LUI DUMNEZEU. în al doilea an al vieţii Sale publice, Mîntuitorul nostru Iisus Hristos Se suie a doua oară în IerusaUm la praznicul Paştelui. Prima oară cînd a curăţit Templul de cei ce făceau neorînduieli (Ioan 2 13—2 3 ) , şi a doua oară cînd a vindecat pe slăbănogul de la scăldătoarea Vitezda (Ioan 5 1 — 1 6 ) , cînd vorbeşte Iudeilor despre prima şi a doua înviere (Ioan 5 2 4 — 2 9 ) . Ştiind toate ascunzişurile, dedesup-turile, vicleşugurile şi răutatea lor, Mîntuitorul le spune clar: „V-am cunoscut pe voi că nu aveţi în voi dragostea hii Dumnezeu" (Ioan 5 4 2 ) . Ceea ce a zis Mîntuitorul atunci Iudeilor, zice acum şi majorităţii creştinilor,
care umblă cu făţărnicie faţă de aproapele lor, iscodindu-1 şi clevetindu-1: „Ştiu că nu aveţi în voi iubirea lui Dumnezeu" (Ps. 63 2 — 6 ; 49 2 0 — 2 3 ; Ioan 5 4 2 ) . Şi cu adevărat, drept aşa este. Majoritatea creştinilor au în ei dragoste dar nu dragostea lui Dumnezeu; ci dragoste de sine, dragoste de a aduna averi pieri-toare, dragoste de petreceri sataniceşti şi prăznuiri drăceşti, dragoste de a pîndi, iscodi şi divulga greşelile sau păcatele aproapelui. Ei nu au dragostea lui Dumnezeu care lucrează numai în bine şi niciodată în rău. Dragostea adevărată este o perfecţie creştină (Mt. 5 3 2 — 4 8 ; Lc. 6
27—36). Dragostea adevărată după Dumnezeu, îi arată pe bunii creştini — Păstori şi păstoriţi — că sînt ucenicii, uimaşii lui Iisus Hristos (Ioan 13 35; 1 Ioan 2 5 ; 4 20).
Dragostea adevărată după Dumnezeu, îl face pe cel ce o are să-şi pună Sufletul său pentru fraţii, prietenii săi (Ioan 15 1 3 ; 10 11, 1 5 ; 14 1 5 — 2 3 : Rom. 5 7 - 8 ; Efs. 5 2 ; 1 Ioan 3 1 6 ) . „Dra- gostea adevărată — întăreşte Apostolul — rabdă îndelung, se milos-tiveşte, dragostea nu pismuieşte, nu se semeţeşte, nu se trufeşte, nu se poartă cu necuviinţă, nu caută ale sale, nu se întărită, nu gîndeşte răul, nu se bucură de nedreptate; ci se bucură de adevăr. Toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă. Dragostea nu cade niciodată" (1 Cor. 13 4-^8). Acestea sînt lucrările adevăratei dragoste, care trebuie să o aibă fiecare creştin, ucenic, urmaş al lui Hristos, al Căruia nume îl poartă, deoarece numele de creştin vine de la Hristos, în Care crezînd, s-a botezat şi s-a îmbrăcat (Mc. 16 1 6 ; F. 2 3 8 — 3 9 ; Gal. 3 27). Dragostea acoperă mulţime de păcate (1 Petru 4 8 ) . Dragostea adevărată îşi pune Sufletul (se sacrifică) pentru alţii (Ioan 15 13).
Şi clevetitorii au dragoste, dar nu au dragostea lui Dumnezeu în ei; ci dragostea îngerilor căzuţi, vicleni şi răi. Dragostea clevetitorilor nu are în ea nici una din însuşirile minunate ale adevăratei dragoste creştine (1 Cor. 13 4 — 8 ) ; ci toate cele opuse şi potrivnice acelora (1 Ioan 3 1 1 —
1 8 ) . Dragostea clevetitorului constă în iubirea de sine şi în defăimarea celor ce-i clevetesc. Astfel, precum adevereşte psalmistul, clevetitorii „ş-au ascuţit limbile lor ca nişte săbii. Ca nişte săgeţi aruncă vorbele lor veninoase... întărit-au lor înşişi cuvînt viclean. Vorbit-au să ascundă cursă, zis-au: Cine-i va vedea pe dînşii? Iscodit-au fărădelege, stinsu-s-au iscodind iscodiri" (Ps. 63 3 — 6 ) .
Clevetitorii înlocuind adevărate dragoste creştinească, cu dragostea de sine, de a defăima pe alţii, contrar voinţei Mîntuitorului, n-au dragostea lui Dumnezeu într-inşii; ci uriciune. Mîntuitorul porunceşte tuturor, zicînd: „Căutaţi să nu defăimaţi pe vreunul din aceşti mai mici, căci zic vouă: îngerii lor pururea văd Faţa Tatălui Meu, Care este în ceruri..." (Mt. 18 1 0 ) ; iar clevetitorii — cum adevereşte şi psalmistul — pîndesc, iscodesc şi clevetesc pe aproapele lor, cum cleveteau îngerii porniţi spre cădere din Cer, pe fraţii lor de îngerat (Ape. 12 1 0 ) . Asta dă a înţelege oricui, că.-. clevetitorii nu au dragostea lui Dumnezeu într-înşii, ca şi Iudeii aceia cărora le vorbea Mîntuitorul.
ISPITA S-A PUS PE APĂSĂTOR. într-o obşte călugărească era un pustnic renumit, anume Timotei. Auzind egumenul Mînăs-tirei o veste despre un frate pentru o ispită, a întrebat pe Timotei ce să facă cu el. Timotei pustnicul l-a sfătuit să scoată afară pe fratele. Zis şi făcut. După ce l-a scos, s-a pus ispita fratelui deasupra lui Timotei, pînă ce s-a primejduit. Atunci Timotei plîngea înaintea lui Dumnezeu, zicînd: „Am greşit, Doamne, iartă-mă!" Pe cînd plîngea el aşa, i-a venit lui glas de sus, zicîndu-i: „Timotei, să nu socoteşti că ţi-am făcut aceasta pentru altceva, decît numai că ai trecut cu vederea pe fratele tău în vremea ispitei lui" (P. o. c. 177 7 0 ) .
CLEVETITORII URĂSC ŞI PE DUMNEZEU ŞI PE APROAPELE. Urâciunea şi dragostea nu pot fi în acelaşi om, aşa cum întunericul şi lumina nu pot fi în aceeaşi clipă, în acelaşi loc. Unde-i lumina, de acolo fuge întunericul; aşa şi aici, unde e dragostea, de acolo fuge uriciunea. „Dumnezeu este dragoste. Cel ce petrece în dragoste, petrece în Dumnezeu şi Dumnezeu într-insul... De va zice cineva: iubesc pe Dumnezeu, însă pe fratele său îl urăşte (cleveteşte, şi clevetirea e semnul uriciunei nu al dragostei), este mincinos: că: cel ce nu iubeşte pe fratele său pe care l-a văzut, pe Dumnezeu, pe Care nu L-a văzut, cum poate să-L.iubească?... Tot cel ce nu iubeşte (adică cleveteşte, judecă, osîndeşte, ponegreşte) pe fratele său, petrece în moarte. Tot cel ce urăşte pe fratele său (adică îl tot iscodeşte, cleveteşte, judecă, osîndeşte, ponegreşte), este ucigaş de oameni. Şi ucigaşul de oameni nu are viaţă veşnică întru dînsul petrecînd" (1 Ioan 4 20 ; 3 1 4 — 1 5 ) , Deci, cel ce urăşte pe fratele' său, este în întuneric, în întuneric umblă, şi nu ştie unde merge, că întunericul a orbit ochii lui" (Ioan 12 35,
4 0 ) .
Aşadar, clevetitorii petrec în moarte, sînt ucigaşi, orbi şi nu au dragoste nici de aproapele, nici de Dumnezeu. Au însă — amar lor — pe diavolul pe limbă, în urechi, în inimă, nu au haină de nuntă (Mt. 22 11 — 1 3 ) , sînt nişte vase spurcate, lepădate." De se va Curaţi cineva pe sine de acestea (de toată uriciunea, clevetirea . . . ) , va deveni vas de cinste, sfinţit şi de bună treabă Stăpînului, spre tot lucrul.bun gătit" (2 Tim. 2 2 1 ) .
CLEVETITORII SE LAUDĂ CU ISPRĂVILE LOR. Mulţi clevetitori care slujesc diavolului clevetirilor, după ce turbură şi învrăjbesc groaznic pe cei clevetiţi de ei şi lumea dimprejur, simt în fiinţa lor o satisfacţie diabolică. Se bucură, saltă voioşi, se veselesc şi se laudă cu isprava lor.
Odinioară împăratul bizantin Mihaţl- al IH-lea, supranumit beţivul, obişnuia a-şi petrece viaţa în fel de fel de petreceri blestemate: jocuri, beţii, orgii şi felurite imoralităţi. Ori de cîte ori se întorcea.de la vreo petrecere sătul de păcatele sale, intrînd în pa-' latul împărătesc, obişnuia a zice:
„Am petrecut admirabil". împăratul acela petrecăreţ, din întîmplare, avea în palatul său împărătesc un papagal, care se obişnuise şi el a zice odată cu împăratul: „Am petrecut admirabil". Tot acolo în palatul său avea şi o maimuţă care-1 distra cu mişcările ei, şi la care ţinea foarte mult. într-o seară împăratul plecă după obiceiul său la o petrecere. Papagalul împăratului plictisindu-se cu şederea, începu să necăjească maimuţa. Deodată se ivi între papagal şi maimuţă ceartă şi apoi o mare încăierare. O luptă crîncenă se dete între cei doi paznici a i palatului împărătesc. Lupta s-a dat pe biroul împărătesc, pe cele mai scumpe canapele şi fotolii. îşi poate închipui oricine că atît ghiarele papagalului cît şi a-le maimuţei, au făcut jurubiţi îmbrăcămintea scumpă a canapelelor, a fotoliilor, ş.a. şi au răsturnat toate cele de pe birou, făcînd o mare neorînduială în camera împăratului. Pe cînd se tot războiau, papagalul cu maimuţa, deodată soseşte împăratul. Intră grăbit în cameră ca de obicei. Cei doi luptători deodată se opriră şi strigară cît îi ţineau gura: „Am petrecut admirabil!" . . . Ce va f i urmat, se cam pricepe de Oricine. . . (P L T. N. o. c. 155-7).
Maimuţa şi papagalul sînt clevetitorii cu nume creştinesc, care uitînd că sînt băgaţi prin Botez în Biserica lui Hristos, în împărăţia Cerurilor, văzîndu-se singuri, se apucă a face necaz unii altora, cu: vicleşugul, răutatea şi clevetirile lor. Turbură şi învrăjbesc pe unii într-o parte, pe alţii în alta. întunecă văzduhul cu. clevetirile lor, provocînd: dezbinări în familii, prin case, între fraţi prieteni şi cetăţeni. Cu clevetirile lor diabolice, aprind certuri, stîrnesc războaie şi strigări, care se suie pînă la ceruri. Deodată însă rînd pe rînd îi prinde moartea pe clevetitorii, semănătorii de zizanii, fiii diavolului, diavoli împeliţaţi, şi se văd cu groază tîrîţi de îngerii nemilostivi înaintea împăratului împăraţilor, a Judecă- torului universal. Plini de groază vor privi ca într-un film cinematografic vorbitor, isprăvile diabolice ce le-au făcut, cu feluritele lor păcate: cu gîndul, cu cuvîntul, cu lucrul, cu pînditurile, iscodirile, divulgările şi clevetirile lor. Plini de groază şi cutremur, fiecare va auzi pe universalul Judecător mustrîndu-i : „Acestea ai făcut şi am tăcut! . . . Gura ta a ţesut răutate şi limba ta a împletit vicleşuguri. Şezînd împotriva fratelui tău, ai clevetit şi împotriva fiilor maicii tale — Biserica — ai pus sminteală. Acestea ai făcut şi am tăcut! Ai socotit fărădelege, că voi fi asemenea ţie ? Mustra-te-voi şi voi pune înaintea feţii tale păcatele t a i e . . . " (Ps. 49 20 — 2 2 ) .
CLEVETITORII ÎN LOC DE A SALVA, EI CUFUNDĂ. Un frate dintr-o chinovie a fost năpăstuit pentru desfrînare. El sculîndu-se, a mers către Avva Antonie. Acolo au venit şi fraţii de la chinovie ca să-l caute şi să-l ia. Ei au început să-l mustre că de ce a făcut aşa! Năpăstuitul se îndreptăţea, zicînd că nimic de acest fel nu a făcut. Din întîmplare se-afla acolo şi Avva Pavnutie, cel ce se numea Chefala. Acela văzînd pe clevetitori porniţi cu patimă asupra fratelui năpăstuit, a spus pilda aceasta: „Am văzut — zise el — pe marginea rîului un om băgat în noroi pînă la genunchi. Venind unii să-i dea mîna, l-au cufundat pe el în noroi pînă la grumazi". Atunci Avva Antonie a zis pentru Avva Pavnutie: „Iată om adevărat, bărbat care poate să vindece şi să mîntuiască Suflete". Atunci toţi clevetitorii cari-1 năpăstuiau pe bietul frate, umilindu-se de cuvintele bătrînului, au pus metanie fratelui ce-rîndu-şi iertare (P. o. c. 13 3 1 ) .
SĂ ARDEM NOI CLEVETIRILE, DECÎT SĂ NE ARDĂ ELE PE NOI. Văzînd multele răutăţi şi prăpăduri care izbucnesc din clevetirile diabolice, să ne silim a le opri, strica şi arde, decît să cădem noi victime urmărilor lor infernale. Geografia ne grăieşte despre insula Madeira renumită prin
bogăţia rodniciei sale. Pămîntul insulei acesteia produce vin împărătesc şi cele mai plăcute fructe dulci: smochine, rodii, portocale, ş.a. Acolo e pururea primăvară şi vară. Pămîntul acestei insule n-a fost aşa întotdeauna. Mai înainte era culcuşul şerpilor veninoşi, al scorpiilor şi al fiarelor sălbatice. Toate jivile şi sălbăticiunile acelea- înfricoşătoare mişunau prin bălăriile, desişurile, crîngurile; tufişurile şi hăţişurile care înăbuşeau pămîntul insulei. Locuitorii îngroziţi de tîrîtoarele şi sălbăticiunile acelea care le primejduiau viaţa, au dat. foc: bălăriilor, pădurilor, hăţişurilor, ierburilor şi stuf ariilor. După ce-a ars. totul ca în palmă, locuitorii au început a lucra şi cultiva pămîntul. Astfel, suprafaţa întregei insule a devenit un adevărat rai pămîntesc.. .
Ceea ce au făcut oamenii aceia cu insula Madeira, trebuie sa facem şi noi cu fiinţa noastră omenească. Să ne curăţim de feluri tele păcate. Şă ardem cu focul Duhului Sfînt leluritele clevetiri şi vorbele rele, care strică obiceiurile cele bune (1 Cor. 15 33; 2 Imp. 16 20—23) şi periclitează mîntuirea multor suflete. Să ducem O luptă bună, crîncenă asupra loi. Să ardem cu focul Cuvînlulm Divin acele clevetiri înveninătoare multor Suflete. Să mistui in sălbaticele clevetiri, care nasc şi seamănă în lume felurite: vicleim, răutăţi, turburări, învrăjbiri, periclitînd pacea, liniştea şi mîn tuirea! Să ardem cu focul Duhului Sfînt al adevărului: şerpii veninoşi, viperile, scorpiile şi sălbăticiunile pripăşite în fiinţele noastre, ca să poată deveni nişte grădini bine roditoare lui'Dumnezeu şj folositoare binelui obştesc. . .
MAI BINE RĂSTORN EU ISPITA, DECÎT SĂ MĂ RĂSTOARNE EA PE MINE'. Odinioară Sf. Ierarh Vasile cel Maie, fiind la un praznic, i s-a pus înainte pe masă un pahar mare cu vin, pentru a bea cu mesenii. După ce mîncară puţin, Sfîntul obser-vînd ispita, ia paharul de pe masă şi-1 răstoarnă cu gura în jos. Vinul se vărsă pe masă. Mesenii privindu-1 uimiţi, nedumeriţi, îi zic: „Ce-ai făcut I.P.S. Stăpîne? Răsturna-şi paharul cu vin!" Pe cînd toţi mesenii îl priveau curioşi, aşteptînd fiecare să vadă ce va zice, Sf. Ierarh Vasile le răspunse: „Da, am răsturnat paharul cu vin... Decît să mă răstoarne el pe mine, l-am răsturnat eu mai întîi pe el. E mult mai bine să răsturnăm noi ispitele, decît să ne răstoarne ele pe noi...".
Nişte creştine aveau printre cărţile lor bune şi cîteva cărţi eretice, sectare, cu explicarea viselor, cărţi cu cîntece de amor, curveşti, cărţi-de ghicit: cu planete, cu zodia, Sisoe, ş.a. între-bîndu-şi Duhovnicul la Sf. Spovedanie ce să facă cu ele, acesta le-a răspuns: „Ardeţi-le, ca să nu ardeţi cu ele în veci". Credincioasele mergîncf acasă, le-au adunat şi ars, zicînd: „Mai bine ardeţi voi singure în foc acum, decît să ne ardeţi voi pe noi în focul cel veşnic.
Iacă aşa să facem şi noi cu clevetirile. Să luptăm împotriva lor cu toată tăria. Să lucrăm cu înţelepciunea de sus aşa fel, ca să le biruim, răsturnăm şi nimicim, ştiind că, cei ce nu vor lupta contra diabolicei meserii a clevetirilor, se biruiesc de ele, îi răstoarnă şi-i prăpădesc. Devin, ajung şi rămîn nişte prăpădiţi. „Lup-tă-te lupta cea bună. . . — strigă Apostolul — că, deşi se va lupta cineva, nu se încununează, de nu se va lupta după lege" (1 Tim. 6 12; 2 Tim. 2 5; 4 7-8).
SĂ NE VEDEM MAI ÎNTÎI PĂCATELE NOASTRE DECÎT A MAI CLEVETI PE ALŢII. în vechime, un oarecare călător mergea pe un drum, cu două coşuri: un coş plin pe piept şi altul gol pe spate. La întrebarea unui prieten al său pentru ce duce coşurile acelea aşa în spate, el îi răspunse:
„Coşul gol din spatele meu, prcînchipuie păcatele semenilor mei. . . iar coşul plin de pe piept, preînchipuie povara grea a păcatelor mele, pe care trebuie să le privesc des, să le judec şi să fac tot ce pot pentru a mă scăpa de ele...".
Odată s-a făcut sobor în schit pentru un frate care greşise ceva. Părinţii grăiau multe, fel de fel, însă Avva Pior tăcea. Mai pe urmă sculîndu-se, a ieşit. Luînd un sac, 1-a umplut cu nisip şi-1 purta pe umărul său, iar într-o traistă- a pus puţin nisip, şi o purta dinaintea sa. Fiind întrebat de Părinţi ce înseamnă aceasta, le-a zis: „Acest sac, Care are nisipul cel mult, sînt greşelele mele, căci sînt multe şi le-am lăsat pe ele dinapoia mea ca să nu simt durere pentru dînsele şi să plîng; iar aceste mici, sînt ale fratelui meu, pe care le-am pus înaintea mea şi cu acestea mă îndeletnicesc, judecîndu-1 pe el! Dar nu trebuie să fac aşa, ci mai vîrtos pe ale mele trebuie să le aduc dinaintea mea, să port grijă de dînsele şi să mă rog lui Dumnezeu ca să mi le ierte". Acestea auzind Părinţii, au zis: „Cu adevărat, aceasta este calea mîntuirei" (P. o. c. 199 31).
„De vrei să vorbeşti de greşala şi păcatul vreunui frate — zice un bătrîn pustnic — socoteşte-te bine de vei putea a-1 îndrepta pe el, sau a folosi pe altul... în alt chip de vei vorbi, adică cu făţărie, numai ca să-1 mustri şi să-i descoperi greşala, .să-i arăţi scăderea şi păcatul lui înaintea altora, să fii sigur că n-o să scapi de Dumnezeiasca certare; ci şi tu singur vei cădea în aceeaşi greşala şi păcat, sau în altul mai rău, părăsindu-te ajutorul lui Dumnezeu, şi de alţii fiind mustrat, te vei ruşina" (P. o. c. 284
12).
în vremile acestea de pe urmă majoritatea creştinilor, molipsiţi de diavolii clevetirilor, au întors şi întorc mereu coşul cu păcatele aproapelui în faţă, iscodindu-le, divulgîndu-le, judecîndu-le şi osîndindu-le înaintea celor ce-i ascultă; iar păcatele lor, adeseori mult mai multe, mai grele, mai spurcate şi mai scîrnave, le dau uitării! Dar vai lor cînd li se vor pune în faţă la judecata particulară şi universală şi se vor osîndi pentru ele! ! !
CLEVETITORII NEGLIJEAZĂ MORŢII - SUFLETELE LOR. întotdeauna cînd ne facem rugăciunile de seara spre somn, ne reamintim că între altele, rostim şi aceste cuvinte: „De păcatele fratelui meu am rîs; iar de păcatele mele- nenumărate nu m-am îngrijit, nu le-am socotit" (Rug. 3-a către Duhul Sfînt). De vom lua seama la păcatele noastre, nu le vom mai vedea pe ale aproapelui nostru. E o mare nebunie pentru omul care are mortul său în casă, să-1 lase şi să se ducă a-1 plînge pe al aproapelui său. . . (P. o. c. p. 146 77; 166-7 6).
CLEVETITORII SE DESPART DE HRISTOS ŞI PIERD ÎMPĂRĂŢIA CERULUI. Graba cu care clevetitorii nesocotesc şi clevetesc pe toţi oamenii de jos pînă sus şi de sus pînă jos, îi desparte de Hristos, pe Care-L caută uneori, şi pierd împărăţia Lui. Cumpăna minţii clevetitorilor adeseori e mincinoasă (Ps. 61 9), ochii trupeşti îi înşeală şi-i rătăcesc. Istroia ne povesteşte o întîm-plare din viaţa regelui englez Eduard VII, a. 1901 — 1910. Acesta avea obicei să se plimbe uneori pe malul mării. într-o bună zi ieşi la plimbare pe ţărmul mării, îmbrăcat în nişte haine de simplu cetăţean. Un trecător văzîndu-l, îl opri pe loc — fără să ştie cine e — şi-1 întrebă grăbit: „Cît e ceasul,-domnule?" Regele privindu-1 liniştit, scoase ceasul din buzunar şi-i spuse. Călătorul atunci zise supărat: „Iată, sint două ceasuri de cînd tot aştept pe nevolnicul rege ca să treacă pe aici să-1 văd şi eu! Şi văd că nu mai vine. îl dau necuratului, nu-1 mai aştept! Mă duc acasă". „Ai dreptate — îi zise regele liniştit — nici eu nu-1 mai aştept", şi plecă de acolo spre palat. Cetăţeanul cu paşii repezi, se duse şi el în altă parte, la casa sa.
Aşa se întîmplă şi cu clevetitorii. Uneori avînd mare trebuinţă de Hristos şi ajutorul Lui, pleacă să-L întîlnească. Şi cînd îl întîl-nesc în persoana Sfinţiţilor Săi Liturghisitori, necunoscîndu-L, îl clevetesc, nesocotesc, batjocoresc şi se despart de El, bodogănind. Astfel, nedreptăţind, clevetind, defăimînd şi bodogănind, pierd ocaziile binecuvîntate, împărăţia Cerului şi fericirea Sufletelor lor. Clevetitorii nereculegîndu-se din obişnuinţa aceea a cle-vetirei diabolice, deci, nedevenind sad sădit de Dumnezeu Tatăl, se dezrădăcinează (Mt. 15 13). Aceasta o adevereşte şi Apostolul, zicînd: „Au mi ştiţi că nedrepţii nu vor moşteni împărăţia lui Dumnezeu? Nu vă înşelaţi: nici.;. ocărîtorii — clevetitorii, răpitorii — nu vor moşteni împărăţia lui Dumnezeu" (1 Cor. 6 9 — 10).
CLEVETITORII, CA ŞI TÎNĂRUL BOGAT, PĂRĂSESC PE HRISTOS. Tînărul bogat, care împlinise poruncile, auzind pe Mîntuitorul zicînd: „încă una îţi lipseşte. Mergi, vinde toate cîte ai şi le dă săracilor şi vei avea comoară în cer, şi luînd crucea vino şi-Mi urmează Mie", întristîndu-se, I-a întors spatele, s-a dus mîhnit, pentru că avea multe avuţii (Mc. .10 21—22). Aşa şi clevetitorii, fac unele fapte bune, dar cînd vine vorba şă părăsească clevetirea, se întristează, întorc spatele lui Hristos şi se duc după Veliai, pentru a-şi păstra pe limbă, în urechi şi în inimi pe diavolul clevetirilor.
SĂ FUGIM DE CLEVETIRE. Iubiţii mei - striga Sf. loan Gură de Aur clerului şi poporului creştinesc — să fugim de clevetire. Nici o greşală, păcătuire, nu e mai grea ca ea, şi nici mai uşor de săvîrşit. întrebaţi de ce? Pentru că se săvîrşeşte mai degrabă decît orice alt păcat, şi cuprinde foarte repede pe cel ce nu bagă de seamă. Celorlalte greşeli, păcate... le trebuie vreme, pregătire, tovărăşie şi adeseori aceste tărăgăneli pot a le aduce împiedecare. De exemplu: cînd cineva şi-a pus în gînd să ucidă sau să tîlhărească. . . pentru acestea trebuiesc unele pregătiri, şi de multe ori în vreme ce el
93
întîrzie, patima îl părăseşte, pornirea cea rea se mistuie şi el se lasă de gîndul cel vinovat, fără a-1 mai săvîrşi. Nu-i tot aşa cînd e vorba de clevetire. Dacă nu sîntem cu totul băgători de seamă, ea ne răpeşte dintr-o dată (cum răpeşte lupul mielul, uliul puiul, vîrtejul apei pe cei ce se scaldă, nebăgînd seamă de el). Ca să bîr-fim însă sau să clevetim, nu-i trebuinţă nici de vreme, nici de pregătiri, nici de cheltuieli, nici de alcătuiri. Numai să vrem, şi îndată voinţa se preface în faptă. Căci limba (neînfrînată) e singura unealtă care ne trebuie la aşa ceva (Iac. 3). Clevetitorii îşi mănîncă fraţii, surorile, părinţii trupeşti şi duhovniceşti, îşi muşcă pe semenii lor. Pentru aceea e bine să ne ferim şi de acest viciu.
ABIA DUPĂ 13 ANI A AFLAT UN NECLEVETITOR. Un binecredincios creştin temător de Dumnezeu, era foarte dornic de pace şi bunăvoire între oameni. El luă un galben la sine cu hotărî-rea de a-1 da vreunui sărac, numai atunci, cînd, fiind mai mulţi intr-o familie, societare, adunare, petrecere creştinească, nu va mai auzi acolo clevetindu-se oamenii unii pe alţii. Se spune că timp îndelungat de treisprezece ani a purtat creştinul acela moneda de aur în buzunar, şi abia, abia a aflat un neclevetitor.
SĂ NE RUGĂM PENTRU EI. Un Preot călugăr bătrîn şi foarte evlavios, mergea într-o bună zi la o localitate balneară să se îngrijească de sănătatea zdruncinată. Mergînd el aşa pe jos spre băi, iată o doamnă" îmbrăcată cuviincios se apropie de el, vrînd a-i spune ceva. Preotul o întrebă: „Ce doreşti fiică?" „Vreau — răspunse ea — ca să vă însoţesc la drum, cu dorinţa de a vă destăinui nişte necazuri ale mele". Preotul îi răspunse cu bunătate: „Bine fiică, iacă sînt gata să te ascult". „Taică Părinte! — zise femeia — Am acolo lîngă casa mea o vecină tare răutăcioasă, care se ţine numai de clevetiri!" Preotul îi zise: „Va-a-ai, ce păcat uricibs! Hai să ne rugăm Domnului pentru ea, să o izbăvească de acea meserie diavolească". Zicînd acestea, au îngenunchiat pe zona şoselei, şi se rugară. Ridicîndu-se de la rugăciune, porniră iarăşi la drum. Creştina aceea, nepricepînd lecţia dată, începu iarăşi: „Taică Părinte! Vecina aceea cu limba ei de viperă înveninată, tare mult îmi mai turbură pe bărbatul meu. I s- a amărît groaznic viaţa din cauza veninului ei otrăvitor!!!" Preotul îi zise iarăşi: „Hai să ne rugăm şi pentru el". Apoi plecînd genunchii la pămînt, s-ait rugat cu multă căldură sufletească. Pornind iarăşi la drum, femeia Iţi reluă firul plîngerilor sale, zicînd: „Taică Părinte! Nici nu mai ştiu ce să fac. . . Se învîrteşte pămîntul cu mine, rămîn uimită şi îngrozită, cînd îmi aduc aminte cu ce cuvinte rele, urîte şi spurcate va împroaşcă şi pe Cuvioşia voastră, vecina aceia a mea, cu gura ei de scorpie". Preotul zise:
„Hai să ne rugăm şi pentru mine, ca să-mi ajute Domnul Dumnezeu a răbda, toate". Sfîrşind rugăciunea, porniră iarăşi la drum. Credincioasa începu iarăşi a zice: „Ah Părinte! Nici nu vă închipuiţi sfinţia voastră cîte rele sufere bietul ei soţ din cauza răutăţii limbii ei neînfrînate! Viaţa lui cu ea în casă este un adevărat iad!" Preotul îi zise: „Hai să ne rugăm şj pentru soţul ei".' îngenunchind amîhdoi, Preotul rosti de data aceasta o rugăciune mai lungă, mai călduroasă, mai pătrunzătoare. Sculîndu-se de la rugăciune, porniră iarăşi la drum şi ajunseră în apropierea localităţii balneare.
Preotul despărţindu-se de creştina aceea îi, mulţumi duhovni-ceşte, zicîndu-i: „îţi mulţumesc cu bună recunoştinţă, fiică în Domnul, pentru că mi-ai dat bun prilej să fac în drumul acesta patru popasuri fericite. Drumul acesta mi s-a părut foarte bun şi scurt. Abia acum am înţeles cît de slabă e firea noastră omenească şi cîte alunecuşuri are! Deci, să ne rugăm Domnului să ne ajute a ne ridica din toate căderile noastre...". Preotul zicînd acestea, a rămas acolo, iar femeia s-a dus edificată sufleteşte, cunoscînd că prin rugăciuni făcute în Duh şi adevăr, poate scăpa de meseria, diavolească a clevetirilor, se poate lumina din învăţătura Domnului şi poate face roade vrednice de pocăinţă, prin care să se uşu- reze şi să meargă pe calea mîntuirei.
DIAVOLII ADESEORI ÎNŞEALĂ PE CLEVETITORI CU FELURITE NĂLUCIRI. Vrăjmaşul mîntuirei creştinilor — Păstori şi păstoriţi — cu foarte multe, felurite năluciri şi înşelăciuni diavoleşti, amăgeşte şi-i înşeală, vrînd cu orice preţ a-i smulge din împărăţia Cerurilor şi a-i prăbuşi în iad, în muncile vecinice, în iazărul de foc (Vezi pe larg Pateric, o.c. pp. 315—325). „Am vă-zut — zice Avva Ilie — pe oarecare luînd o tigvă cu vin la subţioară. Atunci eu ca să ruşinez pe draci, că era nălucire, am zis fratelui: „Fă dragoste şi-mi ridică aceasta!" Şi ridicînd rasa lui, s-a aflat că nu avea nimic. Aceasta am spus-o că măcar cu ochii de veţi vedea sau veţi auzi, să nu primiţi, ci mai vîrtos păziţi gîn-durile şi cugetele, ştiind că dracii le pun pe acestea în minte, ca să spurce Sufletul, să
socotească cele nefolositoare şi să tragă mintea, de la îndeletnicirea cu cele bune, căinţă de păcatele sale şi rugăciune fierbinte în Duh şi adevăr lui Dumnezeu" (P. o.c. 86 4).
Oarecare fraţi s-au dus la Avva Antonie ca să-i vestească nălucirile care le vedeau, şi să se înveţe de la dînsul de sînt adevărate sau de la draci. «Ei aveau cu dînşii un asin, care a- murit pe cale. Ajungînd la bătrâni, ăpucînd el mai înainte, le-a zis: „Cum a murit asinul pe cale?" Ei l-au întrebat:
„De unde ştii, Avvo?" Bătrînul le-a zis: „Dracii mi-au arătat". Atunci fraţii i-au zis: „Noi pentru aceasta am venit, să te întrebăm, pentru că vedem năluciri, şi de multe ori se fac adevărate. Nu cumva ne înşelăm?" Astfel, bătrînul i-a încredinţat din pilda asinului, că sînt de la draci (P. o.c. 9 14).
Sînt duhuri necurate rînduite de Satana al lor spre acea treabă,, care, dacă se culcă omul, mai ales călugărul, pe patul lui, şed Jîngă dînsul şi aduc în gîndul lui aducerea aminte de oarecare femeie (mireancă, ori faţă bisericească, Sfîntă, n.n.) şi de spurcăciunea ei„ şi-i aprinde trupul spre spurcata poftă trupească, pînă îi spurcă, inima şi Sufletul (P. o.c. 273).
Un mare sihastru. încrezîndu-se în nălucirile diavoleşti, ucigaşul diavol 1-a dus pînă la a-şi ucide pe tatăl său trupesc, după care duhul rău 1-a muncit şi omorît (P. o.c. 315 1).
Pe un alt mare sihastru 1-a înşe'at să se lepede de Hristos şi să se jidovească (P. o.c. 317 3).
Altora li s-a nălucit în chip de înger luminat şi în chipul lui Hristos (P. o.c. cap. VII 1,2,4, 5, 7,
8, 9, 12, 13).
Au întrebat unii din Părinţi pe Avva Pimen, zicînd: „De vom vedea vreun frate păcătuind, voieşti să-1 mustram pe el?" Bătrînul auzindu-i, le-a răspuns: „Eu cu adevărat de voi avea trebuinţă să trec pe acolo şi-1 voi vedea pe el păcătuind, trec pe lîngă dînsul, nu-1 osîndesc şi nici nu-1 mustru. Scris este, că cele Ce au văzut ochii tăi, acestea să mărturiseşti. Iar eu zic vouă, că cele ce aţi văzut, deşi veţi pipăi cu mîinile voastre, să nu mărturisiţi, că un frate a fost batjocorit cu un lucru de acest fel. I se părea că a văzut pe un frate al lui păcătuind cu o femeie, şi fiind luptat mult, ducîndu-se, i-a lovit cu picioarul, socotind că sînt ei, şi le-a zis: „încetaţi dar acum! Pînă cînd?" Şi iată s-au aliat snopi de grîu. Pentru aceasta v-am zis vouă că de-şi veţi pipăi cu mîinile voastre, să nu mustraţi. . . Mai mare dragoste decît aceasta nu est£ cu putinţă să afle decft ca cineva, să-şi pună Sufletul pentru aproapele săli (Ioan 15 13). Că. de va auzi cineva un cuvînt* rău„ adică de mîhniciune, putînd şi el să zică asemenea, şi se va lupta să nu-1 zică; sau de i se va face strîmbătate şi va suferi şi nu va răsplăti, unul ca acela îşi pune Sufletul său pentru aproapele..." (P. o.c. p. 183-4 113, 114, 116).
DRACII OCROTESC PE CLEVETITORI CA SĂ-I TRAGĂ CU EI ÎN IAD. Povestit-a oarecare din bătrînii pustnici: Un frate oarecare petrecea în Egipt. Mergînd el odată pe, drum, a intrat într-un mormăit să se adăpostească de frig. Trecînd dracii pe acolo, au grăit unul către altul: „Vedeţi cîtâ îndrăzneală are acest călugar de doarme în mormînt? Hai să-1 îngrozim pe el". Atunci un alt diavol a răspuns: „Bar să nu-l mai spăimîntăm, că acesta este al nostru. El face voile noastre: mîncînd,
bînd, clevetind şi negrijind de slujba sa! Şi aşa, pînă cînd va zăbovi el în acestea, să mergem mai vîrtos şi să-i necăjim pe cei ce ne necăjesc pe. noi (pe aceia care •cu Cuvîntul lui Di mnezeu) şi cu
răgăciunea ne luptă ziua şi noaptea" (P. o.c. 385 13).
Zis-a un bâtrîn: De vor veni la tine vreunii şi-i vei vedea pe ei de departe că vin, mai înainte de a se apropia ei, să stai la rugăciune şi să zici: „Doamne Iisuse Hristoase, izbăveşte-ne pe noi de clevetire şi de ocară, şi cu pace trimite-i pe ei din lecui acesta" (P. 386 74).
UŞA STRÎMTĂ ŞI POARTA LARGĂ. Ca şi la toate celelalte păcate, aşa şi la pasiunea sau neînfrînarea limbei, Mîntuitorul ne pune înainte pilda aceasta educativă cu: uşa strimtă şi calea îngustă care duce la viaţă, şi poartă largă şi calea lată care duce în pierzare. El ne îndeamnă a o folosi pe prima şi a ne feri de a doua, zicînd: „Intraţi pe uşa cea strimtă, că: largă-i poarta, lată-i calea care duce. în pierzare, şi mulţi sînt care intră printr-însa. Strîmtă-i uşa, îngustă-i calea care duce în viaţă, şi puţini sînt care o ailă pe e a . . . Nevoiţi-vă a intra prin uşa cea strimtă, că mulţi — zic vouă — vor căuta să intre şi nu vor putea" (Mt. 7 13—14; Le. 13. 24). Uşă strimtă numeşte aici exerciţiile virtuţilor creştineşti. „Uşă", pentru că introduce pe creştinii activi în bine, în viaţă veşnică. „Strimtă", adică pregătitoare să muncească, să obosească, să se sforţeze mereu pentru a trece prin ea. Strimtă, pentru că nu încape pe cei graşi în păcate, din cauza dimensiunii ei reduse. Astfel, toţi care voiesc să intre cu orice ^preţ, trebuie a lepăda grosimile şi grăsimele păcatelor. Vrei să intri prin uşa strimtă şi să mergi
pe calea îngustă la viaţa veşnică? Leapădă povara păcatelor prjn o pocăinţă adevărată, spovedanie amănunţită, generală, însoţită de facerea roadelor de pocăinţă (Mt. 3 8). Dezbracă-te de vicii şi te îmbracă cu haina stiălucitelor virtuţi creştineşti. Aşa de exemplu: în locul slavei deşarte, îmbracă-te cu umilinţa, în loc de vorbe multe şi rele, mai bine taci. în locul somnoroşiei, priveghează şi noaptea, fă rugăciuni, cugetă mult în Legea Domnului! Lăcomia inlocuieşte-o cu postul, şi defăimarea, clevetirea, cu tăcerea şi vorbirea numai de bine... despărţirea de clevetitori... (Vezi şi Sf. Vasile, „Regula Mare",
51).
Te-ai îmbolnăvit — zice un Sfînt Părinte — cu îmbuibarea? Vindecă-te prin post. Ţi-ai rănit Sufletul cu nectimpătarea ? Cumpătarea să-ţi fie leacul boalei! Ţi-a pricinuit lăcomia fără saţ o febră a Sufletului? Milostenia să-ţi înlăture beteşugul! Căci curăţire este împărţirea celor ce-ţi sjnt de prisos. Ne-am rănit cu răpirea bunurilor altora ? Lucrul răpit să fie înapoiat stăpînului adevărat! Ne-a dus minciuna aproape de pierzare? (căci zice: „Pierde-vei pe toţi cei ce grăiesc minciună" (Ps. 5 7). Iubirea de adevăr să îndepărteze primejdia! Jurămîntul strîmb şi furtul aduce secera ce zboaiă. pe cer văzută de Proorocul Zaharia, ameninţînduine cu tăierea. Să dăm păgubaşului lucrul furat, să ne îmbrăcăm cu toată armătura Pocăinţei, ca să îndepărtăm tăişul acelei seceri! S-a amăgit careva cu oarecare dogme ereticeşti? Să alunge nelegiuirea eu înţelepciunea dreptei credinţe! De te vezi stăpînit de mîndrie, slavă deşartă, fă ceva aşa fel ca să fii defăimat de mulţi, spre a reveni la smerenie. Aceasta este pocăinţe: dezrobirea, nimicirea păcatelor săvîrşite mai înainte, fie cu gîndul, fie cu cuvîntul, fie cu fapta (P. o.c.
259 23; 456 58).
„Poartă largă" şi „cale lată" a numit iubirea de plăceri păcătoase: „Poartă" şi „cale" pentru că duc în pierzare, la iad; iar „largă"-şi „lată" pentru că mulţimilor ce merg pe ea, nu le cauzează nici-o: trudă, osteneală, împiedecare, luptă şi ne voinţă, pentru că este nedefinită, deschisă şi neobservată de mulţi. Dincoace sînt puţini,, pentru că uşa e strimtă, calea îngustă, colţuroasă, anevoioasă, plină, de trudă, amărăciuni, greutăţi şi hărţuieli foarte obositoare. Acolo sînt mulţi, pentru că ea e lată, netedă, luminoasă şi fără muncă.
Uşă strimtă şi cale îngustă care duce la viaţă, este şi înfrina-rea limbii însoţită de tăcere şi vorbirea de bine. Pentru aceasta trebuie luptă bună după lege şi la nărăvaşii clevetitori, trebuie luptă grea, dîrză, ostenicioasă pînă la sacrificiu.
Poartă largă şi cale lată, netedă, lucioasă, alunecătoare ca. gheaţa şi prăbuşitoare în pierzare sînt limbile clevetitoare, grăitoare de rău, ponegritoare aproapelui sau semenilor lor, care-i duce în pierzare. După cum la suiiea pe stîncile muntelui în sus trebuie multă luare aminte, luptă, osteneli chibzuite, aşa şi la înfrînarea limbii. După cum la prăbuşirea în prăpastie nu trebuie multă osteneală, şi încordare de minte, aşa şi la clevetiri. îndată ce-şi dau drumul, cad, se prăbuşesc în pierzare, în iadul cel mai de jos.
Poarta largă stă pe calea cea lată, şi mulţi sînt care intră pe acea poartă şi aleargă pe calea lată la iad! Calea lată e o şosea mare, un bulevard mare, cu poartă foarte largă. Oricine vrea, intră şi aleargă pe ele. Poarta largă este împodobită cu felurite: decoruri, reclame, invitaţii şi gustărele. Mulţimi de crainici stau înaintea porţii largi şi strigă: „Veniţi, veniţi aici! Aici veţi afla: privelişti frumoase, plăceri felurite, noroc, bucurii, veselii şi felurite distracţii, care vă plac. Fieecare puteţi alege orice poftiţi şi orice voiţi. Nu există piedici. Nu aveţi trebuinţă de nici un fel de act. Veniţi, veniţi, aici este loc pentru toţi!"
Privind la mulţimea de lume, care intră ingrămădindu-sc prin poarta largă şi înaintînd pe calea cea lată, poţi vedea tot felul de oameni, din toate vîrstele şi din toate ramurile societăţii. Acolo sînt uameni: bătrîni, tineri, copilandri, copii... cufundaţi în: răutăţi, păcate, patimi, boli şi alte blestemăţii. Pe fruntea lor stă scris invizibil sau acoperit: „Plata păcatului este moartea" (Rom. 6 23). Acolo, în mulţimea aceea, vezi: ucigaşi şi ucigaşe cu mîinile minjite de sînge omenesc, hoţi, tîlhari, jefuitori, beţivi, desfrînaţi, bătăuşi, clevetitori plini la gură de sîngele semenilor lor, pe care i-au muşcat, sfîrtecat, rupt. . . cu clevetirile lor, oameni cu ochii sticlind de lăcOmie, zgîrciţi cu pungi şi saci de bani în spate, nişte lepădături ale societăţii. Acolo vezi şi oameni: bărbaţi şi femei, care par normali, cum se cade, cu vază în lume, în dregătorii înalte, cinstiţi de lume, evlavioşi, pare-se fără pată, bisericoşi, rugători de Dumnezeu, participanţi la serviciile Dumnezeşti, dar în afară de Dumnezeu, nepricepînd că inimile lor sînt departe de El. în scurte cuvinte, pe calea lată se văd tot soiul de oameni şi femei din toate ramurile societăţii, de la cerşetorii de pe străzi sau de la uşile Bisericilor, pînă la
96
bogaţii care zi şi noapte îşi frămîntă mintea cum să-şi înmulţească banii şi avutul. Acolo se văd păcătoşii cei mai josnici sau notoriei, şi oamenii cei mai cumsecade, pentru că lată e calea pentru toţi şi toate, mici şi mari. Toţi au loc pe ea. Nimănui nu-i este interzis a merge pe ea, nimeni nu-i scos afară de pe ea. Toţi alergătorii în negurile întunericului au loc pe ea. Toţi insă merg pe ea, cu un gol în fiinţa lor, toţi doresc ce nu ştiu şi nu găsesc. Toţi merg după poftele, dorinţele, capriciile . . . lor felurite, fără a se sătura. Mîntuitorul ne adevereşte clar: „Calea pe care merg aceştia, duce în pierzare, în iad".
Cu totul alta însă este „uşa strîmtă" şi „calea îngustă" care duce în viaţă, dar pe aceasta puţini sînt care o află. Aceasta o află numai cei: „Mîntuiţi cu Harul lui Iisus Hristos" (Efs. 2 8), că: „De nu se va naşte cineva din apă şi din Duh, din nou, nu poate intra în împărăţia lui Dumnezeu" (Ioan 3 3—8). Nimic nu-i mai neplăcut pentru oamenii lumii acesteia deşarte, decît a veni înaintea lui Dumnezeu ca nişte sărmani păcătoşi smeriţi, care totul au primit şi primesc în dar. Căuţînd mîntuirea, trebuie a ne împodobi cu o aleasă credincioşie, cu fapte bune, merite frumoase, plăcute lui Dumnezeu şi Sfinţilor lui. Cu acestea putem intra prin uşa cea strimtă şi a merge şi înainta pe calea îngustă, la viaţă şi fericire in împărăţia lui Dumnezeu, unde putem fi fericiţi pururea. Faptele noastre însă, pătate de felurite păcate, ne împiedecă, ne opresc a intra prin uşa cea strimtă. Mîndria noastră, laudele ce căutăm ne vină de la oameni şi de la Dumnezeu, cîrtirile, clevetirile... şi atitea şi atîtea păcate, nu ne lasă a intra prin uşa cea strimtă, nici a înainta pe calea îngustă la viaţa şi fericirea veşnică. Zidul uriaş al păcatului, ridicat între noi şi Dumnezeu, peste care nimeni nu poate sări, a fost surpat de Hristos Mîntuitorul, Care ne strigă: „Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi, şi. Eu vă voi odihni pe voi. Luaţi jugul Meu peste voi şi vă învăţaţi de la Mine, că'sînt blind şi smerit cu inima, şi veţi afla odihnă Sufletelor voastre. Că jugul Meu este bun şi sarcina Mea uşoară" (Mt. 11 28—30).
Totuşi, pentru mulţi, cei foarte mulţi, uşa-i strîmtă. De ce? Pentru că noi nu vrem a ne lepăda de noi înşine, de felurite plăceri şi dorinţi păcătoase, ca şi cum am vrea să intrăm cu cămila încărcată cu toate bagajele din spatele ei prin urechile acului. Omul cînd aude cum trebuie a fi pentru a putea intra prin uşa cea strîmtă la viaţă, se poticneşte, se retrage înfricat, ca şi cum ar ajunge în atingere cu focul.
Mulţi merg ca să intre prin uşa strîmtă dar nu pot intra prin, ca, fiindcă vor să ia cu ei acolo sus: unii mîndria lor, alţii lăcomia, zgîrcenia, alţii mînia, clevetirile, vorbele putrede, alţii petrecerile anticreştineşti, jocurile, ospeţele cu cîntece curveşti, luxul, fumatul, sluţirea feţelor şi a portidui cuviincios, sau alte fapte necurate, neplăcute lui Dumnezeu.
în sfîrşit, mulţi vor să aibă în inima lor o anumită cameră unde să depoziteze toate lucrurile neprielnicului, de care s-au lepădat la Sf. Botez, şi pe care trebuie să le lepede desăvîrşit, ei însă în- cearcă să intre şi să treacă prin uşa cea strîmtă împreună cu ele, dar amar lor, asta nu se poate. Celor ce au încercat să intre aşa şi n-au putut, noi le spunem: „Lepădaţi toate ale streinului — diavolului — şi astfel veţi trece uşor".
SPRE IERUSALIMUL CERESC. Un om mergea către o cetate unde îl aştepta o fericire mare. între el şi cetatea aceia se afla o prăpastie fără fund, peste care nu se putea trece decît pe o punte îngustă fără sprijin.itoare. De jur împrejur era întuneric şi vijelie, iar în fundul prăpastiei apele clocoteau. Călătorul fu cuprins de înfricoşare. La orice pas putea să cadă.
Atunci iată o călăuză nevăzută îl luă de mînă şi-1 duse pe puntea îngustă, purtînd înainte o făclie aprinsă. Călăuza aceasta înalţă de o parte şi de alta a punţii apărătbare de lumină pentru ca acel călător să nu cadă în întunerecul prăpastiei. Prin ajutorul acestei
Călăuze călătorul a ajuns la Cetatea fericirii Noul Ierusalim Ceresc din care n-a mai plecat niciodată.
Omul acela este fiecare din noi. Puntea este însăşi viaţa noastră, de pe care, lesne putem cădea în viitoarea tuturor păcatelor. Cetarea fericirii, către care mergem cu toţii este însăşi viaţa cea de veci Călăuza aceasta minunată şi foarte preţioasă, este Domnul HristOS, Care la orice chemare sinceră a noastră, ne ia de mină cu dragoste şi ne duce de-a lungul punţii vieţii noastre. Făclia călăuzitoare este învăţătura Lui, iară apărătoarele de lumină sînt îngrădirile Bisericii noastre, între marginile căreia stînd şi rămînînd, nu vom putea cădea niciodată în noaptea grea a păcatelor. (P. o.c. 227—8).
CLEVETIREA CHIAR ŞI ADEVĂRATĂ FIIND, CUFUNDĂ PE CLEVETITORI, PE PĂCĂTOŞI ŞI DREPŢI, ÎN OSÎNDĂ. Da, acesta-i adevărul curat. Sf. Ap. Pa vel înfierînd aspru această diavolească clevetire, scrie: „De vă muşcaţi'unul pe altul şi vă tot mîncaţi, căutaţi şă nu. vă mistuiţi unul de către altul sau căutaţi să nu fiţi mistuiţi unul de altul." (Gal. 5 15). St. Ioan Gură de Aur de asemenea îi înfierează aspru pe clevetitori, zicînd: „Deşi nu ai înfipt dinţii tăi în carnea, nici în trupul aproapelui tău, dar ai muşcat Sufletul lui cu clevetirea ta, l-ai rănit şi l-ai sfîşiat cu bănuiala ta cea rea, Ţi-ai pricinuit: ţie însuţi, lui şi multora, daune înmiite" (pagube mari). Cuvintele acestea parcă ar fi adresate unor jivini scîrboase,.unor sălbătăciuni uricioase, şi nu unor oameni, şi cu atît mai mult unor creştini: popor şi cler! Prin aceste cuvinte Sf. Ioan Gură de Aur adevereşte tuturor creştinilor, necreştinilor şi omenirei întregi, că: clevetitorii, chiar atunci cînd clevetesc după adevăr pe semenii sau aproapele lor, se cufundă în iad de vii, dimpreună cu păcătoşii şi cu drepţii care i-au ascultat şi-i ascultă. „Tu — strigă el — prin clevetirea aproapelui tău, ai făcut mai rău încă pe cel ce te-a ascultat. Acela (care te-a ascultat sau te ascultă) de este un păcătos, acum (la auzul clevetirei semenului tău) se va face mai îndrăzneţ (în a păcătui în felurite forme), căci cunoaşte (în cel clevetit) încă un tovarăş al păcatului său. De este el (cel ce te-a ascultat sau ascultă clevetirea) un drept, acuma (mai) uşor se va amăgi de mîndrie, şi prin păcatul altora divulgat de tine prin clevetire, va fi împins a cugeta înalt despre sine (adică a se prăbuşi ca fariseul, devenind o uriciune înaintea lui Dumnezeu (Lc. 18 9—14;
16 15). Tu (prin clevetirea ta) eşti vinovat încă şi prin aceea, că Numele lui Dumnezeu se huleşte (Rom. 2 24), căci precum prin vederea faptelor bune se cinsteşte Numele lui Dumnezeu, aşa prin descoperirea (divulgarea) păcatelor, El Se defăima şi Se necinsteşte. Pe lingă aceasta, pe omul care îl defaimi (cleveteşti), prin clevetirile tale l-ai făcut mai fără de ruşine şi totodată mai înverşunat asupra ta.
SA nu zică nimenea împotrivă, că: numai cînd ar vorbi cineva neadvărul de aproapele său, atunci l-ar defăima sau cleveti; iar n u cind vorbeşte adevărul. Nu. Nu este aşa Căci şi aceea este o calcare de lege (nelegiuire sau păcat), cînd cineva vorbeşte asupra aproapelui ceva de rău, care este chiar adevărat. Fără îndoială c a s i fariseul acela numai adevăr a vorbit despre sine (iar ceilalţi ca sint păcătoşi: răpitori, nedrepţi, preacurvari) şi despre vameş, s i totuşi, aceasta nu i-a ajutat; ci toate faptele lui cele bune (postul, milosteniile. . . ) i-au fost zadarnice. Ce-am folosi noi, dacă nu mîn-c a m carnea dobitoacelor (în anumite zile, ajunuri, posturi), dar ca nişte fiare sălbatice sfîşiem numele cel bun al fraţilor noştri? Clevetitorii sfăşie şi mănîncă pe aproapele lor..." (Om. 3 d. statui). Aceasta o adevereşte şi un alt Sfînt Părinte, zicînd: „Mai bine este a mînca carne şi a bea vin, şi a nu mînca cu clevetirile cărnuri de fraţi" (P. c.c. 235 4).
CEL MAI BUN SAC AL POCĂINŢEI. O femeie se lăuda că cunoaşte pe Dumnezeu— şi-I urmează sfînta Lui învăţătură. Dar avea obiceiul de a cleveti (vorbi de rău) pe semenii ei în toate prilejurile, fără să-şi dea seama că fapta ei este un păcat.
Preotul de mai multe ori, i-a atras atenţia şi a sfătuit-o să şe lase de acest păcat. Ea însă nu s-a lăsat. Tot mereu se fălea că e drept credincioasă. Mergînd într-o zi la Duhovnic, ca să-i arate cit de mare credinţă are ea, îi zise:
— „Părinte, eu vreau să mă jertfesc pentru Domnul Hristos. De aceea, te rog, să-mi dai încuviinţare să pun pe trupul meu un sac aspru, ca în felul acesta să-mi pot arăta mai cu tărie credinţa. . . "
Preotul care-i cunoştea bine păcatul bîrfirii (clevetirii) drept răspuns, îşi puse degetul la buze
— şi-i răspunse:
— „Iată acesta este sacul cel mai bun pentru D-ta" — şi din nou îi arătă buzele.
Femeia fu cuprinsă de ruşinare. Ea făgădui Duhovnicului că nu va mai bîrfi (cleveti). Astfel, ea îmbrăcă saculcel mai bun, cu care putea să-şi arate -credinţa în Dumnezeu şi să se mîntuiască de cel rău. (d. P.L. o.c. 10)
CLEVETITORII S-AU PRIMEJDUIT PE EI, CĂPETENIILE ŞI POPORUL LOR. Israeliţii după un an de la ieşirea lor din Egipt, unde robiseră vreo 400 de ani, doreau acum să ştie cum va fi ţara aceea în care îi trimetea Dumnezeu, Atunci Moise, din porunca lui Dumnezeu, alese din ftecare trib cite un bărbat (12 la număr) pe care-i trimise, zicînd: „Mergeţi în Pămîntul Făgăduinţei şi cercetaţi
ce fel de popor locuieşte în el. Dacă e tare sau slab, mic sau mare la număr, dacă cetăţile în care locuiesc au ziduri tari oii sînt fără ziduri, dacă pămîntul lor este gras ori sterp... Fiţi curaj ioşi, luaţi din roadele pămîntului aceluia şi ne aduceţi şi nouă". Cei 12 bărbaţi plecînd, au iscodit pămîntul Palestinei, de la pustia Sin pînă la Roov şi Emat. Au înaintat pînă la Hebron şi au mers pînă ce au iscodit ţara timp de 40 de zile. Au luat pe o părîngă mare o viţă cu un strugure uriaş pe ea, pe care abia îl puteau duce doi oameni. Au. mai luat şi nişte rodii şi smochine mari şi dulci. Cu acestea în spate, s- au întors la Moise şi Aaron şi la marea adunare a fiilor lui Israil k Cades în pustia Faran.
Ajunşi cu bine în mijlocul .taberei, cele douăsprezece iscoade arătînd strugurele uriaş, rodiile şi smochinele mari, începură să spună tuturor: „Iată belşugul ţării în care ne trimite pe noi Dumnezeu ! Cu adevărat: acolo în loc de apă, curge lapte şi miere. Acolo sînt nişte minunate păşuni verzi, coline frumoase, izvoare cu apă limpede şi foarte bună de băut. Nu este pe lume un loc mai plăcut ca acela f" După atîtea veşti frumoase însă, începură a vărsa şi felurite clevetiri în urechile adunării Israeliţilor, zicînd: „Dar... iată, trebuie să ştiţi, că: locuitorii ţării aceleea sînt foarte îndrăzneţi. Cetăţile lor sînt mari şi foarte tari. Pămîntul acela pe care l-am iscodit mănîncă pe cei ce locuiesc pe el. Oamenii care locuiesc acolo au o statură înaltă. Acolo am văzut şi uriaşi, pe fiii lui Anac, care se trag din neamul uriaşilor! Noi înaintea acelora, parcă eram nişte lăcuste. . . Nu putem să ne suim împotriva poporului acestuia, că este mai tare decît noi.
Poporul auzind acestea, s-a turburat groaznic şi a cîrtit. Toată adunarea s-a ridicat cu strigare mare, a plîns şi a cîrtit asupra lui Moise şi Aaron; zicînd: „Mai bine am fi murit în pămîntul Egip tului ! De ce n-am murit noi în pustia aceasta ? Pentru ce ne aduce Domnul în pustia aceasta? Să cădem în război? Mai bine hai să ne alegem alte căpetenii şi să ne întoarcem în Egipt.Atunci Isus Navi şi Caleb, doi bărbaţi din cei ce iscodiseră pămîntul, au combătut clevetirile celor zece iscoade, zicînd: „Pămîntul iscodit este bun. Hai să ne suim şi să punem mîna pe ţară, căci vom ieşi biruitori. . . Nu vă împotriviţi Domnului, nici vă temeţi de poporul ţării aceleia. Acum le-a sosit ceasul; iar cu noi este Domnul". Toată adunarea auzind acestea, în loc de a asculta, s-a sfătuit să-i ucidă •cu pietre. Atunci Slava Domnului s-a arătat deasupra Cortului Sfînt, înaintea întregii adunări a lui Israil. Domnul a zis lui Moise: „Pînă cînd Mă va întărită pe Mine poporul acesta? Pînă cînd nu va crede Mie, după multele semne şi minuni pe care le-am făcut între ei. . . însă cu adevărat, precum aţi grăit în urechile Mele, aşa voi face vouă; în pustia aceasta vor cădea oasele voastre. Toţi cei de la douăzeci de ani în sus, cîţi au cărtit asupra Mea, nu vor intra în Pămîntul Făgăduinţei, afară de Isus Navi şi Caleb. Patruzeci de ani vor rătăci în pustie fiii voştri, după numărul zilelor în care aţi iscodit pămîntul, pînă se vor topi oasele voastre în pustie. Un an pentru o zi veţi purta păcatele voastre şi veţi cunoaşte ce înseamnă să fiţi părăsiţi de Mine".
Bărbaţii care iscodiseră ţara şi la întoarcere, prin clevetirile lor, au turburat adunarea* tăcîndu- o să cîrtească asupra lui Moise şi a lui Dumnezeu, au murit imediat chiar acolo înaintea Domnului de o moarte năpraznică, pentru că ponegriseră ţara. Numai Isus Navi şi Caleb au rămas cu viaţă din cele 12 iscoade, care iscodiseră ţara, pentru că aceştia nu clevetiseră, nu o ponegriseră. Moise a spus poporului Israelit cuvintele lui Dumnezeu. Poporul auzind, a plîns foarte tare şi a zis: „Iată, ne suim în locul de care ne-a spus Domnul, deşi am păcătuit". Moise le-a zis „Nu vă duceţi acolo, că nu este cu voi Domnul şi veţi cădea ucişi de sabie înaintea vrăjmaşilor voştri". Ei însă n-au ascultat, s-au îndărătnicit şi s-au suit pe vîrful muntelui spre pămîntul făgăduinţei. Atunci au venit asupra lor Amaleciţii şi Cananiţii, i-au bătut şi i-au măcelărit groaznic pînă la Horma. Rămăşiţa oştirei Israelite s-a întors ca vai de ea în tabără... (Num. 13; 14).
Vedeţi isprăvile clevetirei? Vedeţi urmările ei? Vedeţi cum clevetirea diavolească a turbuiat tot poporul, cum a primejduit pe Moise, cum. a revoltat adunarea, cum a omorît năpraznic pe clevetitori, deşi clevetiseră după adevăr, cum a atras urgia Dumnezeiască asupra tuturor Israeliţilor de la 20 de ani în sus, să moară, să se topească în pustie, să fie măcelăriţi de vecinii lor?! Iată, şi de aici putem vedea cît de multă dreptate au: Psalmistul, Apostolul, Sf. Ioan Gură de Aur şi toţi Sfinţii Părinţi, care înfierează aspru pe clevetitor şi-1 pune sub blestem înfricoşat şi afurisanie ani de zile... (Ps. 71 4 ; 63
3-6; 108 1-28; P.M.B. gl. 373; P.B.G. p. 110 (88).
Clevetirea diavolească a adus şi aduce mult prăpăd în toată lumea. Cei ce sînt de partea
Domnului Dumnezeu se feresc de ea şi luptă împotriva ei din răsputeri. Cei răi însă slugăresc pe
diavolul, clevetesc, ascultă cu plăcere clevetirile, le duc din loc în loc, le poartă, le menţin şi le susţin după plăcerea îngerilor căzuţi care îi posedă şi astfel se prăbuşesc în pierzare vremelnică şi veşnică.
CLEVETITORUL EPISCOPULUI, PEDEPSIT. Un Episcop se afla în vizită canonică, împărtăşind-binecredincioşilor de peste tot binecuvîntarea sa. Un tăietor de lemne nelegiuit îşi bătea joc de binecuvîntarea Episcopului, şi căuta să-1 imiteze. Abia plecă Episcopul, şi tăietorul ocupat cu crăparea unor lemne, îşi repezi securea în acea mină cu care imitase batjocoritor binecuvîntarea Episcopului. Iacă, şi astfel se răsplăteşte nelegiuirea! (O.M.P. 628).
VRÎND A DECAPITA TOŢI PREOŢII, S-A DECAPITAT. Undeva — ca şi odinioară în
Franţa — se prigoneau Preoţii. Un muncitor dintr-o fabrică zise către ceilalţi tovarăşi ai săi de lucru:
„Aş vrea să tai capul la toţi Preoţii dintr-o singură lovitură". Toţi au rămas foarte mîhniţi şi uimiţi de pornirea răutăcioasă a tovarăşului lor de lucru. Dar chiar atunci în clipa următoare, se ridică să vadă ceva, şi un drug de fier de la maşina de lîngă el, îi reteză capul. Drept aşa cum voia el să facă cu Preoţii, i s-a făcut lui. Toţi tovarăşii lui au recunoscut pedeapsa lui Dumnezeu pentru că voia să batjocorească pe slujitorii Domnului (D.C. 74).
NECINSTITORUL PREOTULUI LITURGHISITOR PEDEPSIT CU MOARTE. Mai mulţi oameni petieceau într-o zi de Duminică la crîşma dintr-un oarecare sat, tocmai în timpul cînd se oficia Dumnezeiasca Liturghie. La sunetul clopotelor, unul dintre beţivi, stăpînit fiind de diavolul, începu a înjura pe Preot, pe Dumnezeu şi pe toţi Sfinţii, că de ce-i turbură petrecerea. Crîşmarul, om religios, căuta să-1 calmeze, dar beţivul răspunse: „Dumnezeul vostru e o păpuşe, eu nu mă tem de El! Să vedem, are El puterea să mă oprească a înghiţi acest pahar cu rachiu? f" Dar cînd ridică paharul plin, deodată îngălbeni şi căzu mort jos la pămînt. . . (O.M.P. 626).
ŞI SINGURA CLEVETIREA PRĂBUŞEŞTE SUFLETELE IN IAD. Şi acesta este un adevăr destul de învederat, dar aşa de camuflat de îngerii infernali, încît nu-i cunoscut de multă lume, nici chiar de majoritatea creştinilor. Totuşi, clevetirea cu urmările ei pustiitoare, ni se descopere în anumite locuri ale Dumnezeştilor Scripturi.
Mai înainte de marele război din ceruri, Lucifer cu îngerii de sub comanda sa, pîrau pe îngerii cei buni şi luminaţi, adică pe fraţii lor de îhgerat. Pîrîciunile sau clevetirile acelea, erau un început de mîndrie, o pornire, nu bună, izvorîtă din mîndrie. „Mă voi sui în cer. îmi voi ridica scaunul de domnie mai presus de stelele — îngerii — Dumnezeului Celui Putermc. Voi şedea pe muntele adunării dumnezeilor, la capătul miazănoaptei, mă voi sui pe vîrfuî norilor. Voi fi asemenea Celui Prea înalt!" (Is. 14 13—14- Iov 41; lez. 281-19; Mt. 2 2, 9-10), După ce, pentru mîndria şi ne-păstrarea vredniciilor, s-au aruncat din cer (Lc. 10 18; 1 Tim. 3 6 ; Iuda 1 6 ; Ape. 12 7-8), toate oştirile îngereşti au strigat cu mari glasuri în ceruri: „Acum s-a făcut; mîntuirea, puterea şi împărăţia Dumnezeului nostru şi a Hristosului Lui, că s-a aruncat pîrîtorul fraţilor noştri (Lucifer, balaurul) cel ce-i pîra pe ei înaintea Dumnezeului nostru, ziua şi noaptea"! (Ape. 12 10). De aici vedem că pîrîtorul şi toţi care conlucra cu el la pîră sau clevetire, precum şi cei ce erau de aceiaşi părere, sau de partea clevetitorului, au fost izgoniţi din ceruri, au căzut în adînc, şi nu s-a mai aflat loc de a mai sta ei în cer (Ape. 12 7—10). Şi dacă pe îngerii aceia creaţi de Dumnezeu foarte buni, fără nici un pic de rău în ei, clevetirile acelea repetate asupra fraţilor lor de îngerat, i-au doborît din cer; apoi cu atît mai mult va doborî diavoleasca clevetire din cer (din Biserică) şi de pe pămînt în iad, pe cei ce clevetesc şi ascultă cu plăcere clevetirile, cu cît ei nu sînt aşa de curaţi ca îngerii aceia din ceruri.
După crearea îngerilor şi căderea unora dintr-înşii, Dumnezeu a creat lumea aceasta văzută, apoi pe om, cea mai aleasă şi foarte minunată creatură: bărbat şi femeie, adică Adam şi Eva, pe care-i aşează în Raiul desfătărilor. Acolo ei au trăit în o foarte perfectă fericire. Diavolul căzut din fericirile mari ale cerului, văzînd pe om bucurîndu-se de acele bunătăţi ale Raiului, îl pismuieşte, se hotărăşte a-
1 ispiti şi surpa. în acel scop rău, .se camuflează în şarpe şi se apropie de femeie, partea cea mai slabă, mai .uşor de ademenit, şi-i zise: „Oare e adevărat că Dumnezeu a zis să nu mîn-caţi roade din toţi pomii Raiului?" Femeia, în loc de a curma vorba cu el, îi răspunse şarpelui: „Dumnezeu ne-a dat voie
să mîncăm din toţi pomii Raiului, numai din rodul pomului din mijlocul Raiului, El ne-a oprit, zicînd:
„Să nu mîncaţi din el, nici să vă atingeţi de el, ca să nu muriţi".
Şarpele, stîrnind neîncrederea în Dumnezeu, îi zise: „Nu. Hotă-rît că riu veţi muri, dar Dumnezeu ştie că în ziua în care veţi mînca din acele roade, se vor deschide ochii voştri, şi voi veţi fi ca nişte Dumnezeiii, cunoscînd binele şi răul". Cuvîntul vicleanului pătrunse adînc în fiinţa femeii. Plină" de curiozitate, neastîmpăr şi de dor de mărire, ea privi la pomul oprit. Fructul frumos la vedere, plăcut şi dulce la mîncare, o ademeni. întinse mîna» luă rodul din pom şi mîncă, apoi dete şi bărbatului ei, şi mînca şi el. Aici s-a săvîrşit cea mai mare revoluţie din istoria omenirei. Femeia urmă şarpelui, ca şi cum el ar fi fost mai presus decît Dumnezeu. Ea urmă sfatul şarpelui şi făcu ceia ce Dumnezeu oprise. Bărbatul urmă şi el în păcătuire femeii, care după ispitire deveni şi ea foarte ispititoare. Atunci îndată văzîndu-se goi, ş-au făcut nişte şorţuri din frunze de smochin şi s-au ascuns de la Faţa lui Dumnezeu, printre pomii frumoşi ai gradinei.
După aceea Domnul Dumnezeu a chemat pe Adam: „Adame, unde eşti?" Nefericitul fugar auzind din desişul arborilor, răspunse: „Am "auzit glasul Tău în Rai, dar m-am temut, pentru că sînt gol şi m-am ascuns!" Domnul Dumnezeu i-a zis: „Cine ţi-a spus că eşti gol? Nu cumva ai mîncat din pomul, din care ţi-am spus să nu mănînci?" Adam, în loc de a-şi mărturisi păcatul, sau a se Invi novaţi singur, cleveteşte, aruncă toată vina pe femeie, zicînd: „Fe-meia pe care mi-ai dat-o, ea mi-a dat roade din pom şi eu am mîn cat",. Domnul îi zise femeii: „Pentru ce ai făcut tu aceasta?" Fe-meia la rîndul ei, cleveteşte şi aruncă toată vina pe şarpe, zicînd: „Şarpele m-a amăgit şi am mîncat!" (Fac. 3 1 —
13).
Aici Adam, după adevăr, cleveteşte pe femeie, şi femeia cleveteşte pe şarpe tot după adevăr... dar clevetirile acelea au hotă-rît pe Dumnezeu de i-a izgonit dm Rai, afară în pămîntul blestemat. După aceasta au urmat toate suferinţele, necazurile şi greutăţile. . . Dacă Adam şi Eva, care erau curaţi şi plăcuţi lui Dumnezeu, după prima greşala, clevetind după adevăr: Adam pe Eva şi Eva pe şarpe, au fost izgoniţi afară din Rai, ce vor păţi clevetitorii semeniloi lor, care n-au acea curăţie de Suflet ca protopă-rinţii noştri Adam şi Eva?! Se crede de unii că dacă Adam n-ar fi clevetit pe Eva şi Eva pe şarpe, Dumnezeu s-ai fi milostivit să-i lase în Raiul pămîntesc. „Şi cu toate acestea — zice St. Ioan Gură de Aur — sîntem gata totdeauna de a acuza (pe aproapele), sîntem pregătiţi în orice timp de a învinovăţi (pe semenii noştri). Dar chiar de nu ne-ar căşuna alt rău (clevetirea), aceasta numai ar fi de ajuns a ne pierde şi a ne duce în gheenă. Aceasta (clevetirea) ne împresoară de mii de rele. „Sezînd, împotriva fratelui tău ai clevetit. . . " (Ps. 49 21). Dacă tu nu vorbeai, alţii nu auzeau... Tu eşti cauza păcatului. . . eşti u» flencănitor, bîrfitor, clevetitor, şi în cele din urmă un nebun. Priveşte, cîte rele curg de aici. . . " (Om. 21 la Evr.). Vedeţi că şi numai singur păcatul clevetirei cufundă pe clevetitor in perzare, în iad?
Ham, fiul mijlociu al lui Noe, lucrează dimpreună cu fraţii săi şi cu tatăl său timp îndelungat la corabia universală, sub ropotul batjocoririlor lumii care îi lua în rîs mereu. După potop, Ham văzind pe tatăl său ameţit de vin şi dezgolit în cortul său, 1-a clevetit, şi la (grăit de' rău) spus celor doi fraţi ai lui afară. Şi pentru aceasta a căzut în blestem toată seminţia dui (Fac. 9. 21—27). O grăire de rău a fost cauza căderei lui şi cufundarea urmaşilor săi în groaznic blestem. O vorbire adevărată, însă de rău, a fost de ajuns să-1 despoaie de binecuvîntare şi să-1 cufunde, împreună tu toţi urmaşii săi în blestem greu. Iscoadele cele 12 trimise pentru a iscodi Pămîntul Făgăduinţei, n-au putut intra toţi acolo cu tot Poporul. Doi dintre ei, Isus Navi şi Caleb, care au grăit de bine, au întrat cu mare plăcere şi fericire. Ceilalţi 10, care au clevetit grăind de rău, Ţara Domnului, au căzut în mari turburări... le-au rămas, oasele în pustie. Iată unde i-au dus limbile lor neinfrînate!
Doeg, slujitorul împărăţiei lui Israil, cleveteşte după adevăr pe Arhiereul Abimeleh şi pe împăratul David, înaintea împăratului
Saul; zicînd: „Eu am văzut pe fiul lui lesei venind în Nob, la Abimeleh. Acesta a întrebat pe Domnul pentru el, i-a dat hrană şi sabia lui Goliat Filisteanul". După nirricirea cetăţii preoţeşti, Nob, cu Preoţii şi toate ale lor, Doeg s-a prăbuşit în groaznică pierzare (Ps. 51). Clevetirea deci 1-a cufundat în cumplită pedeapsă vremelnică şi vecinică.
Amon, Avesalom, Tamar, Adonia. . . fiii lui David, învoindu-se cu alţi Israeliteni la clevetiri asupra tatălui lor, s-au îmbrăcat cu groaznic blestem (Ps. 108), au pierdut împărăţia, viaţa... şi s-au prăbuşit în morţi cumplite (2 Imp. 13; 18; 3 Imp. 2 13— 25...). Iată că chiar de vor fi clevetit pe tatăl
lor cu cuvinte adevărate, însă pentru necinstirea ce i-au făcut-o cu îngîmfare, vicleşug şi răutate, i-a slobozit Domnul să se cufunde în pierzare.
Haldeii în cîmpul Deira văzînd pe cei trei Israeliţi neînchi-nîndu-se chipului de aur, i-au pîrît, grăit de rău şi clevetit înaintea lui Nabuhodonosor, zicînd: „împărate, în veci să trăieşti! Tu ai dat poruncă, ca oricine va auzi glasul trîmbiţei, al flautului, al chitarei, al harfei, al psaltirei, al cimpoiului şi al altor instrumente muziceşti, să cadă la pămînt şi să se închine chipului de aur; iar cine nu va cădea, nici se va închina, să fie aruncat în mijlocul unui cuptor cu foc arzător. Sînt însă nişte bărbaţi jidovi, pe care i-ai pus ocîrmuitori peste ţinutul Babilonului: Şedracr Meşac şi Abed Nego. Aceşti bărbaţi nici că au luat în seamă porunca ta, împărate! Dumnezeului tău nu îngenunchează şi chipului de aur, pe care tu l-ai înălţat, nu-i aduc închinăciuni". împăratul mîniat... i-a chemat, legat şi aruncat în cuptorul ars înşeptit. Dar puterea arzătoare a focului a ieşit pe gura cuptorului şi i-a ars pe clevetitorii îngrămădiţi în jur, pe o rază de 49 de coţi. Tinerii clevetiţi însă au rămas teferi-în mijlocul cuptorului... (Dan. 3; Cînt, celor trei tineri 1 22—24). Clevetitorii, clevetind adevărat pe cei trei tineri, au fost arşi de foc; iar tinerii elevei iţi, au fost salvaţi de Milostivul Dumnezeu.
O sută douăzeci şi doi de înalţi dregători ai Perşilor, pîrăsc, clevetesc, pe Daniil, la împăratul Darie, zicînd: „împărate!... Danul, cel dintre robii jidovi, n-a ţinut seamă de porunca ta, nici nu s-a grijit de oprirea ta; ci de trei ori pe zi face rugăciune. După hotărîrea dată, trebuie aruncat în groapa leilor". împăratul văzu că pentru pismă fac ei acea zarvă, însă neputîndu-1 seăpa, 1-a băgat în groapa cu lei. Dumnezeu 1-a salvat pe clevetitul Daniil, şi în locul lui au fost aruncaţi clevetitorii cu soţiile şi copiii lor, pe care leii i-au prins, rupt şi sfîşiat pe toţi (Dan. 6).
Brutus, devenind ca fiu adoptiv al împăratului Iuliu Cezar, pierzînd simţul recunoştinţei, clevetea cu colegii săi pe tatăl său care şi-l înfiase. Cufundîndu-se zilnic cu clevetirea, formă o conju- raţie împotriva tatălui său adoptiv, şi-l asasinară cu pumnalele Cezar văzîndu-1 şi pe el cu ceilalţi ucigaşi ai săi, zise îndurer.u „Şi tu fiul meu Brutus?!" După aceea formînd triumviratul cu Antoniu, văzîndu-se învins, s-a sinucis, tînguindu-se şi zicînd: „Vir-tute, tu nu eşti decît un cuvînt!"
Iată unde 1-a dus clevetirea mai marelui său şi pe acest înalt demnitar împărătesc! La complot, ucidere şi. sinucidere.
Fariseul trufaş, de care ne vorbeşte Mîntuitorul adeseori prin Sf. Evanghelie, a clevetit pe ceilalţi oameni, aşa greşiţi, păcătoşi cum erau ei. Se înălţa pe sine şi înjosea pe ceilalţi semeni ai săi, zicînd: „Dumnezeule, mulţumescu-Ţi că nu sînt cr. ceilalţi oameni: răpitori, nedrepţi, preacurvari. . . nici ca acest vameş. . . " (Lc. 18 10—74). Mîndria cu multele ei feţe şi numiri: vanitatea, orgoliul, trufia, fala, clevetirea... e începutul şi izvorul primelor păcate mai mari, dobofîtoare unora din îngeri şi oamenilor, care voiau să fie ca nişte dumnezei, din slavă şi fericire în necinste, nefericire, groaznice lipsuri, îndurerări şi torturi (Is. 14 13—14; Fac. 3 5—12). Clevetirea a prăbuşit pe fariseul postitor şi milostiv dedesuptul păcătosului vameş, care se smerea înaintea Domnului. „Acesta (vameşul) — adevereşte Mîntuitorul — s-a întors la casa sa mai îndreptat (sufleteşte) decît acela (fariseul clevetitor în trufia lui). Că tot cel ce se înalţă pe sine (pentru că pînă nu se înalţă cineva nu cleveteşte), se va smeri; iar cel ce se smereşte (nu cleveteşte^, se va înălţa" (Lc. 18 13-14).
Pe astfel de farisei trufaşi, clevetitori, Mîntuitorul îi înfierează cu mustrările cele mai usturătoare: „Vai vouă: „făţarni* cilor", „mormintelor văruite", „povăţuitori orbi", „nebuni", „şerpi",
„pui de viperă" (Mt. —22; 23). Ucenicilor Săi însă le atrage atenţia: „Luaţi aminte, feriţi-vă de aluatul fariseilor şi al saducheilor" (Mt. 16 6 ; Mc. 8 15; Lc. 12 /),' adică de: făţărnicie, de viclenia purtării şi de otrava învăţăturii lor. De ce? Pentru că nu se împacă: viaţă creştină cu mîndria, făţărnicia cu sinceritatea, clevetirea cu dragostea sfîntă, aşa cum nu se împacă lumina cu întunericul.
Iuda Iscariotul, economul cetei apostolice, prin clevetire, cu vorbe adevărate, la arhierei şi cărturari, trădîndu-şi Dascălul în mîinile vrăjmaşilor Săi, a devenit: diavol, vînzător, trădător prin sărutare vicleană, despuiat de apostolat, de împărăţia Cerului, de viaţa vremelnică, sinucigaş şi moştenitor al muncilor iadului. „Unul dintre voi este diavol" — adevereşte Mîntuitorul (Ioan 6 70—
71). Satana a intrat în Iuda Iscariotul, care mergînd, s-a sfătuit (sfat viclean) cu arhiereii şi voievozii, cum L-ar vinde pe El lor. „Ce-mi veţi da mie — a zis el — şi eu î! voi da pe E 1 vouă?" Ei s-au bucurat de făgăduiala lui; iar el căuta vreme cu prilej ca să-1 trădeze pe Dînsul în mîinile lor fără de popor (Mt. 26 14—16-
I c. 22 2—6). Iisus ştia pe cel ce avea să-L vîndă. Iisus şezînd la cimă, S-a turburat cu duhul şi a zis: „Amin zic vouă, unul din voi are să Mă vîndă. Iată mîna vînzătorului este cu Mine la masă". I'conicii intristîndu-se foarte, a început fiecare a zice: „Nu cumva sînt eu, Doamne?" Iisus a zis: „Cel ce a întins cu Mine mîna în blid, acela Mă va vinde! Fiul Omului însă merge precum este scris pentru El, dar vai omului aceluia prin care Fiul Omului şe vinde. Mai bine ar fi fost lui de nu s-ar fi născut omul acela". Atunci Iuda, cel ce L-a vîndut, a zis şi el: „Nu cumva sînt eu învăţătorule?" Iisus i-a zis lui: „Tu ziseşi", adică: „Tu însuţi ai spus".
Unul din ucenicii lui Iisus, pe care-l iubea El, era culcat cu capul pe pieptul Lui. Simon Petru a făcut acestuia semn, să întrebe, cine ar fi acela de care grăieşte. Ioan plecîndu-se pe pieptul lui Iisus, i- a zis: „Doamne, cine este acela care vrea să Te vîndă?" Iisus i-a răspuns: „Acela căruia Eu. întingînd pîinea, i-o voi da". Şi întingînd pîinea, a dat-o lui Iuda Iscariotul. Iisus i-a zis: „Ce vrei să faci, fă mai iute!" Atunci unii din ucenici socoteau că, de vreme ce Iuda avea pungă, Iisus îi zice: „Cumpără ce ne trebuie pentru sărbătoare, sau dă ceva săracilor". După ce a luat Iuda pîinea, a intrat într-însul Satană, şi a ieşit afară fiind noapte... (Mt. 26 21 -25; Mc. 14 18-21; Lc. 22 21-23; Ioan 13 18, 21 -23).
După ce Iisus S-a dus în grădina Ghetsimani, unde întristîn-du-Se... ş-a lăsat ucenicii în două locuri. Apoi depărtîndu-Se ca la o aruncătură de piatră, S-a rugat de trei ori Tatălui Ceresc. Venind a treia oară la ucenici, le-a zis: „ . . .Iată, s-a apropiat ceasul. Fiul Omului Se va da în mîinile păcătoşilor. Sculaţi-vă să mergem, că iată s-a apropiat cel ce M-a vîndut". Pe cînd Iisus grăia acestea, Iuda Iscarioteanul a venit împreună cu popor mult: ostaşi şi slugi de la arhierei, de la farisei şi de la bătrîni, cu felinare şi cu făclii, cu arme şi cu toiege. Iuda vînzătorul mergea înaintea lor. El le dădu-se semn, zicînd: „Pe Care-L voi săruta, Acela este. Prindeţi-L şi-L duceţi cu pază". Iuda cu toată oastea aceea) ajungînd în grădină, s-a apropiat cu vicleşug de Iisus, zicîndu-I: „Bucură-Te învăţătorule!" Şi L-a sărutat. Iisus i-a zis: „Prietene, pentru ce ai venit?.... ludo, cu sărutare vinzi tu pe Fiul Omului?"'
Iisus ştiind toate cele ce erau să vină asupra Lui, stînd, a zis celor ce venise: „Pe cine căutaţi?" Răspuns-au Lui: „Pe Iisus Nazarineanul". Iisus le-a zis: „Eu sînt". După ce Iisus le-a zis: „Eu sînt", s- au întors şi au căzut jos. Iisus iarăşi i-a întrebat: „Pe cine căutaţi?" Ei au zis: „Pe Iisus Nazarineanul". Iisus le-a răspuns iarăşi: „V-am spus că Eu sînt. Deci, de Mă căutaţi pe Mine, lăsaţi pe aceştia să se ducă". Atunci ei apropiindu-se, au pus mîinile pe Iisus şi L-au prins. Văzînd aceasta ucenicii, L-au întrebat: „învăţătorule, să lovim cu sabia?" Simon Petru avînd sabie, a scos-o şi a lovit pe Malhus, sluga arhiereului, şi i-a tăiat urechea dreaptă. Iisus a zis: „Lăsaţi! Pînă aici!" Apoi a zis lui Petru:
„întoarce sabia ta în teacă, că tot cel ce scoate sabia, de sabie va mur. Au ţi se pare că nu pot ruga pe Tatăl ca să-Mi pună înainte mai mult decît 12 legiuni de îngeri? Dar cum se vor împlini Scripturile, care zic că aşa se cade să fie? Paharul pe care Mi 1-a dat Tatăl, au nu-1 voi bea?" Apoi atingîndu-se. de urechea lui Malhus, 1-a vindecat.
După aceia Iisus a zis căpeteniilor preoţikr, slujitorilor şi bătrînilor, care venise la Dînsul: „Ca la un tîlhar aţi ieşit, cu săbii şi cu toiege să Mă-prindeţi. în toate zilele am fost 1J voi, învăţînd în Biserică; şi nu M-aţi prins. Dar acesta e ceasul vostru şi stăpî-nirea întunericului." Acestea toate s-au făcut, ca să se împlinească Scripturile Proorocilor. Atunci ucenicii L-au lăsat şi au fugit... Oastea, căpeteniile şi slugile Iudeilor, au prins pe Iisus, L-au legat, dus la Ana, la Caiafa, unde L-au bătut, scuipat, batjocorit şi osîndit la moarte. Atunci Iuda, cel ce L-a vîndut, văzîrrd că Iisus a fost osîndit la moarte, căindu-se, a întors cei 30 de arginţi arhiereilor şi bătrînilor, zicînd: „Am greşit de am vîndut sînge nevinovat!" Ei i-au răspuns: „Ce ne pasă nouă? Tu vei vedea!" Iuda aruncă (disperat) argintii în Biserică, şi mergînd s-a spînzurat. . . (Mt; 26 36-57; Mc. 14 32-53; Lc. 2238-54;Ioan 181-15;Mt. 27
1-10).
Iată unde a dus pe Iuda umblarea pe calea şarpelui: la cleveteală, vînzare, trădare, iubire de argint, salutare vicleană şi sărutare cu şiretenie. Sf. Biserică înfierează aspru fapta urîtă a lui Iuda Iscariotul, zicînd între altele multe: „Iuda, cel cu mintea iubitoare de argint, s-â întărîtat asupra învăţătorului, vrăjmaşul; s-a sfătuit, a gîndit vînzare, a căzut din lumină, primind întunericul. A tocmit preţul şi a vîndut pe Cel fără de preţ. Pentru aceasta a şi aflat răsplătire precum a făcut ticălosul: spînzurare şi moarte cu durere..." (Marţi, săpt. Patimilor de Utrenie, 3 stihologie).
Din cele arătate, vedem că şi numai singură clevetirea prăbuşeşte pe clevetitori în iad.
PROOROCITĂ MĂRIA CLEVETIND, S-A LEPROŞAT. Măria proorocită, sora mai mare a Sf. Prooroc .Moisi, deşi avea viaţă bună, aleasă, plină de credincioşie, sfîntă, bogată în fapte bune, vorbi împreună cu Aaron împotriva lui Moisi, adică cleveti, fiindcă luase de soţie o femeie etopiancă. în acelaşi timp s-a umplut de mîndrie asupra lui Moisi, zicînd: „Oare numai prin Moisi vorbeşte Domnul? Nu vorbeşte oare şi prin noi?...". Păcatul acesta al clevetirei, a fost de ajuns ca s-o răstoarne de pe treapta sfinţe-niei sale şi s-o prăbuşească în urgia Domnului. Mînia Domnului s-a aprins asupra clevetitorilor. . . Măria îndată s-a umplut de lepră albă... asemenea unui copil născut mort, a cărui carne este putredă pe jumătate. Deşi Aaron strigă înspăimîntat şi Moisi s-a rugat Domnului s-o vindece, totuşi, n-a vindecat-o. El a poruncit lui Moisi s-o scoată afară din tabără şi s-o ţină închisă acolo... Tot poporul a' stat pe loc, n-a putut pleca decît după şapte zile, cînd Domnul a vindecat-o (Vezi pe larg Num. 12).
Iată cum şi numai singur păcatul clevetirei poate cufunda chiar şi Suflete sfinţite în osîndă!
DREPŢII NU CLEVETESC, NICI NU VĂDESC PĂCATELE SEMENILOR LOR. Dreptul Iosif cel urit de moarte, prigonit, vîndut de fraţii săi Ismaeliţilor şi năpăstuit de femeiea lui Putifar în Egipt, deşi s-a văzut întemniţat pe nedrept, n-a clevetit pe ni-menea. Explicînd el visul favorabil al paharnicului lui Faraon, îl rugă zicînd: „Cînd vei fi la bine, adu-ţi aminte şi de mine, fă bine şi pune cuvînt pentru mine şi mă scoate din închisoarea aceasta, căci eu sînt furat din pămîntul Evreilor; şi nici aici în Egipt n-am făcut nimic rău, ca să fiu aruncat în temniţa aceasta. . (Fac. 40 74-75).
Sf. Prooroc Daniil, bărbatul iubit de Dumnezeu, în urma furtunoaselor clevetiri ale celor 120 satrapi şi doi dregători superiori, că nesocoteşte porunca împărătească, rugîndu-se Dumnezeului său zilnic de cîte trei ori, văzîndu-se aruncat în groapa leilor şi salvat cu puterea lui Dumnezeu, nu cleveteşte şi nici nu acuză pe clevetitorii săi înaintea împăratului. El îşi arată numai nevinovăţia sa, zicînd: „Dumnezeu a trimis pe îngerul "Său şi a astupat gurile leilor, care nu mi-au făcut nici un rău, pentru că am fost găsit nevinovat înaintea Lui; aşijderea şi în faţa ta împărate n-am făcut nici un rău!" (Dan. 6 23). -
Iosif logodnicul şi îngrijitorul P.Ş. Fecioarei Măria, văzîndu-o îngreunată, fiind drept şi nevrînd a o vădi, divulga sau a o face să sufere, a vrut s-o lase pe ascuns, numai şi numai să nu sufere cîtuşi de puţin de pe urma lui (Mt. 1 18—19; comp. Lc. 1 26 —56).
Sfinţii Apostoli văzîndu-se bătuţi pentru a nu mai vorbi în Numele lui Iisus şi liberaţi din temniţă, au plecat de la faţa sine-driului şi n-au clevetit pe cei ce i-au întemniţat, bătut şi necinstit; âu preamărit pe Dumnezeu (F. Ap. 5 17—41).
Sf. Ap. Petru îndemnîndu-ne la neclevetire, ne pune înainte pildă vie pe Mîntuitorul prosiăvindu-Se în suferinţele Patimilor Sale cele de bună voie, zicînd: „Hristos a pătimit pentru noi dîndu-ne pildă să păşim.pe urmele Lui. El nici un păcat n-a făcut şi nu s-a aflat vicleşug în gura Lui. Batjocorit fiind, n-a răspuns cu batjocori, pătimind n-a ameninţat; ci a lăsat aceasta în seama Judecătorului Celui Drept" (1 Petru 2 21-23; comp. Is. 50 6 ; 53 7).
LUA ŞÎ PIATRĂ ÎN GURĂ CA SĂ NU CLEVETEASCĂ. Sf. Arhiereu Nifon, fiind pătruns adînc de Cuvîntul lui Dumnezeu: „Pomul bun face roade bune. . . Din cuvintele tale te vei îndrepta şi din cuvintele tale te vei osîndi" (Mt. 12 33—37), lupta din răsputeri a-şi feri gura de cuvinte deşarte. Astfel, niseistoriseşte că: în toate zilele petrecea în lacrimi şi în aspră pocăinţă, după cuvîntul Apostolului: „Cei ce sînt ai lui Hristos, trupul şi-au răstignit împreună cu patimile şi cu poftele" (Gal.
-5 24). Foarte mult îşi punea el pază gurii sale, ferindu-se de cuvinte deşarte şi mai ales de vorbe ncurate, de dosădiri şi de clevetiri. în acest scop şi-a făcut o rînduialâ ca să se lovească cu pumnul de cîte 40 de ori, dacă i s-ar întîmpla vreo dată a mai grăi vr-un cuvînt netrebnic sau de hulă. Apoi punîndu-şi o piatră în gură, o purta multă vreme, zicînd în sine: „Mai bine îţi este tie nelegiuitule a mînca piatră, decît a grăi vr-un cuvînt rău" (V. Sf. 23 Dec. o.c. pp. 1161-2).
Despre Avva Agaton ni se spune că trei ani s-a ostenit, ţinînd o piatră în gura sa, pînă cînd s-a deprins a tăcea (P. o.c. p. 28 15). De asemenea şi alţi Părinţi Duhovniceşti purtau piatră în gură, ca nu cumva prin vădii ea şi judecarea aproapelui, sa se despoaie de Darul lui Dumnezeu.
SPOVEDANIA CLEVETITORILOR. Prin felul cum aceşti superficiali clevetitori în mărturisirea lor, dorind a se spovedi la Duhovnic aşa cum vor ei, nu cum ar trebui, ne dau a înţelege aşa : „Spovedeşte-mă numai cum vreau e u . . . că în loc a mă îngriji de păcatele mele, să alerg colo şi dincolo pentiu a-mi mai pune şi alţi diavoli pe limbă, în urechi şi în inimă prin practicarea diavo-leştei meserii a clevetirei. Spovedeşte-mă repede, ca să alerg a cleveti chiar şi pe Hristos în persoana Preoţilor Săi. Deşi ei se roagă pentru ajutorul şi binele nostru, totuşi simt o plăcere în a-i cleveti, judeca, osîndi, ponegri... Dă-mi canon puţin, puţin, uşor şi cît mai mic, ca să am timp cît mai mult pentru clevetit, chiar de sînt şi îndrăcit, asemenea celui ce clevetea Preotul înaintea lui Ava Marcu Egipteanul (P. p.c. 154)...". Asttel, clevetitorii obişnuiţi cu meseria diabolică a clevetirilor, mai ales cei pasionaţi după ea, deşi aleargă şi ei la Duhovnici adeseori, însă niciodată nu fac spovedanie adevărată, şi nici roade vrednice de pocăinţă, numai şi numai ca să nu-şi cureţe limbile, urechile şi inimile de diavolii cuibăriţi pe ele. Unele persoane îşi mărturisesc aceste păcate ale clevetirilor, dar fără hotărîrea de a le părăsi, strica şi face roade vrednice de pocăinţă pentru ele.
O bătrînă evlavioasă, venind la scaunul duhovnicesc, îşi înşiră pe îndelete toate greşelile şi păcatele ei. Deodată sărmana femeie tresări şi spuse tremurînd:
— „Să nu uit robinetul", taică Părinte.
— „Apoi poţi să uiţi robinetul, fiindcă aici nu e vorba de robinet" — zise nedumerit
Duhovnicul.
— „Ba da" taică Părinte — răspunse femeia.
— „Ce vrei să spui despre robinet, şi care este robinetul care te nelinişteşte atît" - zise contrariat Preotul.
— „Gura asta sporovăitoare, taică Părinte" — zise sărmana femeie credincioasă. De cîte
ori nu spun vorbe nesocotite! De cîte ori nu spun hazuri ieftine şi glume nesărate! De cîte ori nu blestem şi nu osîndesc în zadar! De cîte ori nu mint, clevetesc, ponegresc. . . Gura mea e gură de iad şi pe ea curg gîrlă neîncetat clevetirile ca pe un robinet stricat! . . . "
O mamă evlavioasă, care-şi urzea viaţa ei după lumina nestinsă a Evangheliei, fu întrebată de
Duhovnicul său în Scaunul Spovedaniei :
— „Ce povară ai pe Suflet, fiico?"
— „N-am păcate mari taică Părinte, ci păcate mărunte, care-ţi scapă fără să vrei" — zise credincioasa.
— „Vreau să aud şi eu ce-anume păcate te apasă pe cuget?!"
— „Nu sînt împovărată sufleteşte, taică Părinte, fiindcă n-am păcate grele, ci numai păcate uşoare!" repetă credincioasa.
— înţeleg — zise Duhovnicul — însă doresc să ştiu ce păcate săvirşeşti, indiferent dacă
sînt mari sau mici, grele sau uşoare".
— „Apoi taică Părinte, mai mint şi eu, mai spun şi cîte o vorbă de rău, mai drăcui, mai blestem, mai cîrtesc, mai clevetesc. . . şi în sfîrşit ce să vă mai spun?! Fac şi eu păcate de astea provizorii" — zise în pripă credincioasa... (L. L. 146). Păcatele cu limba, care adeseori duc la crimă, ca pe împăratul Da vid, pe Iezabela, pe Irod, ca pe Arhiereii, bătrînii şi fariseii iudaici (2 Imp. 11 14 —
17; 3 Imp. 21 7-76; Mt. 14 7-72; Ioan 11 50; 18 14), sînt numite păcate provizorii de cei mai mulţi creştini şi mai ales de creştinele care bolesc de clevetiri!
O intelectuală de pension, mustrată groaznic de conştiinţă, veni la Scaunul Duhovniciei, hotărîtă a spune adevărul pînă la capăt. Duhovnicul o întrebă:
— „De cînd nu te-ai spovedit?"
— „De cînd eram în* pension", taică Părinte!
— „Posteşti?"
— „ N u . . . Blestematul de pension m-a nărăvit să nu respect posturile. Mă prefăceam bolnavă, şi mi se dădea mîncare de dulce!"
— „Obişnuiţi să fumaţi?"
— „Fumez de cînd eram în pension".
— „Ai slăbiciunea luxului?"
—„Mi-a fost singura preocupare în pension". Preferam să rabd de foame, numai să fiu la curent cu moda".
— „Alte păcate, doamnă?!"
— „N-am păcate, Părinte; dar de... gura îmi tot merge, mai: fire-ai al ăluia, mai fir'ar, mai da- te-aş! Mai clevetesc adeseori pe ceia, pe cela... încolo, nu ştiu ce să vă mai spun!"...
Toate relele se cuibăresc în pension, iar diavolul îşi face palat în gura celor mai distinse
doamne... Dînsa ţine discursuri zi şi noapte cu: „fire-ai în sus", „fire-ai în jos"; iar Duhovnicul să nu zică decît cîteva cuvinte, şi acelea de iertăciune!!! (L.L. 367-8 444—5). Noi Duhovnicii în Scaunul Sfintei Spovedanii trebuie să avem ochi de Argus, să fim mai mult ochi, ca Heruvimii, să descoperim ranele sufleteşti ale penitenţilor, să le doctorim şi să le vindecăm; iar nu să le obojim, lăsînduri să se prăbuşească în iad (Iez. 13 9-76).
Mulţi din creştini şi creştine vin la Scaunul Duhovniciei, cu pretenţia de a nu-i canonişi pentru clevetirile lor, nici a-i opri de la ele pentru a rămîne pururea cu diavolii: pe limbi, în urechi şi în inimi, cum adevereşte şi Şf. Ioan Gură de Aur. „Am venit taică Părinte să ne spovediţi" — zic ei — dar în sfătuirea ce le-o dăm să se părăsească de păcate, mai ales de clevetiri, ei tărăgânesc, ca şi cum ar spune": „Mă spovedesc, dar cu condiţia să rămîn tot în păcate, mai -ales în grăiri de rău, ponegriri, clevetiri... m-am învăţat şi învoit pentru totdeuna cu diavolii pe limbă, prin clevetiri, cei din urechi prin ascultarea cu plăcere a clevetirilor şi' cu cei din inimă prin ducerea clevetirilor din loc în loc şi din om în om. Alerg să clevetesc, judec, ponegresc şi osîndesc pe însuşi Hristos în persoana Liturghisitorilor Săi: Preoţi şi Arhierei. Deşi ei se roagă pentru noi, pentru pacea, liniştea, progresul şi binele nostru, noi îi cle-e-veti-i-im mereu, aşa cum ne-am obişnuit! ! !
„Te rugăm taică Părinte să ne zici cîteva voibe de iertare şi să ne împărtăşiţi, că de, ne numim şi noi creştini!"
„Da — zice Duhovnicul — însă trebuie să vă hotăriţi să faceţi roade vrednice de pocăinţă, şi mai întîi de toate să vă părăsiţi de clevetire, să lepădaţi pe diavolul clevetirilor de pe limbă, din urechi, din inimă. Altfel, împărtăşindu-vă de obicei, fără a vă socoti, fără a vă pregăti bine, adică a vă împărtăşi cu nevrednicie, vă luaţi osîndă (Mt. 9 76-77; Mc. 2 27-22; Lc. 5 36-37; 1 Cor. 11 27-32; 10
7, 20 —22). Aşadar, vreţi neapărat a vă împărţişi cu Hristos Dumnezeu? Lepădaţi mai întîi pentru totdeauna pe diavolul de pe limbă, din urechi, din inimă, că altfel luaţi foc, osîndă...". Acesta e sfatul Duhovnicului ?devărat. Reţeta sau canonul acesta trebuie să-1 Urmaţi ca să vă fie bine. Nu bodogăniţi împotriva lui Hristos şi a Bisericii, că cutare şi cutare om se împărtăşesc şi tot clevetesc!? Clevetitorii aceia care n-au stricat clevetirile cu care au rănit pe aproapele lor, şi cei care tot clevetesc mereu, cînd s-au împărtăşit nu s-au împărtăşit cu Hristos; ci cu foc, cu osinda ( l Cor. 11 27-30; Evr. 10 24-31; 12
14, 29). Deci, cei care şi după împărtăşire: clevetesc, ascultă clevetirile cu plăcere şi le duc din om în om, arată clar că n-au pe Hristos în fiinţa lor; ci au pe diavolul pe limba lor, în urechile şi în inima lor, cum adevereşte Sf. Ioan Gură de Aur. „Mulţi — zice el în altă parte — se împărtăşesc de frica morţii, dar tot în iad se duc". De ce? Pentru că nu-i împărtăşeşte Hristos pe toţi; ci numai Preotul, adevereşte învăţatul teolog Nicolae Cabasila, Sf. Macarie, ş.a.
Clevetitorii se ridică cu ură de moarte (1 Ioan 3 75) asupra acelora pe care-i clevetesc, adeseori încă şi asupra Preotului Bisericii, ca odinioară Iudeii idolatrizaţi asupra trimisului lui Dum îezeu Ieremia Proorocul, sfătuindu-se cu răutate astfel: „Veniţi să urzim rele împotriva lui Ieremia! Căci doar nu va pieri legea din lipsă de Preot, nici sfatul din lipsă de înţelept, nici cuvîntul din lipsă de Prooroc. Haidem să-1 ucidem cu vorba şi să nu luăm seama la toate vorbele lui! Hai să-1 învinuim! Toţi cei ce trăiau în pace cu mine, pîndesc să vadă dacă mă clătesc, şi zic: „Poate că se va lăsa prins, vom pune mîna pe el, şi ne vom răzbuna pe el". Dar Domnul este cu mine ca un viteaz, puternic, de aceia prigonitorii mei se vor poticni şi nu vor birui, se vor umplea de ruşine că n-au lucrat cu chibzuială; ocara lor va fi veşnică şi niciodată nu se va uita. . . ! " (Ier. 18 77; 20 70 — 73). Clevetitorii, de nu vor strica clevetirile acelea, îi vor strica ele pe dînşii. Clevetirile acelea, asemenea unor gadini, şerpi, viperi, balauri. . . îi vor rupe şi nimici pe ei vremelnic şi veşnic, de nu le vor strica, făcînd roade vrednice de pocăinţă (Vezi clişeele cu muncile vămii 13 şi 20).
Creştinilor şi creştinelor, canonisiţi-vă voi păcatele clevetirilor, ca să nu vă canonisească ele pe voi. Vindecaţi voi pe cei ce i-aţi rănit, rupt şi ucis "cu diabolicele voastre clevetiri, prin stricarea pagubei făcute, şi astfel veţi fi vindecaţi şi voi. Altfel, clevetirile acelea vă vor munci pe voi şi aipi şi
dincolo de mprmint. Stricaţi, nimiciţi clevetirile pe care le-aţi semănat în lume, ca să nu vă strice ele pe voi.
Cu multe şi felurite subînţelesuri viclene, satanice, sumedenii mari de creştini şi creştine cu numele, rămîn sub stăpînirca întunericului, cufundîndu-se în iad de aici de pe pămînt! Adeseori am văzut femei şi fecioare nebune care tot clevetesc, cufundîndu-se văzînd cu ochii în întunericul cel mai din afară (Mt. 25 1—12), şi Magdalene, Samarinence, Egiptence, Evdochii... care se înţe-lepţesc, şi împărăţia Cerului de aici de pe pămînt o dobîndesc (Lc. 8 2; Mc. 16 9; Ioan 4 7-42; V. Sf. 1 Aprilie, 1
Martie,...).
Gîtlejul clevetitorilor e o groapă deschisă, din care iese numai duhoare cu miros urit (Ps. 5 9—
10).
G U R A T R E B U I E STRĂJUITĂ'. La intrare unui atelier de lăcătuşerie din Hamburg, ucenicii au scris turnătoarele cuvinte pline de mult înţeles: „Dacă fiecare om şi femeie, bătrîni, tineri şi copii, ar avea cîte un lacăt la gură, apoi lăcătuşeria noastră ar fi cea mai preţioasă meserie!" Citind acea inscripţie, mi-a zburat gîndul la cuvintele psalmistului David: „Pune Doamne strajă gurii mele şi uşă de îngrădire împrejurul buzelor mele!" (Ps. 140 3). „Căci, cine iubeşte viaţa şi vrea să vadă zile bune, să-şi înfrîneze limba de la rău şi buzele de la cuvinte înşelătoare" (Ps. 33 12—13).
SPOVEDANIA FALSĂ PRIMEJDUIEŞTE. Fiica poporului Meu — zice Domnul Dumnezeu prin Proorocul Ieremia — aco-pere-te cu un sac şi te tăvăleşte în cenuşă, jeleşte-te ca după singurul tău fiu, varsă lacrimi amare! Căci pe neaşteptate vine pustiitorul peste noi. Te pusesem de pază peste poporul Meu ca o cetă-ţuie, ca să le cunoşti şi să le cercetezi calea. Toţi sînt nişte răzvrătiţi, nişte bîrfitori, clevetitori, aramă şi fier, toţi sînt nişte stricaţi. Foalele ard, plumbul este topit de foc, degeaba curăţesc, căci zgura nu se dezlipeşte. De aceia se va numi argint lepădat.... Iată, de la cel mai mic pînă la cel mai mare toţi sînt lacomi de cîştig. De la prooroc pînă la preot, toţi înşeală. Leagă în chip uşuratic rana fiilor poporului Meu, zicînd: „Pace! Pace!" şi totuşi, nu este pace! Sînt daţi de ruşine..." (Ier. 6 26—30, 13—15).
„Mîna Mea — zice Domnul Dumnezeu prin Proorocul — Preot Iezechiil — va fi împotriva proorocilor, ale căror vedenii sînt înşelătoare, şi ale căror proorocii sînt mincinoase; ci nu vor rămînea în adunarea poporului Meu, nu vor fi scrişi în cartea casei lui Israil, şi veţi şti că Eu sînt Domnul Dumnezeu. Lucrurile acestea se vor întîmpla pentru că ei rătăcesc pe poporul Meu, zicînd pace! cînd nu este pace. Poporul Meu zideşte un zid, şi ei îl tencuiesc cu ipsos. De aceia spune celor ce-1 acopăr cu ipsos, că se va prăbuşi, va veni o ploaie -cu vifor, pietrele de grindină vor cădea, şi se va deslănţui furtuna. Iată, vi se prăbuşeşte zidul! Şi atunci vi se- va zice: „Unde este ipsosul cu care l-aţi tencuit?" De aceea, aşa vorbeşte Domnul Dumnezeu: „în urgia Mea voi porni turtuna, în mînia Mea va veni o ploaie cu vifor, şi" vor cădea pietre de grindină ca să nimicească. Voi surpa zidul pe care l-aţi tencuit cu ipsos, îl voi doborî la pămînt, -şi i se vor dezgoli temeliile, se va prăbuşi şi veţi pieri în mijlocul dărîmăturiior lui. Şi astfel veţi şti că Eu sînt Domnul. îmi voi potoli astfel mînia împotriva zidului şi împotriva celor ce l-au tencuit cu ipsos, şi vă voi spune: „Nu mai este nici un zid! Şi s-a isprăvit cu cei ce l-au tencuit cu ipsos! S-a isprăvit cu proorocii lui Israil, care proorocesc asupra Ierusalimului şi au vedenii de pace asupra lui, cînd nu este pace, zice Domnul Dumnezeu" (Iez. 13 9 — 16).
PRIN SPOVEDANIILE DE FORMĂ GOALĂ SE UMPLE IADUL. Odinioară un rege vorbea cu sine însuşi în chipul următor: „îmi merge de minune! îmi înşel cumplit pe supuşii mei!" Ministrul lui îşi zicea Ia rîndul său: „Ce bine îl mai duc eu cu vorba pe rege". Croitorul carc-1 îmbrăca după gust pe acest ministru, zicea: „Ce bine îl mai înşel eu pe bietul ministru!" „Şi eu pe amîndoi", adăuga un soldat. Duhovnicul, care fu informat despre toate acestea, rosti degrabă: „Eu iert pe cîteşi patru". Diavolul, copleşit de bucurie, exclamă: „Sinteţi ai mei toţi cinci!" (L..L. 416). Iată unde duce neîmplinirea datoriilor şi spovedaniile numai de formă goală sau de obicei!
Fraţi creştini!
Acum e vremea,
Cît pe lume mai trăim, Să ne îngrijim de suflet
107
Şi-n păcat să nu murim.
ÎNŢELEPTUL PLĂCUT LUI DUMNEZEU, ASCUNS SUB FORMA NEBUNIEI. Sf. Cuvios Simeon din Edesa Siriei, călugă-rindu-se în Mănăstirea St. Gherasim de egumenul Nicon, neaştep-tînd împlinirea celor şapte zile, a mers cu fratele său Ioan în pustie, unde au petrecut 40 de zile în mari nevoinţe, în post aspru, cugetări în legea Domnului, privegheri şi rugăciuni. într-o bună zi Cuv. Simeon a zis Cuv. Ioan: „Frate, de acum nu trebuie a mai petrece noi în pustiul acesta. Ascultă-mă pe mine în ce iţi voi spune. Hai să mergem în lume, să slujim la mintuirea altora. Aici ne folosim numai, pe noi înşine, aşa că de folosul altora nu avem plată. Ne aducem aminte că Mîntuitorul ne îndeamnă la aceasta, zicînd: „Mai mare dragoste decît aceasta nimeni nu are, ca cineva să^şi pună Sufletul pentru prietenii săi" (Ioan 15 13; 3 16; 1 Ioan 3 16). La aceasta ne sfătuieşte şi Apostolul, zicînd: „Nimenea să nu caute ale sale; ci fiecare pe cele ce sînt ale aproapelui. . . Eu tuturor le fac spre plăcere, necăutînd folosul meu; ci al multora, ca să se mîntuiască. . . Tuturor m-am făcut toate, că astfel cu adevărat să nîntuiesc pe mulţi... " (1 Cor. 10 24; 9 16—22; Rom. 15 1—3; Filip. 2 4). Cuv. Ioan însă nu s-a învoit, ci a rămas în pustie. Cuv. Simeon întorcîndu-se la Ierusalim vreme de trei zile, s-a închinat Mormîntului Domnului cel de viaţă purtător. De acolo s-a dus la Edesa, unde prefăcîndu-se nebun în ochii tuturor, a săvîrşit multe minuni: alunga dracii, prevestea ceia ce urma să se întîmple, vindeca felurite boli, izbăvea din morţi năpraznice, readucea* pe necredincioşi şi eretici la dreapta credinţă, iar pe păcătoşi îi povăţuia la pocăinţă. Totuşi, cum ceruse el de la Dumnezeu, nimenea nu-i putea cunoaşte sfinţenia, socotindu-l nebun şi îndrăcit, pînă la repausarea Iui. Toţi şi toate urmărind nebuniile lui, cu care işi acoperea sau camufla sfinţenia sa, se strîmbau cu dezgust cînd îl vedeau, rîzînd de el, scuipîndu-1, clevetindu-1 şi dosădindu-l. Copiii cînd îl vedeau, săreau în sus, strigînd:
„Iată un călugăr nebun! Iată un călugăr nebun!" Sfîntul răbda toate clevetirile şi-batjoco-rile cu bucurie; recitind cuvintele Mîntuitorului: „Fericiţi veţi fi cînd vă vor ocărî pe voi oamenii şi vă vor izgoni, şi vor zice tot cuvîntul rău împotriva voastră, minţind pentru Mine. Bucuraţi-vă şi vă veseliţi, că plata voastră multă este în ceruri" (Mt. 5 11 — 12; Lc. 6 20 —23). Aşijderea şi de Apostol: „Cel ce voieşte să fie înţelept în veacul de acum, să se facă nebun, ca să rămînă înţelept... Noi sîntem nebuni pentru Hristos. . . dar cel nebun al lui Dumnezeu, este mai înţelept decît oamenii..." (1 Cor. 3 18—20;
4 10—13; 1 19-28).
Un om oarecare cu numele Fuscarie, vînzător de linte şi de alte alimente, necredincios în dreapta credinţă, ţinîndu-se de eresul lui Sevir, văzind pe acest stareţ fericit, şi neştiind nebunia lui, a zis'către el: „Bătrînule, pentru ce umbli de colo pînă colo? Vino la mine să vinzi linte, bob, crupe şi altele de mîncare". Cuv. Simeon s-a învoit îndată. Sezînd în prăvălia omului aceluia, a început a împărţi măria, fără bani, săracilor care veneau la el, mîncînd şi el singur- din ele, că nu mîncase de o săptămînă întreagă. Aşa a risipit el toate, neadunînd bani deloc. Precupeţul acela văzînd acest lucru, 1- a bătut foarte tare, i-a smuls barba şi 1-a izgonit din casa lui. Stareţul însă a stat lîngă porţile lui. După un ceas, auzind pe femeia lui Fuscarie că are trebuinţă de cărbuni aprinşi, ca să-şi tămîieze casa, a alergat la cuptor şi negăsind hîrb, a luat cărbuni aprinşi cu pumnii, şi i-a adus la stăpînă-sa, ca să pună pe ei tămîie şi să tămîieze. Femeia văzînd acest lucru, s-a spăimîntat, şi a strigat către el, zicînd: „Ce faci, pentru ce îţi arzi mîinile?" El punînd focul în haina sa, a zis: „De nu-ţi place ţie ca. să tămîi cu mîinile mele, apoi voi face aceasta cu haina". Deci, punînd tămîie, a tă-mîiat casa, pînă ce s-au stins cărbunii. Femeia, şi bărbatul ei, văzînd mîinile şi haina lui nevătămate de foc, s-au minunat foarte mult." Ei s-au lipit după aceia de Sfînta sobornicească Biserică, iar pe stareţ au început a-1 cinsti ca pe un Sfînt....
Cuviosul Simeon adeseori voind a-şi acoperi postirea sa, după nemîncarea cea de şapte zile, mînca carne înaintea tuturor, pentru ca toţi să-1 socotească pe el nu numai nebun, dar şi ca pe un pă- cătos. Alta dată în Sfîntul Marele Post cel de patruzeci de zile, a postit cu toată asprimea. Apoi în Sfînta şi Marea Joi de dimineaţă şedea în tîrg şi mînca. Acest lucru văzîndu-1 cei ce treceau pe acolo, grăiau: „Vedeţi pe nebunul acesta, că nici această Sfînta Joi n-o cinsteşte, ci mănîncă de dimineaţă". Diaconul Ioan văzîndu-1, a zis către dînsul: „Cu citi bani ai cumpărat acea hrană pe care o mănînci?" El a răspuns: „Cu patruzeci de bani", ceea ce s-a adeverit, că de patruzeci de zile nu mîncase nimic.
într-o Duminică de dimineaţă, după a şaptea zi de nemîncare, acest Sfînt luînd nişte cîrnaţ făcut din carne, 1-a pus pe umărul sau, ca pe un orar diaconesc, iar în dreaptă avea muştar. El dădea cîrnatul
108
prin muştar şi mînca. Unor creştini ce veneau la dînsul să se roage pentru ei, le ungea gura cu muştar. într-o zi a venit la dînsul un sătean, avînd durere de ochi, pricina unei albeţe. Atunci el fără de veste 1- a frecat cu muştar. Cînd acela a strigat de durere, nebunul i-a zis: „Du-te de te spală la ochi cu oţet şi usturoi, şi îndată te vei tămădui şi vei dobîndi vederea \" Acela neascultînd pe Sfînt, s-a dus la doctor şi a orbit şî mai rău. După aceea căindu-se, a zis: „Chiar de-mi vor sări ochii din cap, totuşi voi face ceea ce mi-a poruncit nebunul stareţ." Atunci spălîndu-şi ochii cu oţet şi usturoi, îndată s-a însănătoşit desăvîrşit la ochi. După aceea întîl-nindu-l pe el SfîntuL pe drum, i-a zis: „Iată că acum eşti sănătos, de acum să nu mai furi capre de la vecinul tău!" Aşa a învăţat Sfîntul pe cel ce fura; pentru că ştia toate lucrurile omeneşti cele tăinuite.
Cuviosul Simeon avea obiceiul de a intra prin casele celor bogaţi. Acolo făcea multe feluri de nebunii ale sale. De multe ori săruta înaintea tuturor slujnicile lor. Odată s-a întîmplat că o slujnică a unui cetăţean însemnat a păcătuit cu un tînăr, şi a zămislit de la el. Cînd s-a cunoscut că este îngreunată, stăpîna ei o întrebă cu cine a greşit! Ea nevrînd a arăta pe cel adevărat, zicea că mo nahul cel nebun a siluit-o. Stareţul mergînd după obicei la acea casă, jupîneasa a zis către dînsul: „Simeoane, bine ai făcut tu oare că ai batjocorit slujnica mea şi ai îngreuiat-o?" Stareţul rîzînd, i-a zis: „îngrijeşte acum,.îngrijeşte de ea, pînă ce va naşte pruncul; atunci vei avea un Simeon mic". Din acea zi, stareţul a început a chema pe slujnica aceia „femeia sa", şi venea în toate zilele la dînsa, aducîndu-i pîine curată, carne şi peşte, zicîndu-i: „Mănîncă femeia mea, mănîncă. . .
Cînd a sosit vremea naşterei, acea femeie n-a putut să nască pînă la trei zile; astfel că era să moară. Stăpîna ei a zis către Sfîntul: „Bătrînule, roagă-te lui Dumnezeu, că femeia ta nu poate să nască". El jucînd şi sărind, zicea: „în Numele lui Iisus... în Numele lui Iisus Hristos. . . jur că nu va ieşi pruncul dintr-însa, pînă nu va spune adevărul, cine este tatăl lui!" Auzind aceasta femeia care se lupta cu naşterea, a mărturisit adevărul, spunînd că a năpăstuit pe monahul cel nevinovat. A spus pe acela cu care căzuse în păcat. Atunci a născut pruncul. Văzînd aceasta femeia şi stăpînii ei, au inceput a avea pe stareţ ca pe un Sfînt. Alţii ziceau de Simeon, că vrăjeşte cu ajutor diavolesc, fiind nebun şi îndrăcit.
Intr-o bună zi Cuviosul Simeon mergea pe lingă un loc unde jucau o mulţime de fete mari. Acelea văzîndu-l, au încep ut a-l batjocori şi a-1 chema la jocurile lor, strigînd: „Monahe, monahe, călugăre...". Sfîntul vrînd ca să pedepsească şi să înţelepteascâ nerinduiala lor, s-a rugat în taina inimii sale către Dumnezeu. Atunci deodată li s-au făcut ochii lor strîmbi, căutînd fiecare cruciş. Stareţul s-a dus în drumul său. Fetele cunoseîndu-şi strâmbarea ochilor, au înţeles că nebunul le-a făcut aşa. Ele au alergat în urma lui plingînd şi strigînd: „Nebuniile, îndreptează-ne ochii noştri", pentru că lor li se părea că din vrajbă le-a făcut lor aceea. Ajun-gîndu-l l-au prins şi-l rugau cu silă, zicîndu-i: „Dezleagă ceia ce ai legat". El jucind, a zis către dînsele: „De voieşte cineva din voi să se tămăduiască, atunci să- i. sărut ochii cei strîmbi, şi se va tămădui". Unele din ele — cîte a voit Dumnezeu să le tămăduiască — s-au învoit ca stareţul să le sărute ochii lor. în acea clipă prin sărutarea lui, îndată au luat tămăduire. Celelalte, cărora le-a fost scîrbă şi n-au voit ca stareţul să le sărute ochii, au rămas netămăduite. Plecînd stareţul puţin de la ele, au început şi acelea a alerga în urma lui şi a striga: „Aşteaptă nebunule, aşteaptă pentru Dumnezeu, şi sărută-ne şi pe noi!" Dar stareţul nu le-a ascultat, ci alerga înainte, iar fetele veneau în urma lui. Unii din popor, care priveau la aceasta, îl cleveteau în batjocoră zicînd:
„Iată-1 se joacă fetele cu dansul!" Alţii le socoteau şi pe acelea că sînt nebune. Cuviosul 0 însă, zicea către dînşii: „De n-ar fi strîmbat Dumnezeu ochii acestora, apoi ar fi întrecut cu desfrînarea lor pe toate femeile din Siria ; dar pentru schimbarea ochilor lor, nu vor mai fi astfel".
Sub ploaia feluritelor clevetiri, batjocori şi bătăi, Sf. Cuv. Simeon lucra cu mare succes la mintuirea Sufletelor omeneşti! Prin nebunia predicării indirecte, el sileşte pe creştinul eretic Fus-carie a fi milostiv, şi prin minunea cădirei cu focul în pumni şi în haină îl aduce în sînul unicei Biserici sobornice şi apostolice a lui Hristos.
Prin nebunia--mincării în dimineaţa Sfintei şi Marei Joi, prin mîncarea cărnii în public şi a cîrnatului în dimineaţa unei Duminici, cînd Preoţii şi poporul Se rugau în Sfintele Biserici, el predica mulţimii din,afara Bisericii, că Dumnezeul lor este pîntecele (Filip. 3 19), că prin cîntecele curveşti, ospeţele cu beţii şi jocuri. . . ei sînt idolatri (1 Cor. 10 7, 20—22), care deşi se închină lui Dumnezeu, însă slujesc şi idolilor (4 Imp. 17 32—33, 41), şi nu sînt creştini curaţi.
Prin sărutarea slujnicilor de prin casele mari, predica indirect tuturor creştinilor mari şi mici, că prin clevetiri se compicmit,
saturandu-se cu diavolii, care sînt culcuşiţi pe limbile lor, în urechile şi în inimile lor, după care urmează copleşeala greutăţilor, păcatelor şi clevetirilor, care-i cufundă în iad de vii (Ps. 108 1—19,
27-28; 51; 54 14-17).
Prin încrucişarea ochilor tetelor mari, care jucînd îl cleveteau batjocorindu-1, Sfîntul predica indirect tuturor celor mici şi mari: că obişnuinţa diabolică a clevetirilor Ie încrucişează privirile ochilor sufleteşti, cu un ochi privesc «la Dumnezeu, zicînd: „Doamne, Doamne... şi cu celălalt la meseria diabolică a clevetirilor iar după repetarea obiceiului clevetirilor, ascultării clevetirilor şi semă-nării clevetirilor în lume, cînd păcatul clevetirilor se transformă în fire, îşi pironesc privirile ochilor numai în jos, la josnicele clevetiri, practicînd în orice vreme şi loc meseria aceea diabolică Fac. 3 7-5; Iov 1 ;
2; Zah. 3 1-2; Apc. 12 10; Mt. 2614-16; Ioan 6 70— 71; 13 21-r-30), că* prin nepărăsirea clevetirilor, prin nestricarea lor şi prin practicarea lor, cu toate rugile lor de: Doamne, Doamne... se pogoară în iad de vii (Ps. 5 9—10; 54 16; Rom. 3 70-75; Ps. 108 6 ; Mt. 7 21-23; 25 77-72).
Prin vindecarea ochilor încrucişaţi a unora din fetele care au cedat a ti sărutate de stareţul nebun pentru Hristos, arăta că cei ce se vor părăsi de clevetirile diabolice, le vor strica şi vor face roade vrednice de pocăinţă, se vor vindeca la ochii lor sufleteşti. Cei care însă, ca şi fetele acelea nesărutate de stareţul nebun pe ochii strîmbaţi, nu se lasă de clevetiri, nu strică clevetirile, nu fac roade vrednice de pocăinţă, rămîn cu privirile lor pironite tot la diavolul şi meseria clevetirilor lui diavoleşti, pînă la ieşirea lor din trup, după care cad în iad cu diavolii clevetitori pe care i-au slugărit, multiplicînd clevetirile cu care s-au întunecat sumedenii de Suflete. Astfel, în ziua cea mare a judecăţii universale, se va auzi iarăşi un glas al îngerilor şi Sfinţilor din cer, zicînd: „Acum s-a făcut mîntuirea şi puterea 'şi împărăţia Dumnezeului nostru şi puterea Hristorului Lui, că s-au aruncat pîrîşii, clevetitorii fraţilor noştri, aceia care-i cleveteau pe ei ziua şi noaptea înaintea Dumnezeului nostru" (Ape. 12 70).
PEDEAPSA CLEVETITORILOR. Istoricii vechi povestesc că: un oarecare clevetitor fiind aproape de moarte, mulţi îl îndemnau să aibă încredere în mila lui Dumnezeu. „Ce milă — strigă el înfricoşat — ce milă? ! Nu e pentru mine nici o milă, deoarece nici eu n-am avut milă pentru alţii! I- am atacat, lovit, rănit, rupt, sfîşiat şi sfîrtecat cu clevetirile mele!" Apoi scoţînd limba din gură afară, o arătă celor de faţă să se uite la ea, zicînd: „Iaca, asta m-a osîndit şi mă osîndeşte mereu! Limba asta cu care m-aţi auzit clevetind şi osîndind pe aproapele, acum mă trage şi mă aruncă şi pe mine in pier/are, în iad, în focul veşnic". într-adevăr, ca o dovadă că vorbise drept, îndată i se umflă limba într-un chip groaznic. Dureri cumplite îl chinuiau. Nemaiputînd suporta suferinţele ce 1 torturau, striga şi zbiera ca un taur rănit. După cît-ăvâ vreme de dureri cum-plite şi zbierete înfricoşate, muri în chinuri îngrozitoare!
ALT CLEVETITOR Ş-A SFÎŞIAT LIMBA. Despre un alt clevetitor se spune că ş-a sfîşiat limba clevetitoare cu dinţii, în ceasul morţii,
LIMBA CLEVETITOARE O MÎNCAU VIERMII. Despre un alt clevetitor se spune că limba cu care clevetise pe oameni, de jos pînă sus şi de sus pînă jos, s-a rănit, a făcut viermi şi. . . i-o mîncau viermii.
AM APRINS! AM APRINS! O femeie alergă la Preotul-Duhovnic, tînguindu-se mereu şi zicînd: „Am aprins, am aprins! Am aprins taică Părinte, am aprins... mă văd cuprinsă de un mare păcat: am aprins. . . " Căzînd înaintea Scaunului de Spovedanie, Duhovnicul înfiorîndu-se, o întrebă:
„Ce-ai aprins? Fînul cuiva? Paiele cuiva? Şura cuiva?... Casa cuiva?" „Nu" — răspunse femeia. —
„Dar ce ai aprins?" îi zise iarăşi Duhovnicul. „Apoi iacă — zise femeia — am clevetit cu pustia asta de gură şi cu blestemata asta de limbă, şi am aprins tocul vrajbei: ici între soţ şi soţie, colo între copii şi părinţii lor, dincolo între prieteni, cunoscuţi şi întn? alţi oameni. . . am aprins! am aprins! Am aprins cu clevetiri şt minciuni pacea şi buna înţelegere dintre oameni! Va-a-a-i, simt câ mă pîrjoleşte focul iadului veşnic". Şi bine grăia femeia, pentru că toţi şi toate, care bagă zîzanii, clevetiri, minciuni şi învrăjbiri în familii, rude, prieteni, cunoscuţi şi între oameni, după canoanele Sf. Pravile Bisericeşti,
săvîrşesc acelaşi păcat ca şi cei ce iau un tăciune de foc şi aprind casele vecinilor lor. Preotul Duhovnic vrînd s-o salveze de focul păcatului clevetirei ce-o pîrjolea, ardea şi distrugea, îi zise: „Vrei să te uşurezi de focul acesta care te urmăreşte, pîrjoleşte şi arde? Părăseşte-te grabnic de orice clevetire, strică clevetirile pe care le-ai făcut, şi fă roade vrednice de pocăinţă (Mt. 3 8 ; Lc. 19 8—
10), citeşte, scrie cît mai mult cuvînt de învăţătură cu miez creştinesc şi le seamănă pe acolo pe unde te-a dus diavolul cu păcatele clevetirilor ce le-ai semănat, aprinzînd vrajba Canonul acesta nu e greu.
CANONISIŢI-VĂ FIECARE LIMBILE NEÎNFRÎNATE. Noi ştim un Duhovnic care punea pe clevetitor să spoiască pămîntul cu limba, 1, 2, 3, 5 metri pătraţi în jurul unei cruci de la răspîntia unui drum. . . Alteori aprindea chibrite şi le punea aprinse pe limbile clevetitorilor pînă se ardeau ca vai de ei, spunîndu-le: „Dacă unul sau cîteva chibrite aprinse nu puteţi suferi a le ţinea o clipă, puţin timp, pe limba aceia clevetitoare, cu care aprindeţi lumea de turburări, vrajbe şi vrăjmăşii groaznice; apoi cum veţi putea suferi a vă munci cu tot Sufletul şi trupul în iazărele de foc pe veci? ? ? Şi clevetitorii şi clevetitoarele cugetau la aceasta, dar neavînd şi învăţătura trebuitoare, nu ştiau ce au de făcut. Nu ştiu dacă se vindecau numai cu atîta de boala diavoleştelor clevetiri. Totuşi, prin citirea şi meditarea adîncă şi serioasă la cele arătate în această carte şi în altele, asupra păcatului diabolicei clevetiri, cred că cu Darul lui Dumnezeu se vor vindeca toţi dornicii şi dornicele, osîr-nici şi osîrdnice de mîntuirea Sufletelor lor. „Împărăţia lui Dumnezeu se sileşte, şi silitorii o răpesc pe ea" (Mt. 11 72; Lc. 16 16).
LUPTÎND DUPĂ LEGE ÎNVINGEM GROAZNICUL PĂCAT AL CLEVETIRILOR.
.Privind cu atenţie la feluritele clevetiri şi la urmările lor dezastruoase, vedem că ele sînt cu adevărat' un păcat foarte mare, înfricoşat, aducător de prăpăd. Mulţi care privesc acest păcat cu gîndul în altă parte, nu văd grozăviile, prăpădul, blestemăţiile şi răutăţile lui infernale,-îl consideră o nimica toată. Luptă dîrză, cu multă înţelepciune sau dreaptă socoteală trebuie a duce împotriva balaurului clevetirilor pentru a-1 birui. Cei ce clevetesc sau defăima pe unii pentru neajunsurile lor, ori ocărăsc, ori îi înfricoşează cu blesteme sau grozave jurăminte a-şi izbîndi, ori cu ponegriri mai grele îi acoperă pe ei, pierd puţin sau mult din binefacerile îndelungii răbdări, care-i unul din roadele Duhului Sfînt. Cu răul nu se biruicşte răul şi din rău nu putem culege binele. Răul clevetirilor sau feluritele clevetiri pe care ni le fac oamenii — în lealitate dracii prin camenii posedaţi de ei —îl putem biiui desăvîrşit numai cu binele, cînd clevetirile curg asupra noastră, ca grindina dintr-o pai te sau din toate părţile... "Să privim la Iisus Începătorul şi Plinitcrul credinţei, Care în locul bucuriei ce era pusă înaintea Lui, a răbdat Crucea, neţinînd seama de ccaiă şi a şezut de-a dreapta lui Dumnezeu". Să privim deci la Cel ce a suferit astfel de batjocori, îndreptate de păcătoşi împotriva Sa, ca să nu slăbim şi să nu ne împuţinăm cu duhul". . . (Evr. 12 1-3).
CREŞTINILOR CLEVETIŢI! HAI SĂ NE UITĂM LA IISUS CEL CLEVETIT. Hristos — zice Apostolul — a pătimit pentru voi lăsîndu-vă pildă ca să mergeţi pe urmele Lui (1 pentru 2 27). El "Care ocărit şi clevetit fiind, n-a ocărit, pătimind, n-a îngrozit, ci a lăsat aceasta în seama Judecătorului celui Drept" (1 Petru 2 23), ne-a dat nouă pildă de răspuns împotriva celor ce ne clevetesc pe noi. Cînd L-au clevetit iudeii, batjocorindu-L, chiar şi în faţă, zicîndu-I: "Samarinean (eretic) eşti Tu şi ai drac", El le răspunse: "Eu nu am drac, ci cinstesc pe Tatăl Meu şi voi Mă necinstiţi pe Mine. Eu nu caut slava Mea ; este Cel ce S-O caute şi să judece" (Ioan 8 49-—50). Odinioară Mîntuitorul Hristos vindecă pe slăbănogul purtat de alţii cu patul, pe femeia aceea ce era in curgerea sîngelui de 12 ani, învie pe fiica lui Iair, deschide ochii la doi orbi, scoate demonul din îndrăcitul mut şi din cel orb şi mut, încît acesta vorbea, vedea şi auzea (Mt. 9 12). Toată lumea recunoscătoare preamărea pe Marele făcător de minuni. Dar din mulţimea aceea, iată că se ridică clevetitorii, fariseii şi cărturarii. Aceia văzînd cu ochi răi minunile Domnului Hristos, îl cleveteau, hulindu-L: "Acesta nu scoate dracii decît numai cu Beelzebul domnul dracilor". Iisus ştiind gînduriie lor, le-a zis: "Toată împărăţia care se dezbină înlăuntrul său, se prăbuşeşte; şi toată cetatea sau casa care se dezbină înlăuntrul său nu durează, Dacă Satana izgoneşte pe Satana, atunci el s-a dezbinat în sine; deci cum va putea să dureze împărăţia lui ? Şi dacă Eu izgonesc dracii cu puterea lui Beelzebub, atunci fii voştri cu a cui putere îi izgonesc? De aceea ei vor fi vouă judecători. Iar dacă Eu izgonesc dracii cu Duhul lui Dumnezeu, atunci negreşit a
ajuns la voi împărăţia lui Dumnezeu" (Mt. 12 24—29 ; Lc. 11 15—20 ; Mc. 3 22—26). Tot atunci auzind că-L batjocoresc că are duh necurat, le spuse: "Amin grăesc vouă: Toate păcatele se vor ierta oamenilor şi hulele cîte vor huli. Cel care însă va huli împotriva Duhului Sfînt, nu are iertare în veac; ci va fi supus la osînda veşnică" (Mc. 3 30 ; 28—29; Mt. 12 31—33, 34—45; Lc. 12 10; 1 Ioan 5 16).
După ce Mîntuitorul vindecă pe orbul din naştere, fariseii îl cercetează şi se pornesc cu o foarte mare răutate. asupra Lui, îl clevetesc, zicînd: "Acest Om nu e de la Dumnezeu pentru că nu păzeşte sîmbăta... Nu dă slavă lui Dumnezeu . Noi ştim că omul acesta este păcătos...". Omul vindecat însă răspunde celor ce cleveteau pe vindecătorul său: "Prooroc este... întru aceasta este minunea, că voi nu ştiţi de unde-I şi El mi-a deschis ochii. Ştim însă că Dumnezeu pe păcătoşi nu-i ascultă; iar de este cineva cinstitor de Dumnezeu şi face voia Lui, pe acela îl ascultă. Din veac nu s-a auzit să fi deschis cineva ochii unui orb din naştere. Dacă Acesta n-ar fi de la Dumnezeu, n-ar putea face nimic.. .".După ce orbul îl cunoaşte pe Binefăcătorul sau, îl mărturiseşte şi I se închină Lui, Iisus a zis: "Spre'judecată am venit Eu în lumea aceasta ca cei ce nu văd să vadă, iar cei ce văd să fie orbi". Fariseii au zis: Care şi noi sîntem orbi?" Iisus le-a răspuns: "De aţi fi orbi, păcat n-aţi avea; iar acum (poticnindu-vă în orbirea rătăcirii îndărătnice) ziceţi: vedem, pentru aceasta păcatul vostru rămîne" (Ioan 9).
Aşijderea cu înţelepciune de sus (Iac. 3 17) istorisind despre potrivnicii şi clevetitorii săi, Iosif, fiul patriarhului Iacob, vîndut de fratii săi, care-1 pizmuiau, în urma clevetirii egiptencei văzîn-du-se in temniţă după ce explică visul paharnicului lui Faraon prcvestindu-i eliberarea lui din temniţă şi repunerea în înalta treaptă din care căzuse, povestindu-i primejdia în care se afla, il roagă să mijlocească la Faraon pentru eliberarea lui. în acea istorisire oare a vădit el răutatea fraţilor săi, sau ura de moarte cu care-1 urmăriseră, îl aruncaseră în fîntînă, sfatul de a-l omori şi vinderea lui pe 20 de arginţi? Nu. A vădit el neruşinata înver-sunare a egiptencei? Nu. A învinovăţit el nemilostivirea ei cea fără omenie? Nu. S-a mîniat asupra ei amintind cît de cît răutatea cu care-l clevetise? Nu. Ci cu plăcută blîndeţe a zis: "Eu sînt furat lin păniîntul evreilor. Dar nici aici n-am făcut nimic (vrednic de pedeapsă) ca isâ fiu aruncat în temniţa aceasta" (Fac. 40 15). Vedeţi c u m acest tînăr bărbat sfînt povesteşte cele pentru clevetirea aruncată asupra lui, dezvinovăţindu-se pe sine fără a cleveti şi osîndi pe fraţii săi şi pe egipteancă?
Asemenea şi Proorocul Daniil, cînd l-a aflat împăratul în groapa leilor, n-a osîndit pe clevetitorii săi care-1 aruncaseră acolo sâ-l nimicească; ci a zis: "O împărate, în veci să trăieştii Dumnezeu a trimis pe îngerul Său şi a astupat gurile leilor şi nu mi-au lăcut nici un rău" (Dan. 6 22—
23).
Sf. Ap. Pavel văzîndu-se clevetit de apostolii mincinoşi în lume zicînd "că nu-i Apostol" el dovedeşte tuturor că este cu adevărat Apostol "învăţat de însuşi Iisus Hristos credinţa creştinească şi trimis de Dînsul a propovădui Evanghelia" (Gal. 1 7 7—16). Aceia îl cleveteau zicînd că nu-i Apostol pentru a înşela pe creştinii Galateni a crede că tăierea împrejur e de trebuinţă pentru mîn-tuire. El însă îşi adevereşte apostolatul său adevărat, susţinînd adevărul că: "Celor ce se taie împrejur, Hristos nu le va folosi, sînt căzuţi din Har" (Gal. 5 7—3). Altădată acest Apostol vorbea evreilor fanatici, care în rătăcirea lor îl rupeau cu clevetirile. După puţină ascultare, aceia pornindu-se asupra lui, vociferau, îşi aruncau hainele şi ţărînă în văzduh, strigînd: "Ia-l, ia-l pe acest fel de om de pe pămînt! Nu este vrednic să mai trăiască!... (F. Ap. 22 22—23).
Astfel râspunzînd şi noi celor ce ne clevetesc, adică nici învi-nuindu-i, nici blestemîndu-i, nici ocărîndu-i; ci cu blîndeţe dove-dindu-le că nu fac bine. clevetind, scăpăm de păcat, astupăm gurile clevetitorilor şi-i zidim pe cei ce aud. Să ţinem seamă, că Mîntuitorul nu întotdeauna a răspuns la clevetiri; ci uneori a tăcut. Aşa cînd ispititorii farisei şi cărturari aduc la Dînsul femeia prinsă în adulter, îl întreabă ce să facă cu ea; El tăcea. Şi pleeîndu-se, scria cu degetul pe pămînt. . . (Ioan 8 3—
11). Apoi în timpul Patimilor de bună voie cînd arhiereii şi bătrînii poporului împleteau felurite învinuiri clevetitoare împotriva Sa, El nu răspundea nimic. Atunci Pilat I-a zis: "Nu auzi cîte mărturisesc (clevetesc) aceştia asupra Ta?" Iisus nu i-a răspuns nici uri cuvînt, încît se mira guverna- torul foarte tare" (Mt. 27 12—14; Mc. 15 3—5; 1 Petru 2 13). Oare de ce se mira Pilat aşa de mult ? Se mira de răbdarea şi nepomenirea de rău sau de neclevetirea lui Iisus Hristos asupra clevetitorilor Săi! Şi aceasta este o pildă educativă pentru noi că şi atunci cînd tăcem înaintea celor care ne iscodesc ispitesc, clevetesc pe noi, tăcerea aceea înţeleaptă este un răspuns puternic Care împrăştie: mirare şi evlavie iar clevetitorii se înspăimîntă de bunătatea, blîn-deţea şi mărimea noastră de suflet.
CREŞTINII RĂNIŢI DE CLEVETIRI SĂ PRIVEASCĂ LA IISUS CEL ÎNDURERAT. Te aprinzi şi nu nai poţi îndura auzind clevetirile răpăind ca grindina asupra ta? Roagu-te, adaugă la răbdare roadă Duhului, adică îndelunga răbdare! Deschide ochii inimii tale şi priveşte la patimile lui Iisus. Priveşte, priveşte vinderea şi trădarea Lui de ucenicul cel viclean. . . Priveşte agonia Lui, loviturile primite, tîrîrea de la Ana la Caiafa, la Pilat, Irod şi iarăşi la Pilat. Priveşte pălmuirile, bătăile, scuipăturile, acoperirea trupului Său slăbit de vînătăi şi răni sîngerînde de la cap pină la picioare, haina mohorîtă pe umeri, cununa de spini pe cap,trestie în dreapta (Ioan 6 70—71; Mt. 26; 27 1—3, 2 ; Mc.
14; 15 1—23; Lc. 22; 23 1—32; Ioan 18; 19 7—76). încă nu poţi suferi pîrjolul -clevetirilor ce curg asupră-ţi? înălţa-ţi mintea deasupra pleşuvului munte al golgotei, priveşte acolo pe Iisus răstignit între tîlhari, rănit, sîngerînd din creştet pînă-n tălpi. Priveşte sîngele ce curgea din răni, la ucenicul iubit stînd îndurerat sub braţul Crucii şi la Maica Preacurată plîngînd, rupîndu-i-se inima de mare jale, înge- nunchiată la piciorul Crucii Lui. Priveşte la clevetirile şi batjocorile grosolane aruncate de: arhierei, bătrîni farisei, cărturari, saduchei şi poporul sălbăticit cu ură asupra Lui! Priveşte la durerile Lui Iisus spînzurat pe Cruce numai în rănile cuielor de la mîini şi picioare! Priveşte la fierea şi oţetul cu care-L adapă în setea Lui arzătoare! Vezi apoi cum se răzbună El asupra: batjocoritorilor, ocărîtorilor, vînzătorilor şi a răsplătitorilor, cu-acele puhoaie de rele, pentru noianul-facerilor Sale de binev Deschide bine urechile inimii tale şi auzi chipul şi cuvintele cu care se răzbună El asupra lor: "Părinte, iartă-le Ier că nu ştiu ce fac" (Lc. 23 34; comp. Mt. 5 44; F. Ap. 7 60; 3 1 7 ; 1 Cor. 4 11—12). Priveşte bine la Patimile Mîntuitorului Hristcs şi suferă cu îndelungă răbdare clevetirile, că aşa te foloseşti mult.
SĂ PRIVIM ŞI LA ÎNDURERAŢII SFINŢI AI LUI DUMNEZEU. "Iisus Hristos — zici tu —
nu era numai om ci era şi
Dumnezeu". Adevărat, aşa este. El însă a pătimit cu firea omenească simţind durerile în toată grozăvia lor, dîndu-ne nouă pildă să suferim cît mai mult mergînd pe urmele Lui., Dar noi avem şi alte multe pilde vii de suferinţe, unele mai grele şi mai înfricoşate decît altele, in Sfinţii lui Dumnezeu. Oare nu erau Apostolii Mîntuitorului oameni ca şi noi? Ba da. Si aceştia "ocăriţi fiind binecu-vîntau ; izgoniţi fiind răbdau ; huliţi, fiind mîngîiau, ca nişte gunoaie s-au făcut lumii, tuturor lepădătură— (1
Cor. 4 9 ; 5). Pentru dragostea lui Dumnezeu, mărturisirea Lui, luminarea şi mîntuirea oamenilor ei au suferit multe bătăi, clevetiri, întemniţări, torturi şi morţi martirice, dar au iertat... Priveşte la Iacob, rudenia Domnului, primul Episcop al Ierusalimului. Suit de iudei pe platforma Templului şi silit a se lepăda de adevărata credinţă şi de Iisus Hristcs el mărturiseşte de acolo că: Iisus, Fiul Omului, Care a fost răstignit şade de-a dreapta Tatălui Ceresc ca Fiu al lui Dumnezeu. Că El va veni într-o zi să judece t6ată lumea... Cărturarii şi fariseii auzind acestea s-au umplut de mînie şi-l aruncară jos. în cădere, deşi se zdrobi nu muri. Avu încă puterea de a se aşeza în genunchi şi a se ruga pentru ucigaşii săi "Doamne Dumnezeule, iartă-le lor că nu ştiu ce fac" (V. Sf. 23" oct.; D. Ag. o.c. p. 351). Au, nu era tot om ca şi noi cu trup neputincios?
De asemenea Sf. Arhidiacon Ştefan întîiul Mucenic, suferind clevetirile vrăjmaşilor Bisericii care curgeau răpăind ca grindina, a predicat cuvîntul, a mărturisit pe Hristos şi dreapta credinţă creştinească cu toată tăria. Apoi fiind bătut cu pietre cu trupul plin de vînătăi şi răni sîngerînde, îşi plecă genunchii şi se rugă ci glas mare pentru cei ce-1 ucideau: "Doamne nu le socoti lor păcatul acesta!" Acestea zicînd a adormit în Demnul (F. Ap. 6 5—15; ' 7 ; Ape. 14 13; 20 6; 6.9—11; Int. Sol.
3 7— ; 5 1—5, 15—16). Astfel Sfinţii cu multă bunătate răsplăteau clevetirile, trădările şi pe ucigaşii lor cu binefaceri. Biruiau răul cu binele (Rom. 12 17—21).
Oare mulţimea Mucenicilor nu era formată din oameni neputincioşi ca şi noi? Oare n-au suferit ei răpăiturile pîrilor şi clevetirilor ce-i loveau cu cruzime ? Dar şi ei iertau pe aceia care-i cleveteau şi torturau în munci cumplite şi-i omorau fără dreptate în chinuri şi nemilostivire. Din pildele acestea vii putem învăţa cum să luptăm, pentru a ne folcsi cit mai mult, împotriva clevetitorilor.
Materia clevetirii este un cuvînt mincinos, seminincincs, chiar şi adevărat, plăsmuit anume pentru a vătăma: 1) pe clevetitor, 2) pe cel ce ascultă clevetirile cu plăcere, 3) pe cel clevetit.
Plaga clevetirilor roieşte şi stăpîneşte în prezent majoritatea omenirii. Ca o ciumă s-a vîrît pretutindeni: prin unghiurile uliţelor cărărilor, drumurilor mari, prin case mici şi mari, prin curiile dom
neşti şi stăpînitoare. Uneori acel şarpe vechi se vîră şi prin Biserici ba chiar prin mînăstirile cele mai închise şi retrase la mari depărtări de lume. Clevetitorii cînd văd pe vreun umilit răbdător îndată îl clevetesc că-i fricos, dacă e postitor că-i scump sau zgîrcit, dacă-evlavios că e făţarnic. Şi aşa oricît ar fi omul de bun, după puterile lui, clevetitorii iscodesc cîte ceva pentru a- 1 defăima. Mulţimea uşuraticilor se bucură la auzul clevetirilor şi se face tot mai rea. Cînd atid clevetindu-se un Preot, sau călugăr, mulţi se ridică asupra tuturor Preoţilor şi călugărilor, pe toţi îi defăima şi discreditează, dar toate cele rele se întorc asupra clevetitorilor. Clevetitorii se primejduiesc groaznic. Limbile acelea nestăpînite şi gurile acelea care grăiesc multe şi mari clevetiri ale aproapelui lor, trebuie a se învăţa cinstita tăcere şi a renunţa la păcat, altfel se prăpăstuiesc, cad 'în grea osîndă (Ps. 1 0 8 1 —19 ; 2 8 ; 5
4—10; 1 1 2—4; 3 0 1 ; 5 4 9—19; 6 3 2—6; 7 2 8—9; 1 3 9 1—5, 9—11).
Păcatul clevetirilor e asemenea gerurilor puternice care împiedică pe oameni a lucra şi a sta afară în aer curat. E asemenea unei duhori insuportabile care îmbolnăveşte lumea şi o bagă cu zile în mormînt. E asemenea visusurilor, bolilor contagioase, care periclitează viaţa multora. E asemenea otrăvii şerpilor, care introdus în corpul uman prin muşcătură, se împrăştie cu mare iuţeală, peri-clitînd viaţa. Precum odinioară israeliţii muşcaţi şi înveninaţi de şerpii otrăvitori, privind la şarpele de aramă (Num. 2 1 1 — 9), scăpau de otrăvire şi de moarte, aşa şi noi: păcătoşi, Sfinţi, văzîndu- ne adesea otrăviţi de clevetirile şerpilor şi viperelor cu chip omenesc, privind cu credinţă la Iisus pe Cruce, ne vom vindeca (Ioan 3 1 4—16) Păcatul clevetirilor este asemenea şarpelui floare care periclitează viaţa multor oameni şi animale *
* Cobra sau "şarpele plantă" este cea mai frumoasă dintre tîrîtoare şi poate singura care nu pricinuieşte scîrbă nici fiori. Acest şarpe trăieşte în Ceilon, insulă la capătul de miazăzi al Indiei. Cobra este foarte primejdioasă pentru ;te fiindcă le bate peste ochi, ea fiind de cea mai frumoasă culoare verde care o face să n-o poţi deosebi prin iarbă nici cu cei mai ageri ochi. Cîte o dată cobra se ridică rezemată în coadă ceasuri întregi, legănîndu-se ca plantele bătute de vînt. Stînd aşa n-ai crede că e un animal ci o plantă, mai ales că şi corpul ei seamănă cu o gămălie de flori verzi şi mulţi călători s-au înşelat prinzînd-o de cap crezînd că e plantă. Cobra este veninoasă şi budiştii (pagini închinători zeului Buda) se închină la ea ca la un zeu mai mic al lor. Cu totul dimpotrivă este "planta şarpe" buruiană cu aspect de şarpe. Ea creşte în Africa, întinsă pe pămînt, este pestriţă chiar de forma şarpelui. în locul capului are o floare ca un clopot sau potir. Pe fundul acestuia se află o substanţă cleioasă care ademeneşte insectele cu dulceaţa ei. Acele gîze care se laşă ademenite sînt pierdute căci odată intrate acolo floarea se închide şi rămîn captive pînă le îneacă, fiind mistuite şi transformate într-un suc lăptos, părţile nehrănitoare ca: aripile, capul ş.a. le aruncă afara prin două orificii sucite în forma melcului. Scoarţa acestei plante seamănă cu frunza. Carnea sau miezul ei' este alb şi are un fel de zgînci cu o materie galbenă pe care locuitorii de acolo o mănîncă ca pe o mîncare aleasă.
Acesta este asemenea muscar i t e i , în care, din nebăgare de seamă sau nepăzire, se prind sume- denie de muşte, unde-şi pierd libertatea, puterile de a zbura şi viaţa. Păcatul clevetirilor e asemeni curselor ascunse în care se prind felurite vieţuitoare. Păcatul clevetirilor e asemenea alcoolului şi feluritelor băuturi, care robesc, îmbolnăvesc şi omoară cu îndoită moarte pe cei prinşi. Păcatul clevetirilor e asemenea plantelor şi copacilor carnivori, care îşi prind victimele, le sug toată puterea şi viaţa, iar rămăşiţele (materia moartă) o aruncă afară (Vezi "Privelişti Apocaliptice" cap. 1 3 7 0 , de autor). Clevetirile sînt nişte blestemate plăgi diavoleşti, care torturează lumea.
AUTORUL TUTUROR CLEVETIRILOR ESTE DIAVOLUL. Diavolul, înainte de căderea sa din ceruri, pîra pururea pe fraţii lui de îngerat (Ape. 1 2 7 0 ) . După căderea lui vîrîndu-se în Raiul pămîntesc, diavolul a clevetit pe Dumnezeu înaintea omului (Fac. 3 15). Apoi după căderea omului a clevetit şi cleveteşte mereu pe Sfinţi şi pe oameni înaintea lui Dumnezeu (Iov 2 ; 3 ; Zah. 3 1 — 2 ) .
Odinioară Moisi şi Aaron, vrînd a arăta lui Faraon în Egipt că ci sînt trimişi de Dumnezeu, aruncă toiagul pe pămînt şi îndată se făcu un şarpe mare. Vrăjitorii lui Faraon au vrut să facă şi ei aşa cu vrăjile lor, dar n-au putut. Ei făcură din toiegile lor şerpi, dar înapoi toiege nu. Iată pînă unde ajunge puterea diavolească. Făcură din bine rău, dar din rău nu mai putură a face bine. Atunci intervine puterea lui Dumnezeu pentru a pune capăt răului. Toie gele lui Moisi şi Aaron au înghiţit pe cele ale vrăjitorilor. . . (Eş. 7 8—13; 4 2 7 ) .
Aşa şi clevetitorii. Prin clevetirile lor fac din omul cinstit un om necinstit, pe iubitul poporului, îl transformă în urîtul poporului,, din bine fac rău. Dar din rău nu mai pot face bine, adică din cel
necinstit de ei nu mai pot reface un om cinstit şi din urîtul de ei, un iubit, aşa cum este în realitate. Răutatea clevetitorilor rămîne tot răutate pînă-i pune capăt Dumnezeu. Nedreptatea strigătoare la cer a stricării numelui bun al aproapelui e mai mare decît nedreptatea în averi sau bani. La aceasta se poate zice: "de am năpăstuit pe cineva întorc împătrit" (Lc. 1 9 8), dar aici ba. Daci, cleve-
titorii să lupte mult, foarte mult contra clevetirilor, să tacă atuni I cînd trebuie, să se roage, să repare răul, cît pot să-şi plîngă păi a tele lor, altfel se vor trezi aruncaţi cu dascălul lor—diavolul în iad.
Clevetitorii—-ucenicii sau urmaşii diavolului clevetitor vatămă pe cei ce-i ascultă şi cred vorbele lor, aşa cum a vatama diavolul—-autorul şi lucrătorul clevetirii — pa primii oameni, protopărinţii noştri Adam şi Eva, care s-au încrezut clevetirii lui (Ioan 8 44). Primul clevetit de diavolul pe pămînt este Dumnezeu Primul care a crezut clevetirea diavolului pe pămînt este omul. Diavolul obrăznicindu-se a îndrăznit a cleveti pa Dumnezeu îna-intea omului — Eva — ca: mincinos, zavistie şi vrăjmaş al loi fiindcă le interzise a mînca din pomul oprit ca să nu moară. "Sa nu, mîncaţi dintrînsul — a zis Dumnezeu —- că ori în care zi veţi mînca veţi muri" (Fac. 2 16—17; 3 1—3). Diavolul, clevetind pa Dumnezeu a zis Evei că El a oprit ps om a mînca din pomul acela nu pentru a nu muri ci pentru a nu se face şi el Damnezeu. "Nu —-zice diavolul — nu veţi muri! Dar Dumnezeu ştie că în ziua în care veţi mînca din el, vi se vor deschide ochii şi veţi fi ca Dumnezeu, cunoscînd binele şi răul!" (Fac. 3 4—5). Primii oameni — Adam şi Eva — ieşiţi din mîna Ziditorului.curaţi, au crezut drăceştii clevetiri, au mîncat din pomul oprit şi îndată după aceea, cum căzuse diavolul din cer, au căzut şi ei din fericirea Raiului. Diavolul, prin clevetirea sa, n-a putut pricinui nici o vătămare lui Dumnezeu pa Care L-a clevetit; pentru că Dumnezeu e mai presus de orice, nemărginit Atotputernic şi neprimitor de vreo vătămare. Clevetirea a vătămat însă groaznic pe clevetitor — diavolul —- şi pe cel ce a ascultat clevetirea — omul: Eva şi Adam — (Fac. 3 6—5 ; comp. 1 Tim. 2 14). Dumnezeu a îngrămădit asupra clevetitorului — şarpele— multe pedepse, care se suiau la şarpale vechi — satana
— autorul şi lucrătorul clevetirii. "Pentru că ai făcut aceasta — adică -ai clevetit — a zis Dumnezeu — blestemat să fii tu. . ." (Fac. 3 74). Vedeţi ? Cînd Lucifer — diavolul clevetitor fraţilor săi de îngerat (Ape. 12 10) — mîndrindu-se, zicea: "Ridica-mă-voi în ceruri, mai presus de stelele (îngerii) Dumnezeului Celui Puternic, voi aşeza scaunul meu. . . Sui-mă-voi deasupra norilor şi voi fi asemenea Celui Prea înalt" (Is. 14 13—74) Dumnezeu l-a aruncat din cer ca pe un fulger (Ape. 12 5—9 ; Lc. 10
18), însă nu l-a blestemat. Cînd însă diavolul a îndrăznit a cleveti pe Dumnezeu înaintea omului, atunci a strigat asupra lui: "Fiindcă ai făcut (clevetirea) aceasta, blestemat vei fi tu între toate vietăţile. Pe pîntece te vei tîrî şi pămînt vei mînca în toate zilele vieţii tale. Vrăjmăşie voi pune între tine şi femeie, între sămînţa ta şi sămînta ei. Aceea îţi va zdrobi capul; iar tu îi vei înţepa călcîiul" (Fac. 3 14
—15).
Dacă ţinem bine socoteală de blestemele lui Dumnezeu asupra. sarpelui văzut, le vedem pe ele după economia" întrupării Fiului lui Dumnezeu, împletite în şarpele spiritual, în satana, autorul şi lucrătorul clevetirilor. Şarpele clevetitor s-a făcut mai josnic decît toate dobitoacele, sălbăticiunile şi jivinele cele mai uricioase, cînd s a apucat a ispiti pe al doilea Om din ceruri, pe Domnul nostru Iisus Hristos. S-a făcut mai sălbatec decît toate fiarele şi jivinele cind şi-a întrebuinţat toate puterile infernului: să prindă, să tortu-reze, să răstignească şi să! omoare pe Fiul lui Dumnezeu, Cel fără de nici un păcat (Mt. 26; 27; 1 Cor. 15 49; Evr, 7 26—27). înainte de întruparea Domnului, diavolul, clevetitor se purta ea un stăpî-nitor al omenirii, iar după întruparea Mîntuitorului, căzînd jos se tîrăşte pe piept şi pîntece, ca un neputincios. Apoi ascunzîn-du-se ca leul în culcuşul său, vicleneşte şi pîndeşte să răpească pe cei care se lasă înşelaţi; nu pe cei bogaţi în fapte bune, ci pe cei săraci în credincioşie şi lucruri bune. Pămînt măriîncă, adică pe cei lipiţi de cele pămînte şti, care poartă chipul celui pămînt esc (cum a fost văzut mîncînd pe clericii şi creştinii trupeşti în Antiohia (vezi munca v.
16), nu pe cei care privesc la cele cereşti şi poartă chipul Celui Ceresc (1 Cor. 15 47—50). Diavolul clevetitor s-a apropiat ca un prieten de oamenii zidiţi de Dumnezeu. Mai pe urmă Dumnezeu-Omul a ridicat pe credincioşii Săi asupra lui, supunîn-du-l sub călcîiul lor. "Iată dau vouă stăpînire să călcaţi peste şerpi, peste scorpii şi peste toată puterea vrăjmaşului şi nimic nu vă va vătăma pe voi" (Lc. 10
19; Ps. 90 13). Astfel a pedepsit Dumnezeu pe clevetitor. Aici clevetitorii să ia seama: cu Cine se aseamănă, se adună şi se unesc mereu ca să ştie cu cine vor rămîne în veci. .
PEDEAPSA OAMENILOR CARE AU PRIMIT CLEVETIREA ŞI S-AU ÎNCREZUT ÎN EA. Acum să ne întoarcem privirile la omul, care a crezut clevetirii şi a călcat porunca lui Dumnezeu cea mîntuitoare. îndată ce Eva şi Adam primiră clevetirea, se despuiară de Dumnezeescul Har, căzură în păcatul neascultării şi se izgoniră din Raiul desfătării pe pămînt, dar şi pămîntul se face blestemat în lucrările omului. Sărmanul cm încrezător în clevetitorul diavol şi-n clevetirea lui! Iată unde l-a prăpăstuit încrederea aceasta oarbă în clevetitor! Pe pămînt, în necazuri şi suferinţe, spini, ciulini şi pălămide. . . pe el sudori şi stricăciuni! "Adame — pentru că ai ascultat de' vorba femeii tale (care s-a încrezut în clevetitor şi in clevetirile lui mai mult decît în cuvîntul Meu) şi ai mîncat din pomul din care ţi-am poruncit să nu mănînci: blestemat să fie pămîntul pentru tine. în necazuri cu multă osteneală să te hrăneşti din el în toate zilele vieţii tale. Spini şi pălămidă va răsări ţie,- te vei hrăni cu iarba cîmpului. în sudoarea feţii tale îţi vei
Evangheliei, fiindcă dragostea este împlinirea legii şi fără dragoste nimeni nu se poate mîntui. Dumnezeu este dragoste. El e aşa de mult iubitor de oameni încît acoperă greşelile noastre cele ascunse, nu le vădeşte; şi cine ar fi mai in măsură ca El să o facă? Odinioară văzu El pe fiul risipitor venind înaintea Sa: gol, plin de bube, zdrenţăros, înfrigurat, slăbănogit de foame încît abia se mai ţinea pe picioare. Ce făcu El mai întîi? Se apucă să-l încălzească? Ori să-i dea de mîncare? Nu! Cînd.îl văzu aşa zdrenţăros, aproape despuiat, prima grijă îi fu să-l acopere. îndată porunci slugilor: "Aduceţi repede haina cea mai bună şi îmbrăcaţi-1 cu ea" (Lc. 15 22). Vedeţi? El mai întîi de toate avu deosebită grijă să-i acopere goliciunea pentru a nu-i defăima cei ce l-at vedea gol sau zdrenţăros şi să nu-şi bată joc de dînsul. Aşa acoperi El pe femeia prinsă în adulter şi adusă de farisei şi cărturari la Dînsul, zicînd: "învă-ţătorule! Femeia aceasta a fost .prinsă chiar cînd săvtrşea prea-curvia. ..". El nu-i zise nici un cuvînt de mustrare de faţă cu cei ce-o acuzau, ci abia după ce ei au plecat (Ioan 8 3—77). Aşa acoperi El pe samarineanca la fintîna lui Iacob, vorbind cu ea doar atunci cînd Apostolii erau duşi în cetate să cumpere de-ale mîncării (Ioan 4 6—26). Aşa acoperi El chiar pe Iuda Iscariotul, vînzâtorul şi trădătorul Său, nevădindu-l celorlalţi, deşi Petru îl întrebă prin ucenicul iubit: "Doamne, cine este acela, care vrea să Te vîndâ?" (Ioan 13 25; comp. Mt. 26 14—25, 40—50; 27 3—5).
La această nemărginită dragoste a lui Dumnezeu privind Apostolul, zice: "Dumnezeu este dragoste şi cel ce petrece în dragoste petrece în Dumnezeu şi Dumnezeu în el. . . Dragostea acoperă mulţime de păcate.. . Dragostea îndelung rabdă, se milostiveşte nu pizmuieşte, nu se semeţeşte, nu se trufeşte, nu se poartă cu necuviinţă, nu caută ale sale, nu .se întărită, nu gîndeşte răul, nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr. Dragostea toate le suferă, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă. Dragostea nu cade niciodată" (1 Ioan 4 16; 1 Petru 4 5; 1 Cor. 13 4—8, 13). Dragostea trebuie să domine întreaga fiinţă a dreptcredincioşilor creştini — păstori şi păstoriţi — aşa fel încît clevetirile să- şi ia tălpăşiţa din mijlocul lor. Dacă însă ar mai cuteza cineva să urce prima treaptă a clevetirii şi pe celelalte trepte ale greutăţii păcatului clevetirii, greutatea înmulţită a păcatului acestuia devenind insu- portabilă, forţează pe clevetiţi a striga la cer. . . se pustiesc fiinţa şi casa clevetitorilor şi a celor asociaţi cu ei.
CLEVETITORII PĂCATELOR APROAPELUI LOR CAD GROAZNIC. Ne este cunoscută fapta fiilor lui Noe. Sim şi Iafet acoperind goliciunea tatălui lor s-au acoperit cu binecuvîntare, iar Ham clevetind — spunînd fraţilor săi ceea ce văzuse — s-a umplut de blestem (Fac. 9.27—27). Cînd Dumnezeu — după cum am văzut — acoperă, iar clevetitorii descoperă păcatele ascunse ale semenilor lor, aceia ajung ucigaşi şi blestemaţi înaintea lui Dumnezeu Dacă clevetitorii n-au căzut în păcatul pe care-1 clevetesc despre alţii, n-au nici un merit fiindcă prin Darul lui Dumnezeu n-au căzut, astfel, vrednicia, lauda nu-i a lor ci a lui Dumnezeu. Deci, cînd ei se semeţesc asupra altora, clevetindu-i, muşcîndu-i, rupîn-du-i, ocărîndu-i, ponegrindu-i, defăimîhdu-i pentru unele slăbiciuni, îndurerează pe cel clevetit şi mînie pe Dumnezeu Care încet, încet îşi retrage Darul Său şi nu mai au sprijin. îi lasă pe clevetitori să cadă în acelaşi păcat, de care au clevetit pe semenii lor, ba chiar şi în unele mai rele..Pentru adeverirea celor de mai sus, hai să aducem o pildă grăitoare din Sf. Scriptură.
Prinţul Avesalom, auzind că fratele său Amon, mai mare, a necinstit pe sora sa Tamar, se mînie groaznic, se tulbură, se aprinde de ură mare. Se socoti şi hotărî să şteargă acea mare ruşine a sorei sale prin sîngele lui Amon, adică prin moartea lui. Şi ce făcu? Tăcu. Nu vorbi nici de bine, nici
de rău cu Amon timp de doi ani. Se prefăcu că nu ştie nimic de necinstirea sorei sale. După acest inter- val de timp, Avesalom pofti la un mare ospăţ pe toţi fiii lui David, între care şi Amon. Acolo în casa lui, în toiul ospăţului, Avesalom şi-a pus slujitorii de-au omorît pe Amon fratele său mai mare. Pe lîngă răzbunarea pentru necinstirea Tamarei, ei omoară pe Amon, fratele mai mare, cu viclenie pentru a-şi deschide drum la moştenirea tronului. După ce a osîndit atît de crunt pe fratele său pentru curvia cu sora sa, oricine poate socoti că fraticidul Avesalom, apărătorul curăţeniei şi răzbunătorul necinstei sorei sale, avea deosebită grijă a trăi numai după lege mai curat ca un miel, ca un porumbel. Totuşi, pentru divulgarea slăbiciunii, clevetirea mocnită, osîndirea şi uciderea mişelească a fratelui său, încet, încet se despoaie de Darul lui Dumnezeu. După vreo cinci ani Avesalom a căzut în mai multe, mai mari, mai ruşinoase, mai spurcate şi mai blestemate păcate decît fratele său Amon. Răsculîndu-se cu o mare mulţime de israeliţi, îl face pe tatăl său David să fugă din Ierusalim. El îşi lasă palatul împărătesc în paza a zece femei dintre ţiitoarele sale. Atunci Avesalom văzîndu-se stăpîn, după sfatul lui Ahitofel, a intrat la cele zece femei ţiitoare ale tatălui său, a prea-curvit cu ele sus deasupra acoperişului palatului împărătesc, s-a împreunat cu ele în faţa întregului popor!!! (2 Imp. 16 20—23).
Oare acesta-i Avesalom, care avea atîta rîvnă de curăţenie încît omoară chiar pe fratele său pentru necinstirea surorii sale ?! Acesta e cel care a făcut atîta vuiet în împărăţie pentru o desfrî-nare, ce auzise de la alţii? Oare ce întorsătură e aceasta? Ce schim-bare? Ce înstrăinare de rîvna dintîi? Amon cel puţin păcătuise în ascuns, într-o cameră dinăuntrul casei sale, unde de ruşine se prefăcu bolnav. Avesalom însă nu se temu, nici nu se ruşina a curvi cu cele zece femei, ţiitoarele tatălui său, cu cele zece mame vitrege ale sale. Şi unde păcătui? în ascuns? Nu, în văzul tuturor israe-liţilor! Cînd? Ziua în amiaza mare, în plină lumină a soarelui! Unde? Sus pe acoperişul palatului împărătesc sub privirile mulţimii! Se împreună cu mamele sale vitrege fără nici o sfială, fără nici o ruşine, în văzul tuturor, asemenea clinilor şi dobitoacelor! Şi pentru ce acea spurcată nelegiuire groaznică a lui Avesalom, care era un băiat frumos şi iubit de tatăl său? (2 Imp. 14 25—26; 18 31—33). Fiindcă, pentru "un păcat făcuse atîta zarvă, cleveteală şi răzbunare asupra fratelui său Amon. Lui nu-i fusese milă de fratele său; ci se porni cu atîta răutate asupra lui vrînd a-1 ruşina în faţa lumii, iscodind păcatul lui, vădindu-1 şi clevetindu-1. Astfel Dumnezeu, văzînd răutatea clevetirii şi răzbunarea, îl părăsi, îl lăsă de se prăbuşi în acele păcate mai multe, mai mari, mai grele, mai scîrboase, mai spurcate, mai nelegiuite, mai vădite tuturor. In cele din urmă a murit de moarte năpraznică, spînzurat cu propriul său păr lung de creanga unui copac, însuliţat, săgetat de gonacii săi. Iată unde l-a dus clevetirea, divulgarea păcatului fratelui său şi răzbunarea mişelească. Acum veniţi clevetitorilor, care cu vorbele voastre muşcaţi, rupeţi fără milă pe aproapele vostru! Veniţi voi care din slăbiciune aţi căzut în vreun păcat al clevetirii. Oare voi pînă cînd veţi stărui în clevetiri? Oare nu vă temeţi că Dumnezeu, după judecăţile Sale, vă va lăsa să cădeţi în păcate mai multe, mai mari, mai grele, mai spurcate şi mai înfricoşate? Nu vă încredeţi în aceea că acum, cînd vi se pare că staţi în credinţă şi faptă bună, nu vă veţi clăti, sau nu veţi cădea în viitor. Nu vă încredinţaţi ca Avesalom... în clevetirile şi viitorul vostru ca să nu păţiţi ca el şi ca alţii. Au fost unii mult mai credincioşi, mai buni decît voi, chiar Sfinţi ai lui Dumnezeu, care prin încrederea în sine au căzut groaznic. Luaţi aminte la David, care zicea în tinereţea sa: 'Nu mă voi clăti în veac" şi a căzut greu (Ps. 29 6). Aşijderea la înţeleptul Solomon, care îngrădindu-se cu şapte sute de femei şi trei sute de ţiitoare, pentru a nu cădea în păcatul preacurviei ca tatăl său David, dar vai! a căzut şi mai groaznic. . . prin femeile lui, chiar în idolatrie! (3 Imp. 11). Cine ar mai fi crezut că Iehu, împărat peste Israil din porunca lui Dumnezeu, uns printr-unul din Prooroci, trimis de Sf. Prooroc Elisei, care nimici toată idolatria din casa lui Ahab, strică altarul idolului Baal, omoară pe toţi proorocii mincinoşi şi popii idoleşti, ca apoi să-şi plece el însuşi genunchii la idoli ?! (3 Imp. 19 16 ; Imp. 9; 10). Cine mai putea crede că Ioas împăratul Iudei, care întemeie cu multă evlavie şi rîvnă Biserica, va întinde mîna s-o despoaie de odoarele ei sfinte şi să le dea la păgîni? (4 Imp. 12 1 ). Cine ar fi cugetat cîndva că Petru cel mai tare în credinţă şi mult rîvnitor, să se lepede de trei ori de Dascălul său Iisus Hristos Dumnezeu? (Mt. 16 16—19; 26 33—35, 38, 69—76).
Cine ar fi putut zice că fariseul: postitor, milostiv, rîvnitor credinţei, intrat în Biserică să se roage, se va păgubi într-atît, prin mîndria şi clevetirea sa, încît să rămînă în urma mult păcătosului şi uriciosului varneş? (Lc. 18 10—14). Cine s-ar fi gîndit că unul din cei 40 de ostă"şi hotărîţi pentru mucenicie ar părăsi locul de încununare şi s:ar da pierzării? (V. Sf.; Sinaxar şi Cazania 9 Martie). Deci, nu vă mai semeţiţi asupra aproapelui vostru cu iscodiri şi clevetiri. Nu vă mai îngîmfaţi că voi nu
sînteţi greşiţi ori că n-aţi greşi, deoarece şi voi sînteţi stăpîniţi de felurite slăbiciuni omeneşti ! Dar şi atunci cînd căscaţi gura şi clevetiţi pe semenii voştri, sînteţi mai răi decît aceia pe care-i clevetiţi.
Adeseori s-a văzut că cei care sînt mai putrezi în păcate neispăşite, ca broaştele rîioase în noroi, aceia clevetesc mai mult, strigă mai tare şi spurcăciunile păcatelor lor se ostenesc să le descarce pe spatele altora, prin clevetiri. Mulţi dintre cei buni cred lesne că aşa este: "Omul simplu crede toate vorbele, dar cel priceput şi chibzuit ia seama bine cum sînt" (Prov. Sol. 14 15). Aşa crezu şi Isus Navi vorbele viclene ale Gabaoniţilor (Is. Navi 9). Aşa crezu patriarhul Iacob lui Laban, care îl primejduia (Fac. 29 15, 18—26; 34 41—42). Aşa a crezut Ionatan Macabeul lui Trifon, care l-a atras în cursă şi în pierzare (Mac. 12). Astfel, cei ce sînt vicleni, mişei, blestemaţi, aceia iscodesc viaţa, slăbiciunile şi păcatele altora mult mai buni şi mai cinstiţi decît ei, ca să-i clevetească, ponegrească şi necinstească. Tîlharii pe toţi îi ponegresc, zicîndu-le tîlhari, curvarii îi văd pe toţi curvari, beţivii le zic tuturor beţivi. Ori cu ce este întinat sau pătat emul clevetitor, aruncă spurcăciunea sa in spatele altera. Dar clevetitorii sînt tot dedesubtul celor clevetiţi ca şi diavolul căzut din ceruri dedesubtul fraţilor săi de ingerat, pe care îi tot clevetea (Ape. 12 10).
CLEVETITORII SÎNT PEDEPSIŢI GROAZNIC DE DUMNEZEU ÎNCĂ DIN VIAŢA ACEASTA. Deschizînd Sfînta Scriptură şi adîncindu-ne mai mult în istorisirile ei, vedem că Dumnezeu a pedepsit pe unii clevetitori cu boli grele, pe alţii cu morţi înfricoşate. Ce moarte cumplită avu Alchim după ce cleveti pe Iuda Macabeul? Domnul l-a lovit pe Alchim, i s-au împiedicat planurile, i se legă gura, slăbi şi muri (1 Mac. 9 54—56). Ce sfîrşit avu Datan, care cleveti pe Moisi ? Ce sfîrşit avu Core, care discredita pe Moisi ? Dar Abiron , care-1 ponegrea pe Moisi? Groază mare a căzut peste ei. . . S-a deschis pămîntul şi i-a înghiţit de vii împreună cu femeile, copiii, pruncii şi averile lor (Num. 16). Dar atîţia alţi israeliţi, care cîrtind, aruncau puhoi de clevetiri asupra lui Moisi la hotarele Edo-mului, ce sfîrşit au avut ?! înfricoşat !•• O mulţime de şerpi groaznici şi otrăvitori năvăliră asupra israeliţilor clevetitori. Şi în scurtă vreme a muşcat, înveninat şi omorît pe mulţi din ei (Num. 21 4—9). Cu felurite morţi înfricoşate au murit mulţi clevetitori în diferite vremi. Şi pe bună dreptate au venit acestea asupra celor ce-şi cleveteau semenii: fără veste, pe la spate, pe ascuns, din umbră şi întuneric. Adevărat, numai moartea poate închide gura clevetitorilor. Singură moartea face să tacă limba rea nărăvită. Unora ca aceia le zice Mîntuitorul: "Şerpi! Pui de viperă, cum veţi grăi voi cele bune fiind răi? Că din prisosinţa inimii grăieşte gura. Cum veţi scăpa de judecata gheenei" (Mt. 12
34 ; 23 33). Oare cu ce obraz pot clevetitorii năzui la Hristos în ceasul morţii? Cum vor putea ei să ceară iertare, cînd ei nu numai că nu au iertat, dar au şi rupt cu clevetirile lor pe cei greşiţi, adesea doar bănuiţi ? Cum putea-vor clevetitorii a cere iertare de la Dumnezeu, cînd ei în loc a ierta, au tras la judecăţi, au ocărit, ponegrit, făcut de batjocură pe aproapele lor ? Dumnezeu e foarte mînios asupra clevetitorilor şi-i alungă dinaintea Sa. Aceasta o adevereşte şi psalmistul David, zicînd: "Pe cel ce clevetea în ascuns pe vecinul său, pe acela l-am izgonit. .. îl voi pierde" (Ps. 100 5—6). Aceasta reiese şi din pilda robului nemilostiv, care gîtuia pe datornicul său (Mt. 18 23—35).
DUMNEZEU IARTĂ PE IDOLATRIZAŢI, DAR PE CLEVETITORI NU. Dumnezeeasca Scriptură ne adevereşte că rugăciunea lui Moisi avea mare putere şi trecere înaintea lui Dumnezeu. Rugăciunea lui îmblînzea pe Dumnezeu şi-L făcea milostiv spre cei greşiţi. Astfel, cînd poporul israelit, în lipsa lui din tabără, a făcut viţel de aur, dumnezei străini, idoli, cărora se închinară şi slujiră cu ospeţe, cîntece şi jocuri. . . Dumnezeu S-a mimat groaznic şi a hotărît să-i piardă cu totul de pe pămînt. Moisi văzînd idolatria poporului şi hotărîrea Domnului de a-i.pierde- "Lasă-Mă să-i pierd", s- a rugat lui Dumnezeu, şi Acesta, pentru rugăciunea lui, îi iartă (Eş. 32 2—14). Acum, cine îşi poate închipi" că Moisi, care cu rugăciunea sa dobîndi iertare pentru poporul îndărătnic şi idolatrizat, va fi neascultat vreodată de Dumnezeu? Totuşi, se întîmplă şi aceasta! Răutatea fără margini a clevetirii, a silit pe Dumnezeu să n-o ierte şi s-o pedepsească. Aici e de mirare, de necrezut pentru unii, şi totuşi este un mare adevăr. Acelaşi Moisi, ascultat mereu de. Domnul, se roagă pentru sora sa Măria, care cleve-tindu-1, s-a umplut de lepră, pe faţă şi pe corp, şi deşi Moisi se roagă strigînd: "Dumnezeule, scap-o pe ea", Dumnezeu nu-i ascultă rugăciunea. Atunci Moisi e silit s-o afurisească, s-0 despartă cîtva timp
de adunarea Dqmnului şi s-o canonisească spre a-şi ispăşi păcatul. Dar cu ce păcătuise ticăloasa pentru a se afurisi în acea urgie Dumnezeeasca? Nu făcuse altceva decît doar cîrtise asupra fratelui său Moisi, îl grăise de rău, îl clevetise împreună cu Aaron, că şi-a luat soţie neagră (ţigancă, arăpoaică), femeie etiopiancă. Şi iată, Dumnezeu, Care ascultase rugăciunea lui Moisi pentru iertarea unor păcate cumplite (Eş. 32;.comp. 1 Cor. 10 7), pe Măria proorocită, pentru c| grăise de rău, clevetise puţin pe fratele său, nu voi cu nici un chip s-o ierte! Domnul Dumnezeu a porupcit să fie îndepărtată, închisă afară din tabără, şapte zile. .. poate fiindcă adunarea mare de 3.000.000 de suflete nu putea pleca fără ea spre pămîntul făgăduinţei, altfel, i s-ar fi dat mai mult (Num. 12). Iată, şi de aici observăm că Dumnezeu cel mult milostiv şi îndurat, la vederea diavolescului păcat al clevetirii, este neîmblînzit, neiertător. Aşa- . dar, cum veţi socoti voi clevetitorilor ,că veţi pleca spre milostivire pe Dumnezeu, cînd voi nu aveţi milă de aproapele vostru, rupîn-du-1 cu muşcăturile clevetirilor voastre? Ce ziceţi voi în faţa acelei grozăvii ? Puneţi-vă în locul Măriei, care pentru clevetire se umpluse de lepră, căzuse în urgia Domnului, în boală grea, în afurisanie, în lepădarea din mijlocul adunării Domnului. Astfel vi se vor deschide ochii voştri, veţi vedea greutatea şi urmările cumplite ale diavolescului păcat al clevetirii, veţi cunoaşte primejdiile ce curg din neînfrînarea limbii voastre. Veţi observa ce nesocotinţă este aceia ? Ce rătăcire! Ce orbire! Ce întunecare! Ce prăpăstuire! Ce nefolos este să luăm seama la păcatele altora iar pe ale noastre să le neglijăm?! Să nu ţinem seamă că putrezim în ele? Ce folos este rîului care iese din albia sa pe deasupra malurilor sale, spălîndu-le, dacă duce cu sine toate gunoaiele, spurcăciunile... dacă el cu aceea se murdăreşte, se spurcă pe sine, rămînînd noroios, tulbure, urît ca apele Dîmboviţei ce trece prin Bucureşti în jos? Aşa şi cu clevetitorii! Ce folos au din clevetirea aproapelui dacă ei se umplu de uriciosul păcat al clevetirii cu atît mai mult cu cît acelea s-au. înmulţit şi se multiplică?! Noi sîntem rînduiţi aici în lume să înmulţim talantul încredinţat, nu să-1 îngropăm sau aruncăm, ştiind că de înmulţirea sau neînmulţirea lui atîrnă fericirea sau osîndă fiecăruia dintre noi (Mt. 25 14—30).
Acestea cunoscîndu-le, să ne lepădăm de păcat. Ştiind că numai Dumnezeu este Judecător drept, că judecarea şi osîndirea aproapelui prin clevetire îngreuiază Sufletul şi periclitează mîntuirea, în loc de a avea grijă de alţii şi să-i clevetim, să purtăm grijă fiecare de Sufletul nostru. Cine se ocupă de păcatele altuia şi le neglijează pe ale sale, se cufundă în ele, putrezeşte în ele. Să ţinem cont că: la fiecare din cele 24 de vămi ale văzduhului, la judecata particulară şi universală nu vom fi întrebaţi ce" păcate au alţii, ci de păcatele noastre. Clevetitorii vor da seama de păcatele lor,, de nu se vot li pocăit, dar mai ales de păcatele pe care le-au multiplicat clevetind Cu cît le-au multiplicat mai mult cu atît se vor cufunda mai mult în judecată, osîndă, muncă vremelnică şi veşnică. Dumnezeu ade seori strigă la ei să se pocăiască, dar la judecată va striga o dată pentru totdeauna: "Acestea ai făcut şi am tăcut. Mustra-te-voi şi voi pune înaintea ta păcatele tale" (Ps. 49 19—22 ; comp. Ps. 51 1—5; prel. d. K.E.D.K.A.D. o.p. şi Predici de Petru Maior).
CLEVETITORII CAD ÎN JUDECATA LUI DUMNEZEU. O! Clevetitorilor, care prin vorbele voastre aţi cauzat atîtea rele, aţi adus atîtea vătămări şi dureri fraţilor, surorilor şi părinţilor voştri: cauzîndu-le mii de întîmplări rele, suferinţe, nefericiri. . . văzîndu-vă încă nepedepsiţi, socotiţi poate că aceste clevetiri nu-s păcate ori ar fi unele uşoare şi lesne de iertat? Vai vouă, groaznic vă mai amăgiţi! Adunaţi urgie în ziua urgiei!? (Rom. 2 5—6). Nu vă înşelaţi cu gînduri amăgitoare. Ziua înfricoşatei Judecăţi se apropie. îngerii se gătesc a trîmbiţa. Judecătorul ya sta pe Scaunul de Judecată. Noi — toţi oamenii — din toate vremurile înviind din morţi, vom fi duşi pe nori înaintea Lui pentru a fi răsplătiţi după faptele noastre. Cărţile se vor deschide şi toate cele ascunse se vor vădi (Ape. 20 11
—15). La Judecata aceea universală o! clevetitorilor, vor sta de faţă: văduvele pe care le-aţi ponegrit şi le-aţi nedreptăţit, sărmanii pe care i-aţi despuiat de cinstea lor cu viclenia limbii voastre; oamenii cinstiţi pe care i-aţi făcut necinstiţi de lume; cei sfinţiţi pe care, cu murdăria limbilor voastre i-aţi mînjit, lipsindu-i de evlavia cuviincioasă; drepţii şi Sfinţii aceia izgoniţi şi foarte necăjiţi de clevetirile voastre...! Atunci Iisus Hristos — Dreptul Judecător — va pune înaintea clevetitorilor mulţimea fărădelegilor săvîrşite, mustrîndu-i groaznic cu cuvîntul psalmistului David: "Gura ta a înmulţit răutate şi limba *a ă împletit vicleşuguri! Şezînd împotriva fratelui tău ai clevetit şi împotriva fiului maicii tale ai pus sminteală..." (Ps. 49 19—23), prin clevetirile tale. Aşa şezînd lîngă peretele Bisericii ai clevetit asupra aproapelui tău! Şezînd la casa aceea: primărie, judecătorie, tribunal, şcoală... ai clevetit!
Şezînd la masa, petrecerea, ospăţul acela ai clevetit! Şezînd cu furca, cusătura... la foc în casă, în drum... ai clevetit! Şezînd în atelier sau prăvălie, ai clevetit !Şe-zînd în piaţă cu verdeţuri, poame, alimente de vînzare, ai clevetit! în căruţă, în maşină, în tren... ai clevetit! Şezînd pe plută ai clevetit! La săpat, arat, semănat, plivit, prăşit, secerat, cosit... ai clevetit! Mergînd la Biserică, lîngă ea, în ea şi venind de la Biserică spre casă, ai clevetit! Şezînd împotriva fratelui tău ai clevetit! Dar oare s-a sfîrşit aici cu răutatea ta ? Nu, ticălosule, nu, pentru că i n acelaşi timp cu clevetirile tale: "Ai pus sminteală fiului maicii tale!" Aceia, "fiii maicii tale" auzind clevetirile curgînd puhoi din gura ta, fiind mai slabi, se poticniră şi în urma auzirii clevetirii, cazură. Pentru clevetirile tale toţi, mai mult sau mai puţin, păcătuim. Şi tu nu te-ai lăsat de clevetiri! Tu lucrezi mereu acele nelegiuiri cu clevetirile şi urmările lor groaznice, dar eu am răbdat îndelung, nu te-am pedepsit cum meritai, ci am tăcut! Şi tu nele- giuitule, ai socotit că voi tăcea pururea, ai cugetat că sînt asemenea ţie? Nu, ci te'voi mustra şi păcatele tale le voi pune înaintea ta! 0, clevetitorilor, care tot mereu clevetiţi pe semenii voştri, înţe-lepţiţi-vă de fărădelegea cea mare a clevetirii, ca să nu vă prindă moartea nepocăiţi şi neîngrijiţi sufleteşte. " înţelepţiţi-vă dar cei ce aţi uitat pe Dumnezeu ca să nu vă răpească (moartea) neavînd cine să vă ajute" (Ps. 49 23).
Clevetitorilor! Auziţi ce vă aşteaptă ? Şi voi încă nu vă temeţi ? Nu vă cutremuraţi? Beţi ca apă, cu clevetirile voastre, toate răutăţile acelea ce curg din ele, nu numai ale voastre ci şi ale altora? Şi nu vă mai treziţi? Nu vă mai veniţi în fire? Nu vă mai lăsaţi de nelegiuirea aceea mare a clevetirilor?!
CANONISIREA CLEVETIREI. Clevetitor în limba românească — precum am mai văzut — înseamnă diavol, deci, clevetitorii sînt înrudiţi şi uniţi cu diavolul. Ei sînt nişte diavoli întrup ţi sau diavoli împeliţaţi, cum le mai zice Românul nostru. Diavolii este în ei şi ei sînt în diavolul (T.T. o.c. la Mt. 4 7; 2 Cor. 6 15), Clevetitorii sînt nişte pui de viperă, şerpi infernali, care învrăjbesc, turbură, otrăvesc şi ucid oamenii (Mt. 23 33 ; 3 7 ; 12 34; Ps. 54 1-5; 56 3—6; 93 3-10; 1 Cor. 6 10). Gîtlejurile clevetite rilor sînt nişte iaduri satanice care îmbălează şi otrăvesc pe semenii lor (Rom. 3 13
—18; Ps. 5 9). Limbile clevetitorilor sînt nişte diabolice ciocane, săbii şi săgeţi, dinţi răi, îndurerători, şi paşi şovăitori sînt cei fără credinţă în vreme de nevoie (Prov. Sol. 25 18-19; Ps. 58 6-8; 63 1—6;
139). Clevetirea e moartea Sufletului (P. o.c. p. 274).
Clevetitorii sînt un fel de cai ai diavolilor. Precum călăreţii pun pinteni cailor lor ca să galopeze, aşa şi dracii împintenesc pe clevetitori să galopeze prin lume cu ponegririle aproapelui lor, din loc în loc şi din om în om...
Pravila bisericească opreşte pe clevetitori un an şi doi ani de la Dumnezeiasca împărtăşanie şi cîte 18 metanii în zi, pînă se vor părăsi (P.B.G. p. 110; P.B. Sache. o.c. p. 124). Iată cu cîtă greutate se încarcă clevetitorii!!!
Clericii (şi mirenii) care vor ocărî (defăima, cleveti, ponagri) pe Preot sau pe Diacon, să se afurisească. Aşijderea şi cei care batjocoresc pe: şchiop, orb, rănit la picioare... (Apost. 56; 57; P.B.G. p. 104 (52); P.M.B. gl. 373).
Omul lumean nu se cuvine a înjura, a certa, sau a defăima pe Preot, nici a-1 vădi în lume, a-1 cleveti sau a-1 mustra în faţă, chiai de ar fi şi adevărate cele zise de dînsul; iar. de va cuteza lumeanul a face aceasta, să se dea anatemei, şi să se lepede de-la Biserică, că unul ca acela este despărţit de Sfînta Treime, şi se va trimite iu acelaşi loc cu Iuda Iscariotul. Asemenea şi cel ce-şi defăima pe sta-pinul său, că scris este: „Pe stăpînul poporului tău să nu-1 grăieşti de rău".
Nu se cuvinte lumenilor a porunci Preotului să intre la sfinţita Servire; că în voia lui este, cînd va vrea şi va socoti să servească Liturghia sau să cinte servirea-. Aşa zice marele Pa vel.
Cel ce înjură sau blesteamă (cleveteşte) pe vecinul său, trei zile să fie lepădat de la Biserică, mîncînd numai pîine şi bînd apă; că scris este: „Cel ce va zice fratelui, său nebune, vinovat va fi matcei focului" (Mt. 5 22; Iac. 1 19-20).
Cel ce va înjura pe Preot, un an să nu se împărtăşească; iar de va lovi cu palma sau cu băţul, trei ani să nu se împărtăşească; şi măcar de-1 va ierta Preotul, el totuşi se va canonişi.
Oricare dintre oamenii cei proşti, vor bîrfi (cleveti cu) ceva pe Preot, ori cuvinte spurcate, sau hule vor grăi la adresa Preotului, acela să aibă pocanie şase luni, sau un an, vai, vai (P.B.G. p. 104 (52); P.M.B. gl. 353).
De va blestema Preotul pe o femeie şi aceia va îndrăzni împotrivă a blestema pe Preot, anatema să fie; iar după vreme, de-i va părea rău, trei ani să se pocăiască şi metanii cîte o mie şi cinci sute (în zi). De va blestema (defăima, cleveti) Diaconul, pre Preotul sau Ipodiaconul, sau citeţul, să nu se asculte; ci să-i bată pe dînşii cu legea învăţătorilor Bisericii de 12 ori, ca pe nişte slugi mai mici ale Preotului... Femeia de va zice Preotului un cuvînt de ruşine, să se (scoată) din Biserică trei ani (să se) gonească.
Femeia de va învăţa pe Preot de Liturghia lui sau de ceasurile cele ce-i sînt lui făgăduite, de va fi foarte tînăr, iar ea va fi înţeleaptă, iar de-1 va învăţa şi de putere (ca o împuternicită, cum i se va năluci), ori să se părăsească, ori să se despartă. Iar de se va căi, şase luni să se pocăiască şi metanii
1000 în zi. De asemenea şi omul ce va birui sub această putere, aşijderea să se certe (P. B.G. p. 115 (119, 120, 126)).
Clevetitorii şi hulitorii sfinţiţilor Liturghisitori în această lume vor lua judeţul (judecata înfricoşată a)' lui Dumnezeu, şi mînia lui Dumnezeu, ca şi cei ce cleveteau mai înainte pe Moisi (P.B.G. p. 91 ( 7 ) ; Num. 12; 11 7 , 10, 33; 16).
Vadnicul (denunţătorul, pîrişul, ponegritorul) şi furul, un judet (aceiaşi judecată, pedeapsă sau osîndă)' iau (P.B.G. p. 110 (H8); Vezi şi pedeapsa în. iad a trădătorilor, vama 9).
Cine va blestema pe Preot, să fie proclet (blestemat, afurisit). Cine mînie pe Preotul sau pe Arhiereul, vraciul (doctorul) său su-fletesc, de mînia lui Dumnezeu vor fi aprinşi. Dacă blestemul părin-t i l o r trupeşti dezrădăcinează din temelie oasele fiilor sau fiicelor lor, cu atit mai vîrtos Părinţii cei sufleteşti şi locuitorii Sufletului, de-i va mînia cineva, va fi cu mult mai greu şi amar de cei ce-i va mînia (P.B.G. p. 104 (52)).
Părinţii bisericeşti opresc de la Sf. împărtăşanie pe clevetitori pînă se vor părăsi şi eurăţi de acel diavolesc şi infernal obicei. „Pîra sau clevetirea e lucrul diavolului" — zic Sfinţii Părinţi.
Clevetitorii de nu vor întoarce cinstea acelora pe care i-au despuiat de dînsa prin clevetirile şi ponegririle lor, să nu-i ierte Duhovnicul. . . Eresul, furtişagul şi clevetirea nu trebuiesc iertate de Duhovnici, după Sfintele Canoane ale Sfinţilor Părinţi. De nu va întoarce furul furtişagul celor pe care i-au păgubit, clevetitorul cinstea celor pe care i-au defăimat şi ereticul pînă nu va părăsi desăvîrşit eresul lui, să nu fie iertaţi (D.A.I. o.c. p 99; MP. o.c. p. 28 -29; P.M.B. gl. 373; P.B.G. p. 110 (88); Ps.
54 22 -24; 1 4 ; 23; 30 13-18; 68 14 -32; 108).
Asupra clevetitorilor care prin ponegririle lor infernale despoaie de cinste pe aproapele lor, mîniindu-1 cu îmbălările lor, se deslănţuiesc înfricoşatele blesteme ale psalmistului, care striga la ceruri cerînd răsplătire asupra clevetitorilor: „Dumnezeule, lauda mea. să nu o taci, că gura păcătosului şi gura vicleanului s-au deschis asupra mea. .. Grăit-au împotriva mea cu limbă vicleană şi cu cuvinte de uriciune m-au înconjurat, şi s-au luptat cu mine în zadar. în loc samă iubească, mă cleveteau, iar eu mă rugam... Şi au pus împotriva mea rele în loc de bune, şi uriciune în locul iubirei mele. Pune peste dînsul pe cel păcătos, şi diavolul să stea de-adreapta lui .Cînd se va judeca el, să iasă osîndit, şi rugăciunea lui să se facă în păcat. Fie zilele lui puţine, şi episcopia lui să o ia altul. Să-i fie feciorii lui săraci şi muierea lui văduvă. Mişcîndu-Se să se mute fiii lui şi să ceară, să se scoată din curţile casei lor. Să scuture creditorul toate cîte sînt ale lui, şi să jefuiască streinii ostenelile lui. Să fie feciorii lui în pierzare, într-un neam să se stingă numele lui. Pomenească-se fărădelegea părinţilor lui înaintea Dom- nului, şi păcatul maicei lui să nu se şteargă. Să fie înaintea Domnului pururea, şi să piară de pe pămînt pomenirea lui. Pentru că nu şi-au adus aminte a face milă, şi au izgonit pe omul cel sărac, nevoiaş şi umilit la inimă ca să-1 omoare. Şi a iubit blestemul, şi-i va veni lui; nu a voit blagoslovenia, şi se va depărta de la dînsul.
S-a imbiăcat cu blestemul ca şi cu O haină, şi a intrat ca apa in maţele lui şi ca untul de lemn în oasele lui. Să-i fie lui ca o hain i cu care se îmbracă şi ca un brîu cu care pururea se încinge. Acesta este lucrul celor ce mă clevetesc pe mine la Domnul, şi al celor ce grăiesc rele asupra Sufletului meu. .
. Blestema-vor ei, dar Tu vei blagoslovi; cei ce se scoală asupra mea să se ruşineze, iar sluga Ta se va veseli. îmbracă-se cei ce mă clevetesc pe mine cu ocară, şi să se învelească ca şi cu un veşmînt cu ruşinea lor" (Ps. 108 1 — 19, 27-28; comp. Ps. 68; 100 5-6; 139 7-77; Prov. Sol. 19 5 ; 2 Lege 19 16-
19; 2 Imp. 16 5-13; 3 Imp. 2 36-46).
Clevetirile sau ponegrirea aproapelui izvorăsc din: vrăjmăşie, ură, năravul rău din firea decăzută, din lipsa dragostei de Dumnezeu mai presus de orice, şi de aproapele ca de sine însuşi. „Eu
— zicea Mîntuitorul Iudeilor — am cunoscut că nu aveţi în voi dragostea lui Dumnezeu... pentru aceia
Mă necinstiţi. .. şi vreţi să Mă omorîţi" (Ioan 5 42; 8 49, 37, 59; 10 31-32). '
„Pe Imeneu şi Alexandru i-am dat Satanei, ca să nu mai hulească" (1 Tim. 1* 2 0 ) .
Un Părinte bisericesc zicea clevetitorilor ce-1 tot îmblăteau cu răutatea ponegririlor: „Eu ca un om am greşit, dar voi ca nişte diavoli m-aţi ponegrit. Domnul Dumnezeu îmi va ajuta de păcat a mă curăţa.. . dar voi tot negri veţi rămînea de nu vă veţi lepăda de acest păcat odios ce v-a băgat în iad jos". „Rid dracii de porumbe negre şi pe ei înşişi nu se văd". Alteori adăoga: „Vrei să ştii om îndrăcit? Fă-te că ai poticnit. Cîţi vor rîde-atunci de tine, toţi au duhul rău în sine. Cine are duh curat, va veni la ridicat".
CLEVETIŢII ÎNŢELEPŢI, SE FOLOSESC MULT. Clericii şi binecredincioşii Creştini ponegriţi sau clevetiţi, cu cît sufăr mai mult clevetirile, cu atîta mai mult se apropie de Mîntuitorul şi de Sfinţii Lui, care au tost: clevetiţi, nedreptăţiţi şi asupriţi. Cu cît rabdă şi se umilesc mai mult, cu atît mai mult se oţelesc, se folosesc şi se fericesc. Deci, e bine să binecuvînteze pe ceî care îi bles-teamă şi să se roage pentru cei care le fac necaz şi-i ponegresc, după pilda Mîntuitorului, Care S-a rugat pentru răstignitorii şi batjocoritorii Săi (Mt. 5 44; Lc. 23 34).
Sf. Arhidiacon Ştefan se ruga pentru cei ce-1 împroşcau cu pietre (F. Ap. 7 60).
Sf. Ambrozie dădea simbrie totdeauna unui tîlhar, care năvălea asupra lui ca să-1 omoare (V. Sf. „Spre Emaus", p. 174).
Sf. Episcop Taisie Ciprian, a poruncit ucenicului său Pontie să plătească 25 de galbeni călăului său, osteneala lui (V.Sf. 31 Aug. o.c.p. 1042; D. Ag. o.c. p. 169).
Sf. Episcop Policarp (ucenicul Sf. Ioan Evanghelistul) şi-a ospătat cu mîncare şi băutură gonacii săi ce-1 urmăreau a-1 prinde s i da torturătorilor (V. Sf. 23 Febr. o.c. p. 693).
Sf. Haralambie iertînd şi vindecînd pe muncitorii săi, a con-vertit la Creştinism pe mulţi idolatri (V.Sf. 10 Febr. o.c. pp. 337 — 340).
Sf. Antim Episcopul Nicomidiei, în groaznicile persecuţii sîn-g e r o a s e , pornite de Diocleţian asupra creştinilor (a. 303—311), se iiezeşte într-o seară cu zbirii stăpînirei păgîne, care l-au întrebat dacă ştie unde-i ascuns Episcopul Antim. El primindu-i cu bunătate, le-a spus să fie în pace, să doarmă liniştiţi la el peste noapte, că dimineaţă îl vor vedea pe cel căutat. Soldaţii au primit bucuroşi ospitalitatea şi găzduirea oferită... în dimineaţa următoare, mare le-a fost mirarea şi spaima, cînd văd pe Episcopul Antim păşind înaintea lor, zicîndu-le cu zîmbet: „Eu sînt acela pe care-1 căutaţi" (V. Sf.
3 Sept. o.c. p. 108).
Sf. Mucenic Foca grădinaiul, a primit, găzduit, ospătat şi odihnit în casa sa pe ostaşii stăpînirei idolatre, care-1 căutau să-1 omoare, de mîinile cărora a şi fost martirizat, luînd cununa muceniciei (V. Sf. 22 Sept. o.c. pp. 654 -6; D. Ag. o.c. p. 303).
Sf. Mucenic Mamant ospătează pe cei ce-1 căutau să-1 prindă (V. Sf. 2 Sept. o.c. pp. 77-79). Cuviosul Daniil vindecă pe femeia care-l învinuise de desfrî-nare şi se îndrăcise. De asemenea
şi pe un eretic cu toată familia lui care îl clevetise şi se îndrăcise (V.Sf. 11 Dec. o.c. p. 532; 545—6).
Din cele arătate pînă acum despre odiosul păcat al elevetirei, reiese clar marea noastră îndatorire de a ne feri de el din toate puterile, şi a lupta cu multă chibzuială spre a-1 dezrădăcina...
25) Am judecat (b) şi osîndit pe aproapele meu cu asprime — chiar şi pe nedrept —
nesocotind judecăţile lui Dumnezeu?
b) JUDECĂTORII APROAPELUI SE ÎNCARCĂ DE GRELE PĂCATE. Fiecare din noi oamenii avînd cunoştinţele noastre mărginite, adeseori am greşit şi greşim cînd ne pornim grebnic a judeca pe aproapele nostru pentru feluritele scăderi ale lui. Mîntuitorul nostru Iisus Hristos, m dragostea Lui nemărginită pentru a ne scăpa şi de acest greu păcat, ne-a hotărît a nu judeca pe nimeni pripit, uşuratic şi cu asprime.
într-una din zile mergînd Sf. Nifon către Biserică la rugăciune, a văzut un om făcînd fărădelege pe cale, şi l-a osîndit în mintea sa. După ce a venit în Biserică, ridieîndu-şi ochii după obicei către Icoană, îndată a văzut pe Prea Curata Născătoare de Dumnezeu cu faţa înfricoşată şi posomorită, întoreîndu-se de către dînsul. Sf. Nifon s-a înspăimîntat, şi căutînd în jos, şi-a zis: „Vai
mie păcătosul, numai o bucurie ave?m, adică chipul Tău Stăpîna Prea Sfînta, iar acum şi acesta îşi întoarce faţa sa, şi nu ştiu pentru care vină". Apoi adunîndu-şi gîndurile, abia şi-a adus aminte, că a osîndit pe cel ce păcătuia, şi a priceput că pentru aceea Maica Domnului îşi întoarce faţa Sa de la dînsul. Atunci suspinînd din adîncul inimii sale, a zis cu plîngere: „Dumnezeule, iartă-mă pe mine păcătosul; căci iată, am răpit slava şi dregătoria Ta, şi am osîndit pe aproapele meu, mai înainte de a-1 judeca Tu. însă mi-luieşte-mă Stăpîne, căci spre Tine nădăjduieşte Sufletul meu, şi de acum nu voi mai osîndi niciodată pe fratele meu". Acestea şi mai multe zicînd cu lacrimi, a căutat iarăşi către Icoană, şi a văzut-o zîmbind ca şi mai înainte, şi de atunci cu mare pază a început a se • feri de a nu mai osîndi. Aceasta se făcea totdeauna: cînd i se întîm-pla a greşi cu ceva, apoi Prea Curata Maica lui Dumnezeu îşi întorcea fata sa, şi cu aceasta se îndrepta Nifon şi se bucura. . . (V. Sf. 23 Dec. o.c. pp. 1157-8).
Siinţii se fereau foarte mult de a judeca sau a vădi pe aproapele lor (Vezi nota întrebării 320 din această carte).
Cînd te-ajunge piatra urii
Veselă să-ţi fie vatra.
Numa-n pomul plin de roade
Azvîrl oamenii cu piatra...
SF. EFREM ŞIRUL JUDECĂ GREŞIT PE SF. VASILE; APOI CĂINDU-SE, REVINE. Marele luminător al pustnicilor Siriei, cunoscînd din luminarea Duhului Sfînt şi din auzite, desfă- şurarea strălucitei activităţi pastorale a Sf. Vasile cel Mare, s-a rugat cu osîrdie lui Dumnezeu să-i descopere despre acest luminat Păstor sufletesc. Atunci a văzut în vedenie un stîlp de foc uriaş, al căruia capăt ajungea pînă la cer. Pe cînd se minuna de măreţia acelui stîlp de foc, a auzit Un glas de sus, zicîndu-i: „Efreme! Efre-me! în ce chip vezi pe acest stîlp de foc, astfel este şi Vasile. . .". Cuviosul Efrem dorind mult să-1 vadă pe Sf. Vasile, ş-a luat cu sine un tălmaci, pentru că nu ştia greceşte, şi a mers în Cesaria.
în ziua praznicului Arătării Domnului, Sf. Efrem s-a dus dis-de dimineaţă la Biserică. De acolo privind cum Marele Arhiereu era îmbrăcat în haine luminoase şi înconjurat de clerul său îmbrăcat luminat, a zis către tovarăşul său: „în zadar ne-am ostenit frate, căci acesta fiind într o astfel de rînduială, nu e precum l-am văzut eu". Intrînnd în biserică, de vreme ce se îndoia de sfinţenia Marelui Ierarh, văzîndu-1 că trăia în slavă şi cinste omenească, s-a retras într-un ungher al Bisericii la loc ascuns, zicînd în sineşi: „Degeaba ne-am mai ostenit, suferind sărăcie de bună voie, greut a t e a şi zăduful zilei, că nimica n-am sporit, acesta însă, fiind în a t a t a slavă şi cinste, este stîlp de foc. Ma minunez!. . .". Pe cînd cugeţa el aşa, Sf. Vasile, fiind înştiinţat de Duhul Sfînt, a trimis pe Arhidiaconul său să-1 cheme în Sf. Altar. Cuviosul i-a răspuns c a s i n t străini, din depărtare, şi Arhiepiscopul nu-i cunoaşte. Arhidiaconul s-a dus la Sf. Altar. Atunci Sf. Vasile citea sfintele cărţi inaintea poporului care-1 asculta. Cuviosul Efrem a văzut o limbă de loc grăind prin gura Sf. Vasile, şi căzînd în genunchi, a dat slavă l u i Dumnezeu, zicînd: „Cu adevărat, stîlp de foc este acesta, şi Duhul Sfînt grăieşte prin gura lui".
Sf. Vasile iarăşi a trimis pe Arhidiaconul său la Sf. Efrem ca sa-i zică: „Domnule Efrem, vino şi intră în Sf. Altar, că te cheamă A i hiepiscopul!" La chemarea aceasta, Cuv. Efrem a proslăvit pe Dumnezeu, şi după săvîrşirea Sf. Liturghii, s-a închinat Marelui Arhipăstor, dîndu-şi unul altuia sărutare Sfînta. După aceia Sf. Vasile 1-a hirotonit pe Sf. Efrem în Diacon; iar a treia zi în Preot, şi pe tălmaciul său în Diacon... (V. Sf. 1 Ian. o.c. pp. 72 — 77).
Vedeţi? Dacă acest Mare luminat luminător, Sf. Efrem Şirul, a judecat greşit despre Sf. Vasile, cu cit mai mult noi, cărora ne trebuie încă multă, cît mai multă lumină!? Deci, să nu mai fim grabnici în a judeca pe alţii, ca să nu cădem în osîndă.
JUDECĂTORII APROAPELUI SE DESPOAIE DE DAR ŞI DEVIN ANTIHRIŞTI. Un bătrîn oarecare mînca în fiecare zi cîte trei po'smagi (pesmeţi). La acest bătrîn a venit un frate, şi şezînd ei să mănînce pîine, a pus fratelui trei posmagi. Văzînd bătrînul că încă-i mai trebuieşte, i-a mai adus alţi trei posmagi, şi dacă se saturară, s-au sculat. Bătrînul însă a judecat pe fratele şi i-a zis: „Frate, nu trebuie să slujim trupului". Fratele cerînd iertare de la bătrînul, a plecai.
A doua zi a venit vremea să mănînce bătrînul, şi şi-a pus trei posmagi după obicei şi tot îi mai era foame, însă s-a înfrînat pe sine. A doua zi iar a pătimit aşijderea. Astfel bătrînul a început a slăbi, şi a priceput că aceasta i s-a întîmplat lui pentru depărtarea lui Dumnezeu. El s-a aruncat pe sine înaintea lui Dumnezeu cu lacrimi, şi se ruga pentru necazul ce i s-a întîmplat. Rugîndu-se, el, îndată a văzut pe îngerul lui Dumnezeu, care îi zise lui: „Pentru că ai judecat pe fratele ţi s-a întîmplat aceasta. Să ştii dar, că cel ce poate să se înfrîneze pe sine, sau altă faptă bună face, nu numai din voia sa le face, ci Darul lui Dumnezeu este care îl întăreşte pe om" (P. o.c. p. 377 1).
PUSTINCUL DESPUIAT DE DAR PENTRU JUDECAREA APROAPELUI PĂCĂTOŞIT. în yremile de demult trăia într-o pădure, departe de lume, un călugăr, care îşi petrecea zilele în post şi rugăciuni, ducînd o viaţă curată. El era plăcut lui Dumnezeii aşa de mult pentru cuvioşia lui, încît îngerul păzitor, care stă nevăzut lîngă fiecare adevărat creştin sau creştină, i se arăta şi stătea de vorbă cu dînsul. Trăind aşa pustniceşte acolo vreme îndelungată, îmbătrîni ca orice om, şi începu a se gîndi la moarte. . .
într -o zi umblînd prin pădure după poame şi bureţi de mîncare, vede pe drum nişte oameni, care duceau pe un tîlhar osîndit la moarte, să-1 pedepsească. Văzînd el acest lucru, îşi zise în sine:
„Aşa-i trebuie! Să-şi ia pedeapsa pentru faptele mi rele!. . ."Cugetarea aceasta osînditoare aproapelui primejduit, pe care cu nimic nu l-a sprijinit, grairea aceasta de rău, clevetirea sau ponegrirea asta aspră, asupritoare Sufletului necăjit, osîndit de mulţimea lumii zăcîndă în cel rău (1 Ioan 5 19; comp. Gal. 6
1—8; Rom. 2; 14 4. 13; Mt. 7 1—5; Mc. 4 24), l-a prăpăstuit groaznic pe bietul călugăr. A mîn'at pe Dumnezeu, înălţîndu-se şi umflîndu-se cu slava deşartă prin ele -etirea aproapelui său necăjit, a mîhnit şi depărta.t pe îngerul păzitor, a bucurat şi apropiat de sine pe diavoli, cu care s-a înfrăţit şi înnegrit prin ponegrirea semenului său, s-a despuiat de Darul lui Dumnezeu. După puţin timp s-a trezit asemenea unei case jefuită de tîlhari, incendiată, pradă flăcărilor. Din acea clipă nesocotită, a simţit un gol în fiinţa sa, cum simţim şi noi care avem un Suflet viu, după săvîrşirea vreunui păcat: contra Duhului Sfînt, strigător la cer, de moarte, contra celor zece porunci, cînd săvîrşim vre-un păcat din cele streine, etc.
Din ziua aceia în care el a judecat astfel în mintea sa pe omul acela, decăzut, nefericit şi primejduit, îngerul nu i s-a mai arătat. Atunci călugărul s-a mîhnit groaznic. Se mira şi cugeta în sine: ce păcat a făcut de a mîniat aşa de mult pe Dumnezeu. Neputînd a-şi a.duce aminte deloc de vre-un păcat mare, căzu la pămînt, şi n-a mîncat nici n-a băut nimic trei zile şi trei nopţi, plîngînd şi rugîndu- se lui Dumnezeu cu pocăinţă. După acea aspră mîhnire şi plîngere mare, a venit iarăşi îngerul la dînsul şi i s-a arătat. Călugărul înseninîndu-se la faţă, a zis îngerului: „Spune-mi Sfinte îngere păzitor, cu ce păcat am nemulţumit eu pe Dumnezeu de nu mi te-ai arătat atîta amar de vreme? Spune-mi, rogu-te, cu ce nelegiuire m-am împovărat eu ca să mi-o ispăşesc prin pocăinţă şi să-mi redobîndesc liniştea Sufletului?" Atunci îngerul îi răspunse: „Tu ai păcătuit, judecind în mintea ta pe nefericitul acela pe care cei cîţiva oameni îl duceau pe drumul din pădure la spînzurătoare. Numai Dumnezeu Singur poate fi Judecător drept al oricărui om şi al întregii lumii. Omului, îndeosebi, se cere să fie întîi de toate judecătorul faptelor sale şi să nu osîndească cu grabă pe aproapele lui, nefiind pus judecător. Mila lui Dumnezeu însă e mare, şi daca te vei pocăi din tot Sufletul, vei dobîndi curînd iertarea. Ia creng u t a aceasta cu aste trei ramuri uscate de la mine şi să n-o lepezi n i c i o d a t ă , iar cînd te vei culca să dormi, pune-o sub cap drept perină. Să părăseşti acest loc pustiu şi să trăieşti în mijlocul oame- n i l o r , eerşindu-ţi pîinea ta de toate zilele pe la casele lor. Dacă V R E - unul te-ar primi să te odihneşti peste noapte, să nu rămîi la nimeni mai mult decît o singură noapte. Aşa să trăieşti pribegind, pana vei face o faptă bună şi plăcută lui Dumnezeu şi va înverzi s i înfrunzi crenguţa asta uscată. Aceasta este pedeapsa ce ţi se dă, pentru că te-ai făcut judecătorul nechemat al aproapelui tău. Dar c i n d vei'vedea că pe ramura aceasta uscată vor creşte trei rămu-rele verzi, să ştii că Dumnezeu te-a iertat". Acestea zicînd îngerul, s a făcut nevăzut de la ochii lui.
Bătrînul călugăr a luat crenguţa uscată de la înger, a ieşit din pădure şi s-a întors iarăşi în lumea de care de mult se lepădase şi n-o mai văzuse. Rătăcind din loc în loc, cerşind pîine şi adăpost, iar uneori trăind zile întregi lipsit de ele, îşi ispăşea păcatul săvîrşit. Aşa s-a canonisit el vreme îndelungată, pînă cînd iată că ajunge odată într-o pădure, şi iiind ostenit de călătorie, intră în ea. Acolo căută vre-un loc de odihnă mai potrivit. Mergînd el o bucată de loc, dă peste o peşteră în care licărea
un foc, iar dinaintea focului şedea o femeie bătrîna. Călugărul se apropie de dînsa şi zise. „în-dură-te de mine, rogu-te, bătrîno, şi mă lasă să rămîn în noaptea aceasta în peştera asta, că sînt tare ostenit".
— Cu mare bucurie te-aş primi, Părinte, dar nu pot. Uite, voi mărturisi în frica lui Dumnezeu, că am trei feciori şi toţi sînt hoţi şi se feresc de oameni. N-arh voie să primesc pe nimeni aici, iar de vor veni şi te vor afla aici, nu-mi va fi bine nici mie, nici dumitale.
— Nu te teme bătrîno, că nu sînt un om de-ai stăpînirii din pricina căruia feciorii să te
mustre, şi oricît de răi or fi, cred că se vor milostivi de un biet bătrîn călugăr, fără adăpost".
Femeia l-a primit şi l-a lăsat să se culce într-un colţ al peşterii, punîndu-şi sub cap, în loc de căpătîi, crenguţa uscată pe care-o avea de la înger. Bătrîna mirată de venirea lui neaşteptată, acum nu se dumerea nici de rostul crengii lui de sub cap, şi-1 întrebă de ce şi-a pus capul pe acea creangă? Călugărul a început a-i istorisi greşala ce făcuse şi pedeapsa ce i-a dat-o Dumnezeu pentru ispăşirea ei. Cînd auzi bătrîna că pentru atîta lucru, pentru o grăire de rău, pentiu o cleveteală, pentru judecarea şi osîndirea aproapelui său, el e nevoit a rătăci cerşind hrană şi adăpost prin lume, pînă va înverzi crenguţa aceia uscată, se cutremură de spaimă şi început a zice, plîngînd cu amar: „Of! Doamne! Dacă un călugăr "este atît ele aspru pedepsit pe lumea asta, numai pentru un gînd
sau un cuvînt vinovat, apoi cum vor ii osînditi feciorii mei, cînd vor veni înaintea judecăţii lui Hristos?!..."
Pe la miezul nopţii au venit în peşteră şi cei trei fraţi, tîlhafi. Cum au zărit pe bătrîn dormind înlăuntru, au zis încruntaţi către bătrînă: „Ce-ai făcut mamă? Cine-i omul care doarme în fund? De cîte ori ţi-am spus noi să nu primeşti om strein în peştera noastră ?"
— Cum să nu-1 primesc — dragii mei — dacă şi el este un păcătos mare, care îşi duce acum rătăcind, pedeapsa păcatelor sale!" Hoţilor le fu de mirare auzind acestea, căci nu-şi puţeau închipui ce isprăvi grozave putea face un moşneag ca acela. Şi cu ciuda potolită se apropiară de el. Chipul bătrînului alb ca zăpada, văzut la lumina slabă a focuşorului din peşteră, cum dormea în haină lui sărăcăcioasă şi cu creanga sub.cap, îndioşară pe doi dintre fraţi; numai al treilea, mai răutăcios decît ceilalţi doi, îl clătină cu piciorul, zicînd: „Ei, moşule! Ia ascultă, cine eşti şi ce cauţi pe aici? Spune-ne şi nouă ce isprăvi ai făcut şi ce păcate grozave ai săvîrşit de-ai ajuns să cauţi adăpost prin peştera noastră?" Moşneagul trezindu-se, s-a ridicat din ungher. Din una în alta, începu a le istorisi şi lor, cum spusese şi bătrînei, păcatul făcut. El le-a vorbit aşa de blînd şi cu atîta durere sufletească, încît a înduioşat Sufletele hoţilor. Aceia aducîndu-şi aminte la rîndul lor de nelegiuirile şi păcatele grozave ce săvîrşiseră în viaţă, au început a simţi o mare mustrare de cuget. Cu Sufletele zdrobite, au început a mărturisi cu toţii păcatele şi a se ruga lui Dumnezeu de iertare. Plînsetele bătrînei, rugăciunile călugărului, suspinurile hoţilor, care răscoleau îngînduraţi adîncurile lor sufleteşti, şi lumina focului ce ardea tainic între ei, prefăcu peştera tîlharilor în chilie de pocăinţă, într-o bisericuţă luminătoare de Suflete, curăţitoare de păcate! Abia tîrziu îi cuprinse somnul.
Dimineaţa cînd s-au trezit, bătrîna şi cei trei feciori au voit să scoale şi pe moşneag. Acesta însă nu mai era viu.. Peste noapte trecuse în somnul de veci. Din creanga aceea uscată de sub cap ieşiseră trei rămurele verzi înfrunzite. . . Săvîrşise o faptă bună, întorcînd trei păcătoşi la pocăinţă,,.şi prin împlinirea, canonaşului acestuia, scăpase de canonul cel mare al muncilor veşnice. . .
Despre despuierea de Dar şi transformarea în antihrişti a judecătorilor şi osînditorilor aproapelui, vezi vama 20 întrebarea 320, nota, din această carte.
PUSTNICUL JUDECAT RĂBDA... ŞI CEL CE L-A JUDECAT SE ÎNDRĂCEA. în zilele I.P.S. Ioan Milostivul, Patriarhul Alexandriei, a venit în Alexandria un monah, cu numele Vitalie, din Mănăstirea Cuviosului Sirida. Acela avînd şaizeci de a n i de La naşterea, sa, şi-a ales o viaţă ca aceasta, care oamenilor celor ce socotesc cele din afară, li se părea a fi rea şi necurată, însă e r a Dumnezeu, Cel ce priveşte cele dinlăuntru şi ispiteşte inimile, ora plăcută şi bine primită. Stareţul acela voind ca în taină să întoarcă la pocăinţă pe cei păcătoşi şi fărădelege, singur prin păre-r e a omenească se arăta a fi păcătos şi fărădelege, în acest fel: A s c r i s pe toate desfrînatele care erau în Alexandria, şi pentru fiecare facea rugăciuni cu dinadinsul către Dumnezeu, ca să le întoarcă de l a viaţa cea păcătoasă. Dimineaţa se ducea în cetate la luciu p i n ă seara, şi lua plată pentru osteneala de peste zi, cîte doisprezece l u n i de aramă. Pe un ban de aramă îşi cumpăra bob şi-1 mînca d u p ă apusul soarelui, pentru că lucrînd toată ziua, se ostenea, iar cu ceilalţi bănişori se ducea în casa de desfrînare
şi-i dădea unei desfrînate, zicîndu-i: „Te rog, ca pentru aceşti bănişori să te păzeşti toată noaptea aceasta în curăţie, neprimind pe nimeni la păcat". Şi se închidea cu dînsa în aceiaşi cămară. Femeia aceia se odihnea pe patul său; iar elstînd într-un colţ, petrecea toată noaptea fără somn, citind încetişor psalmii lui David şi se ruga pentru dînsa către Dumnezeu pînă dimineaţa. Cînd ieşea dela dînsa, o jura să nu spună nimănui fapta lui. Aşa făcea el în toate zilele, ostenindu-se în post, şi intrînd în toate nopţile la desfrînate, petrecea fără somn şi în rugăciuni. Astfel, în fiecare noapte intra la alta, pînă ce le înconjura pe toate, şi apoi iarăşi începea de la cea dintîi.
Dumnezeu văzînd o chinuire ca aceea a robului Său, i-a sporit scopul; că unele din desfrînate ruşinîndu-se de o faptă bună ca aceia a lui Vitalie, se sculau la rugăciune, făceau metanii împreună cu dînsul şi se rugau. El le sfătuia spre pocăinţă, le îngrozea cu înfricoşata Judecată şi cu veşnica muncă din gheenă, le făcea să aibă nădejdie prin milostivirea lui Dumnezeu şi prin îndulcirea în cer de veşnicile bunătăţi. Acelea venind în frica lui Dumnezeu, se umileau, şi făgăduiau ca să-şi îndrepteze viaţa lor. Şi multe dintre ele, lepădînd neruşinarea păcatului, se măritau după bărbaţi legitimi; iar altele voind mai mult să petreacă în curăţie, se duceau în Mănăstiri de femei, şi petreceau în pustnicie cu lacrimi restul vieţii lor; iar altele vieţuiau în lume fără bărbat, hrănindu-se din osteneala mîinilor lor, şi nici una din aceste desfrînate nu îndrăznea ca să arate cuiva viaţa cea curată a lui Vitalie. Odată una dintre ele a început a spune oamenilor că Vitalie nu vine la dînsele pentru păcat, ci pentru a lor mîntuire. Auzind de aceea Vitalie, s-a mîhnit că i se vădeşte viaţa lui cea curată, şi s-a rugat lui Dumnezeu ca să pedepsească pe acea femeie, ca şi celelalte să aibă frică.
Atunci îndată, cu voia lui Dumnezeu, s-a îndrăcit acea femeie, care lucru văzîndu-1 celelalte desfrînate, s-au temut foarte mult, şi nu mai îndrăzneau nicidecum ca să arate ceva oamenilor despre sfinţenia lui Vitalie. După ce s-a îndrăcit femeia, oamenii z i c e a u : „Vezi că ţi-a răsplătit Dumnezeu de oarece ai minţit, zicînd că nu pentru desfrînare intră la voi monahul acela; iată, s-a făcut arătare despre dînsul, că este desirînat". Şi se sminteau de dînsul toţi, şi în toate zilele îl ocărau, zicîndu- i:'„Du-te ticălosule, că te aşteaptă desfrînatele". Şi scuipau asupra lui.
El răbdîndu-le pe toate cu blîndeţe, asculta dosădirile şi ocările ce i se făceau de oameni, mînghndu-se cu duhul că-l socotesc oamenii să este atît de păcătos. Uneori răspundea celor ce-1 ocă- rau: „Oare nu sînt şi eu om trupesc ca toţi oamenii? Au doară Dumnezeu a zidit pe monahi fără trupuri? Cu adevărat, şi monahii sînt oameni". Alţii îi ziceau: „Părinte, ia-ţi de soţie pe una dintre aceste desfrînate, şi leapădă chipul monahicesc, ca să nu se hulească cinul prin tine". El însă, ca şi cum mîniindu-se, le răspundea: „Nu vă voi asculta pe voi, căci ce fel de bine îmi va fi de voi lua femeie, să mă îngrijesc de dînsa, de copii, de casă, şi să petrec zile grele în griji şi osteneli, şi pentru ce mă judecaţi? Oare veţi răspunde pentru mine înaintea lui Dumnezeu? îngrijiţi-vă fiecare de voi, iar pe mine lăsaţi-mă, pentru că Unul Dumnezeu este Judecătorul tuturor, Care v-a răsplăti fiecăruia după faptele lui-"
Astfel, Cuviosul îşi tăinuia fapta cea bună înaintea oamenilor, iar unii dintre clerici l-au clevetit la Prea Sfinţitul Patriarh aî Alexandriei, Ioan Milostivul, zicînd: „Un stareţ oarecare sminteşte toată cetatea, intrînd în toate nopţile în casele desfrînatelor". Patriarhul însă nu credea pe clevetitori, fiind învăţat de mai înainte dintr-o întîmplare ce se făcuse, cînd un monah întreg-înţelept şi sfînt, care era din fire famen şi botezase pe o evreică, l-a bătut fără vină, crezînd pe clevetitori — precum se scrie despre aceasta în viaţa lui; De aceea adueîndu-şi aminte, îngrozea pe cei ce .cleveteau pe Vitalie, şi le zicea: „încetaţi de la osîndire, şi mai ales pe monahi să nu-i osîndiţi. Oare nu ştiţi de un lucru ce s-a făcut altă dată la întîiul sobor, din Nicheia, cum fericitului împărat Constantin, oarecare din episcopi şi clerici, au scris unul asupra altuia lucrurile cele rele ? Iar el porunteind să aducă o luminare aprinsă, şi necitind scrisorile acelea, le-a ars, zicînd: „Chiar de aş fi văzut cu ochii mei pe vreun Episcop, Preot sau pe vreun monah păcătuind, l-aş fi acoperit cu haina mea, ca nimeni altul să nu-1 vadă pe el greşind". Aşa înfrunta Prea Sfinţitul Patriarh pe clevetitori, iar robul lui Dumnezeu Vitalie nu înceta a se îngriji pentru mîntuirea Sufle-, telor păcătoşilor, neştiind nimeni despre faptele cele bune ale lui, pînă la sfîrşitul vieţii.
într-una din zile, cînd se făcea ziuă, Cuviosul Vitalie ieşind din casa desfrînatelor, l-a întîmpinat un tînăr desfrînat care mergea, la femei desfrînate pentru păcat. Acela întinzîndu-şi mîna a lovit tare peste obraz pe stareţ, zicîndu-i: „Ticălosule şi necura-tule, pentru ce nu te pocăieşti şi nu te lepezi de necurata ta viaţă, ca prin tine să nu se batjocorească mai mult Numele lui Hristos?" Slîntul i-
a răspuns: „Să mă crezi pe mine omule, că pentru mine smeritul vei lua şi tu peste obraz o lovire ca aceea, încît toată Alexandria se va aduna la plîngerea ta". După puţine zile Cuviosul Vitalie închizîndu-se în chilia sa, foarte mică, pe care şi-o zidise lîngă porţile ce se numeau „ale soarelui", s-a mutat către Domnul, neştiind nimeni.
în acel timp, aceluiaş desfrînat care a lovit peste obraz pe Cuviosul stareţ, i s-a arătat diavolul în chip de arap înfricoşat, şi l-a lovit peste fată tare, zicîndu-i: „Primeşte această lovitură pe care ţi-o trimite monahul Vitalie".' îndată omul acela s-a îndrăcit, şi zăcînd, tremura, spuma, îşi rupea hainele de pe dînsul, şi prin glas înfricoşat făcea zgomot mare, încît toată Alexandria se adunase la plînsul lui cel de spaimă. Muncindu-se el mult timp de diavol, şi după cîteva ceeasuri venindu-şi puţin în fire, a alergat la chilia lui Vitalie, strigînd: „Miluieşte-mă robule al lui Dumnezeu, că am greşit către tine, mîniindu-te foarte mult, şi lovindu-te peste obraz. Iată că şi eu, după proorocia ta, am luat vrednică pedeapsă". Astfel strigînd, alerga degrabă, uimîndu-i tot poporul. După ce însă s-a apropiat de chilia stareţului, îndată diavolul izbind pe tînăr de pămînt, a fugit.
Venindu-şi în fire omul acela, a început a spune poporului, cum a lovit peste obraz pe stareţ, şi cum stareţul i-a proorocit de pedeapsa ce va lua pentru el; şi bătea în uşa chiliei, dar nu i-a răspuns. Apoi deschizînd uşa cu sila, l-a găsit în genunchi, stînd la rugăciune, iar Sufletul lui cel Sfînt se dusese către Dumnezeu, în mîinile lui ţinea o hîrtie scrisă aşa: „Bărbaţi Alexandreni, nu osîndiţi mai înainte de vreme, pînă ce Domnul, Judecătorul cel Drept, va veni". în acelaşi ceas a sosit şi femeia cea îndrăcită, care începuse altă dată a face arătare la oameni despre curăţia lui Vitalie, precum s-a zis despre dînsa mai înainte. Aceea înştiinţîndu-se din o arătare îngerească despre sfîrşitul Cuviosului, a alergat şi s-a atins de cinstitele lui Moaşte, şi îndată s-a liberat de diavol. Pînă şi şchiopii şi orbii au început a dobîndi tămăduiri, atingîndu-se de Cuvios.
Auzind de moartea stareţului toate femeile acelea, care prin sfătuirea lui se întorseseră prin pocăinţă la Dumnezeu, s-au adunat la dînsul cu luminări şi cm tămîie, plîngînd după Părintele şi învă- ţătorul lor. în acea vreme la tot poporul povesteau bunătăţile stareţului, cum că nici cu mîna măcar nu s-a atins de vreo una din ele, şi nu spre păcat, ci spre mîntuire intra la ele. Poporul mî-nîniindu-se pe dînsele, zicea: „De ce aţi tăinuit înaintea noastră
sfintenia acestui Părinte, iar noi neştiindu-1, îi greşeam, osîndindu-l si ocărîndu-l mult"? Femeile acelea răspundeau: „Ne temeam, deoa-rece ne îngrozea cu mari blesteme, ca să nu spunem nimănui acea taină a lui; iar cînd una din noi a început să spună taina lui la oameni, îndată s-a îndrăcit. Astfel, fiecare din noi temîndu-ne de o pedeapsă ca aceea, tăceam. Poporul se minuna de un rob ca acesta al lui Dumnezeu, care prin chip minunat îşi tăinuia stinţenia vieţii sale înaintea oamenilor, şi de toţi se socotea că este păcătos şi necurat, care însă era prieten al lui Dumnezeu, şi vas curat al Sfintului Duh. Oamenii au început a se defăima pe sine, ruşinîndu-se de necunoştinţa lor; căci pe un plăcut al lui Dumnezeu ca acela l-au osîndit, şi cu dosădiri au amărît pe cel nevinovat şi curat, cu inima.
Auzind de toate acestea cu deamănuntul Prea sfinţitul Patriarh Ioan cel Milostiv, a mers împreună cu tot clerul său la chilia stareţului, şi văzînd scrisoarea cea mai sus zisă, prin care sfătuia a nu osînai pe nimeni, văzînd minunile cele făcute, a zis către clericii aceia, care cleveteau pe Cuviosul:
„Să ştiţi, că de v-aş fi ascultat şi v-aş fi crezut pe voi, şi aş fi supărat cu nevinovăţie pe Sfîntul stareţ, apoi mie mi s-ar fi dat de către acel arap peste obraz lovirea aceea, pe care omul acela o pătimit-o. Dar eu smeritul mulţumesc lui Dumnezeu, că n-am ascultat clevetirile voastre, şi m-am izbăvit de păcat şi de izbîndire ". Iar clevetitorii şi osînditorii Cuviosului se ruşinau foarte. Apoi Prea Sfinţitul Patriarh luînd Moaştele Cuviosului Vitalie, îl petrecea tot poporul din cetate, şi femeile cele ce se pocăiseră de păcat, plîngînd şi tînguindu-se, l-au îngropat cu cinste, slăvind pe Dumnezeu, Cel ce are mulţi robi ai Săi tăinuiţi. Omul cel ce pătimise de la diavolul lovirea, s-a lepădat d( lume, şi s-a făcut monah, şi mulţi dintre Alexandreni îndreptîndu-se prin chipul vieţii lui Vitalie celei atît de îmbunătăţite, şi-au pus aşeză-mînt, ca să nu mai osîndească pe nimeni. Cărora şi noi să le urmăm, cu rugăciunile Cuviosului Părintelui nostru Vitalie, şi cu Darul Domnului nostru - Iisus Hristos, Căruia se cuvine slava în veci. Amin (V. Sf. 22 Aprilie, o.c. pp. 647-658).
FALSITATEA JUDECAŢILOR OMENEŞTI. într-o cetate doi călugări mergeau la o slujbă. Pe cînd unul dintr-inşii trecea pe la un loc, 1-a strigat pe el o curvă, zicînd: „Mîntuieşte-mă pe mine, Părinte, precum a mîntuit Hristos pe curva aceea". Atunci el, neîngrijindu-se de omeneasca ruşine, i-a
zis ei: „Vino după mine". Astfel luîndu-o de mînă, a ieşit cu ea printre poporul din cetate; sub privirile tuturor. Vestea despre aceasta s-a lăţit ca fulgerul în cetate, că un călugăr a luat de femeie pe Porfiria cea curvă... Ducîndu-se ei, ca s-o lase pe ea la o Mînăstire de femei, a aflat pe cale un prunc, aruncat lîngă Biserică, pe care ea 1-a luat ca să-1 hrănească. După un an au mers nişte oameni la acea Mănăstire unde era curva, şi văzîndu-o pe ea că avea pruncuşorul, i-au zis: „Bine călugăriţă Călugăraş ai născut!" Apoi ducîndu-se la Tir (unde o aflase călugărul), cei ce o văzuseră pe ea, au spus acolo, că femeia Porfiria, a născut de la stareţul acela, şi noi am văzut pruncul cu ochii noştri că seamănă lui...
După puţină vreme, călugărul înştiinţîndu-se de la Dumnezeu despre moartea sa, a zis călugăriţei Pelaghia (căreia îi pusese acest nume de călugărie cînd i-a dat sfîntul cin): „Să mergem la Tir, unde am trebuinţă, şi voiesc ca să mergi cu mine". Ea neputînd a se lepăda, a mers în urma lui, dimpreună cu pruncul găsit, care avea acum 7 ani. Acolo, după ce s-a îmbolnăvit călugărul cu boală de moarte, au ieşit în întîmpinarea lui o sută de oameni, cărora le-a zis: „Aduceţi-mi foc". Oamenii ascultînd, i-au adus o cădelniţă plină cu foc. Stareţul luînd cărbunii aprinşi, i-a turnat în haina sa, şi a zis: „în ştiinţă să vă fie vouă, fraţilor, pentru că precum Dumnezeu a păzit Rugul cel nears de fo<, şi precum nici de haina mea nu s-a atins focul cărbunilor acestora aprinşi, aşa şi eu n-am cunoscut păcatul cu femeie, de cînd m-am născut". Atunci toţi auzind acestea şi văzînd minunea, că n-a ars haina lui de foc, au preamărit pe Dumnezeu, Cel ce are robii Săi tăinuiţi. Lumea îndreptindu-şi privirile cu mirare la Maica Pelaghia, care mai înainte fusese curvă, mulţi luînd pildă vit de vieţuire creştinească de la dînsa, s-au dus a Mănăstiri şi s-au ălugărit.
Aceasta am spus-o vouă, fiilor şi fiicelor, ca să nu fiţi grabnici spre osîndirea aproapelui şi hulirea păcatelor streine... (Prol. 3 Aug.).
EPISCOP JUDECAT RĂU, PE NEDREPT DE RĂUTATEA LUMII. Petru, Episcopul Sevastiei, a tost clevetit că trăieşte cu femeia sa, pe care mai înainte de a se face Episcop o lăsase. Petru însă trăia în curăţie cu fosta sa femeie, nu ca şi cu o femeie, ci ca şi cu sora sa. Venind Arhiepiscopul — Sf. Vasile cel Mare — cu clerul său, Petru cunoscînd aceasta cu duhul, a ieşit în întîmpina rea lor, ca la opt stadii, şi zîmbind, a' zis:. „Ca la un trlhar ai venit la mine, Stăpîne şi trate". După ce s-au sărutat amîndoi, au mers şi au intrat în Biserica Sfinţilor 40 de Muc nici. După rugăciune au mers în Episcopie. Acolo Sf. Vasile văzînd pe cumnata sa, a zis: „Bucură-te mireasa Domnului, că pentru tine m-am ostenit". Sf. Vasile a poruncit lui Petru să se odihnească în Biserică împreună cu doamna sa. Pe cînd stăteau în. Biserică, Sf. Vasile, dimpreună cu cinci bărbaţi drepţi, au văzut pe îngerii lui. Dumnezeu adumbrind pe cei doi drepţi şi ungînd cu aromate patul lor neprihănit. . .
A doua zi fiind adunat poporul în Biserică, a fost adus un vas mare cu cărtuni aprinşi, care din porunca Sfîntului, au fost vărsaţi în poalele rochiei cumnatei sale şi alt vas cu fcc în felonul Epis- copului Petru. Carbunii n-au atins cu ardere nici rochia, nici felonul, deşi au fost ţinuţi multă vreme. Atunci au mărturisit şi cei cinci bărbaţi ceia ce au văzut noaptea în Biserică. Toţi văzînd şi auzind aceste minuni, au preamărit pe Dumnezeu, care izbăveşte pe plăcuţii Săi de nedreptele clevetiri omeneşti (V. Sf. 1 Ian. o.c. pp. 82-85).
FIECARE OM ÎŞI APE PĂCATELE SALE. ACELEA SĂ ŞI LE JUDECE ŞI CANONISFASCĂ. Niciodată să nu ne grăbim a judeca pe aproapele noastru cu asprime, ştiind că şi noi vom merge, mai curînd ori mai tîrziu, înaintea Tribunalului Dumnezeiesc spre a fi cercetaţi şi răsplătiţi- pentru cele făcute în viaţă. Mîntuitorul nostru Iisus Hristcs Dumnezeu, de pe Scaunul Slavei Sale, ne spune clar: „Ori ce aţi făcut unuia din aceşti mai mici ai Mei, Mie Mi-aţi făcut....„ (Mat. 25
31-46). „Nu întristaţi pe Duhul Sfînt — ne sfătuieşte ApcTstolul —. Toată amărăciunea, mînia, iuţi- mea, strigarea şi hula, să se lepede de la voi, dimpreună cu -toată răutatea. Fiţi unul către altul buni, milostivi, iertînd unul altuia, precum şi Dumnezeu v-a iertat vouă în Hristos" (Efs. 4 30—32).
Un bun creştin avea obiceiul să creadă că are destulă curăţenie în casa lui. Se întîmplă însă odată că soarele b; ea tare prin fereastră şi el văzu că pe podele, într-un loc, se adunase praf mai mult. Atunci îşi zise în sine: „Aşa e şi omul, ca locuinţa aceasta. El crede că e curat la Suflet, dar numai la Judecată se va vedea adevărata stare, cînd Iisus Hristos va veni cu strălucire. „Mai înainte de Judecată, ispiteşte-te pe tine însuşi, şi în ceasul cercetării vei afla milă".
Regele Angliei Enric al II-lea avea un econom care făcuse oarecare iregularităţi în administrarea averei regale, crezînd că regele nu va afla. Fără de veste regele chemă într-o zi pe
econom, şi-t zise: „Acum ne vom face socoteala. Arată cum ai manipulat averea mea". Spaima şi groaza îl cuprinse pe econom. Fără de veste îi veni ziua răspunderii şi căzu la pămînt ca un mort, cînd regele îl chemă să-i facă socoteala.
Aşa vor păţi şi creştinii care vor ajunge neprăgătiţi la Judecata lui Dumnezeu, avînd acolo să dea seama de faptele lor.
FIECARE DIN NOI VOM FI JUDECAŢI DUPĂ FAPTELE NOASTRE. CLEVETITORII DEVIN ANTIHRIŞTI. Un oarecare mare bătrîn pustnic, şedea în Siria, între hotarele Antiohiei. El avea un frate care era gata spre judecată cînd vedea pe vreun frate greşind. Pe acela de multe ori îl învăţa bătrînul, grăind: „Cu adevărat, fiule, te înşeli şi-ţi pierzi Sufletul tău, de vreme ce nimenea nu ştie ce este în om, fără numai duhul care este într-însul (1 Cor. 2 7 7). Aceştia pe care-i judeci şi-i prihăneşti tu sau altul, de multe ori înaintea oamenilor fac fapte rele; iar în taină se pocăiesc înaintea lui Dumnezeu. Păcatul acestora noi îl vedem, dar pocăinţa şi faptele bune ce le-au făcut, numai,. Dumnezeu le ştie. Pentru aceasta şi cu ochii tăi de vei vedea'pe om păcătuind, nici cît de puţin nu-1 judeca pe- el, că numai Unul Dumnezeu este Judecătorul. Că tot omul ce judecă pe altcineva, se află ca un Antihrist al lui Hristos, de vreme ce I-a răpit dregătoria şi stăpînia ce i-a dat-o Dumnezeu Tatăl (Ioan 5 2 6 — 2 7 ) , făcîndu-se el judecător mai înainte decît Dînsul" (P. o.c. 380 8 ) .
SF. ÎMPĂRAT CONSTANTIN CEL MARE ŞI CLEVETITORII. Odinioară au venit oarecari şi au clevetit înaintea lui pe un Preot, că: petrece viaţa rău şi preacurveşte. Atunci iubitorul de Hristos, marele împărat al colosului imperiu Roman, n-a vrut să-1 cheme, cerceteze, iscodească, judece şi osîndească pe acel Preot, cum aşteptau clevetitorii; ci a zis: „De aş vedea cu ochii mei pe Preot făcînd păcatul, l-aş acoperi cu mantia mea împărătească".
Mai tîrziu, adunîndu-se P. S." Episcopi din imperiu pentru Sinodul I ecumenic din Niceea, oarecari clerici clevetitori, au adus nişte scrisori cu felurite clevetiri asupra unor Preoţi şi Episcopi. Fericitul împărat creştin văzîndu-le, n-a vrut nicidecum să citească acele scrisori pline de hule şi clevetiri asupra Sfinţiţilor Liturghisitori şi Păstori ai turmei euvîntătoare; ci însuşi el le-a rupt cu mîinile sale şi le-a băgat în foc, zicînd aceste.cuvinte vrednice de pomenire: ,Să nu dea Dumnezeu să judec eu vreodată pe Preoţii Săi".
Şi acum în vremile acestea de apoi... ce n-a cutezat să facă acel împărat aşa de mare, credincios şi Sfînt, îndrăznesc şi se obrăznicesc a face nişte: proşti', păcătoşi, nefericiţi, netrebnici şi nevred-îici oameni şi femei putreziţi în felurite păcate pînă dincolo de
cu plăcere clevetirile, adevereşte că au pe diavolul în urechi, nu că-l iau atunci în urechi; cei ce duc clevetirile din loc în loc, din om în om, din casă în casă, au pe diavolul în inimă, nu că l-ar lua numai atunci. Deci, atît cei ce clevetesc, cît şi cei ce ascultă clevetirile cu plăcere, aşijderea şi cei ce poartă clevetirile din om în om, îl au pe diavolul totdeauna: pe limbă, în urechi şi în inimile lor, că
dacă nu l-ar avea de mai înainte, nici n-ar cleveti pe alţii, nici n-ar asculta clevetirile cu plăcere, nici n- ar purta clevetirile din om în om. Aceia se despoaie de Darul lui Dumnezeu, devin antihrişti (Vezi Hron. o.c. p. 28; P. o.c. 380 8 - 1 0 ) .
Aceasta o adeveresc şi alţi Părinţi bisericeşti în feluritele lor învăţături, chiar şi în biserica apuseană. Un sfînt al lor anume Bernard, spunea creştinilor lor: „Nu ştiu care este cel mai mare păcat:. a cleveti, sau a asculta clevetirile, căci cel ce cleveteşte, are pe diavolul pe limbă, iar cel ce ascultă clevetirile, îl are pe diavolul în urechi". Vedeţi? Aici se arată că cei ce clevetesc, îl au pe diavolul pe limbă, cei ce ascultă clevetirile îl au pe diavolul în urechi; iar cei ce duc clevetirile din om în om, au pe diavolul în inimă, mai de mult. Nu zice ca prin clevetire îşi pun pe diavolul pe limbă, în urechi sau în inimă; ci că îl au sălăşluit acolo. De aici putem vedea clar că cei ce sînt de partea diavolului, posedaţii lui, susţin că clevetirile sînt o necesitate, nu-i păcat, ba chiar trebuie a cleveti! Şi ştiţi de ce? Pentru că nu vor nici în ruptul capului să rupă legătura cu diavolul şi să se dezbrace de meseria aceea diavolească a clevetirilor. „Cine se aseamănă — zice înţelepciunea străbunilor — se adună". Şi diavolul se adună cu clevetitorii şi clevetitorii cu diavolii, deoarece se aseamănă unii cu alţii.
CLEVETITORUL ÎNFRICOŞAT. Un clevetitor a smintit multă lume cu clevetirile lui, depărtînd-o din calea vieţii în calea pierzării. După un timp, recunoscîndu-şi păcatul cu care s a cufun- dat pe sine şi pe alţii mulţi răi şi buni în judecată şi osîndă, s-a spovedit bine şi a făcut pocăinţă îndalungată. Ajungînd pe patul de moarte, el se arăta celor din jurul lui din ce în ce mai neliniştit. El zise celor de faţă: „Peste puţin timp mă voi înfăţişa înaintea Judecăţii lui Dumnezeu. Cît priveşte
pentru păcatele diabolicelor mele clevetiri, eu nădăjduiesc în mila lui Dumnezeu că am făcut pocăinţă aspră pentru ele. Mă tem însă groaznic pentru păcatele acelora pe care i-am smintit cu clevetirile mele, ducîndu-i în calea pierzării. Mă tem, mă îngrozesc cumplit de judecata lui Dumnezeu, pentru că nu ştiu cum şă repar sminteala ce a m dat-o multora cu clevetirile mele, în felurite vremi şi locuri!" Acestea zicînd, a murit neliniştit, deşi era spovedit şi împărtăşit.
CLEVETITORII SF. MUCENIC CONON BĂTUŢI DE DRACI. în viaţa Sf. M. Conon ni se istoriseşte că: atunci cînd cineva dintre necredincioşii Isaureni îndrăznea a huli sau a cleveti numele lui Conon, îndată unii ca aceia erau bătuţi de diavoli nevăzuţi. Astfel, numele lui Conon se făcuse la toţi cinstit şi înfricoşat. Oare unde fiind pomenit numele lui Conon, doi închinători de idoli au început a-1 huli şi cleveti pe acesta cu cuvinte ocărîtoare. Atunci îndată au năvălit diavolii asupra acelor clevetitori, pe care bătîn-du-i, îi trăgeau de păr pe cale. Apoi aducîndu-i la Sfîntul, i-au aruncat înaintea picioarelor lui pe hulitorii aceia, care-1 clevetiseră. Necredincioşii văzînd acea torturare a acelor clevetitori ai plăcutului lui Dumnezeu, au fost cuprinşi de mare frică, încît se fereau ca nici cu mintea să nu gîndească ceva rău asupra Sfîntului Mucenic Conon (V. Sf. 5 Martie, o.c. pp. 233 -6).
CREŞTINII SĂ NU SE MAI ÎMPOTMOLEASCĂ ÎN CLEVETIRI. Neînfrînaţii la gură susţin că n-ar fi un păcat, dacă cineva ar vorbi de păcatele altora, cînd sînt cunoscute. De această părere şi susţinere sînt şi diavolii. Totuşi, clevetirea aceasta nu-i un bine; ci un rău, care cufundă pe clevetitorii greşelilor şi păcatelor aproapelui lor în jos, în iad. Orice rău nu e un bine, şi păcatul clevetirilor nu-i virtute creştinească, ci este un viţiu satanic, o boală diavolească. Dacă voim a ne folosi pe noi şi pe alţii, mai de grabă să ne ocupăm de greşelile şi păcatele noastre, care poate sînt mai mari, mai multe şi mai grele decît ale altora, sau decît ale celor clevetiţi-de noi. La aceasta ne îndeamnă şi zicala înţelepciunii străbunilor: „Vezi bîrna din cchiul tău şi nu vorbi pe altul de rău". E mult mai creştineşte şi mai duhovniceşte' să căutăm a scuza, a acoperi pe cel greşit, cum zicea Sf. Ap. Petru (1 Petru 4 8 ) , şi cum a făcut Sf. împărat Constantin cel Mare şi alţi mulţi Sfinţi. La mare nevoie defăimăm păcatele, dar acoperim pe păcătos — pe fraţii creştini — sub scutul dragostei frăţeşti şi ne rugăm pentru ei lui Dumnezeu, ca să-i ridice şi mîntuiască.
Cei ce voiesc a cleveti şi a divulga greşeala aproapelui lor, să-şi aducă aminte de Ham, care divulgînd celor doi fraţi ai săi greşeala tatălui său dezgolit în cort, s-a cufundat în blestem; iar Sim şi Iafet, acoperind goliciunea tatălui lor, s-au îmbrăcat cu mare binecuvîntare părintească. Fericitul Ieronim, adevereşte că păcatul clevetirii sau al grăirii de rău, e aşa de răspîndit, încît rar, rar de tot poţi afla vreun om care-să nu vorbească de rău pe aproapele său. Poate că şi la aceasta se referea înţeleptul Solomon cînd zicea: „Am căutat între oameni un bărbat de bună treabă, şi. . . abia am aflat unul din o mie... dar din femei nici una" (Ecl. 7 28—29). Boala aceasta a clevetirilor provine din trufie, fiindcă oamenii, mai ales femeile, cred că descoperind sau vădind greşelile altora, se ridică pe sine, dar se înşeală amarnic, deoarece socotind greşit că prin clevetirea aproapelui se fac mai de cinste în faţa celor ce ascultă, se cufundă tot mai mult în osîndă vremelnică şi vecinică.
Un rău şi mai mare decît acesta, este purtarea clevetirilor sau a grăirii de rău din loc în loc şi din om în om. în păcatul acesta se cufundă mulţi oameni, dar mai ales droaia femeilor limbute, care spun uneia ce a spus cealaltă despre ea. Prin aceasta se vatămă dragostea, se pustieşte armonia dintre oameni, se fac vrajbe mari, duşmănie între oameni şi femei, în familii, în societate . . . adeseori încăierări, vărsări de sînge, ucideri. . .
PARAVANELE CLEVETITORILOR. Diabolicii clevetitori adeseori se camuflează în anumite paravane satanice cînd clevetesc pe semenii lor. Din. dosul acestor paravane: „Se spune", „zice lumea", „umblă vorba", etc, demonicii clevetitori atacă adeseori şi pe cele mai curate şi cinstite persoane binefăcătoare omenirii. Le mozolesc cu spurcatele lor guri clevetitoare descreditîndu-le în public, paralizîndu-le activitatea lor strălucită. „Cunoşteam — scrie un Preot — o doamnă din societatea înaltă, care nu obosea niciodată în ajutorarea săracilor. Avea un singur cusur: era.prea tînără şi prea zeloasă. De la o vreme însă numeroase alte doamne, se vedeau umbrite de prestigiul din zi în zi mai strălucitor al tovarăşei lor. Calomnia — clevetirile — a şi început să-şi etaleze ravagiile sale.
— „Nu ştii nimic?" N-ai auzit nimic?! Chiar nimic?! Toată lumea ştie! „Se spune" că domnul X, soţul nobilei noastre filantroape e tare amărît!
— Păcat de el săracul! Ce om cumsecade!
— Se spune că doamna cu pricina este o persoană extravagantă.
— Ce spui soro ? ! Acum abia înţeleg eu. . .
— Fii te rog discretă! Se mai spune că izvorul banilor pe care îi risipeşte în opere filantropice este un adevărat mister!"
A fost de ajuns ca expresiunea „se spune" să fie repetată de trei ori pentru ca tînăra şi nobila binefăcătoare a nevoiaşilor să fie cu desăvîrşire compromisă!
Vedeţi ce sînt în stare a face clevetitorii şi clevetitoarele cu demonicele lor clevetiri ? Ia închipuiţi-vă vă rog, că un criminal, care cu un singur glonţ de revolver culoă la pămînt pe
un presupus vrăjmaş al lui, ar susţine în faţa tribunalului că nu el şi-a fabricat arma ucigătoare, sau că fabrica de arme ar fi vinovată de săvirşirea lor! ? N-aţi crede că un asemenea om nu e în minţile lui!? Ei bine! Calomniatorii — clevetitorii— nu se deosebesc cîtuşi de puţin de un asemenea criminal. Fapta lui e una şi aceeaşi. Procesul e acelaşi! Te lovesc şi-ţi nimicesc bunul tău nume! Ţine te rog însă seama că nu te izbesc cu vorbele mele, ci cu vorbele altora,, al căror nume regret că-mi scapă acum din minte. Mai mult, nici nu simt nevoia să ţi-l denumesc fiindcă sînt prea mulţi la număr.
„Se spune". Huieşte, satul, urbea sau cartierul. „Spunelumea" Calomniatorul pune deci pe socoteala lumii toate josniciile şi crimele lui, ca să nu-l poţi trage la răspundere, nici pe el, dar nici pe alţii. El angajează lumea la calomniile lui grosolane. Lumea este deci anonimatul exagerat al clevetitorilor (L.L. o.c. 397—9).
Clevetirea e o însuşire a diavolului (Ape. 12 1 0 ) . Ea izvorăşte din: ură, inimă rea, mîndrie (Ps.
40 7 ; 108 1 — 2 9 ; Mt. 12 3 4 ; 1 Tim. 6 4 ) , din lenevire. „Ele (persoanele clevetitoare) se deprind să umble fără treabă din casă în casă. Şi nu numai că sînt leneşe, dar şi: limbute, iscoditoare, clevetitoare" (1 Tim. 5 1 3 ) .
26) Am batjocorit, calomniat şi ponegrit prin felurite grăiri de rău pe alţii înaintea multor oameni, păgubindu-i astfel de cinstea şi numele lor bun ? După săvîrşirea acelor crime, n-am alergat cu Căinţă la aceia înaintea cărora îi ponegrisem, pentru a le întoarce cinstea şi numele cel bun? (Vezi „Oglinda Duhovnicească", pp. 2894— 2914; 2919- 2921; 604-632, de autor).
Sufletul îndurerat groaznic, îşi reaminteşte cum a nesocotit adeseori cuvintele Mîntuitorului. sfaturile Apostolului de mai sus (Mat. 18 10; Ioan 6 70-77 ; 1 Cor. 6 9-10), şi învăţăturile Părinţilor bisericeşti, care adeveresc, că: clevetitorii şi ponegritorii aproapelui lor, prin acest păcat se apropie, se împrietenesc, se înrudesc şi se reunesc cu diavolul, care în mîndria lui infernală, pîra în ceruri pe fraţii săi de îngerat (Ape. 12 10), în Raiul pămîntesc a clevetit şi ponegrit pe Dumnezeu înaintea omului Adam şi Eva; iar mai pe urmă a clevetit pe om. (pe dreptul Iov, pe marele Preot Isus fiul lui Iosedec şi pe alţii mulţi) înaintea lui Dumnezeu (Fac. 3 1-6; comp Inţ. Sol. 2 23 -24; Ioan 8 44; Iov 1; 2 ; Zah. 3
1-5; Rom. 8 33-39; Iuda 1 9 ; 2 Petru 2 77-73; Ape. 12 10).
Atunci cînd trece vama aceasta, cunoaşte bine, ştie, se căieşte şi se îndurerează bietul Suflet de
loviturile păcatelor demonice, şi cade, cerşind sprijin de sus. Sufletul se înfioară cumplit, văzînd cum
dracii se reped asupră-i să-1 apuce şi să-1 tragă în iad. îngerii plătesc acelor vameşi din sicriaşul
faptelor bune ce Ie are, şi pleacă înainte cu Sufletul în cale, spre împărăţia Cerurilor.
,,Pentru lucrarea sa duhovniceasca, pentru dragostea lui fierbinte faţă de sfânta Ortodoxie, este vrednic să fie aşezat în rândul Sfinţilor pe care lisus Hristos, prin Duhul Sfânt, i-a ales din sânul poporului român şi i-a încununat cu nemurirea,, Justinian episcopul Maramureşului şi Sătmarului
avem iscalit Caen,si celelalte ale mele comune,eu parinti sot bunici [3] strabunici strastrabunici nepoata unchi sora cumnat rude vii si moarte cuminti[toti bine] 1700-etern si vesnic[vestoane vesnic].
RăspundețiȘtergereau calugarii,mecanicii maistrii,si bucatarii spiritul meu corect ei marturi inregistrat Universul faptic regina evrei 1900-vesnic.Au mesele retetele afacerile produsele noastre gratis ale mele si rude pomenite 1700-vesnic.Sf Ioan vesnic.
RăspundețiȘtergereavem iscalitura toti bransa Mobila cu acte Cec eu parinti bunici[3] sot sora unchi nepoata strabunici strastrabunici,1700-vesnic.
RăspundețiȘtergeresa stie lumea ce avem folcloric corect cu ce ne ocupam ce mincam ce bem medicamente si croitorie,eu parinti bunici sot sora unchi nepoata cumnat strabunici strastrabunici 1700-vesnic si etern,ce avem noi de zis la politica.vesnic.
RăspundețiȘtergereau mecanicii,popii,postarii,soldatii si zidarii informatiile noastre din banca Ardeal sa auda sa vada toti comun steno psihologic,le au in dulap gratis schema fisc contabila 1900-vesnic.
RăspundețiȘtergereavem sistemele mele si comune eu parinti in banca aici sat Agricola[numai financiare] gratuit vesnic eu parinti 1900-vesnic cu foi de parcurs[sa stie tatii adevarul vesnic].
RăspundețiȘtergerei-am batut cu vipusca cnuta biciul lantul latul franghia cablul pe toti dusmanii vinovati si dusmanele vinovate la plata la dsp Dragas cu pensia retributie la spital Craiova sint responsabila cu facutul lor posta pe toata valea apei noastre OT,si ospiciu Zatr, si ei si ele motivele 1900-vesnic,la sabor parchet procuratura vesnic.
RăspundețiȘtergeresi pe cei cu hartia cu vina la Satan la fel 1900-vesnic[televizat parabolica si difuzor primarie vesnic].
RăspundețiȘtergeream batjocorit cu soldatii viol,rapteri motivele la ei in condica eu toti dusmanii si dusmanele vinovate 1900-vesnic.La TVR1 Craiova vesnic.
RăspundețiȘtergeresi-n lume si-n biserica 1900-vesnic carte triptic scrisa vesnic.
RăspundețiȘtergere