VAMA a 2-a,
A MINCIUNILOR ŞI PĂCATELOR ÎMPOTRIVA DUHULUI SFÎNT
Urcînd noi cu repeziciune mai in sus, am ajuns la vama minciunii. La această vamă se întreabă de tot cuvantul mincinos, de călcarea jurămint clor, de chemă-rile sau luarea Numelui lui Dumnezeu în desert, de mărturiile-mincinoase, de falsele mărturisiri sau spove-, danii neadevărate sau mincinoase, care se fac necomplecte, acoperind şi nemărturisindu-şi toate păcatele, şi altele de felul acestora mincinoase şi făţarnice viclenii, prin care se nesocoteşte şi se calcă porunca a treia din decalog a iubirii de Dumnezeu, în legătură cu satanicescul păcat al minciunii şi făţarnicelor viclenii, vameşii draci cercetează cu mare asprime toate păcatele săvîr-şite de Suflete în viaţa lor
pamintească, împotriva Duhului Sfînt: încrederea prea mare şi nesocotită în Harul lui Dumnezeu, deznădâj-duirea sau neîncrederea în îndurarea lui Dumnezeu, starea împotriva adevărului arătat şi dovedit, şi lepădarea de credinţa Ortodoxă (Vezi M.O, p. IlI-a, o.c, întreb. 38-41).
Ajunşi la această vamă, unde se ceartă cu deamânuntul Sufletele omeneşti, mi-am reamintit de cuvintele Mîntuitorului nostru Iisus Hristos Dumnezeu-Omul, Care zice: „Cel ce nu este cu Mine împo- triva Mea este, şi cel ce nu adună cu Mine, risipeşte. Pentru aceasta grăiesc vouă: Tot păcatul şi hula se va ierta oamenilor, iar orice păcat sau hulă care se va face împotriva Duhului Sfînt, nu se va ierta oamenilor nici în veacul de acum, nici în cel ce va să fie" (Mt. 12 30 -37; Mc. 3 29; Lc. 12 10;
7 Ioan 5 16; Is. 22 14).
Domnii vămii aceleia, negri, iuţi, sălbatici, cu feţele monstruoase şi murdare, mă întrebau' şi mă mustrau cu mare asprime pentru păcatele mele. Cercetîndu-mă cu deamânuntul, am fost vădită pentru două păcate, lucruri mici, ce mi s-au întîmplat şi mie a minţi. Nesocotindu-le ca păcate, la Sfînta Spovedanie, nici nu le-am mărturisit înaintea Părintelui Duhovnic. însă călcări de jurăminte, mărturii mincinoase şi altele de felul acestora, n-au aflat în mine cu Darul lui Hristos, dar pentru minciunile ce le aflară în mine, jucau foarte bucuroşi dracii acelei vămi, şi voiau să mă răpească din mîinile celor ce mă duceau. Sfinţii îngeri însă punînd şi acolo o parte din faptele mele cele bune, şi mai mult din darurile Părintelui meu Vasile, m-au răscumpărat. Astfel scăpînd şi de acolo şi suindu- ne tot mai în sus fără primejdie, Sfinţii îngeri vorbeau între ei: „Cu adevărat, multă bunătate a aflat Sufletul acesta de la Sfîntul Vasile, iubitul rob şi slujitor al lui Dumnezeu, că altfel foarte mult ne-am fi strîmtorat în drumul nostru la aceste vămi ale văzduhului".
Aici bietul Suflet aducindu-şi aminte de porunca Domnului: „Să nu iei Numele Domnului Dumnezeului tău în deşert... Nu vă juraţi de loc. . . Cuvîntul vostru să fie adevărat: ce este aşa, aşa ; îşi ce este nu, nu; căci ce este mai mult decît atît, este dela cel viclean. . . Păcatul sau hula împotriva Duhului Sfînt, nu se va ierta oamenilor, nici în veacul de acum, nici în cel viitor" (Eş. 20 7; Mt. 5 34
—35) 12 32),-se smereşte, se ocărăşte, seosîndeşte pe sine, se îngrozeşte şi se înfioară de năvălirea dracilor asupra lui, care caută a-1 prinde, apuca şi trage jos în muncile iadului. în groaza aceea cumplită, bietul Suflet se sileşte a se ascunde sub acoperă-mîntul îngerilor... Găsindu-1 vinovat pe Suflet de multe din acele păcate, dracii joacă de bucurie demonicească în jurul Sufletului, întinzîndu- şi ghiarele să-l prindă şi să-l tragă cu ei în iad. îngerii însă plătesc dracilor vămaşi din sicriaşul cu fapte bune, apoi îşi continuă calea lor cu Sufletul la cer.
îngerii cu Sufletul omenesc, înaintînd spre ceruri, sînt opriţi la vama a doua, a minciunii şi a păcatelor contra Duhului Sfînt. Precum se ştie, cei se grăiesc adevărul curat, ziditor şi aducător de pace
şi fericire statornică, sînt pe teritoriul împărăţiei Divine, pentru că Dumnezeu: Tatăl, Fiul şi Duhul
Sfînt, este pur adevărul (Ioan 17 7 7 ; 14 6 ; 1 17 ; 8 32; 1 Ioan 2 21; Ioan 14 17 ; 15 26; 16 13; 1
Ioan 4 4—6; 5 6 ) ; iar cei ce grăiesc minciuni, sînt nişte dezertori din împărăţia Luminii pe prăpăstiile împărăţiei întunericului, pe teritoriile stăpînirii Satanei, pentru că Satana — Diavoiul e mincinos şi în adevăr nu stă, fiindcă el e tatăl minciunii (Ioan 8 44; comp. 1 Ioan 5 19; 4 4-6; Ape. 21 8 ; 22 15). Mulţimea dracilor vămii acesteia, în frunte cu căpetenia lor: negri, iuţi, sălbatici, cu feţele monstruoase şi murdare, cercetează cu mare amănunţime păcatele feluritelor minciunării şi păcatele contra Sfîntului Duh din catastifele lor, cu locul, vremea şi lumea aceea în faţa căreia s-au vorbit şi făptuit. Ei cearcă
pe fiecare Suflet păcătos negrijit, cu multă şi răutăcioasă pornire hrăpăreaţă, să vadă de e vinovat de următoarele păcate, d, ex. de:
6) Am mărturisit — jurat — strîmb asupra aproapelui meu, înaintea oamenilor... ? Am grăit minciuni cu viclenie, prin care am adus altora pagubă, primejduire trupească şi sufletească?
7) Nesocotind sinceritatea, am grăit şi umblat cu felurite minciuni ? (a)
a) Minciuna săvîrşită prin: cuvinte, gesturi şi fapte, cu scopul de a împinge pe aproapele în felurite greşeli, păcate, îndurerări şi rătăciri, pentru scopuri necurate, e un păcat aducător de osîndă şi dureri. Minciuna e un păcat foarte greu cînd prin ea se tăgăduiesc adevărurile Divine şi se barează calea Sufletelor pentru a nu trece din întunericul păgînătăţilor în lumina cunoştinţei şi vieţuirii creş- tineşti. Odinioară Sf. Ap. Pavel văzînd pe vrăjitorul Iudeu Var-Isus, proorocul mincinos, stînd împotriva înţeleptului dregător Serghie Pavel, care dorea să asculte Cuvîntul lui Dumnezeu, umplîn- du-se de Duh Sfînt. l-a privit drept în faţă, şi i-a zis: „O plinule de toată viclenia şi de toată răutatea,
fiul diavolului, vrăjmaş a toată dreptatea! Oare nu mai încetezi a răzvrăti căile Domnului cele drepte? Iată, acum mîna Domnului e peste tine, şi vei fi orb, nevă-zînd soarele pînă la o vreme". Şi îndată a căzut peste el ceaţă şi întuneric, şi umblînd împrejur, căută, povăţuitor" (F. Ap. 13 6—11). Tot cel ce închide ochii şi minte, nu se poate împărtăşi cu Dumne-zeeştile Taine, fiindcă el e pus în slujba diavolului.
„Voi — zice Mîntuitorul Iudeilor — aveţi de tată pe diavolul, şi poftele tatălui vostru voiţi să le faceţi. Acela din început a fost ucigător de oameni şi în adevăr n-a stătut, că nu este adevăr într-în- sul. Cînd grăieşte minciuna din ale sale grăieşte, că este mincinos şi tatăl minciunii" (Ioan 8 44; 1 Ioan
3 8). Diavolul în Paradis a ucis, prin minciună, pe protopărinţii noştri Adam şi Eva. Deci, şi mincinoşii care cu minciunăriile lor provoacă mult prăpăd sufletesc îndurerări şi primejduiri, se canonisesc că ucigaşii. Minciuna mai uşoară, fără gînd de a face rău, sau a păgubi pe aproapele, se canoniseşte ca defăimarea. Cel care minte silit de felurite împrejurări, să se pocăiască şase luni şi metanii 12 (P.B.G.
110; Ps. 5 6; Efs; 4 2 5 ; Cols. 3 9-10; Mt. 12 22-30, 43-45). Precum cel ce grăieşte adevărul zidind pe aproapele său (nu pîrîndu-l, ponegrin-du-l, vînzîndu-l, d.p.: ca Iuda Iscarioteanul care a trădat pe Mîntu-itorul, arătînd unde Se ruga în noaptea aceea ca să-L prindă (Mt. 26 14---16—47—50), acela zic, grăieşte din Dumnezeu Tatăl, Fiul şi
Duhul Sfînt, Care-I pur Adevărul; aşa şi cei ce grăiesc minciuni, s e înrudesc cu diavolul, care- i tatăl minciunii, cum a'devereşte însuşi Mîntuitorul (Ioan 8 44), adică devin un fel de gineri sau nurori tatălui minciunii cu care s-au împreunat şi înrudit.
„Păcatele împotriva Duhului Sfînt nu se iartă — fără îndreptare serioasă — nici în veacul de acum, nici în cel viitor" (Mt. 12 30-37).
8 ) Uneori fiind silit, am spus minciuni peste voia mea?
9) Am umblat şi am grăit cu făţărnicie, vătămînd cinstea şi numele bun al aproapelui?
10) Am calomniat pe aproapele ?
11) M-am legat pe sine-mi şi pe alţii cu jurămînt a tăgădui ce am furat, eu sau alţii?
12) Am pîrît pe alţii pe nedreptul, din răutate şi ură?
13) Fiind pîrît, m-am apărat înaintea judecăţii cu mită, cu mărturii mincinoase şi jurăminte strîmbe ? Mi-am micşorat pedeapsa cuvenită prin plată la avocaţi, prin mărturii şi jurăminte mincinoase ?
14) Am prepus, judecat rău, am clevetit, ponegrit, batjocorit, osîndit şi am băgat în
primejdii grele pe alţii? (b).
b) „Gura noastră — zice Sf. Ioan Hrisostom — trebuie a" o înfrîna de toate vorbele cele de ruşine, de înjurături, sudalme... Căci ce ar folosi dacă noi nu mîncăm carnea dobitoacelor, dar ca nişte fiare sălbatice sfîşiem numele cel bun al fraţilor noştri? Defăimătorul în adevăr sfîşie şi mănîncă pe aproapele său. Aceasta o adevereşte Sf. Ap. Pavel, zicînd: „De vă muşcaţi unul pe altul şi vă mîncaţi, căutaţi să nu vă mistuiţi unul de către altul" (Gal.5 15). Deşi nu ai înfipt dinţii tăi în carnea, nici în trupul aproapelui tău, dar ai muşcat Sufletul lui cu clevetirea ta, l-ai rănit cu bănuiala ta cea rea, ţi-ai pricinuit ţie însuţi, lui şi multora daune înmiite. Tu, prin clevetirea aproapelui tău, ai făcut mai rău încă pe cel ce te-a ascultat. De este el un păcătos, acum va fi mai îndrăzneţ, căci cunoaşte un tovarăş al păcatului său; de este el un drept, acum uşor se va amăgi de mîndrie, şi prin păcatul altora, va fi împins a cugeta înalt despre sine. Tu eşti vinovat încă şi prin aceea, că Numele lui Dumnezeu se huleşte; căci precum prin vădirea faptelor bune se cinsteşte Numele lui Dumnezeu; aşa prin descoperirea păcatelor El se defăima si Se necinsteşte.
Pe lîngă aceasta, pe omul, pe care tu îl defaimi (cleveteşti, grăieşti de rău, necinsteşti, îi vatămi reputaţia, numele bun. . . n.n.), prin defăimarea ta, l-ai făcut mai fără de ruşine şi totodată mai învrăjmăşit asupra ta. Să nu-mi zică nimenea împotrivă, că: Numai cînd ar vorbi cineva neadevăr despre aproapele său, atunci l-ar defăima; iar nu cînd vorbeşte adevărul. Nu, nu este aşa; căci şi aceea'este o călcare de lege, cînd cineva vorbeşte asupra aproapelui ceva de rău, care este adevărat. Fără îndoială, şi fariseul acela numai adevăr a vorbit despre ceilalţi oameni şi despre vameş, şi totuşi aceasta nu-i ajută, şi toate faptele lui bune au fost zadarnice. Dar poate tu voieşti să îmbunătăţeşti pe
fratele tău, vădindu-i păcatele lui. Iată, dacă nu voieşti aceasta, atunci plîngi, cere de la Dumnezeu ajutorul Lui, ia pe fratele tău la o parte, sfătuieşte-1 îndeosebi, povăţuieşte-1, mîngîie-1. Arată păcătosului, că tu îl iubeşti, dovedeşte-i că numai din îngrijire pentru dînsul şi pentru că voieşti binele lui, iar nu sp*re a-1 ruşina, pomeneşti păcatele lui. Arată-i cea mai mare dragoste şi prietenie, şi nu te ruşina a face toate, dacă cu adevărat ţinta ta este de a-1 face mai bun. Aşa fac adeseori doctorii, care măgulesc pe bolnavii cei nesupuşi, spre a-i îndemna să primească doctoriile cele vindecătoare. Fă şi tu aşa, şi arată preotului (Duhovnic.care nu divulgă; căci multiplicarea păcatului atrage urgia Dumnezeească asupra multiplicatorilor, n.n.) rănile aproapelui tău. Aceasta înseamnă a te îngriji de dînsul şi a te interesa de îmbunătăţirea lui.
Dar sfătuirea mea nu priveşte numai pe aceia câre vorbesc de rău pe alţii; ci şi pe aceia care aud nişte asemenea vorbe. Pe aceştia din urmă eu ft sfătuiesc a-şi astupa urechile şi a urma psalmistului, care zice: „Urît-am pe cel ce grăieşte rău în ascuns despre aproapele său. . . Pe cel ce clevetea în ascuns pe aproapele său, pe acela l-a izgonit" (Ps. 100 5-6). Voieşte cineva să-ţi spună ceva despre altul, zi-i: „Dacă voieşti să lauzi pe cineva, cu bucurie voi pleca urechea mea; iar de voieşti să vorbeşti rău despre cineva, eu voi astupa urechile mele la vorbele tale. Căci ce-mi va folosi mie a afla că acesta sau acela este un păcătos?" Mai zi defăimătorului: „Pentru noi înşine trebuie să ne îngrijim cum am putea să dăm seama de păcatele noastre, şi să întoarcem grija şi luarea aminte la cercetarea propriei noastre, vieţi". Căci cu ce ne-am putea noi dezvinovăţi, şi a afla iertare, cînd noi nu ne îngrijim de însăşi treburile noastre, dar ne ocupăm aşa de mult cu cele străine? Este necuviincios, cînd cineva trece pe lîngă o casă, a se uita înlăuntru cu curiozitate, şi totodată a cerceta ce se face acolo. Dar încă mult mai necuviincios şi mai nemoral este a iscodi viaţa şi purtarea altor oameni.
Oamenii aceştia însă, care pururea se îngrijesc de cele străine, săvîrşesc şi o altă nebunie foarte mare. Dacă iarăşi au iscodit ceva, îndată o spun altuia, şi opresc pe acesta cu asprime de a mai spune cuiva, însă tocmai prin aceasta dau a înţelege că ei au săvîrşit ceva vrednic de prihănit. Căci, dacă tu doreşti ca ceva să nu se mai spună, ar fi trebuit ca- tu însuţi mai întîi de toate să n-o spui. Voieşti tu ca ceva să nu fie cunoscut, atunci trebuie ca tu însuţi să taci mai întîi. Dar dacă tu însuţi nu poţi tăcea, în zadar îndemni pe alţii la tăcere.
Dar poate tu vei zice: „Este foarte dulce şi plăcut a defăima pe alţii". Dimpotrivă adeveresc eu a nu defăima este plăcut. Cine a defăimat pe altul, cade în încurcături, se teme de urmările rele, se căieşte ,şi adeseori şi-ar muşca limba, şi tremură, ca nu cumva ceea ce a spus, să nu-i aducă o marc primejdie şi o cumplită daună. Dimpotrivă, cine îşi stăpîneşte limba sa, este slobod de toată această mîhnire şi trăieşte într-o linişte dulce.. „De ai auzit ceva — zice înţeleptul Sirah — las-o să moară în tine; fii liniştit, nu vei crăpa din aceasta" (Îs. Sir. 19 70). Ce vrea să zică aceasta: „Las-o să moară in tine?" Aceasta vrea să zică: Stîrpeşte-o, în-groap-o, fâ-o să nu mai iasă afară.
Aşadar, înainte de toate trebuie să te fereşti a nu asculta pe cel ce vorbeşte de rău pe aproapele tău. Iar dacă ai auzit ceva asemenea, îngroap-o, omoar-o în tine, dă-o uitării, ca să fie ca şi cum n-ai fi auzit-o. Atunci vei putea să petreci o viaţă liniştită, pacinică. Dacă defăimătorii ar vedea că dispreţul nostru îi ajunge mai de grabă pe dînşii, decît pe cei defăimaţi, atunci ei mai curînd se vor lăsa de obiceiul lor cel rău, vor părăsi păcatul lor şi pe viitor vor grăi bine despre aproapele; iar despre noi vor spune cu laudă, că sîntem mântuitorii şi binefăcătorii lor.
Deci, să fugim, iubiţilor, de defăimări, şi să recunoaştem câ patima defăimării este o cursă a Satanei şi o groapă plină de răută-cioşie şi de pindituri. De aceea diavolul ne-a împins la acest obicei rău, pentru ca noi să nu ne îngrijim de propria mîntuire a Sufletului nostru, şi ca răspunderea noastră s- o facă mai mare. Şi defăimarea nu numai pentru aceea este ceva rău, pentru că noi avem să dăm seama despre fiecare cuvînt, ci şi pentru aceea, că defăimarea ne răpeşte orice dezvinovăţire pentru păeatele noastre, şi le face mai grele şi mai de osîndit. Cine critică cu amărăciune păcatele altora, acela nu are a aştepta nici o iertare pentru păcatele sale. Căci Dumnezeu ne va judeca nu numai după mărimea păca- telor noastre, ci şi după aceea, cum am judecat noi despre alţii De aceea Hristos a zis: „Nu judecaţi, ca să nu fiţi judecaţi. Căci cu judecata cu care aţi judecat veţi fi judecaţi, şi cu măsura cu care aţi măsurat, vi se va măsura vouă, şi vi se va adăuga vouă care
auziţi, citiţi sau ştiţi acestea" (Mt. 7 1- 5 ; Mc 4 24; Lc. 6 33 -38). Aşadar, păcatul nostru în cealaltă lume se va arăta nu numai aşa cum este el în sine, ci prin judecata noastră cea aspră despre
aproe-pele, el se va face mai grozav şi mai vrednic de osîndă. Dimpotrivă, cel domol, cel iubitor de oameni, cel blînd, micşorează mărimea păcatelor sale.
De aceea în acest timp al Sfîntului Post. şi în toate zilele vieţii noastre să alungăm din gura noastră toată defăimarea fiind convinşi că de am mînca numai cenuşă, această viaţă aspră nu ne va putea folosi, dacă nu ne vom înfrîna totodată de prihănire şi de defăimare. Să postim deci, iubiţilor, în aşa chip ca noi să ne înfrînăm nu numai de mîncare, ci şi de păcate. Atunci noi încă în viaţa de acum vom avea nădejde de mîntuire iar în viaţa cea viitoare ne vom apropia de Hristos cu o veselă încredere, şi vom putea gusta bunurile cele negrăite ale Cerului, de care fie ca să ne împărtăşim cu toţii, prin Harul şi prin Iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia împreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfînt se cuvine cinstea în vecii vecilor. Amin." (64 P. o. c. cuv. 53).
15) Am fost urîtor de adevăr, iubitor, făcător şi purtător de minciuni?
16) Am stat la îndoială cu Sufletul meu, cînd trebuia să zic ce este „da", „da", şi ce este „nu", „nu"?
17) Am fost nestatornic în credinţă şi în cuvîntul bun ce l-am dat cuiva?
18) Am vorbit cu două, sau mai multe înţelesuri? Am vorbit altfel de cum am gîndit şi am gîndit altfel de cum am vorbit?
19) Am vorbit cu şiretenii şi cu linguşiri? Mi-am spovedit fals păcatele, acoperindu-le
cu vicleşug? (Fac. 3 1 — 13).
20) Am păcătuit cu încredere prea mare şi nesocotită în Dumnezeu, zicînd că-I Milostiv, că El mă va ierta, şi pentru aceea pot păcătui mereu.. . cît voi putea, fără a mă înfrîna, amînînd pocăinţa: lâ anul, la bătrîneţe sau pe patul de moarte? * (Rom. 2 4 — 5; 11 4; Iac. 2 26)..
* CREŞTINII - PĂSTORI ŞI PĂSTORIŢI - SĂ NU SE LASE AMĂGIŢI DE ÎNGERII CĂZUŢI. De multe ori vrăjmaşul diavol sfătuieşte pe om, zicînd: „Eşti încă tînăr, îndulceşte-te de poftele tale. Socoteşte mai întîi cîţi s-au desfătat în lume, şi apoi şi de vecinicile bunătăţi s-au învrednicit. Tu acum eşti încă tînăr, mănîncă, bea, veseleşte-te de bunătăţile lumii acesteia, şi apoi la bătrîneţe te vei pocăi. Pentru ce voieşti ca de la o vîrsta ca aceasta să-ţi topeşti trupul tău?"... Apoi, iată că veniră şi bătrîneţele. Atunci diavolul iarăşi aduce graiuri din Dumnezeeştiie Scripturi, s i zice: „Omule, suspini şi te îndoieşti de mila lui Dumnezeu? îl faci pe Dînsul nemilostiv? Dumnezeească Scriptură propovăduieşte că Dumnezeu este milostiv şi iubitor de oameni. Ce? Oare nu cunoaşte El că eşti bătrîn, slab şi neputincios? El ştie că nu poţi să posteşti, nici să priveghezi, nici să te culci pe joş. Nu L-ai auzit pe Dansul zicînd în Evanghelii: „Cei ce îi slujesc Lui din vîrsta tînără, cei ce din vîrsta de mijloc şi bătrînii, iau plată întocmai? Aşa a zis în Evanghelie. Cei ce au venit în ceasul dintîi, cei din ceasul al treilea, cei din ceasul al şaselea, cei din ceasul al nouălea şi cei din ceasul al unsprezecelea, au luat plată întocmai. Aşijderea şi Proorocul David a proorocit, zicînd: „Blagoslovit-au pe cei mici cu cei mari" (Ps. 113 27). Acestea Ie zice'1 vicleanul diavol către cei ce ştiu Scriptura, ca nici în tinereţe, nici la bătrîneţe, să nu-i lase pe dînşii să-şi plîngă păcatele lor. Apoi către cei mai nepricepuţi, bătîndu-i cu paloşul deznădăjduirii, zice: „O, omule, ce gîndeşti? Ce te amăgeşti pe sineţi, zicînd: Că Dumnezeu al celor ce se pocăiesc este Dumnezeu? Ăi curvit, ai preacurvit, ai tîlhărit, ai ucis, ai minţit, ai jurat strîmb.. . care nădejdie de mîntuire îţi mai este ţie? Ai pierit. Pentru aceea acum îndulceşte-te şi mai departe de poftele tale. Pe cele de acolo din cer le-ai pierdut, măcar de acestea de aici să nu te lipseşti...".
Acestea sînt graiurile diavolului. însă ale lui Hristos sint cu totul împotrivă. Ai pierit? Totuşi, poţi să te mîntuieşti. Ai curvit? încă.mai poţi să te faci întreg, înţelept. Adu-ţi aminte că atunci cînd Petru a întrebat: „De cîte ori voi ierta fratelui meu cînd se pocăieşte?" Hristos a , răspuns: „De şaptezeci de ori cîte şapte". Acestea zicînd, a însemnat pe cea deapururea şi nehotărită vreme. Omul însă, unde se va afla Ia sfîrşit, acolo se va şi judeca. Ori în cel bun, ori în cel rău. Aminteşte-ţi frate cum s-au mîntuit mulţi păcătoşi, şi să nu te deznădăjduieşti. Adu-ţi aminte de împăratul Mânase, de curva, de vameşul, de tîlharul, de curvarul... şi vei scăpa de amăgire... (d. Sf. Efrem Şirul, T. III, 189). Luptă împotriva ucigaşului diavol (Ioan 8 44; 1 Ioan 3 8). Pocăieşte-te de păcatele tale, spovedeşte-te, canoniseşte-te şi fă roade vrednice de pocăinţă (Mt. 3 5), şi te vei mîntui.
NU AMÎNAŢI POCĂINŢA
Lasă azi, lasă pe mîine Ştiu că n-ai pus foc la nimeni!
Ai timp să te pocăieşti, Doar n-ai săvîrşit omor,
Eşti prea tînăr şi ai vreme Cine ţi-a vorbit vreodată De ce să te pedepseşti? Că eşti un rău făcător? Doar n-ai să te faci călugăr? Ce tot post şi rugăciune, Doar n-ai să te duci la schit? Nu te vezi cum ai slăbit? Ce atîta pocăinţă? Dacă stai numai in casa Ce păcat ai săvîrşit? Parcă eşti un osîndit! Haide bre şi te petrece Iar pe cei bătrîni îi minte Că Raiul e pe pămînt Că nu se pot mîntui,
Nu te potrivi la alţii Au făcut păcate multe
Căci doar n-ai să te faci Sfînt! Degeaba s-or pocăi.
Uite-aşa ne amăgeşte Şi aşa cînd omul moare,
Ucigaşul de Satan, Vede tot, dar în zadar
Zi de zi ne tot amînă Plînge şi se tînguieşte
Luni întregi şi an cu an. Căci s-a înşelat amar.
Celor tineri el le spune: Fraţi creştini, acum e timpul
„Că nu au nici un păcat". Cît pe lume mai trăim
Deci, să n-aibă nici o grijă Să ne îngrijim de Suflet
Sînt cu Sufletul curat. Şi-n păcat să nu murim!
(I. Tudosciuc).
SĂ NE ÎNGRIJIM PENTRU VIAŢA VIITOARE. Tot omul, ori din ce ramură a societăţii omeneşti ar fi el, aici pe pămînt'este asemenea călătorului de-o zi. Mai tîrziu sau mai degrabă, fiecare din noi vom pleca în calea veciniciei, unde vom fi răsplătiţi după felul cum am crezut, vieţuit şi ne-am pregătit. Fiecare cum şi-a aşternut în această lume, bine ori rău, aşa se va odihni sau se va, munci în veci. „Ce fel de frică şi cutremur — zice Avva Teofil (sec. IV) — socoteşti că are Sufletul! Ce fel de frică, cutremur şi nevoie avem să vedem cînd Sufletul se desparte de trup! Atunci vine la noi oaste şi putere de la stăpînirile cele potrivnice, boierii întunericului, stăpînitorii vicleşugului, începătoriile, stăpînirile, duhurile răutăţii, ca şi într-un chip de judecată ţin pe Suflet a ducînd asupra lui toate păcatele sale cele făcute cu ştiinţă şi cele cu neştiinţă, de la tinereţe pînă la vîrsta în care a repauzat. Aceia stau pîrîndu-1 de toate cele făcute de dînsul. Ce fel de cutremur socotiţi că are Sufletul în ceasul acela pînă va ieşi hotărîrea şi i se va face slobozirea lui! ? Acesta este ceasul nevoii lui, pînă ce va vedea ce sfîrşit va lua el. în acel timp de mare groază pentru Suflet, Dumnezeeştile puteri vin şi stau în preajma feţei celor potrivnici, a ducînd şi ele cele bune ale lui. Ia seama dar, că Sufletul stînd în mijloc, stă cu multă frică şi cutremur, pînă ce judecata lui va lua hotărîre de la Dreptul Judecător. De va fi vrednic Sufletul celui ce repauzează, aceia iau certare; iar el se răpeşte de la dînşii. După .aceea e fără de grijă, sau mai bine zis locuieşte după cum este scris: „Locaşul tuturor celor ce se veselesc este la Tine" (Ps. 86 7; Filip. 3 20). Atunci se împlinesc cele scrise: „A fugit durerea, întristarea şi suspinarea" (Is. 35 10; 51 11). Atunci, scăpînd, se duce la acea bucurie şi slăvită mîngîiere, în care se va şi aşeza.
Dacă însă se va afla că a trăit în lenevire, aude glasul cel prea înfricoşat: „Ridică-se cel necredincios, ca să nu vadă Slava Domnului" (Is. 26 10). Atunci îl apucă pe dînsul zi de urgie, zi de necaz şi de nevoie, zi de întuneric şi de beznă, dîndu-se la întunericul cel mai din afară şi în focul cel vecinie osîndindu-se, în veci fără de s f a r s i t s e va munci. Atunci unde e fala lumii? Unde e slava cea desarta? Unde e desfătarea? Unde e răsfăţarea? Unde e nălucirea?
U n d e e odihna? Unde e lauda? Unde sînt banii? Unde e neamul cel mare? Unde e tatăl?
Unde-i mama? Unde-i fratele? Cine dintre acestia va putea să scoată pe cel ce se arde în foc şi este ţinut de muncile cele amare? Fiindcă acestea aşa au â se face, ce fel trebuie
s a f im noi în purtarea cea sfînta, în evlavie şi în/Ireapta credinţă? C e lei de dragoste sîntem datori să ne agonisim? Ce fel deviată? Ce fel de petrecere? Ce fel de drum? Ce fel de luare aminte? Ce fel de rugăciune? Ce fel de urmare de îngrijiri? „Pentru aceea, iubiţilor — zice Apostolul — aşteptînd acestea, nevoiţi-vă să vă. aflaţi înaintea lui Dumnezeu nespurcaţi, neîntinaţi şi în pace" (2 Petru 3 1 4 ) ,
ca să ne învrednicim a-L auzi pe Dînsul zicînd: „Veniţi binecuvîntaţii Părintelui Meu de moşteniţi împărăţia care este gătită vouă de la întemeierea lumii" (Mt. 25 34; P. o. c. pp. 94—5).
Multe năvăliri şi înfricoşări groaznice pătimesc de. la draci nu numai păcătoşii; ci chiar şi Sfinţii care au bineplăcut lui Dumnezeu. Aşa, in viaţa Sf. Grigore Sinaitul, ni se istoriseşte, între altele, că la sfîrşitul vieţii sale, închizîndu-se într-o chilie cu ucenicul său, cugeta la ceasul morţii şi la ieşirea Sufletului, înspăimîntîndu-se. Apoi vorbea cu Dumnezeu în rugăqiuni, şi se îndeletnicea cu mintea în învăţătura Dumnezeeştilor cuvinte. Cîtă .vreme se afla în acestea Cuviosul, şi bine le învăţa, se păreau nesuferite vrăjmaşilor şi zavist-nicilor noştri draci, care pururea obişnuiesc a zavistui mîntuirea omului. Mi se pare că şi duhurile viclene, cunoscînd sfîrşitul Cuviosului, îi zavistuiau slava lui. Şi ce fac ucigaşii? Deodată au înconjurat pe Sfîntul mulţime de draci fără de număr. Ca un nor au acoperit locul acela, şi ca nişte fiare sălbatice s-au sculat asupra lui, scrîşnind cu dinţii şi cu totul voind a-1 înghiţi, ca astfel să zmulgă mintea lui de la vorbirea cu Dumnezeu. Omul lui Dumnezeu însă, din Darul Duhului Sfînt, care locuia în el, îndată a priceput pizma viclenilor draci, fiindcă era foarte iscusit în feluritele ispite. Astfel, el nu s-a înfricoşat, nici nu s-a biruit de atîta luptare şi năvălire a lor; ci mîinile, împreună cu mintea, întinzîndu-le la cer, grăia către Dumnezeu astfel: „Cîini mulţi m-au înconjurat şi adunarea celor vicleni m-a cuprins pe mine...".
Văzînd că nu mai încetau acei vicleni şi fără de ruşine de a-i da război, a fost în multă nevoinţă şi luptă. Apoi s-a dat cu totul pe sine la privegherea cea de toată noaptea şi la rugăciune neîncetată. Postind aspru, nici n-a gustat ceva, nici n-a dormit cîtuşi de puţin, pînă după trei zile, nici nu mai vorbea cu linişte, nici cu blîndeţe cu ucenicul său, după cum avea obiceiul. Dimpotrivă, îi poruncea cu cuvinte aspre ca să se trezească către multa nevoinţă ,, îmbărbătează-te frate — zicea către dînsul — şi ţine-te cu tărie de rugăciune şi de pocăinţă, că mulţime de duhuri viclene ne-au înconjurat pe noi!" Iubitorul de oameni Dumnezeu, văzînd lupta bună şi osteneala lor, n-a lăsat pe robul Său a se supăra multă vreme. Pe cît mi se pare, a voit ca cu totul să ruşineze pe duşmanii draci, iar Cuviosul să se arate biruitor al acelora.
După ce au trecut acele trei zile, deodată o putere Dumnezeească l-a umbrit, iar pe viclenele duhuri le-a făcut nevăzute, umplindu-1 pe Cuviosul de Dumnezeească mîngîiere. El îndată cunoscînd schimbarea, înălţă lui Dumnezeu aceste cuvinte de mulţumire: „Dreapta Ta, Doamne, a sfărimat pe vrăjmaşii noştri ciraci, cu stăpînirea tăriei Tale pînă în sfîrşit i-ai pierdut pe dînşii". Apoi cu oarecare linişte a chemat pe ucenicul său. Acela apropiindu-se, a văzut, o minune! Faţa lui era rumenă, veselă şi cu totul schimbată. Căutînd cu mare linişte şi cu zîmbire către dînsul, i-a zis: „Vezi fiule, că Dumnezeească putere pogorîndu-se, a izgonit duhurile viclene, şi pe noi ne-a izbăvit de ispita lor. Voiesc ca tu să ştii şi aceasta, că peste puţine zile am să ies din lumea aceasta şi să mă duc către Dumnezeu. El mă cheamă să merg la Ierusalimul cel de sus, precum şi într-o vedenie Dumnezeească am văzut aceasta. O! Dumnezeesc glas plin de toată nădejdea! O! Arătare adevărată şi bună vestire, ceea ce înştiinţezi pe ucenici despre ceea ce are să fie! O, vestire încredinţată de nădejde neruşinată!" Ucenicul, după ce a auzit acestea, cu totul mîhnindu-se, a început a plînge pentru sfîrşitul Părintelui său. După puţină vreme, deapururea pomenitul Grigore, după Dumnezeească lui grăire mai înainte, ridicîndu-se din aceste de aici, s-a dus către viaţa cea neîmbătrî-nitoare... (V. Sf. 27 Nov., o. c. pp.
1332 -5).
Ai căzut? Alungă-ţi jalea Căci un înţelept a spus: Cine cade se ridică Uneori cu mult mai sus!
21) Am căzut în desnădăjduire, zicînd: „De-o vrea Dumnezeu, mă voi mîntui; iar de n-o vrea, voi pieri... deci, să păcătuiesc înainte, că neiertîndu-mă, tot în iad voi merge? (Ioil 2 12
—13; Fac. 4 13-14; Mt. 27 5).
22) Am stat împotriva adevărului învederat şi dovedit? ** (Mt. 9 3 ; 13 30-36; Mc. 3
22-30; F. Ap. 7 51-54; 13 6-11; 2 Tim. 3 8 ; Iuda 1 11-13; Num. 16).
** „După cum Ianis şi Iamvris s-au împotrivit lui Moisi, aşa şi aceştia stau împotriva adevărului, oameni stricaţi fiind la minte si nelămuriţi în credinţă" (2 Tim. 3 8 ; Eş. 7 10-25; 8 1—19;
1 Tim. 1 20; comp. Rom. 2 8-9; 12; Zah. 7 12-14; Îs. 1 2-6; Ier. 6 10-19, 29-30; 18 10-12). De pildă: Sf. Ap. Petru (Mt. 16 21-3), vrăjmaşii Sf. Arhidiacon Ştefan (F. Ap. 6; 7), Elima vrăji-torul (F. Ap. 13
54
6—11), etc. Cei care stau împotriva adevărului învederat, se primej duiesc groaznic vremelnic, şi chiar vecinie, de mi se vor îndrepta.
NU STA ÎMPOTRIVA ADEVĂRULUI, CĂ TE PĂGUBEŞTI. Odinioară doi zidari făceau un zid. Cînd era să aşeze o cărămidă, unul din ei observă că e mai groasă într-o parte ca-n cealaltă, tovarăşul lui, Petre, îl sfătui prieteneşte s-o arunce şi să pună alta in locul ei, zicîndu-i: „Dacă nu faci aşa Ioane are să iasă rău lucrul tău". „Ei aş!" — răspunse Ioan — cum are să-mi strice zidul un lucru aşa de mic, care aproape nici nu se observă. Tu Petre prea o iei în serios cu toate!" Acestea zicînd, a lucrat înainte la zid toată ziua, pînă seara.
A doua zi, cînd veniră iarăşi la lucru, ce le-a fost dat să vadă?! Din pricina acelei cărămizi rele, diformată puţin, zidul n-a mai mers drept; ci cu cît se înălţa, cu atîta se înclina mai mult într-o parte. Astfel, zidul acela înclinat din cauza unei cărămizi, peste noapte s-a prăbuşit la pămînt. Şi Ioan, tocmai atunci şi-a văzut greşeala... şi a trebuit să înceapă a face zidul din nou.
Tot astfel este şi cu o.rice neadevăr în inimile noastre. Minciuna, care la început este aşa de mică, creşte, creşte şi iar creşte, pînă ce în sfîrşit aduce peste noi ruşine şi ocară. Pentru aceea şi Cuvîntul lui Dumnezeu ne învaţă: „Lepădaţi minciuna şi grăiţi adevărul..." (Efs. 4 25). Cîştigă-ţi adevărul şi nu-1 vinde (O M.P. o.c. 4).
NU VĂ ÎMPOTRIVIŢI TĂMĂDUIRII SUFLETEŞTI. Toma Eschia, .povesteşte cum o ce"ată de cerşetori se abătu asupra oraşului Augusta. Un locuitor bogat şi milostiv al oraşului acestuia, s-a obligat cu toată dragostea creştinească a întreţine cu medica-, mente şi a îngriji cu doctorii pe acei nefericiţi. Cerşetorii cînd auziră acest plan al milostivului bogat, au părăsit cu mare grabă oraşul. Nu voiau să fie vindecaţi, temîndu-se- că devenind odată sănătoşi, trebuia să se întoarcă la lucru. Le convenea mai bine să se lenevească şi să cerşească, decît să muncească.. . Aşa se întîmpla şi cu mulţi păcătoşi: nu voiesc cu nici un chip să fie vindecaţi de boalele lor sufleteşti, şi de aceea se împotrivesc lucrării Duhului Sfînt. Cu aceasta ei însă supără groaznic pe Sfîntul Duh (O M.P. o. c. 710).
23) Am întristat, stins şi alungat pe Duhul Sfînt (Efs. 4 30; 1 Tes. 5 19; F. Ap. 7 51 — 54; comp. Iez. 2) cu: a) cu dezertarea din dreapta credinţă (1 Ioan 2 19), b) cu împietrirea inimii, c) cu nepăzin- . I cuvîntului Divin, d) cu nesocotirea Scripturilor Dumnezeeşti, hulin-du-le că sînt mincinoase, e) cu semeţirea şi îngrijirea de a păcătui, f ) cu zaviatuirea şi hulirea meritelor bune ale aproapelui, g) cu ne învăţarea celor neştiutori despre articolele dreptei credinţe, din răutatea mea, h) cu hotărîrea satanică de a mă sinucide. . . ? (Veti „Oglinda Duhovnicească", pp. 146-
197; 2169 - 2264, de autor).
Chipul de faţă ne arată cît de groaznică e in iad pedeapsa celor ce păcătuiesc contra Duhului Sfînt cu: încrederea prea mare şi nesocotită în Harul Dumnezeesc cu deznădăjduirea cu starea împotriva Duhului Sfînt şi dezertarea de la dreapta credinţă Creştinească — Ortodoxă —. Vezi bine şi ia aminte creştine la Cuvîntul lui Dumnezeu care ne grăieşte clar: „Cel ce va păcătui contra Duhului Sfînt nu i se va ierta lui nici în veacul de acum nici în cel ce va să fie" (Mc. 3 29; Mt. 12 32). „Cel ce iubeşte nedreptatea îşi urăşte Sufletul său. Ploua-va peste cei păcătoşi laţuri, foc şi iarbă pucioasă şi duh de vifor partea paharului lor; că drept este Domnul şi dreptatea â iubit, îndreptări a văzut Faţa Lui. . . Capul înconjurării lor osteneala buzelor lor va acoperi pe dînşii. Cădea-vor peste dînşii cărbuni, cu foc îi vei surpa pe ei în ticăloşii şi nu vor putea răbda..." (Ps. 10 5-7; 139 9-10; vezi şi explicaţia acestor locuri în M. Ps. o. c. Tom. I pp. 137-142; Tom. III pp. 509 -513).
Dracii torturează pe unii cu felurite forme de munci şi îngroziri; iar pe cei din iazărul de foc îi lovesc cu săgeţi înfocate ca să nu-şi scoată nici măcar capetele afară. De sus se dezlănţuieşte asupra lor urgia Dumnezeească în forma unor mari şi înfuriate plăgi de foc ce se varsă cu mare repeziciune asupra acelor păcătoşi vecinie nefericiţi şi osîndiţi. Cei ce doresc a scăpa de muncile iadului, să se ferească şi să se părăsească de păcate, să se grijească sufleteşte cu Sf. Spovedanie cu facerea canonului
cuvenit adică prin facerea roadelor vrednice de pocăinţă şi reunirea cu Mîntuitorul pentru totdeauna prin dreapta credinţă şi vieţuirea cît mai curat creştinească.
PEDEAPSA ÎN IAD A MINCINOŞILOR
Chipul de faţă ne arată pedepsele insuportabile din iad a celor ce au iubit, făcut şi răspîndit minciuna, care-i fiica diavolului. Aşa cum au străpuns şi sfîşiat mincinoşii pacea şi inimile seimenilor lor în viaţa pămîntească prin minciunăriile lor, tot aşa le fac şi lor dracii dincolo de mormînt!!! Cum au tăiat, îndurerat, torturat şi amuţit ei pe alţii cu minciunăriile lor, aşa îi taie, înjunghie, torturează, stăpînesc şi-i amuţesc în dureri, îngerii Satanei şi pe dînşii în veci. Aceasta reiese şi din Dumnezeească Scriptură, care zice: „Orice nedreptate sau minciună, este de la cel rău (diavolul), care-i tatăl ei... Domnul va pierde pe cei ce grăiesc minciună" (Fac. 3; Ioan 8 44; 1 Ioan 3 5; F. Ap. 5 1—10; Ps. 5 6).
Iubiţi creştini! „Păziţi-vă de vorbele cîrtitoare şi deşarte, feriţi-vă limbile de clevetire, fiindcă vorba cea mai tainică, nu va trece fără pedepsire. Gura mincinoasă aduce Sufletului moarte. Nu vă grăbiţi moartea prin rătăcirile vieţii voastre... Vraja viciului întunecă cele bune" (Inţ. Sol. 1 11—12; 4
12). „Nu grăi împotriva adevărului; ci ruşinează-te pentru neînvăţătura ta... Nu semăna minciuni... nu- ţi îngădui a minţi... Batjocoră rea este la om minciuna. . . Mai bun este furul decît cel ce minte; dar amîndoj vor moşteni pierzarea. Năravul omului mincinos este ocară şi ruşinea va fi pururea cu el" (Is. Sir. 4 27; 7 13—14; 20 25—27). Deci, „afară din împărăţia lui Dumnezeu sînt (mincinoşii) cei ce iubesc şi fac minciună, partea lor este în iazărul cel ce arde cu foc şi cu piatră pucioasă" (Mt. 5 37; Iac.
5 72; Ape. 21 8 ; 22 15).
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu