Protosinghel Nicodim Mandita - Calea Sufletelor in vesnicie

VAMA a 5-a,
A LENEVIEI ŞI A TRîNDĂVIEI




Ridieîndu-ne noi tot mai în sus I n  înălţimile văzduhului, p e  acea cale'neînchipuit d e  lungă care nu se poate măsura, nici pricepe de mintea omenească, vorbind cu multă recunoştinţă de binefacerile Părintelui meu
.duhovnicesc  Vasile,  am ajuns la vama lenevirii  şi a trîndâvirii,  unde se cercetează  toate  zilele  şl ceasurile
petrecute zadarnic, jar a de fapte bune: lenevirea ta serviciul Divvr, si la rugăciunea particulară, neglijenţă la
lucrul mîntuirii, îmbogăţirii şi fericirii Sufletului nostru şi pentru al aproapelui, şi în lucrul pentru agonisirea celor
trebuincioase vieţii. Acolo se opresc toţi lene-voşii sau trîndavii aceia, care asemenea bondarilor, trîntorilor,
poftesc si mănîncă ostenelile străine în loc de a lucra şi a-şi cîştiga existenţa prin lucrul şi sudoarea feţii lor. De
asemenea şi cei care sînt plătiti şi nu lucrează după învoială. Acolo se cercetează cei care nu se îngri-jesc a lăuda
pe Dumnezeu şi cei care se lenevesc în Sfintele zile de praz-nice, Duminici şi sărbători a merge la Vecernie,
Utrenie, Dumne-zeeasca Liturghie şi celelalte măriri ale lui Dumnezeu. Acolo se cer cetează Sufletele dacă în
timpul cît au vieţuit pe pămînt au împlinit, ori nu porunca,^ lui Dumnezeu din Sfintele Scripturi: „în sudoarea feţei
tale să-ţi mânînci pîinea ta", şi: „Cine nu lucrează să nu mă-nînce" (Fac. 2, 15; 3, 17—19; comp. 2, Tes. 3, 6—12).
Deasemenea se cearcă cu multă amănunţime orice creştin privitor la hărnicia ori lenevirea în privinţa
hrănirii Sufletului său cu Cu-vîntul lui Dumnezeu. Vameşii aceia cercetează dacă a împlinit ori nu porunca Mîntuitorului, ce zice: „Privegheaţi şi vă rugaţi neîncetat, ca să nu cădeţi în ispite. Agoniseşle-ţi untuldelemn al faptelor bune, lucrează cu talantul —Darul —încredinţat. . . Cheamă-Mă pe Min în ziua necazului tău, şi Eu te voi scoate şi tu Mă vei proslăvi.. Blestemat este tot cel ce face lucrul Domnului fără purtare de grija sau cu lenevire" (Mt. 26, 40—41; 2 5 ; Ps, 49, 14—15, 23—24; Ier. 48, 1 0 ) .
Dacă lucrările trupeşti se cer şi chiar trebuiesc făcute cu bună chibzuială spre a fi după plăcerea omului, apoi cele duhovniceşti trebuiesc făcute cu mai multă bună chibzuială, spre a fi bine plăcute şi primite Domnului. Acelea trebuiesc împlinite cu o mai mare atenţie şi osîrdie bine chibzuită, cu cît este mai mare şi mai preţios Sufle- tul decît trupul. La acea vamă se cercetează toată lenevirea, trîndăvia şi neglijenţa fiecărui mirean, cleric ori Duhovnic, care n-au purtat grijă mai îniîi de Sufletul său şi apoi de Sufletele încredinţate lor. Acolo se întreabă cei care în zilele Sfinte şi-au pierdut vremea la scrîn-ciobe (dulapuri), căluşei, popice, jocuri de cărţi, joc de bani, prin crîşme, pe la jocuri, la prăznuiri anticreştineşti, cu chiote şi cîntece curveşti, beţii, la felurite minciuni, clevetiri, ponegriri şi osîndiri prin felurite locuri. . .  unde şi-au întunecat mintea, în loc de a merge la Sfînta Biserică şi la adunările duhovniceşti, spre a se lumina, a crede şi a vieţui curat creştineşte.
Acolo se certetează cu deamănuntul toate păcatele izvorîte din lenevite, şi mulţi se opresc şi se prăbuşesc în prăpăstiile iadului. Acolo şi eu. mult fiind întrebată, nu mi-ar fi fost cu putinţă a scăpa de acele datorii ale păcatului acestuia, de n-ar fi împlinit neajungerea mea dăruirea Cuviosului Vasile, prin care răscumpârîndu-mă, m-au scos din primejduirea ce mă ameninţa a mă pogorî jos în iad.



Chipul de faţă ne arată pe îngeri cu Sufletul ajunşi şi opriţi la vama a 5-a, a lenevirei. Dracii vămaşi, cu boierul lor drăcesc, le ies înainte simulînd felurite semne de lenevire, arătînd Sufletului omenesc după catastifele lor, ceasul, ziua, vremea şi locul unde s-a lenevit, trupeşte şi sufleteşte, pierzîndu-şi vremea zadarnic, în trîndăvie sau în deşertăciuni. La vama aceasta fiecare Suflet care nu s-a îngrijit de mîntuirea sa, este cercetat cu deamănuntul de feluritele păcate ale lenevirei sau trîridăvirei, d. ex. de:

40)  M-am  levenit  a-mi  împlini  îndatoririle  mele  de:  gospodar,  cetăţean  şi  Creştin drepteredincios. . .  de bun sfătuitor, educator, luminător şi salvator al fiilor mai trupeşti şi spirituali, şi al aproapelui meu, din întunericul hecunoştinţei de Dumnezeu Izvorul bunătăţilor şi din căile pierzării?
41)    M-am lenevit a mă ruga lui Dumnezeu în orice vreme şi în orice loc, mai ales atunci cînd am
fost primejduit a cădea în păcate, în necazuri, în boale, în pericole şi pierzare (a) vremelnică şi veşnică ?

a) Rugăciunea este una din cele mai mari fapte bune sufleteşti, pe care poate s-o facă omul atît pentru sine cît şi pentru aproapele, în orice vreme şi în orice loc. Rugăciunea e un Dar Dumnezeiesc, o vorbire a Sufletului cu Dumnezeu, un strigăt al omului după ajutorul Harului, o osteneală pentru dobîndirea iertării, o cerere pentru asigurarea mîntuirii, o cîntare de mulţumire mărirei lui Dumnezeu. Rugăciunea e o trebuinţă a Sufletului aşa cum e: aerul, lumina şi hrana pentru viaţa trupului. Rugăciunea e un strigăt de nădejdie, o putere care împrospătează nădejdiile inimii, o clipă petrecută în ceruri. Rugăciunea e ridicarea minţii noastre către Dumnezeu pentru a-L cunoaşte, a-L adora şi a-I mulţumi şi cere ajutor. Ne rugăm oridecîte ori ne ridicăm mintea şi inima noastră către Dumnezeu, chiar şi cînd nu i-am cere nimica. Orice sentiment sufletesc, exprimat prin vorbe ori prin simţ; ori ce act lăuntric, care ne apropie şi uneşte cu Creatorul; se cheamă rugăciune. în felul acesta ne rugăm cînd ne gîndim la desăvîrşirile lui Dumnezeu, cînd ne consacram lui cu trup şi Suflet, cînd ne căim de păcatele noastre, cînd credem, iubim şi nădăjduim în El.
Rugăciunea este mintală şi verbală. Rugăciunea inimii este un şir de acte, de sentimente evlavioase, de adorare, de recunoştinţă, de căinţă, credinţă, dragoste, etc, prin care ne ridicăm mintea către Dumnezeu, dar fără să le exprimăm prin cuvinte. Rugăciunea verbală este atunci cînd o exprimăm prin cuvinte. Rugăciunea mintală se mai cheamă şi meditaţie. Ea se poate face ori unde şi ori cînd. Rugăciunea verbală se face în anumite timpuri. Totuşi, ea trebuie a fi întovărăşită de rugăciunea cu mintea. Rugăciunea verbală e de trei feluri: de laudă, de mulţumire şi de cerere.
1) Rugăciunea de laudă este cea mai înaltă rugăciune. Scopul celor şapte laude şi a Dumnezeieştii Liturghii, este de a aduce laudă Veşnicului nostru Făcător. Omul în rugăciunea de laudă, se uneşte cu toată făptura, şi în seninătatea inimii sale, aduce datornica închinăciune ca pe o altă jertfă curată a Sufletului său. Aceasta o facem cugetînd la desăvârşirile lui Dumnezeu cunoscute din contemplarea universului, admirăm A-tot-Puternicia Lui, negăsind cuvinte îndeajuns spre a-L preamări şi lăuda. Privitor la aceasta ne îndeamnă şi Sf. Ap. Pavel, zicînd: „Să
aducem prin El (Iisus Hristos) necontenit lui Dumnezeu jertfă de laudă, adică roadă buzelor, care proslăvesc Numele Lui" (Evr. 13, 1 5 ) . Lauda sau preamărirea lui Dumnezeu este ocupaţia de căpetenie a îngerilor, a Sfinţilor din cer şi a noastră celor de pe pămînt. Aceia care in faptele lor îşi caută mărirea proprie, negiijînd-o pe a lui Dumnezeu, sînt hoţi şi tîlhari, pentru că fură mărirea Stăpînului lor.
Sf. Policarp fiind osîndit să ardă pe rug pentru credinţa sa, în ultima sa rugăciune astfel lăuda pe Dumnezeu:
„Laudă Ţie Doamne, Dumnezeule A-tot-Puternice, pentru că m-ai aflat vrednic să fac parte în ceasul acesta din ceata celor ce Te mărturisesc pe Tine şi să pot bea paharul Unsului Tău. Pentru aceasta Te laud, Te binecuvîntez şi Te preamăresc".
în timpul tiranului Valens au fost condamnaţi optzeci de creştini, pentru credinţa lor, să fie arşi pe o corabie în mijlocul mării. Din mijlocul flăcărilor, paginii au putut auzi rugăciunea lor de preamărire către Dumnezeu:
„Acum slobozeşte pe robii Tăi Stă-pîne după cuvîntul Tău în pace, că văzură ochii noştri mărirea Ta. . . "   Sf. Ioan
Gură de Aur, în chinurile cele mai grele ale morţii sale în părăsire şi surghiun, preamărea pe Dumnezeu, zicînd:
„Mărire lui Dumnezeu pentru toate"
Să lăudăm neîncetat pe Dumnezeu Cel atît de Mare, de Bun şi de Sfînt. Să-I dăm prinos de laudă pentru toate măririle Sale cu creştinescul salut răspîndit în toată lumea: ,»Preamărit să fie Dumnezeu", cu răspunsul: „în veci, amin".
2) Rugăciunea de mulţumire se face atunci cînd omul, fie că a dobîndit cererea sa, fie că n-a dobîndit, întru cît poate că nu-i era de folos, el este dator să mulţumească în tot timpul lui Dumnezeu pentru toate în viaţa sa. „Nu vă îngrijoraţi cu nimic —zice Sf. Ap. Pavel —ci, în orice lucru, aduceţi cererile voastre la cunoştinţa lui Dumnezeu prin rugăciuni şi cereri cu mulţumiri, şi pacea lui Dumnezeu, care este mai presus de orice pricepere omenească, vă va păzi inimile şi cugetele voastre în Iisus Hristos" (Filip. 4, 6-7).
Viaţa, sănătatea, avere, pace şi tot binele vremelnic şi veşnic, le avem de la Dumnezeu. Pentru toate acestea se cade a-I mulţumi. Noi mulţumim semenilor noştri şi pentru un pahar cu apă c e  ni-l dă pentru astîmpărarea setei. Cu mult mai mult trebuie a mulţumi noi lui Dumnezeu pentru toate binefacerile nesfîrşit de mari. Trece oare vreo clipă fără să primim binefacerile Părintelui nostru Ceresc? El ne ţine, ne cîrmuieşte, ne îngrijeşte. „Fără de Mine nu puteţi face nimic", ne spune Mîntuitorul. „Cine ar cuteza — zice Sf. Ambrosie —să fie nerecunoscător şi nemulţumitor (aţă de Dumnezeu, cînd însăşi dobitoacele sînt recunoscătoare faţă de cei ce le hrănesc?" De multe ori nu primim de la Dumnezeu ceea ce cerem, fiindcă nu I-am mulţumit în trecut pentru atîtea binefaceri cu care ne-a dăruit.
Sf. Sava pustnicul, s-a trezit odată cu o ceată de tîlhari, ce-rîndu-i, în chip neomenos, mîncare şi băutură. Sfîntul, fără teamă, le-a aşternut pe masă tot ce avea. El căută prin cuvinte cît mai frumoase, să le hrănească şi Sufletele. Săturaţi, tîlharii s-au îndepărtat mai blînzi, dar fără să spună nici un cuvînt. După cîteva zile, s-au reîntors iarăşi. De astă dată însă ca să-i mulţumească. Văzînd acestea Sf. Sava, a suspinat cu durere, zicînd: „Vai nouă, căci aceşti oameni fără de lege s-au simţit obligaţi să mulţumească pentru puţinele binefaceri primite! Noi însă, care primim zilnic atîtea daruri şi ajutoare de la Dumnezeu, sîntem nerecunoscători".
Sf. Evanghelie ne istoriseşte că zece leproşi se rugau lui Iisus să-i vindece. Mîntuitorul îi trimise să se arate preoţilor. Mergînd ei pe drum, s-au vindecat. Unul din cei zece însă, văzînd această minune, umplîndu-se de bucurie şi fericire, s-a întors să-I mulţumească Mîntuitorului. Domnul Hristos: S-a bucurat de aceasta, totuşi a întrebat cu tristeţe: „Oare nu zece s-au vindecat, dar cei nouă unde sînt?" (Lc. 17, 12—19). Oare nu cumva ni se potriveşte şi nouă această mustrare?
De aici învăţăm a mulţumi lui Dumnezeu pentru toate binefacerile primite, pentru tot binele ce ni 1-a dat.
3) Rugăciunea de cerere se face atunci cînd omul are trebuinţă să scape*de anumite primejdii, sau cere ceva de la Dumnezeu. Mîntuitorul vrînd a ne arăta cît de neputincioşi sîntem, ne dă a înţelege că fără Dînsul nu putem face nimic bun pentru mîntuirea Sufletului nostru. însă încurajîndu-ne, ne spune mereu: „Orice veţi cere de la Tatăl în Numele Meu, vă vă da vouă... Cereţi şi ve-ţi lua, pentru ca bucuria voastră să fie deplină", însă numai atunci cînd se cuvine. . .  Cereţi şi vi se va da, bateţi şi vi se va  deschide, căutaţi şi veţi afla" (Ioan 16, 23—24; Mt. 7, 7). Cuvintele acestea cuprind totodată o poruncă şi o făgăduinţă. Cît e de mare această mîngîiere! Cîtă siguranţă în această făgăduinţă! Cît de bine ar f i dacă ar înţelege-o toţi creştinii! „Roagă-te şi munceşte", zice înţelepciunea bătrînilor. „Dumnezeu —zice Sf. Grigore Nazianzul — vrea nu numai să I ne rugăm, ci prin rugăciune să-I facem silă" (Lc. 11, 5—13; Mt. 15, 22—28). Apostolii cînd erau în primejdie pe marea viforoasă, s-au rugat Mîntuitorului să-i scape şi au fost ascultaţi (Mt. 8, 23—27). Sfinţii prin aceste rugăciuni au ajuns în împărăţia lui Dumnezeu. Fără rugăciune nimenea n-a dobîndit cerul. Sf. Scriptură ne îndeamnă să recurgem mereu la rugăciune: „Doamne, Dumnezeul mîntuirii mele, ziua şi noaptea am strigat înaintea Ta" (Ps. 87, 1 ) .  „Apropiaţi-vă către Domnul —în
rugăciune — şi feţele voastre nu se vor ruşina" (Ps. 33, 5 ) . Sf.Evanghelie laudă pe profeteasa Ana, care fiind de 84 de ani, nu se depărta de biserică, cu posturi şi rugăciuni, slujind Domnului ziua şi noaptea" (Lc. 2, 37).
Citim în viaţa Sfîntului Iacob, că de multă rugăciune ce făcea, stînd îngenunchiat, i s-a îngroşat pielea, încît n-a putut să o mai moaie. Sf. Antonie cel Mare —Părintele pustnicilor —petrecea toate nopţile în rugăciune. Răsăritul soarelui îl făcea adesea să exclame cu durere: „O soare, iarăşi te arăţi! Tu îmi răpeşti privirea de la Soarele Veşnic".
De aici învăţăm ca să ne rugăm mereu fierbinte, în duh şi în adevăr (Ioan 4, 22—2 3 ; Lc. 18, 7—8 ) , pentru a ne folosi.

Fraţilor! Cum tămîia redă viaţă
Adormitului cărbune, Sufletul zdrobit se umple De nădejdi, în rugăciune!

CUM SĂ NE RUGĂM CA JSÂ FIM ASCULTAŢI: Mîntuitorul Hristos a făgăduit solemn că va asculta rugăciunile noastre, ori de cîte ori vom cere ceva dela Dumnezeu. Totuşi, cum se face că uneori rugăciunile noastre nu au nici un efect ? Răspunsul e foarte simplu: pentru că nu ne rugăm bine, ori cerem ceea ce nu se cade. Nu la toţi cei ce se roagă lui Dumnezeu li se împlinesc cererile, căci: Sau că le cer mai înainte de vremea cuviincioasă, sau că le cer cu nevrednicie, sau sînt stăpîniţi de orgoliu, sau -că după ce le-ar fi dobîndit, s-ar mîndri, sau că după ce şi-ar cîştiga cererea, ar cădea în păcatul lenevirii şi al destrăbălărilor (Iac. 4, 2—10; 1 Cor. 4, 6 — 1 6 ; Ier. 48, 10). Fac o mare  greşeală  acei  credincioşi  şi  clerici  neştiutori,  care  primesc  să  se  roage  pentru  moartea  sau  primejdia vrăjmaşilor. Atunci rugăciunea lor se va întoarce în păcat, cum zice psalmistul (Ps. 108, 6 ) . Se cuvine ca cineva să se roage numai pentru împăciuirea şi îmblînzirea rău-făcătorilor şi pentru dobîn-direa celor de folos vieţii sufleteşti şi trupeşti, iar dreapta răsplăt i r e s-o lase în seama dreptei Judecăţi a lui Dumnezeu (Rom. 12, 19; 2 Lege 32, 3 5 ; Evr. 10, 30). Aşadar, pentru a dobîndi cererile noastre, trebuie ca rugăciunile să împlinească anumite condiţii. Astfel, rugăciunea trebuie făcută:
a) în Numele lui Iisus Hristos. „Amin, amin zic vouă, orice veţi cere de la Tatăl în Numele Meu, vă va da vouă" (Ioan 16, 23). Dacă un supus se va înfăţişa înaintea regelui său şi l-ar ruga astfel: „Maestate, fiul tău m-a trimis la tine cu această rugăminte, ascul-tă-mă", l-ar respinge oare regele? Desigur că nu. Pentru dragostea fiului său l-ar asculta. Aşa şi noi, cînd ne adresăm Tatălui Ceresc cu rugăciunea „Tatăl nostru", facem acelaşi lucru. Cuvintele Fiului Său: „Ofice veţi cere de la Tatăl în Numele Meu, voi da vouă" (Ioan 15, 16), îl silesc pe Dumnezeu să ne asculte. Iubirea nesfîrşită a Tatălui faţă de Fiul Său nu ne poate tăgădui cererile ce I se adre sează în Numele Său.
Pe vremea prigoanelor, cînd creştinii erau ucişi pentru credinţa în Iisus Hristos de către pagini, a fost dus înaintea unui împărat roman şi Sf. Iulian împreună cu mai mulţi creştini. Judecata s-a ţinut într-o piaţă a oraşului. întîmplîndu-se  ca  tocmai  atunci  să  treacă  o  înmormîntare  prin  faţa  tribunalului,  împăratul  opri  convoiul,  şi adresîndu-se Sfîntului Iulian, zise: „Am auzit că Hristosul vostru a înviat mai mulţi morţi. Dacă voi socotiţi Legea voastră de Dumnezeiască, înviaţi în Numele Lui pe mortul acesta". Sf. Iulian s-a apropiat de mort şi rostind o scurtă rugăciune, a strigat tare: „în Numele lui Iisus, ţie îţi zic, scoală". Rugăciunea i-a fost ascultată căci mortul s-a sculat spre uimirea tuturor paginilor (V. Sf. 8 Ian. o.c. pag. 352). în Numele lui Iisus Hristos şi Sf. Macarie Egipteanul, cu rugăciunea, a înviat trei morţi (V. Sf. 19 Ian. o.c. pp. 906; 909—910). Cuv. Paladie cu rugăciunea a înviat mortul (V. Sf. 28 Ian. o.c. pag. 1477). Sf. M. M. Gheorghe a înviat mortul de peste 300 de ani (Mineu 23 apr.). O creştină cu rugăciunea învie copilul mort al unei mame disperate (V. Sf. 9 iulie, o.c. pp. 492—5). Asemenea şi alţii. Multe putem dobîndi şi noi de la bunul Dumnezeu cînd îi cerem în Numele lui Iisus Hristos vreun dar.
b) Cu plăcere. Rugăciunea fiind o convorbire a omului cu Dumnezeu, trebuie făcută de bună voie, cu entuziasm şi dragoste Precum cineva găseşte plăcere în convorbirile cu persoanele pe carele iubeşte, tot astfel trebuie să simţim plăcere atunci cînd vorbim cu Dumnezeu, Părintele şi Binefăcătorul nostru. Rugăciunea făcută de obicei; în silă şi cu mintea în altă parte, e o batjocoră la adresa Făcătorului, e un semn că nu-L iubim, că nu avem nici o dorinţă să ne unim sufleteşte cu El, e timp pierdut. Cum sa nu ne placă rugăciunea, cînd ea „e o plimbare plăcută în paradisul ceresc?"
(Sf. Ioan Gură de Aur). Cîtă ruşine pentru creştinii de azi, care aşa de greu găsesc vreme pentru a se ruga lui
Dumnezeu!
c) Cu evlavie. Evlavia este un act al religiei şi în acelaşi timp şi o virtute. Ea ne îndeamnă a practica datoriile noastre morale faţă de Dumnezeu cu: grabă, cu bucurie, cu umilinţă şi cu plăcere, făcîndu-ne părtaşi de acea
mîngîiere sufletească, care întrece orice plăcere lumească. E natural ca rugăciunea noastră să aibă calitatea aceasta. Rugăciunea făcută cu evlavie cuprinde atenţiunea lăuntrică şi reculegerea exterioară. Cînd vorbeşti cu cineva, desigur că mintea îţi urmăreşte cuvintele ce le rosteşti. Cînd vorbeşti cu Dumnezeu trebuie să se petreacă acelaşi lucru. Cine se roagă distrat, nu este ascultat. Acela este asemenea omului care macină boabe rele şi aşteaptă făină bună. Sf. Ciprian zice: „Cum îndrăzneşti a aştepta să fii ascultat de Dumnezeu, cînd, rugîndu-te fără evlavie, nu te asculţi pe tine însuţi? Pretinzi ca Domnul să-şi aducă aminte de tine, cînd tu însuţi nu te gindeşti la tine ? Aceasta înseamnă că batjocoreşti demnitatea lui Dumnezeu, aceasta înseamnă că eşti treaz cu ochii, dar somnoros cu inima". Despre acest fel de rugăciune Duhul Sfînt şi Mîntuitorul, zice: „Poporul acesta Mă cinsteşte cu buzele, dar inima lui e departe de Mine" (Is. 29, 1 3 ; Mt. 15, 7 — 9 ) . Spre mîngîiere, trebuie a ştii că: Nu orice abatere a gîndului nostru de la rugăciune e oşîndită de Dumnezeu. El osîndeşte numai abaterea gîndului de bună voie. Dacă distragerile nu le putem înconjura, dacă ne luptăm împotriva lor, căutînd a ne aduce gîndul la Dumnezeu, atunci rugăciunea noastră are meritul ei deosebit, căci Dumnezeu, care ne vede, Se bucură de silinţa şi lupta noastră. Feric. Augustin zice că:
„Dacă ne doare că nu ne putem ruga bine, durerea aceasta deja e o rugăciune".
Evlavia este darul lui Dumnezeu, care se poate cîştiga numai cu mare muncă şi pregătire. Precum cîntă.reţul ca să cînte frumos, mai întîi îşi acordează instrumentul, tot aşa şi noi trebuie să ne acordăm inima înainte de orice rugăciune. Să lăsăm grijile pămîn-teşti departe şi în vremea rugăciunii să ne gîndim numai la Dumnezeu. Mare e meritul rugăciunii evlavioase!
în luna octombrie a anului 1900, în circumscripţia a IV-a a oraşului Viena, s-a întîmplat următorul caz: Soţia unui căpitan îşi luase pentru cîteva zile locuinţă într-un hotel. într-o seară cînd merse să se culce, închise uşa camerei, şi, după obicei, se aşeză în genunchi să se roage. Rugîndu-se ea, a observat sub pat ceva haine. Uitîndu-se mai bine, văzu ascuns un bărbat. Atunci, speriată, a sărit sus, a deschis uşa şi a strigat după ajutor. Adunîndu-se mai multe persoane, au scos de sub pat un hoţ, la care au găsit un cuţit mare. Omul acela avusese gîndul să-i fure în timpul nopţii un diamant mare, aflat în stapînirea acelei doamne. Rugăciunea însă a scăpat-o. Dumnezeu a ajutat-o pentru că s-a rugat (S.). Cîte mii de cazuri am mai putea înşira, pentru a arăta puterea rugăciunii! Sf. Ioan Gură de Aur zice că: „Rugăciunea făcută cu evlavie bucură pe îngeri şi chinuieşte pe diavoli".
Oarecînd un bătrîn ieşind din muntele Sinai, 1-a întîmpinat un frate, care suspinînd, a zis: „Părinte, ne mîhnim pentru ne-ploare". Bătrînul pustnic i-a zis: „Pentru ce nu vă rugaţi lui Dumnezeu ca să plouă?" Fratele a zis:
„Ne rugăm Părinte, facem litanie, dar nu plouă". Bătrînul i-a zis: „Cu adevărat, nu vă rugaţi cu dinadinsul. De voieşti să cunoşti că aşa este, să stăm la rugăciune". Şi întinzîndu-şi mîinile către cer, s-a rugat. Atunci îndată s-a pogorît ploaia. Fratele văzînd,"s-a înfricoşat, şi căzînd s-a închinat... iar bătrînul s-a dus îndată de acolo (P.o.c. pag.
436, 1 1 ) .
d) Cu încredere. Multe rugăciuni sînt lipsite de roadă pentru că sînt lipsite de încrederea în Dumnezeu. Cel care nu are încredere în puterea şi bunătatea lui Dumnezeu, îl supără nespus de mult. Această încredere o cerea Mîntuitorul tuturor celor ce alergau la ajutorul Lui. „Cel ce vrea să fie ascultat în rugăciuni, să se roage cu credinţă, fără îndoială; pentru că cel ce se îndoieşte, seamănă cu valul mării învăluit de vînturi încoace şi încolo". Un astfel de om să nu aştepte să primească ceva de la Dumnezeu (Iac. 1 1 — 6 ) . Feric. Augustinexplicînd aceste cuvinte, zice: „Dacă lipseşte încrederea, rugăciunea e pierdută". Dacă rugăciunile noastre ar fi totdeauna întovărăşite de această sfînta încredere, munţii însuşi, după făgăduinţa Mîntuitorului, ar asculta şi şi-ar schimba locul (Mt. 17, 20; Mc'. 9, 23; Lc. 17, 5 ) .
încrederea aceasta trebuie a se întemeia pe bunătatea nesfîr-şită a lui Dumnezeu şi pe iubirea lui Iisus Hristos. Cel ce ştie a înălţa astfel de rugăciuni, să nu se teamă că nu va fi ascultat. Dumnezeiasca Scriptură e plină de pilde, care adeveresc puterea rugăciunii făcută cu încredere. Orbul din Ierihon strigă: „Iisuse, fiul lui David, milueşte-mă!" şi este vindecat. Femeia hananiancă, deşi respinsă de Mîntuitorul cu vorbe aspre, insistă, şi aude:
„Mare e credinţa ta, să-ţi fie precum voieşti". Moisi în pustie primeşte poruncă să lovească cu toiagul în stîncă şi va ieşi apă. Loveşte însă fără încredere, şi nu iese apă. Se căeşte şi loveşte a doua oară plin de încredere, şi apa izvorăşte (Nu. 20, 10—12).
în viaţa Sf. Grigore făcătorul de minuni găsim că nereuşind să facă a crede în Dumnezeirea lui Iisus Hristos pe un preot păgîn, i-a zis: „Să te convingă atunci minunile despre puterea lui Dumnezeu", şi-i spuse să ceară o minune. Preotul păgîn, arătîndu-i o parte de munte, i-a zis: „Mută stîncile acestea în alt loc". Sf. Gri-, gore s-a rugat cu încredere şi muntele s-a mutat mai departe (V.
Sf. 17 N-brie., o.c. pp. 747—8). Toate minunile Sfinţilor sînt rodul rugăciunilor lor făcute cu încredere înaintea lui Dumnezeu.
e)        Cu supunere la voia lui Dumnezeu. Cererile adresate lui Dumnezeu şi aşteptate să se împlinească numai dacă aceasta este voia lui Dumnezeu, plac neînchipuit de mult Părintelui nostru Ceresc. Domnul Hristos
învăţîndu-ne „Tatăl nostru", a zis că aşa să ne rugăm: „.. .Fie voia Ta". Pildă vie e rugăciunea Lui de pe muntele Măslinilor: „Părinte, nu voia Mea să se facă, ci voia Ta" (Lc. 22,42). E drept că rugăciunea poate dobîndi şi minuni, aceasta nu e totuşi o regulă. Altminterea legile lăsate de Dumnezeu nu şi-ar mai avea rostul lor. N-ar mai fi boală, durere, necaz, încercare, ci un adevărat Rai pe pămînt. Dumnezeu nu vrea s-o facă asta. Iată de ce trebuie să ne rugăm, cerînd lui Dumnezeu în acelaşi timp ca să facă cum ştie El mai bine. Cînd cele ce cerem sînt după voia lui Dumnezeu, ele ne vor fi date.fără îndoială. Apostolul' adevereşte aceasta, zicînd: „Cînd rugăciunea e făcută după rînduiala  şi  voinţa  lui  Dumnezeu,  El  ne  ascultă"  (1  Ioan  5  14—15 ) .   Binecredinciosul  creştin  Constantin Brîncoveanu văzînd călăul decapitîndu-i feciorii, zicea răbdînd: „Doamne, fie voia Ta!"

f)         Cu statornicie. Nu "dispera dacă Dumnezeu nu te ascultă îndată. Roagă-te mai departe cu statornicie, şi El te va ajuta. El este Părintele nostru care ne iubeşte mult! Oare tu poţi a nu asculta pe aceia care îi iubeşti ? Fii cu răbdare! Hristos n-a vindecat îndată orbul din Ierihon, care striga din marginea drumului, ci numai după repetate strigări, mergînd după El pe 'cale şi în casă (Mt. 9, 27—31). Nici pe femeia Hananiancă n-a ascultat-o îndată, ci numai după ce i-a încercat credinţa (Mt. 15, 22—28).
Pentru săpatul pămîntului nu-i destul numai o lovitură de sapă. După sămînţa de grîu băgată în pămînt, agricultorul trebuie să aştepte să răsară, să crească, să facă spic şi să se coacă. Pentru roadă unui pom de asemenea trebuiesc ani. Numai roadă rugăciunii vrei s-o culegi imediat? Pricinile pentru care Dumnezeu nu ascultă îndată rugăciunile noastre sînt multe: unele sînt pentru încercarea credinţei, entru a ne da seama de neputinţele şi slăbi- ciunile noastre, altele pentru a preţui mai mult darurile Sale, pentru că de multe ori ceea ce cerem, în împrejurările în care ne aflăm;, nu e spre folosul nostru.
Sf. Monica, a fost mama feric. Augustin. în tinereţea sa, Augus-tin fusese păgîn şi dusese o viaţă foarte stricată. Sfînta sa mamă s-a rugat 17 ani pentru întoarcerea lui la Dumnezeu. Odată, aflîn-du-se la Milano, unde era Episcop Sf. Ambrosie, a mers la el să-şi descarce durerea şi să-i ceară sfaturi. Ascultîndu-o, marele Episcop i-a răspuns: „Fii cu răbdare că vremea întoarcerii fiului tău o va hotărî Dumnezeu, tu fii statornică. în, rugăciune şi fapte bune.
Este oare cu putinţă să se osîndească acela pentru care ai vărsat a t a t e a  lacrimi?" într-adevăr, statornicia Sfintei Monica a dobîndit, după aproape 18 ani de rugăciuni, întoarcerea aceluia care a dev e n i t  mai tîrziu unul din cei mai mari învăţaţi şi rodnici Părinţi a i B i s e r i cii.
O pildă vie de statornicie în rugăciune, e văduva ce se ruga judecătorului nedrept, povestită de Mîntuitorul Hristos. La început judecătorul nu voia să-i facă dreptate, dar pentru că nu-1 lăsa în pace, ca să scape de ea, i-a împlinit cererea (Lc. 18, 1^-8).
g) Cum să ne rugăm noi creştinii ? Asta ne-a învăţat Mîntuito-rul, cînd a învăţat pe ucenicii Săi „Tatăl nostru" (Mt. 6, 5 — 1 3 ;  L c .   I I ,  1—13), cînd S-a rugat El în Templu, în case, în pustie, la Cina cea de Taină (Ioan 17), cu sudori de sînge în grădina Ghetsi-mani (Lc. 22, 34), şi pe Cruce (Lc. 23, 34, 46). Tot Iisus ne-a încre- dinţat că orice cerem în Numele Lui de la Tatăl, ne ascultă (Mt. 7, 7 — 1 1 ;Lc. 11, 1—  13; Ioan 14, 13—1 4 ; 15,
1 6 ; 16,23—24; 1 Ioan 3, 22—23), dacă rugăciunile le facem cu credinţă (Mt. 21, 2 2 ) , cu inim a  curată (Evrei 10,
22), fără şovăire (Lc. 11, 8—9) şi fără îndoială ( I a c .  1, 5—6), cu stăruinţă (Lc. 18, 1 — 8 ; Rom. 12, 12) şi după voia lui Dumnezeu (1 Ioan 5, 74). Cînd ne rugăm şi nu primim, înseamnă că cerem rău (Iac. 4, 3; Mc. 10, 38); cerem să se facă voia noastră, nu voia lui Dumnezeu (deşi în Tatăl nostru zicem: „fie voia Ta", nu „voia mea" Mt. 6,
10; 26, 39). Sfinţn Părinţi şi Dascălii Bisericii ne învaţă că rugăciunile se rostesc cu' atenţie la fiecare cuvînt, cu toată căldura inimii, cu smerenie sinceră şi cu mintea in inimă. Adorarea cere atenţie deosebită şi smerenie adîncă. Nu ne putem ruga atenţi privind cu mîndrie în sus sau la îmbrăcămintea vecinilor, ci smeriţi, cu§ fruntea plecată, cu privirea  concentrată  înlăuntru,  şi  mai  ales  în  genunchi.  Atunci  e  simţită  şi  rodnică,  atunci  e  binefăcătoare rugăciunea. Făcută cu căldură, din tot Sufletul şi din tot cugetul, rugăciunea se înalţă spre cer ca tămîia din cădelniţe de aur (Ape. 5, 8 ;  8 , 4 ) . Rugăciunea făcută fără căldura inimii, cu răceală şi cu nepăsare, este ca şi focul zugrăvit
— fără căldură — ca şi omul mort — fără viaţă — ca şi pasărea fără aripi — nu se ridică spre cer —(d.D.A. o.c. pp.
522—3).
Cel ce păcătuieşte în deplină conştiinţă, nu se poate ruga nici pentru sine, nici pentru altul, dacă nu se pocăieşte. „Pe cei ce au păcătuit împotriva Mea îi voi şterge pe ei din cartea Mea" (Eş. 32, 33). Nici Proorocul Ieremia n-a fost ascultat de Dumnezeu cînd s-a rugat pentru rătăcitul popor Evreu. „Tu să nu mai mijloceşti pentru poporul acesta, nici să faci cereri şi rugăciuni pentru ei, căci nu-i voi asculta nicidecum cînd Mă vor chema, siliţi fiind de nefericirea lor" (Ier. 11, 1 4 ; 7, 1 6 ; 14, 1 1 ; Eş. 32, 10—14; Num. 1 4 ; 1 6 ; 1 Ioan 5, 16).
„Dacă yreun Episcop, Presviter, Diacon, sau vreunul dintre cei ce sînt rînduiţi în cler, ori laic, neavînd nici o trebuinţă prea mare, sau lucru greu, ca să lipsească pentru un timp mai îndelungat de la Biserica sa, ci, petrecînd în
oraş, n-ar merge la Biserică în trei zile de Duminici din trei' săptămîni, de va fi cleric, să se caterisească, iar de va fi laic să se îndepărteze de la Sfînta împărtăşire" (Sin. VI ec. can. 80; Sard. 11).
„Cine se mîhneşte de buna. voia lui de rugăciune şi de cîntare, şi va umbla ca un dobitoc, să aibă pocanie un an şi mătănii 100 în zi" (P.B.G. pag. 102 (37)).. „Călugărul care nu-şi citeşte ceasurile sale şi toată slujba sa, Dumnezeu îl socoteşte ca pe un mort şi străin de către Sfinţenia Sa, însă se canoniseşte cum va socoti Duhovnicul lui" (P.M.B. gl. 122). Rugăciunea este cheia vistieriei darurilor Dumnezeieşti. Prin ea dobîndim tot binele de la Dumnezeu (Mt, 21, 22; 7, 7; Lc. 8, 2 4 ; 11, 1 —1 3 ) .
h) Puterea rugăciunii. în anul 437 izbucni un foc straşnic în partea nordică a oraşului Constantinopol. Flăcările nimiciră o mulţime de case şi magazii. Numai o Bisericuţă rămase neatinsă, şi aici căuta să scape mulţimea cuprinsă de flăcări din toate părţile.
Coasa morţii coseşte zilnic cu o uimitoare rapiditate vieţile pămîntenilor:' bătrîni, tineri şi copii, învăţaţi şi neînvăţaţi, săraci şi bogaţi, slăbănogi, puternici, viteji, voevozi, regi, împăraţi şi vestiţi stăpînitori. Precum coasa taie şi culcă la pămînt tot felul de iarbă dinaintea ei: mare şi mică, bătrînă şi tînără, flori mirositoare şi bălării; aşa şi coasa morţii, taie sumedenii de vieţi omeneşti, în toată vremea şi în tot locul, lăsînd lacuri şi rîuri de sînge în urma ei. Da, chiar aşa este... pentru că deşi: „Scumpă este înaintea Domnului moartea Cuvioşilor Lui" (Ps. 115, 5—6"), dar „moartea păcătoşilor este cumplită..." (Ps. 33, 27). Moartea aceea îngrozitoare şi fioroasă ca o hîdă ciumă sau holeră pentru toată omenirea împleticită în deşertăciunile şi păcatele lumeşti; este o foarte bună, plăcută şi dorită mamă pentru toţi fiii şi fiicele Bisericii lui Dumnezeu, care vieţuiesc aici pe pămînt pentru cer şi pentru Dumnezeu. Adevărat! „Fericiţi sînt cei ce ascultă Cuvîntul lui Dumnezeu şi-1 păzesc pe el!" (Lc. 11, 28). „Fericiţi cei morţi, care mor în Domnul de acum, aşa zice Duhul, ca să se odihnească de ostenelile lor; iar faptele lor bune vor urma cu ei" (Apc. 14, 13).

Flacarile însă, începură să se atingă şi de zidurile acestui Sfînt Lă-c a s .  S c apare pentru mulţimea dinăuntru nu  era.  Atunci  credincioşii,  i n   frunte  cu  Patriarhul,  căzură  în  genunchi  şi  rugară  pe  Dumnezeu  c a    s a - i mîntuiască. Rugăciunea le-a fost ascultată şi credincioşii au fost scăpaţi prin puterea A-tot-Puternicului Dumnezeu.
învăţăturile şi pildele acestea despre rugăciune înşirate aici, au menirea de a stîrni dragoste faţă de rugăciune în inimile adevaraţilor creştini, de asemenea şi sentimentele cu care ea .trebuie să fie întovărăşită. Astfel, rugăciunea bine făcută: a) Ne uneşte c u Dumnezeu, b) aprinde în noi simţăminte cereşti, c) ne întăreşte impotriva ispitelor, d) ne dă putere ca să facem binele, e) ne mîn-gaie in suferinţe, f) ne dă tărie în lipsuri, g) ne dă statornicie în bine, h) ne mijloceşte iertarea păcatelor, i) ne deschide uşa Raiului.

42)    M-am lenevit şi scumpit a face rugăciuni, milostenii, posturi, pomeni, slujbe, panahizi cu Sfinte
Liturghii şi alte binefaceri pentru uşurarea şi odihna repausaţilor mei?
43)    M-am lenevit a citi Dumnezeieştile Scripturi, cărţi sfinte, reviste religioase şi felurite scrieri hrănitoare de Suflet, rămînînd astfel necunoscător al adevăratei şi dreptei credinţe Creştineşti ?
44)    M-am lenevit * a lupta bine după legile Divine contra patimilor rele, vrăjmăşiilor, clevetirilor,
răutăţilor... ? N-am stăruit (a) în lupta (b) cea bună ?
.                '                 /
* Lenevireae unul din cele şapte păcate de moarte şi dascălul diabolic al tuturor relelor sau păcatelor din lume. Cînd creştinul nu-şi întrebuinţează vremea în: cugetări, citiri, vorbiri, meditări religioase, lucrări serioase şi fapte bune, atunci se duce diavolul la el şi-i dă de lucru. Lenevirea izvorăşte din descurajări sufleteşti, din lipsă de
ajutor social, din mîndrie şi din iubirea de trai bun. Lenevirea e o plagă care torturează pe cel ce o are şi pe cei din jurul lui.. . Leneşul se crede mai înţelept în ochii lui decît şapte oameni care răspund cum se cade. . . Precum uşa se învîrteşte în ţîţînele ei, aşa se învîrteşte şi leneşul pe patul lui! Leneşul îşi vîră mîna în blid şi pregetă s-o ducă la gură... dar sărăcia vine fără de veste peste el ca un hoţ, şi lipsa ca un ostaş înarmat (Prov. Sol. 26, 16, 14—15; 24,
33—34). Lenevirea duce pe oameni la: clevetiri, răpiri, hoţii, desfrînări, beţii, la fumat tutun, la ucidere şi alte răutăţi, făcînd viaţa trupească şi sufletească groaznic de amară şi insuportabilă. „Precum fumul alungă pe albine şi atunci li se ia dulceaţa lucrării lor; tot aşa şi odihna trupească alungă frica lui Dumnezeu din Suflet, şi-i prăpădeşte toată lucrarea cea bună a lui" (P.o.c. pg, 175, 5 7 ) . Leneşii nu trebuie să manînce dacă nu lucrează (2 I cs. 3, 70); tot astfel, nelucrînd cele duhovniceşti, nu pot a se împăr-lăşi cu Sfintele Taine. . . Călugărul, ca şi creştinul, care se dedă somnului, trupului său e călugăr sau creştin, şi nu Duhului Sfînt (P.B.G. pg. 128).
Inima fiecărui fiu sau fiică a Bisericii lui Dumnezeu, e un cîmp de crîncene lupte, de zilnice războaie vijelioase, care se dau între lumea cerească, în frunte cu Mîntuitorul, spre cucerirea Creştinului cu trup şi Suflet pentru împărăţia lui Dumnezeu şi fericirea veşnică; şi între lumea infernală, zăcîndă în cel rău, păcatele ucigătoare de Suflete, cu diavolul în frunte, spre cucerirea Creştinului  cu trup şi Suflet pentru iad şi tortură veşnică. Mîntuitorul  îi pune la îndemînă Creştinului strălucitele virtuţi duhovniceşti drept armătură pentru a lupta bine, a se mîntui şi ferici cu El pururea în Ceruri; iar diavolul îl ademeneşte, punîndu-i la îndemînă feluritele vicii, plăceri, patimi sau păcate grele şi ucigătoare de Suflet, pentru a se prăbuşi în prăpăstiile înfocate ale infernului, unde să se muncească cu el pururea, în vecii vecilor. Biruinţa şi fericirea creştinului, precum şi nefericirea şi laşitatea ori cui, atîrnă în cumpăna dreptăţii Divine, după alegerea şi felul luptei fiecăruia... Să alegem viaţa, ca să trăim cu El fericiţi în veci. . .

a)        PICĂTURILE  DE APĂ  SCOBESC  PIATRA.  Sfîntul  Isidor,  Arhiepiscopul  Sevillei,  în  tinereţe fusese foarte leneş şi nu-i plăcea să înveţe. Odată fugind de la şcoală, merse pe străzile oraşului şi stătu lingă o fîntînă, mirîndu-se cum de se făcu o adîncime aşa de mare într-o stîncă. O femeie care mei se să ia apă, îi zise:
„Vezi, această groapă s-a făcut încetul cu încetul de picurii de apă, care au căzut pe piatră". Atunci el se gîndi, că dacă                                      picurii                                      de                                      apă                                      sînt în stare să sape o , stîncă, el încă e dator să-şi pună toate puterile şi să înveţe în fiecare zi, şi aşa să ajungă la scopul dorit. Merse la şcoală, şi din acea clipă începu să înveţe cu multă sîrguinţă. Astfel, el deveni unul dintre cei dintîi şcolari. Mai tîrziu a lucrat şi mai mult la mîntuirea Sufletului său şi deveni Sfînt.

PRIN STĂRUINŢA ÎN BINE, AJUNGEM SĂ VEDEM PE DUMNEZEU. Un împărat mergea la vînătoare. în pustia în care vîna, se întîlni cu un stareţ. împăratul îl întrebă: „Ce faci acolea?" Stareţul îi întoarse aceeaşi întrebare. împăratul răspunse: „Vînez". Atunci stareţul îi spuse: „Şi eu vînez! Vînez pe Dumnezeu. Eu vînez viaţa veşnică unde voi vedea pe Dumnezeu, şi sînt sigur că voi ajunge scopul meu dacă voi rămînea statornic.. ." (D.C.
280—1).
b)        FĂRĂ LUPTĂ NU-I CUNUNĂ. Dumnezeiasca Scriptură ne adevereşte că: Dumnezeu încununează pe toţi drept credincioşii creştini —Păstori şi păstoriţi —care au luptat după Legea Lui. Fiecare va fi încununat după meritul său cu vreuna din cununile acestea:
1)      Cununa nestricăcioasă (1 Cor. 9, 25).
2)      Cununa laudei, slavei (1 Tes. 2, 1 9 ) .
3)      Cununa dreptăţii (2 Tim. 4, 8 ; 2, 5 ) .
4)      Cununa vieţii, făgăduită celor ce-L iubesc (Iac. 1, 12; Ape. 2, 10).

160
5)Cununa măririi cea neveştejită (1 Petru 5, 4 ) .
Drept aceia... să alergăm la lupta ce ni-i pusă înainte, căutînd la Iisus începătorul şi plinitorul credinţei, Care în locul bucuriei ce era pusă înaintea Lui, a răbdat Crucea de ocară, nebăgînd seamă, şi a şezut de-a dreapta Scaunului lui Dumnezeu!" (Evr. 12, 1—2).

45) M-am culcat seara neînchinat? Dimineaţa am plecat la lucra fără a mă ruga lui Dumnezeu cu credinţă? *

* Toţi creştinii — Păstori şi păstoriţi — trebuie a se ruga seara, dimineaţa. .... adică a-şi face rugăciunile după Ciaslov mare ori mic, cu toată atenţia şi credincioşia,'pentru a se folosi. Şi în adevăr, cei ce fac aşa, se folosesc foarte mult. Aşijderea trebuie a se ruga şi în cursul zilei şi nopţii, ori de cîte ori prind vreme. Privitor la puterea rugăciunei, Sf. Ioan Gură de Aur, zice aşa; „De bună seamă, nimica nu este mai puternic decît rugăciunea.' Un împărat în haină de porfira nu este mai mărit decît rugătorul, pe care îl împodobeşte vorbirea sa cu Dumnezeu. Precum un om care vorbeşte"cu împăratul în faţa întregii oştiri, a comandanţilor şi a domnilor, prin aceasta atrage asupră-şi ochii tuturor şi capătă însemnătate ; aşa se întîmpla şi cu cel ce se roagă. Socoteşte numai, ce vrea să zică, cînd un om în faţa tuturor îngerilor, Arhanghelilor, Serafimilor, Heruvimilor şi a tuturor puterilor cereşti, cu toată bucuria şi sîrguinţa se apropie de împăratul împăraţilor şi cutează a vorbi către Dînsul? Care cinste s-ar putea asemăna cu aceasta? Dar nu numai cinste, ci şi un mare folos urmează pentru noi diff rugăciune, şi chiar înainte de a fi primit aceia pentru care ne rugăm. Adică îndată ce întinde cineva mîinile sale la cer şi cheamă pe Dumnezeu, deodată retrage inima sa de la toate lucrurile pămrn-teşti şi se strămută cu duhul în viaţa viitoare. El atunci gîndeşte numai la cele cereşti, şi în timpul rugăciunii nu are nici o legătură cu viaţa cea pămîntească, dacă însă se roagă bine. Dacă cumva se aţîţă "mînia lui, ea uşor se potoleşte prin rugăciune. Dacă poftele lui se aprind, focul lor lesne se stinge. De l-ar chinui încă şi pisma, el lesne o va alunga, şi se întîmpla ceia ce zice Profetul despre răsăritul soarelui. Dar ce zice el? „Pus-ai întuneric şi s-a făcut noapte, cînd se mişcă toate fiarele pădurii. Puii leilor răcnesc după pradă şi cer dela Dumnezeu hrana lor. Cînd însă răsare soarele, ele fug şi se tîrăsc în culcuşurile lor" (Ps. 103, 20 —
22). Deci, precum la ivirea razelor soarelui toate fiarele apucă fuga şi se ascund în culcuşurile lor,, aşa, cînd rugăciunea ca raza soarelui, iese din gura noastră şi ne luminează, Sufletul nostru, fug toate patimile cele fără de minte şi dobitoceşti şi se ascund în cotloanele lor, numai dacă ne rugăm cu rîvnă, cu duh luător aminte şi cu Sufletul deştept. De-ar veni atunci chiar Satana, el va trebui să se depărteze şi duhul cel rău să fugă. Adică precum atunci cînd stăpînul vorbeşte cu o slugă a sa, nu cutează vre-o altă slugă a se apropia, şi a-i stingheri, aşa cu atîta mai puţin cutează duhurile cele rele a ne stingheri, cînd noi vorbim cu Dumnezeu cu rîvnă cuviincioasa.
Rugăciunea este un liman pentru cei zbuciumaţi de furtună,  o ancoră pentru cei alungaţi de valuri, un toiag pentru cei ce se clatină, o comoară pentru cei săraci, o siguranţă pentru cei bogaţi, un ajutor împotriva bolilor şi o ocrotire pentru sănătate. Rugăciunea face neperitoare bunurile ce le avem, şi cu toată graba pre-face relele ce ne bîntuiesc. De vine o ispită, ea uşor o alungă, de se intîmplă pierderea averii sau altceva de tulbură Sufletul, rugă- ciunea vindecă şi aceasta curînd. Rugăciunea este scăparea împo-triva tristeţii, temelia veseliei, pricină de bucurie statornică, mama adevăratei înţelepciuni. Cine poate a se ruga din toată puterea, fie cel m a i  sărac dintre toţi, el totuşi va fi mai bogat decît toţi. Acela Insă. căruia îi lipseşte rugăciunea, de ar şedea chiar pe tron, totuşi este cel mai sărac dintre toţi. Rugăciunea este arma cea mai tare, vistierie care niciodată nu se deşartă, bogăţie nesecată, liman fără valuri, temelia a toată odihna, rădăcina, izvorul tuturor bunătăţilor m a i puternică decît o împărăţie"

46) Am stat la masă şi m-am sculat de la masă fără a-mi face Sfînta rugăciune cuvenită şi Sfinta Cruce? în loc de rugăciune şi îngrădirea cu Sfinta Cruce am vorbit, rîs, mi-am făcut ţigare şi am fumat, tamîind astfel pe diavolul, în loc de a mă ruga şi a mulţumi lui Dumnezeu pentru mîncare, băutură şi feluritele bunătăţi ce mi le-a dat? (c)

c) SĂ NE RUGĂM ÎNAINTE ŞI DUPĂ PRÎNZ ŞI CINĂ. Mai înainte de a gusta din mîncarea meselor —
prînzului şi cinei — ni se cere imperios să ne rugăm, astfel:

Rugăciune înainte de masă,
In Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfîntului Duh. Amin.
.Doamne, Dumnezeul cerului, al pămîntului şi al tuturor creaturilor. . .  Ochii tuturor în.Tine nădăjduiesc şi Tu le^lai lor hrană la timpul cuvenit. . Deschizi Tu mîna Ta şi saturi pe tot cel viu de bunăvoinţă. Lauda Domnului va grăi gura mea şi tot trupul să binecuvînteze Numele cel Sfînt al Lui, în veac şi în veacul veacului . . . "
„Tatăl nostru, Care eşti în ceruri, sfinţească-se Numele Tău. Vie împărăţia Ta, facă-se voia Ta, precum în cer şi pe pămînt. Pîinea noastră cea de toate zilele dă-ne-o nouă astăzi. Şi ne iartă nouă greşelile noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri. Şi nu ne duce pe noi în ispită, ci ne izbăveşte de cel viclean".
Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfîntului Duh şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin. Doamne miluieşte, Doamne miluieşte, Doamne miluieşte.
De este Preot, zicem: „Părinte binecuvintează: iar de nu este Preot, zicem: „Doamne, binecuvintează".
Preotul (de este) binecuvintează masa: „Hristoase Dumnezeule, binecuvintează mîncarea şi băutura robilor
Tăi, că Sfînt eşti totdeauna, acum şi pururea şi în vecii vecilor".
Diaconul, monahul şi mireanul, zic: „Pentru rugăciunile Sfinţilor Părinţilor noştri, Doamne Iisuse Hristose
Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi".
Mesenii răspund: „Amin".

Rugăciune după masă,
In Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfîntului Duh. Amin.
„Bine este cuvîntat Dumnezeu, Care ne miluieşte şi ne hrăneşte pe noi din tinereţile noastre, Cel ce dă hrană la tot trupul, urriple de bucurie şi de veselie inimile noastre, ca, totdeauna avînd îndestulare, să ne prisosească spre tot lucrul bun, în Iisus Hristos Domnul nostru, cu Care Ţie se cuvine Slava, stăpînia, cinstea şi închinăciunea, cu Sfîntul Duh în veci. Amin.
Slavă Ţie Doamne, Slavă Ţie Sfinte, Slavă Ţie împărate, că ne-ai dat nouă bucate spre veselie. Umple-ne pe noi şi de Duhul Tău cel Sfînt, ca să ne aflăm înaintea Ta bine plăcuţi şi neruşinaţi, cînd vei răsplăti fiecăruia după lucrurile lui.
Mulţumim Tie, Hristoase Dumnezeul nostru, că ne-ai săturat pe noi de bunătăţile Tale cele pămînteşti; nu ne lipsi pe noi nici de cereasca Ta împărăţie, ci, precum în mijlocul ucenicilor Tăi ai venit Mîntuitorule, pace dîndu-le lor, vino şi la noi şi ne mîntuieşte şi pe noi.
Cade-se cu adevărat să te fericim, Născătoare de Dumnezeu, cea pururea fericită şi prea nevinovată şi Maica Dumnezeului nostru. Ceea ce eşti mai cinstită decît Heruvimii şi mai slăvită fără de asemănare decît Serafimii, care fără stricăciune pe Dumnezeu-Cuvîntul L-ai născut, pe Tine cea cu adevărat Născătoare de Dumnezeu te slăvim.
Slavă. Tatălui şi Fiului şi Sfîntului Duh şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin. Doamne miluieşte, Doamne miluieşte, Doamne miluieşte.
De este Preot, zicem: Părinte binecuvintează; iar de nu este Preot, zicem: „Doamne binecuvintează.
Preotul (de este) zice: „Bine este cuvîntat Dumnezeu, Cel ce ne miluieşte şi ne hrăneşte pe noi din darurile
Sale cele bogate, cu al său Har şi cu a Sa iubire de oameni, totdeauna, acum şi pururea, şi în vecii vecilor.
Mesenii răspund: „Amin".
Diaconul, monul şi mireanul, zic: „Pentru rugăciunile Sfinţilor Părinţilor noştri. Doamne Iisuse Hristose Fiul lui Dumnezeu miluieşte-ne pe noi. Mesenii răspund: „Amin",
Rugăciune la masa de seară
în Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfîntului Duh. Amin.
Mînca-vor săracii şi se vor sătura şi vor lăuda pe Domnul; . ei ce-L caută pe Dînsul, vii vor fi în inimile lor în veacul veacului.
Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfîntului Duh, şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin. Doamne miluieşte. Doamne miluieşte, Doamne miluieşte.
De este Preot, zicem: Părinte binecuvintează: iar de nu este Preot, zicem: Doamne binecuvintează.
Preotul (de este) binecuvintează masa: Hristoase Dumnezeule, binecuvintează mîncarea şi băutura robilor
Tăi, că Sfînt eşti totdeauna, acum şi pururea şi în vecii vecilor.
Mesenii răspund: „Amin".
Diaconul, monahul şi mireanul, zic: Pentru rugăciunile Sfinţilor Părinţilor noştri, Doamne Iisuse Hristose
Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi. Mesenii răspund: „Amin".

Rugăciune după masa de seară.
în Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfîntului Duh. Amin.
Făcutu-s-a pîntecele tău masă Sfîntă, avînd cereasca Piine, pe Hristos Dumnezeul nostru, din Care tot cel ce mănîncă nu va muri, precum a zis hrănitorul tuturor, Născătoare de Dumnezeu.
Darurilor tale fă-ne pe noi vrednici, Născătoare de Dumnezeu Fecioară, trecînd cu vederea greşelile noastre şi dăruind vindecare celor ce iau cu credinţă binecuvîntarea Ta, Preacurată.
Cade-se cu adevărat să te fericim, Născătoare de Dumnezeu, cea pururea fericită şi prea nevinovată şi Maica Dumnezeului nostru. Ceea ce eşti mai cinstită decît Heruvimii şi mai slăvită fără de asemănare decît Serafimii, care fără stricăciune pe Dumnezeu-Cuvîntul ai născut, pe tine cea cu adevărat Născătoare de Dumnezeu te mărim.
Veselitu-ne-ai pe noi, Doamne, întru făpturile Tale şi întru lucrurile mîinilor Tale ne-am bucurat. însemnatu- s-a peste noi lumina Feţii Tale, Doamne, dat-ai veselie în inima mea din rodul griului, al vinului şi al untdelemnului, al lor s-a înmulţit. Cu pace împreună mă voi culca şi voi adormi, că Tu, Doamne, deosebi întru nădejdie m-ai aşezat.
Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin. Doamne miluieşte, Doamne miluieşte. Doamne miluieşte.
De este Preot, zicem: Părinte binecuvintează; iar de nu este Preot, zicem: Doamne binecuvintează.
Preotul (de este) zice: „Cu noi este Dumnezeu, cu al Său Dar şi cu a Sa iubire de oameni, totdeauna, acum şi pururea şi în vecii vecilor".
Mesenii răspund: „Amin".
Diaconul, monahul şi mireanul, zic: „Pentru rugăciunile Sfinţilor Părinţilor noştri, Doamne Iisuse Hristoase
Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi".
Mesenii răspund: „Amin".
La orice rugăciune, fiecare din meseni se însemnează cu Dumnezeescul Semn la Sfintei Cruci, făcîndu-şi-1 drept pe faţă, aşa fel ca să bucure pe Dumnezeu, pe îngeri şi pe Sfinţi; iar nu strîmb, schimonosit, spre a se încărca de păcate şi a bucura pe draci.
Sfinţii Prooroci, Mîntuitorul, Sfinţii Apostoli şi urmaşii lor: Ierarhi, Preoţi, clerici luminători ai Bisericii, au sfătuit adeseori pe credincioşi a se ruga. Domnul Dumnezeu ne sfătuieşte prin Pioorocul Isaia, zicînd: „Cine gustă din roadă, să laude pe Domnul" (Is. 62, 9). „Nu gusta din mîncăruri—zice feric. Ieronim — mai înainte de a te ruga". Mîntuitorul nostru Iisus Hristos, Dătătorul bunătăţilor, Care a făcut şi face totul pentru mîntuirea noastră, ne- a învăţat a cere prin cuvintele: „Pîinea noastră cea spre fiinţă (de toate, zilele) dă-ne-o nouă astăzi" (Mt. 6, 9—13; Lc. 11, 2—13), hrana spirituală, Cuvîntul lui Dumnezeu şi Dumnezeiasca împărtăşire cu Prea Sfîntul Trup şi Sînge al Său , apoi şi hrana corporală.
Acestea cunoscîndu-le, mai întîi trebuie a cere de la Dumnezeu, Vistieria tuturor bunătăţilor, înainte de a prinzi şi a cina, hrana trebuincioasă; iar după mese să-I mulţumim pentru hrană şi toate binefacerile primite. Paginii vremurilor vechi, pentru toată lumea nu cutezau a bea un pahar de vin, mai înainte de a vărsa pe pămînt cîteva picături din el, ceea ce mai observăm şi azi prin unele locuri. Prin aceasta ei voiau să arate cinste faţă de zeii lor. Dacă aceia arătau astfel de cinste idolilor lor, care nu erau dumnezei, ci draci; apoi noi creştinii cu mult mai mult decît aceia sîntem îndatoraţi a da: cinste, slavă, mulţumită şi închinare Dumnezeului nostru întotdeauna, cu cît El e mai Mare şi mai slăvit pururea decît acei zei a paginilor.

SĂ PĂSTRĂM BUNA CUVIINŢĂ ŞI TĂCEREA LA MASĂ. La mese trebuie a sta, a mînca şi a bea cu toată bună cuviinţă ca şi în Sf. Biserică. Clericii, călugării şi/mirenii cînd stan. la masă, să păstreze toată buna cuviinţă ca şi în Sfîntul Locaş, pentru că Dumnezeu cu îngerii Săi e prezent şi la mese—prînz şi cină —ca şi în Sf. Biserică. Astfel, cînd mîncăm, nu muşcăm din pîine şi nu băgăm în gură mai înainte de a înghiţi ceea ce avem în gură. După înghiţirea uneia ducem alta. Nu vorbim cu cel ce mănîncă cu noi; ci ne rugăm în taină, în minte sau în gînd, lui Dumnezeu Care-I prezent în capul mesei.'Numai cel ce slujeşte grăieşte cuvîntul de zidire duhovniceasc ă. . . Cei care mănîncă cu lăcămie ori beau cu lăcomie şi vorbesc ori ce le vine la gură (aşa cum vedem adeseori pe.la pomeni, la nunţi şi ospeţe, pe la mesele publice şi particulare), unii ca aceia nu sînt destoinici omului, ci cîinelui, porcului şi cotoiului! Noi, adevăraţii creştini —cler şi popor —să avem pururea în fiinţa noastră frica şi respectul cuvenit lui Dumnezeu la masă, aşa ca şi cum am fi în Sf. Biserică, ca nu cumva în loc de îngerii luminaţi să vină asupra noastră, pe grumajii noştri, dracii întunecaţi, ca la cei care vorbesc, rîd şi fac neorînduieli în Sf. Biserică.
Cînd văd dracii pe creştini vorbind... la masă sau în Sf. Biserică, ori de ce treburi ba chiar şi glume, atunci se bucură de pierzarea acelora, ca de nişte nesocotiţi şi idolatri păgîni. Cei cari grăiesc cuvinte deşarte la masă, pentru ca să fie iertaţi, călugării să facă 200 de mătănii, iar mirenii 100, şi să postească pînă la alt prînz... Masa creştinilor lipsită de rugăciune şi de vorbirea Cuvîntului lui Dumnezeu, se aseamănă cu ieslea unor dobitoace (Mt. 4, 4 ; P.B.G. 127; comp. Iuda 1, 10—12).
. Acestea cunoscîndu-le noi cei dornici de mîntuire, să prînzim şi să cinăm creştineşte, avînd pururea în noi frica lui Dumnezeu, la masă ca şi în Sf. Biserică. Stînd la masă să ne rugăm lui Dumnezeu, şi să-I mulţumim pentru toate dulceţile pămîntului care ni s-au dat de El hrană trupului. De aceasta să avem pomenire pururea şi de împărăţia Cerului cu veşnicile ei fericiri, care ne sînt pregătite de la întemeierea lumii (Mt. 25, 34; P.B.G. pag. 119—120). Aşa au prînzit şi au cinat Sfinţii Apostoli şi urmaşii lor — Păstorii şi păstoriţii —vremurilor apostolice şi patristice.
După slăvită înviere a Mîntuitorului nostru Iisus Hristos şi după Pogorîrea Duhului Sfînt, pînă la despărţirea Sfinţilor Apostoli şi plecarea lor la predicare, erau toţi Apostolii împreună. Cînd şedeau ei la masă, la prînz sau la cină, după rugăciune, locul din capul mesei, destinat lui Hristos, îl lăsau liber. Pe scaunul acela puneau o perină şi pe ea o părticică de pîine din caie mîncau. Scu-lîndu-se de la masă, se rugau, şi dînd mulţumită lui Dumnezeu luau părticica cea de pîine, pe care o numeau partea Domnului, şi înălţîndu-o, ziceau: „Slavă Ţie Dumnezeul ncstru, Sivă Ţie. Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfîntului Duh". Şi în loc de: „Mare este Numele", ziceau: „Hristos a înviat", pînă la înălţare. După aceea iar ziceau: „Mare este Numele Sfintei Treimi, Doamne Iisuse Hristoase, aju-tă-ne nouă". Acestea  le  săvîrşeau  ei  aşa,  făcînd  şi fiecare  dintr-înşii  unde  se  întîmpla,  pînă  la  Adormirea  Născătoarei  de Dumnezeu. Atunci, cînd Apostolii au fost aduşi pe nori la adormirea Prea Sfintei Născătoarei de Dumnezeu, săvîrşind ci cele ce se cădeau, după prohodirea şi îngroparea Ei, a treia zi făceau mîngîiere (masă). Sculîndu-se de la masă şi ridicînd, după obicei, părticica cea de pîine, care era pusă în Numele lui Hristos, şi zicînd: „Mare este Numele!" —(în acel timp, o minune prea slăbită!) cea moartă, ca şi cum ar fi fost vie, pe un nor în aer s-a arătat, stînd între îngeri luminaţi, şi a azis lor: „Bucuraţi-vă, că Eu sînt cu voi în toate zilele". Această bucurie le-o dădu de la Fiul său. Apostolii, de minunea aceea înspăimîntîndu-se, în loc de: „Doamne Iisuse Hristoase", au strigat: „Prea Sfînta Născătoare de Dumnezeu, ajută-ne nouă!" După aceia, mergînd la mormînt şi neaflînd Preacuratul ei trup, s- au încredinţat cu adevărat că s-a sculat din morţi cu trupul vie a treia zi, ca şi Fiul ei, şi mutîndu-se, a trecut de la cele pămînteşti la cele cereşti, împărăţind cu Hristos în vecii vecilor (Ceaslov şi V. Sf. 15, august, o.c. pp. 511—
514).
Dacă vreţi s-aveţi putere, Bucurie, Har de sus, Folosiţi doar rugăciunea, Totul vă va da Iisus.

O PILDĂ GRĂITOARE. Odinioară un bătrîn gospodar a fost chemat la o nuntă. Toată lumea s-a aşezat la masă, începînd a mînca, a bea şi a petrece cu voie bună, fără a se mai închina' după rînduiala creştinească. Bătrînul gospodar însă, mai înainte de a gusta ceva, şi-a zis rugăciunile obişnuite, îngrădindu-se cu Dumne-zeiascul Semn al Sfintei Cruci după buna rînduiala Sfînta a creştinătăţii. Atunci unul din mesenii ce-şi făceau semne şi pufneau de rîs, îl întrebă batjocoritor: „Acasă la dumneavoastră toţi se roagă şt-şi fac la cruci înainte de mîncare... nu-i aşa?!" „Nu pot zice că toţi se roagă —răspunse bătrînul —căci am acasă şi vreo doi-trei porci. Aceştia am observat că niciodată
nu se roagă, nici îşi fac Semnul Sfintei Cruci cînd le dau de mîncare". Batjocoritorul a tăcut, nemaiavînd poftă să glumească; iar ceilalţi s-au ruşinat şi umilit.

47) M-am lenevit a merge la Sf. Biserică pentru a asculta Sfintele Slujbe, învăţăturile şi cîntările
Dumnezeieşti? (d)

d) ÎNGERII SCRIU PAŞII CELOR CE SERVESC PE APROAPELE LOR. Un monah avea sub povăţuirea sa un alt monah, care se ostenea cu bună chibzuială la o depărtare de zece mile (peste 15 km), unde îşi avea acela chilia, mai în fundul pustiei, şi-1 îngrijea întotdeauna cu cele necesare. Odată un gînd îi zise monahului: „Cheamă pe fratele să vină să-şi ia pîinile. Pînă cînd ai să te osteneşti aşa?" Alt gînd însă îi zicea: „Pentru ce să supăr eu pe fratele a veni atîta cale? Trebuie să i le duc eu". Şi luînd pîinile, a plecat.
Cum mergea el aşa, s-a împiedecat cu un picor de o piatră, şi rănindu-şi un deget, îi curgea sînge din el. în durerea aceea mare, a început a plînge. îndată însă arătîndu-i-se îngerul lui Dumnezeu, 1-a întrebat: „De ce plîngi?" Monahul, arătîndu-i rana de la picior, i-a răspuns: „Iată, pentru aceasta plîng!" Atunci îngerul i-a zis: „Nu plînge pentru aceasta, că paşii pe care-i faci tu, în ajutorarea fratelui tău pentru Domnul, se numără şi se scriu în cartea faptelor bune, spre marea răsplătire înaintea Feţii lui Dumnezeu, Care toate le vede şi le răsplăteşte". Atunci monahul mulţumind lui Dumnezeu, călătorea înainte bucurîndu-se.
Ajungînd la pustnic cu pîinile, i-a povestit iubirea de oameni a lui Dumnezeu, şi lăsîndu-i acolo pîinile, s-a întors la chilia sa. A doua zi luînd alte două-trei pîini, a plecat la un alt monah în fundul pustiei să i le ducă. Pe cale însă s-a întîlnit cu acela, care venea înaintea lui ca să-i mai scurteze din cale şi să nu se ostenească aşa de mult. Atunci monahul care ducea pîinile, mîhnindu-se în sine pentru păgubirea de a i se scrie în cartea faptelor bune cît mai mulţi paşi, a zis monahului ce venea în întîmpinarea sa: ,.0 comoară aveam, şi ai căutat să mi-o prăzi!" Acela înţelegînd, i-a răspuns: „Au doară uşa cea strîmtă numai pe tine te încape? Lasă-ne şi pe noi să venim cu tine!" Pe cînd vorbeau ei aşa, îngerul Domnului s-a arătat în mijlocul lor, zicîndu-le: „Prigonirea asta a voastră s-a suit la Dumnezeu ca un miros de bună mireasmă. . ." (P.o.c. pag. 360).

ÎNGERUL NUMĂRA PAŞII OSTENITORILOR ÎN BINE. Odinioară un bătrîn sihastru, locuia în adîncul unei mari pustietăţi. Vieţuind el acolo, trebuia să-şi aducă la peştera sa apa necesară tare de departe. într-o zi ostenindu-se aşa, din cauza oboselii copleşitoare, îşi pierdu puterile şi căzu jos la pămînt. Văzîndu-se astfel, bătrînul pustnic îşi zise: „Oare pentru ce să mă mai chinuiesc eu atîta cu căratul apei ? Am să mut de acum coliba mai aproape de locul acesta unde curge apă bună cu îmbelşugare. Acolo voi locui pe viitor, şi mai mult nu mă voi mai osteni". Pe cînd îşi zicea el acestea, deodată auzi pe cineva care venea pe urmele lui, şi-i număra. paşii. întorcîndu-şi privirile înapoi, bătrînul îl întrebă: „Cine eşti tu? Şi ce cauţi pe aici prin pustie?" Acela îi răspunse: „Eu sînt îngerul lui Dumnezeu. El m-a trimis pentru a-ţi număra  paşii şi a te răsplăti pentru ostenelile tale". Bătrînul auzind acestea, se înviorează, se întăreşte din nou, prinde noi puteri, se scoală şi se apucă de-şi mută coliba, dimpotrivă, mai departe de apă, ca ostenindu-se cît mai mult, îngerul să aibă ce scrie în Cartea Vieţii, şi Dumnezeu să aibă pentru ce-1 lăuda în ziua cea mare a răsplătirilor  (P.o.c.  pag.  429,  9 ;  comp..  Ps.   108,   1; 83,  12; 24 19).  îndrăuniţi...  Eu sînt cu voi pînă la sfîrşitul   veacului" - N E    îmbărbătează Mîntuitorul (Mt. 28, 26). „Toate le pot în Hristos Cel ce mă întăreşte" —adevereşte Apostolul (Filip. 4, 13). „Daţi voinţă şi veţi lua putere" —ne încredinţează Sfinţii Părinţi.
Chipul  de  faţă  ne  arată  pe  îngerul  lui  Dumnezeu  mergînd  după adevăratul Creştin, care urmează la Sf. Biserică şi la adunările religioase ce se fac după cuvîntul Domnului şi sfaturile folositoare ale Bisericii Lui, unde ascultă şi se hrăneşte cu adevărata Pîine Cerească. îngerul Domnului, foarte vesel, urmăreşte pe Creştin în căile vieţii, pe care merge, şi-i numără paşii, scriindu-i în Cartea vieţii, pentru a fi răsplătit în ziua cea mare. Cînd Creştinul merge a ajuta pe aproapele cu ceva, a hrăni pe flămînzi, a adăpa pe însetaţi, a mîngîia pe întristaţi şi disperaţi, a cerceta pe bolnavi şi întemniţaţi, a îngropa pe cei morţi, a sfătui luminat pe cei ce au trebuinţă de bună sfătuire... îngerul Domnului merge cu el, îi numără paşii, faptele şi cuvintele bune de zidire sufletească, pe care, una cîte una, le scrie în cartea faptelor bune, ce-1 vor folosi foarte "mult după ieşirea din corp în trecerea prin vămile văzduhului, la judecata particulară, şi în ziua cea de apoi la Judecata universală...

ÎNGERUL NUMĂRA PAŞII CELOR CE MERG LA SF. BISERICĂ. Un om care adesea lipsea de la Sf. Biserică pentru că zicea că este departe de ea, avu un vis: Se văzu pe drum spre Sf. Biserică însoţit de un înger. întrebînd de ce-1 însoţeşte, îngerul răspunse: „Dumnezeu m-a trimis să-ţi număr paşii, pentru că fiecare pas va fi răsplătit.,.". Deşteptîndu-se, a fost nelipsit de la Sf. Biserică, ştiind că Dumnezeu îi va răsplăti fiecare pas. . . (D.C.
120).    /                       . '

MÎNTUITORUL  IISUS  HRISTOS,  SFINŢII  APOSTOLI  ŞI  URMAŞII  LOR,  VENEAU  LA  SF. BISERICĂ! Dumnezeu în Vechiul Testament a poruncit Israeliţilor să se adune în fiecare sărbătoare la Cortul Sfînt, şi mai pe urmă în Biserică — Templul lui Solomon - (Eş. 23 14-17, 20 -22 ; 34 18-23; Lev. 23; 2 Lege 16 1-16; 2
Parai. 5; 6; 7; 1-10; 8 12-14). Mîntuitorul a învăţat pe oameni cu fapta şi cu cuvîntul, a se aduna în sărbători în Sf. Biserică. Astfel, a opta zi după Naşterea Sa, El a fost circumcis după lege (Fac. 17 12; Lev. 12 3 ;  Lc. 2 21), punîndu-I-se Numele: Iisus; iar în a 40-a zi a venit iarăşi în Templu — Biserica — din Ierusalim, adus de Maica Sa în biaţe, ca să-L pună înaintea Domnului, tot după lege (Lev. 12 1 — 8 ; Lc. 2 22—47). La vîrsta de 12 ani, Pruncul Iisus S-a suit cu Maica Sa şi cu Iosif logodnicul şi păzitorul lor, în Templul din Ierusalim, unde rămînînd, a răspuns Maicei Sale ce-L căuta şi-L aflase abia a treia zi: „Ce este că Mă căutaţi? Au n-aţi ştiut că în cele ce sînt ale Tatălui Meu se cade Mie să fiu?" (Lc. 2 42-50; Vezi „Biblioteca Ortodoxiei" Nr. 22 G. pp. 104 — 115, de autor).
în timpul activităţii Sale publice, Mîntuitorul adeseori a intrat în Templul din Ierusalim, unde a făcut bună rînduială, scoţînd pe cei ce vindeau boi, oi, porumbei, răsturnînd mesele zarafilor, şi învăţînd pe toată lumea adunată în juru-i a cinsti şi respecta acest Locaş, precum însuşi a mărturisit'înaintea tribunalului jidovesc, zicînd: „Eu întotdeauna am învăţat în sinagogă şi în Biserică, unde toţi Iudeii se adună.. ." (Ioan 18 20; comp. Ioan 7 14; Lc. 4
15), Sfinţii Apostoli , după pilda Mîntuitorului, se adunau în Biserica din Ierusalim, unde lăudau şi binecuvîntau pe
Dumnezeu dimpreună cu ceihlti credincioşi (Lc. 24 52 —53; F. Ap. 2 45—47; 3 1, 8, 27; 4 1-3; 5 12-13, 25, 42; 22
1, 17-21; 24 11-12; 11 26; Vezi mai pe larg „Biblioteca Ortodoxiei" N-rii: 52; 53, pp. 33 — 104, de autor). Pentru aceea Sfinţii Apostoli , în Aşezămintele lor — cartea a doua cap. 58 — hotărăsc Episcopilor astfel: „Porunceşte popoiului şi-1 sfătuieşte a îndesi la Biserică: dimineaţa şi seara, în fiecare zi, şi nicidecum a lipsi; ci să vină neîncetat".

LIPSIREA DE LA SFÎNTA LITURGHIE I-A PRIMEJDUIT. Trei prieteni s-au pornit odată la un drum, ducîndu-se la un iarmaroc. După ce vîndură ce au avut de vînzare, se întorceau acasă. Pe drum trecură printr-un sat. Cum era Sfînta Duminică, Biserica era deschisă, iar Preotul slujea Dumnezeiasca Liturghie. Unul dintre negustori zise celorlalţi: „Se cade să ne oprim şi să ascultăm şi noi Sfînta Slujbă..." Ceilalţi doi însă se împotriviră, zicînd:„Ne vom duce altă dată, acum avem de mers". Cel credincios' rămase, iar ceilalţi, doi plecară. însă n-au mers mult, şi iată că într-o pădure, prin care treceau, le ieşiră înainte nişte tâlhari. Aceia le-au luat toţi bani şi i-au legat de nişte copaci. Cînd veni cel de al treilea, îi găsi legaţi la marginea drumului, jeluindu-se că hoţii le furaseră tot ce au avut... Atunci cel credincios mulţumi lui Dumnezeu pentru că-l apărase, şi zise celor doi tovarăşi: „Dacă rămîneaţi la Sfînta Liturghie, vă apăra Dumnezeu ca şi pe mine; dar voi v-aţi îngrijit numai de comorile cele de pe pămînt, şi aţi uitat de cele din ceruri". Cei doi tovarăşi căzuţi între tâlhari, făcură legămînt, că, pe viitor. nu vor mai ocoli Slujba Dumnezeieştei Liturghii.

ASCULTAREA DUMNEZEIEŞTEI LITURGHII L-A SCĂPAT DE MOARTE. Trei negustori merseră la tîrg în oraş într-o zi de Sîmbătă. Drumul fiind lung, se hotărîră ca să se întoarcă acasă tocmai a doua zi. Unul din ei însă zise că nu va pleca pînă nu va asculta Sfînta Slujbă. Cei doi însă au plecat, şi ajungînd la un pod slăbit de un riu umflat, au căzut în apă şi s-au înnecat. Cel de-al treilea sosi mai tîrziu, şi mare îi fu mirarea cînd văzu la mal o mulţime de oameni adunaţi şi pe tovarăşii săi morţi, pescuiţi de pe apă. El mulţumi lui Dumnezeu că 1-a scăpat de
înnec. Dacă nu asculta Dumnezeiasca Liturghie, şi el păţea ca ceilalţi... (D.C. 120; Vezi şi „Privelişti Apocaliptice" cap. 5 6, Taina Dumnezeieştei împărtăşanii).

48)    M-am lenevit în rugăciuni, aşteptînd a dobîndi cele trebuincioase Sufletului şi trupului, fără a mă ruga şi a munci serios?
49)    M-am lenevit a mă ruga lui Dumenezu noaptea cînd m-am. trezit din somn?
50)    M-am lenevit a-mi împlini datoria mea de creştin faţă de Dumnezeu, de semeni şi de aproapele
meu?

51)    Am dormitat (e), căscat, m-am răspîndit cu mintea la felurite deşertăciuni în timpul sfintelor
rugăciuni, acasă şi în Sfinta Biserică? (f)

e)      PĂCATUL DORMITĂRII ÎN SF. BISERICĂ. Neputincioşi şi nepricepuţi sînt creştinii aceia care dormitează în Sfînta Biserică. Aceasta provine uneori din oboseală, alte ori din cauza vreunei boli; adeseori însă vine din lenevire, indiferentism religios, de la diavolul. Un frate oarecare dormitînd în Sfînta Biserică din multa lenevire şi lene, pe cînd ceilalţi cîntau Utrenia după rînduiala, a văzut în vis pe Stăpînul Hristos răstignit pe Cruce, întorcîndu-şi ochii de la monahul somnoros, zicîndu-i: „Slugă leneşă şi trîndavă! Tu nu eşti vrednic să Mă vezi în Faţă, fiind somnoros şi cufundat în lene, cînd ceilalţi Mă laudă şi Mă slavoslovesc. De aceia nu vei dobîndi fericirea în împărăţia Mea cea Cerească. Să ştii, că cel ce se leneveşte a Mă slavoslovi, nu va afla slava şi fericirea cea veş- nică". Acestea zicînd Stăpînul, fratele acela deşteptîndu-se, s-a cutremurat, înfricoşîndu-se groaznic de această hotărîre a împăratului Ceresc. Căindu-se mult în durerea inimii, şi-a îndreptat nepăsarea sa. Astfel, temîndu-se de osîndă şi de pedeapsa muncilor veşnice, îndreptîndu-se, s-a izbăvit de lenevire şi dormitare în timpul Sfintelor Slujbe şi rugăciuni.

f)     DIAVOLII ZUGRĂVESC ÎNAINTEA ÎNCHINATORILO R UŞURATICI FELURITE DEŞERTĂCIUNI. Renumiţii Sfinţi Părinţi ai Bisericii lui Dumnezeu, îi numesc pe diavoli zugravi pando-mimiceşti şi începători; iar nălucirile le numesc poduri umblătoare, cu care demonii trecînd peste hotarele stăpîniei omeneşti nestrăjuite, se amestecă împreună cu Sufletul ,făcîndu-l lăcaş neroditoarelor înţelegeri pătimaşe (T.T. Tom. II, o.c. pp. 309 —310, n. 1). Cei care îşi lasă mintea lor planşă diavolilor să zugrăvească ce vor ei pe dînsa, de nu ş-o vor şterge şi curaţi prin roade vrednice de. pocăinţă (Mt. 3 8), îndată după ieşirea din trup sînt opriţi de ei la vămile văzduhului, cercetaţi şi doborî ţi în iad. Astfel, după vedeniile unor Sfinţi Părinţi, abia unul dintr-o mie de Preoţi se mintuieşte, şi din creştini abia unul la zece mii şi din treizeci de mii unul se ia de îngeri după ieşirea din trup (T.T. Tom. II, o.c. pg. 310 n. D. Ort. 9/27—8; Prol. 11 Martie). Privitor la aceste zugrăviri    diavoleşti avem multe exemple îngrozitoare în Vieţile Sfinţilor, Istoria şi pictura bisericească
Odinioară diavolul s-a dus la uşa chiliei Cuviosului Macarie Alexandreanul, îndemnîndu-l a merge cu el la rugăciune, şi spunîn-du-i că: fără ei — diavolii — nu se face nici o adunare monahicească şi nici o cîntare bisericească. Sfîntul certînd pe diavolul şi rugîndu-se lui Dumnezeu să-i descopere, s-a dus în Sf. Biserică în vremea slujbei de miezul nopţii. Dumnezeu deschizîndu-i ochii bine văzători ai Sufletului, a văzut nişte copii mici de arap negri, umblînd repede încoace şi încolo printre părinţi şi fraţi, de parcă zburau prin Sf. Biserică. Pe cînd unul din părinţi sau fraţi citea psalmii, şi ceilalţi şedeau şi ascultau; vede că arapii aceia mici şi iuţi, şedeau fiecare din ei pe lîngă cei ce nu ascultau, ci rîdeau sau vorbeau. Cînd unii din arapii aceia se atingeau de ochii cuiva cu amîndouă degetele, îndată adormea. Cînd îşi punea degetul pe buzele cuiva, acela îndată căsca. Iuţii arapi mititei, umblau înaintea unora în asemănări femeieşti. înaintea altora se făceau că lucrează ceva, ospătează, joacă, cîntă lumeşte, îşi petrec anticreştineşte, se mînie, se iuţesc, viclenesc — şi aceia vorbeau, rîdeau, făceau felurite neorînduieli din cele auzite, văzute şi simţite înaintea ascultătorilor. Ei năluceau în amintirile părinţilor şi fraţilor aceia ce cugetau în inimile lor. Cînd alţii din arapii aceia încercau să facă unele năluciri păcătoase înaintea unora dintre ascultătorii Sfintelor Slujbe, erau izgoniţi îndată cu oarecare putere, şi aruncaţi cu capul în jos, încît nu mai cutezau a mai sta înaintea acelor împuterniciţi duhovniceşte, nici a merge alăturea. însă pe alţi închinători şi ascultători mai neputincioşi, care nu luau aminte la rugăciune sau la citirile Sfinte, diavolii se suiau şi stăteau pe grumazii lor şi pe spatele lor, şi-i batjocoreau (ca păsările pe momîi cînd văd că nu mişcă, ci stau şi le murdăreşte).Dracii legînd cu lanţurile păcatelor mulţimea creştinilor, îi  trag la ei în focul veşnic.  îngroziţi de pericolul ce-i ameninţă, păcătoşii aleargă   la  ajutorul   lui  Dumnezeu   prin  rugăciunile   Preoţilor. Preotul,  după  rînduiala Bisericii,  se  roagă  fierbinte  în  duh  şi adevăr  cu  multă  străruinţă.  Doi  îngeri  trimişi  din  cer,   vin  să salveze  pe  creştinii periclitaţi. Unul taie  lanţurile, eliberînd pe creştini, iar celălalt slobozeşte fulgere arzătoare asupra dracilor, fugărindu-i.
„Ajutorul nostru este de la Dumnezeu, Cel ce a făcut cerul şi pămîntul" (Ps. 120 2).   .

A  doua  zi  Sf.  Macarie,  mărturisindu-i  pe  toţi,  a  văzut  că  gîn-durile  fiecăruia  de  la  rugăciune,  erau închipuirile  pe  care  diavolul,  ca  printr-un  film  cinematografic  grăitor,  zugrăveşte  pe  planşele  minţii  lor, batjocorindu-i. Iată, şi astea sînt un fel de infernale gus-tărele cu care diavolul amăgeşte şi alimentează cu păcate Sufletele închinătorilor uşuratici chiar şi în Sf. Biserică!
O istorioară arabă ne grăieşte că diavolii întrebuinţează cinci degete infernale pentru ruperea creştinilor uşuratici din Biserica lui Dumnezeu şi prăbuşirea în iadul vremelnic şi veşnic. Astfel, cu două degete le acoperă ochii ca să nu cunoască pe Dumnezeu din măreaţa scriptură a universului în care totul vesteşte existenţa, A-tot- Puternicia, A-tot-înţelepciunea, purtarea Lui de grijă şi conlucrările Lui. Le împiedică privirile să nu vadă lumina Sfintei Evanghelii şi a mîntuirii. Cu celelalte două degete le astupă urechile să nu audă Cuvîntul lui Dumnezeu şi chemările mîntuirii. Degetul al cincilea îl pune Satana lacăt pe buzele păcătoşilor robiţi lui şi zicîndu-le: „Veniţi după mine cu toţii fără cuvînt de împotrivire" în felul acesta Satana a atras şi atrage multe Suflete în iad.



strice?
52)    Am lăsat lucrurile Sfinte: cărţi, Icoane, Cruci, candeli, sfeşnice, tămîetori... să se ruginească şi

53)    M-am lenevit a-mi cerceta păcatele?
54)    M-am lenevit şi scumpit a face Aghiazmă în casă?
55)    Am fost lenevos în darea milosteniei, şi cînd am dat milostenie am dat-o fără dreaptă socoteală.
. .  adică celor necredincioşi vicioşi, în loc de a o da binecredincioşilor Creştini virtuoşi, celor lipsiţi, fraţi ai
Domnului nostru Iisus Hristos?
56)    M-am lenevit a aprinde candela, luminarea şi tămîie sfinţită la facerea sfintelor rugăciuni ?
57)    N-am îngenuncheat cu amîndoi genunchii cînd trebuia (g) la Sfînta rugăciune, după pilda Sfinţilor Prooroci, a Mîntuitorului, a Sfinţilor Apostoli şi a tuturor Sfinţilor şi dreptcredincioşilor Creştini osîrdnici; ci numai cu un genunchi, cum în batjocoră îngenun-cheau Iudeii şi ostaşii cînd batjocoreau şi pălmuiau pe Mîntuitorul în timpul Patimei celei de bună voie, şi ca diavolii, care pururea batjocoresc şi astfel Sfintele Rugăciuni?
g)      în Sfînta Biserică se fac îngenuncheri: 1) La citirea celor şase psalmi, 2) la citirea Sfintei Evanghelii a Utreniei, 3) la binecuvîntarea Dumnezeieştii Liturghii, 4) la văhodul mic (intrarea cu Sf. Evanghelie), 5) la citirea Sfintei Evanghelii, 6) la văhodul mare sau ieşirea cu Sfintele Daruri, 7) la   rostirea Crezului, 8) la pe Tine Te lăudăm şi Axionul, 9) la Tatăl nostru, 10) la arătarea Dumnezeieştilor Taine. Clericii şi laicii — creştinii — trebuie a nu face zgomot, huet sau hodorogeală în vremea îngenuncherilor şi sculărilor, păstrînd liniştea necesară Sfintelor Slujbe.

58)    Mi-am măgulit lenea, zicînd: Dacă aş fi şi eu în Mănăstire, m-aş tot ruga, aş posti, aş cerceta şi asculta cărţile sfinte, şi aşa m-aş mîntui?
59)    M-am lenevit a mă ruga şi a face Sfinta Cruce la plecarea în călătorie şi la începerea lucrului?
(h).

h)        Aici vom arăta despre însemnătatea rugăciunilor însoţite de Semnul Sfintei Cruci, îngenunchere, prosternarea cu faţa la pămînt, încrucişarea mîinilor pe piept, ridicarea braţelor, baterea de metanii, şi altele... Putem face Semnul Sfintei Cruci dricînd, dar mai ales înainte şi după rugăciune, la culcare şi la sculare, înainte şi după masă, la intrarea şi la ieşirea din casă, înainte de începere şi după încetarea oricărui lucru, şi cu deosebire, în clipa cînd
ispita dă năvală asupra noastră; într-un cuvînt, în toate împrejurările. Facem Semnul Crucii la trezirea din somn, ca să agonisim binecuvîntarea lui Dumnezeu pentru ziua întreagă; îl facem înainte de culcare, spre a alunga din mintea noastră tot gîndul pătimaş; îl facem înainte de rugăciune, spre a fi feriţi de împrăştierea şi fuga gîndului de la rugăciune; îl facem înainte de a începe lucrul şi după ce l-am terminat, întîi spre a cere ajutor lui Dumnezeu, şi pe urmă spre a-I mulţumi pentru ajutorul dat. Tertulian mărtu- riseşte că cei dintîi creştini, ca şi cei din vremea lui (160—240) obişnuiau să se închine făcînd Semnul Sfintei Cruci: „înainte şi în timpul treburilor, intrînd şi ieşind, îmbrăcîndu-ne, înainte de
somn, în toate lucrările noastre, noi ne însemnăm fruntea cu Semnul Crucii". Cine capătă deprinderea să se însemneze în toate împreunările cu Semnul Sfintei Cruci, se poate spune că îndeplineşte cu prisosinţă cuvintele Sfîntului Apostol Pavel: „Ori de mîncaţi, ori de beţi, ori altceva de faceţi , toate spre slava lui Dumnezeu să le faceţi" (1 Cor. 10 31).
îngenunchind la rugăciune, mărturisim evlavie, pocăinţă şi puţinătatea noastră înaintea lui Dumnezeu. Prosternarea sau căderea cu faţa la pămînt, mărturiseşte umilinţa noastră în faţa lui Dumnezeu. Prosternată
cu faţa la pămînt s-a rugat Iudita, înainte de a intra în tabăra vrăjmaşilor (Iudit 9 1); aşa S-a rugat Mîntuitorul în grădina Măslinilor (Mt. 26 39); aşa aşteaptă în tinda Bisericii, înainte de a fi tuns, cel ce vine să primească chipul cel îngeresc (călugăresc).
încrucişarea mîinilor pe piept, mărturiseşte ridicarea lăuntrică a inimii la Dumnezeu.
Ridicarea braţelor în sus, mărturiseşte dragostea faţă de Dumnezeu şi unirea prin rugăciune cu Hristos Cel răstignit pe Cruce.. Sf. Ap. Pavel porunceşte ca: „Bărbaţii să se roage ridicîndu-şi mîinile curate" (1 Tim. 2 8). Aşa s-a rugat Moisi în vremea luptei cu Amaliciţii (Eş. 17 2 —12); aşa s-a rugat David, lăudînd pe Dumnezeu (Ps. 62 5;
140 2), şi Solomon la sfinţirea Templului (2 Parai. 6 12); aşa se roagă Preoţii la Sfînta Liturghie, înainte de începerea Dumnezeieştilor Liturghii, la ieşirea cu Sfintele Daruri şi înainte de prefacerea Sfintelor Daruri.
Metania, care este o îngenunchere şi o ridicare* repede, făcînd Semnul Sfintei Cruci, mărturiseşte că prin păcat am căzut, iar prin întrupare, Jertfirea şi Proslăvirea lui Hristos iarăşi ne-am ridicat (Sf. Vasile cel Mare). Metania este de două feluri: mare şi mică.. Cea mare este o închinare pînă la pămînt, cu îndoirea genunchilor,, şi prin ea cinstim sau adorăm îndurarea Dumnezeiească (I Casian); iar metania mică, e o înclinare adîncă a trupului, pînă ce mîna. dreaptă atinge pămîntul; prin ea cinstim milostivirea Sfinţilor.
La rugăciunea de obşte şi pentru toţi, care se face in Biserică, adică la. Sfintele Slujbe, este oprită metania mare Sîmbătă,'Duminica şi în timpul de la învierea Domnului şi pînă la Rusalii şi de la Naşterea Domnului pînă la ajunul Botezului Domnului (Sin. I ec. can. 20).
Ne putem ruga în gînd, cu glas tare, ori chia. m amîndouă felurile în timpul uneia şi aceleiaşi rugăciuni; în casă în faţa Sfintelor Icoane, în Biserică şi în orice loc. Ne putem ruga şi mergînd, în decursul treburilor, fără ca alţii să bage de seamă. Aceasta sechiamă. rugăciune în gînd. Rugăciunea rostită cu glas tare, are însemnătatea ei; ea dă pe faţă simţămintele lăuntrice ale omului (Mt. 12 34) şi face legătura cu ceilalţi fii ai Bisericii şi fraţi în Hristos, întărind credinţa comună. Acest fel de rugăciune e şi folositoare şi la locul ei, pentru că omul fiind alcătuit din Suflet şi trup, amîndoi au datoria să laude pe Dumnezeu (Osia 14 3 ; 1 Cor. 6 19—20; I.C.O. o.c. pp. 206-7).
60)    Am cerut de la Dumnezeu ce nu se cădea şi ce-mi era vătămător şi nu-mi era folositor?
61)    Am lăsat din lenevire şi zgîrcenie cimitirul şi mormintele repausaţilor mei neîngrădite?
62)    N-am păzit făgăduinţa dată la Sfîntul Botez?
63)    M-am lenevit a-mi împlini îndatorirea mea de: cleric, ecle-siarh, citeţ, cîntăreţ, ipodiacon. .. monah (monahie) după votul (făgăduinţa) dată la primirea chipului anghelicesc? (i). M-am lenevit a face fapte bune? (j).

i) TREI CĂI DE VIEŢUIRE MONAHICEASCĂ. Sf. Nil Sar-sca spune: întîi este viaţa de obşte, al doilea calea împărătească, al treilea pustnicia, liniştea; iar al patrulea, care vor să vieţuiască de capul lor, o leapădă Sfinţii Părinţi.

DIAVOLUL CARĂ STÎRVURILE LA IAD. Un prevăzător bătrîn, pusnic din Sf. Munte Athos, a văzut o ceată de demoni. Aceia erau, unii mai uricioşi decît alţii, foarte mîrşavi şi fără vreo asemănare potrivită cu felul lor. Unul dintre dînşii se arăta în cea mai covîrşitoare, uriciune. Asupra lui nu era cu putinţă să se uite cineva. Toată spinarea lui era jumulită, umerii şi gîtul subţiri şi foarte zgîriaţi, mai rău decît boii cu ceafa roasă de jug şi caii de ham, aşa cum ar avea cea mai nesuferită greutate asupra lor. Stareţul, uimit de aceasta, s-a uitat asupra lui mai cu atenţie şi nu ştia cum să descrie o atît de rară şi mai mult decît a tuturor, schimonosire drăcească. „Ce te miri atîta călugăre — a zis boerul drăcesc — de nepotrivirea şi neasemănarea mea cu a celorlalţi demoni?" Apoi, cu o pînditură demonică, a început iarăşi ai grăi: „Iată ce-mi pricinuiesc fraţii voştri, m-au prăpădit cu osteneala şi alt nimic". „Dar cu ce?" a întrebat Stareţul. Dracul a răspuns: „Tovarăşii mei smintesc pe fraţii voştri, şi cu toate puterile lor se căznesc să-i abată din calea cea Sfîntă'a vieţii şi a mîntuirii, grămădind asupră-le dorinţele rudelor, patriei şi a plăcerilor păcătoase. Ei le zugrăvesc în minte să lase muntele (Mănăstirea) şi să se întoarcă la lume. Pe nişte asemenea voiajori ce pleacă de aici (din Mănăstire, din Schituri), mă însărcinează pe mine să-i iau în spinare şi să-i duc la corabie (sau pe cale la maşină, tren, acasă între mireni, şi chiar pe la petrecerile lor). Iată cine mi-a jumulit astfel gîtul şi spinarea! Şi pentru că eu însumi i-am cărăbănit pînă la corabie... acum umblu cu dînşii prin lume... Asta o fac eu cu mulţi clerici,  m i r e n i  şi mirence, feciori şi fecioare numai la trup, nu şi la  Suflet, aprinzîndu-i şi cărîndu-i din calea vieţii în căile pierzării, d e  pe teritoriul Bisericii sau împărăţiei lui Dumnezeu, pe teritoriile placerilor, vieţuirilor şi petrecerilor anticreştineşti... în blestem, i n  beznă, în întuneric, în infern...".

NECURAŢII NU POT INTRA ÎN IERUSALIMUL CERESC. Mulţi dintre cei ce în adevăr n-au căzut în păcate trupeşti; ci cu toată sîrguinţa ş-au păzit curăţenia trupului, încă n-au intrat şi nici nu vor intra în împărăţia lui Dumnezeu numai pentru că n-au adevărata curăţenie a Sufletului care se cere (Ape. 21 27). De ce? Pentru că cugetînd rău, spurcat... s-au împărtăşit de dulceţile trupeşti, cu lăcomitoare poftă a inimii au dorit închipuirea păcatului, cu patimă s-au uitat la trăsăturile feţelor frumoase, poftindu-le (Mt. 5 27—30). Ascultaţi mărturisirea unui istoric potrivită cu adunarea noastră şi hoinărirea gîndurilor neînfrînate ce ne stăpînesc.
Odată, într-un timp sorocit, s-a arătat demonul cu alţii asemenea lui înaintea satanei cu rapoarte, pentru sporirea drăceştilor lucruri şi înşelătorii printre oameni. Atunci satana a întrebat pe demoni: „Ei, cum merge monahul meu? Dar monahia aceea a mea ? Dar feciorul, văduvul cela? Dar fecioara, văduva aceea? Dar bărbatul, femeia aceea?" Un demon a răspuns: „Cît se poate de bine. în adevăr: monahul acela, monahia aceea, feciorul, văduvul acela, fecioara, văduva aceea... nu poftesc săvîrşirea păcatului, însă iau aminte cu plăcere la insuflările mele. Bărbaţii la frumuseţile şi smintitoarele feţe ale părţii femeeş'ti; asemenea şi partea fem'eiăscă la feţele şi corpurile bărbăteşti. Acestea le poftesc în inimile lor. Eu numai cît le amintesc, şi ei cu totul ard de pofta trupească. Eu îi aduc în cele mai smintitoare amintiri şi închipuiri spurcate, pe care aceştia le primesc în mintea lor. Astfel, ei sînt gata a se în-fierbînta şi a se aprinde de patima păcătoasă orieînd. Acei gînditori cu patimă, cu aprinderea la- păcate: din lume şi mai ales din Mănăstire, sînt ai noştri".
—Bine — a zbierat satana — bine! Dar caută — i-a şoptit satana — ca nu cumva temîndu-se de iad, să se trezească şi să se părăsească. Caută să isprăveşti ce-ai început. Nu le da pricină de trezire şi căinţă, ci cu toate puterile tale abate-i de la căderea cu fapta. Aprinde-le inimile cu tot felul de pofte, umple-le gîndurile lor cu plăcerile păcatelor. Cînd vei izbuti a face aceasta cu succes, vei face aşa fel ca pînă la moarte să rămînă astfel. Atunci cel ce se supune voilor şi necurăţiilor noastre, e al nostru" Aşa grăind s-au despărţit între dînşii.
După cîtva timp, satana, ca şi mai înainte, a şezut cu mîndrie pe scaunul iadului său, primind raporturile de pe la supuşii săi, pentru starea lucrurilor omeneşti şi pentru lolosul ce a dobîndit cu demoniceştile lor lupte. în numărul acelora, s-a arătat şi demonul mai sus pomenit, însă nu vesel şi mîndru ca mai înainte; ci umilit, trist şi tulburat groaznic.
„Ei, ce ai să-mi spui?" a întrebat satana pe demonaş cu glas inspăimîntător, înţelegîndu-i întristarea şi spaima.
„Sînt vinovat!"  a îngînat demonul,  aiuncîndu-se la picioarele  satanei.  Robii şi roabele  acelea  care mă ascultau şi-mi slugăreau, au pierit!" Satana supărîndu-se, a răcnit la el, zicînd: „Dar cum au pierit? Spune-mi ?Ce? Şi cum s-a întîmplat aceasta". Atunci demonul a răspuns: „După multă vreme, în care eu i-am purtat prin prăpăstiile întunecoase şi spurcate ale gîndurilor păcătoase, Sufletul cela şi cela umbla nebun după mine. Ba încă le era şi urît fără de m i n e . . . încă odată. . . a h . . . iartă-mă, poruncitorul m e u ! " „Spune mişelule — a zbierat satana — spune iarăş". „Odinioară robii mei aceia şi roabele mele acelea, întîlnind persoane lumeşti, împătimite, s-au privit cu patimă, s-au smintit în căutări, în vorbe, în semne prin apropiere... Eu n-am ajuns a le a j u t a . . . şi ei au şi căzut în păcat!"
„Ei, şi ce te tînguieşti aşa de amărît? Asta nu-i nici un rău! — a zis satana. Aceasta este încă şi mai bine! "
„Ba nu este nici un bine! — a răspuns demonul ofilit. Căderea aceea le-a slujit spre mai mult bine. Acum nici măcar a mă apropia de dînşii nu mai pot! Apoi bine este ? ! ! Numai cît au păcătuit, şi îndată conştiinţa i-a mustrat, au oftat din adîncul inimii, s-au udat cu lacrimi şi s-au căit ca nişte ieşiţi din minte. Cei din lume, cu care au căzut în păcat, privind la ei, s-au pornit şi aceia spre pocăinţă. Şi unii şi alţii a u alergat la Duhovnic iscusit, înţelept, mărturisindu-şi toate păcatele. Apoi luîndu-şi canonul după Pravilă, şi-1 împlinesc cu multă înflăcărare $i credincioşie. Aşa de mult s-au împuternicit şi statornicit în „facerea roadelor vrednice de pocăinţă", încît nici nu mă mai pot apropia de ei. Chiar şi pe departe cînd le dau tîrcoale, mă ard cu ostenelile lor, pe care le fac după porunca Duhovnicului care i-a descătuşat. Vai mie, cum i-am scăpat eu din ghiare!"
„Ei, şi acum în cel fel mai sînt?" a răcnit încruntat satana din răsputeri.
„Aceştia acum sînt de o mie de ori mai căiţi şi pătrunşi de mustrarea cugetului!" a răspuns demonul.
„Apoi nu ţi-am grăit eu ţie — a ţipat satana din gîtlejul zbieratului său — a nu-i aduce pînă la cadre în faptă. De acum trebuie
sa faci c e ştii pentru ari aduce iarăşi în ceea ce au fost mai înainte, in  acele gînduri spurcate şi ucigătoare de
S u f l e t . . . "
Din cele arătate pipă aici, vedem cum minţile şi inimile necu-r a t i t e  de seminţele gîndurilor necurate, de patimi spurcate, de viclen i i  răutăţi şi minciunării, nu se destinează pentru împărăţia lui Dumnezeu; c i pentru iadul vremelnic şi veşnic (Prel. d. Proschi-n i t a r ,  pp. 178-180).
„Cel ce va birui va moşteni toate. Eu voi f i lui Dumnezeu şi el va fi Mie fiu. . .  Nimeni dintre cei dedaţi la ticăloşii şi la minciună, nimic necurat nu v a intra în cetate, ci numai cei ce sînt scrişi de M i e l   în Cartea Vieţii. Iar partea celor fricoşi, necredincioşi, a celor păcătoşi, spurcaţi, ucigaşi, curvari, fermecători, închinători de idoli
si a tuturor celor mincinoşi, este în iazărul care arde cu toc şi cu piatră pucioasă, care este moartea cea de a doua. Afară cîinii, vrăjitorii, curvarii, ucigaşii, închinătorii de idoli şi tot cel ce iubeşte
face minciună" (Ape. 21 7, 27, 8 ; 22 15).

j) NUMAI PRIN DREAPTA CREDINŢĂ ŞI FAPTE BUNE INTRAM ÎN VIAŢA VEŞNICĂ. Mari sînt isprăvile credinţei şi de foarte mare trebuinţă faptele bune. Fiecare din noi Creştinii Ortodocşi — Păstori şi păstoriţi
—  pentru  a  dobîndi  viaţa  veşnică,  trebuie  mai  întîi  să  ne  agonisim  o  credinţă  dreaptă,  curăţită  de  toate deşertăciunile, superstiţiile, idolatrismele, ereziile... şi apoi să facem fapte bune cît mai multe. Ceea ce-i calapodul pentru formarea şi facerea încălţămintelor,. aceea este dreapta credinţă pentru buna formare a creştinului. Astfel, creştinul trebuie mai întîi a crede bine, după care poate a fac< fapte bune, sau a vieţui creştineşte. „Credinţa — zice S f . Ap. Pavel — se naşte din auz. Fără credinţă nu este cu putinţă a bine plăcea lui Dumnezeu, că cel ce se apropie de Dumnezeu, trebuie să creadă că este, şi celor ce-L caută pe Dînsul este dătător de p l a t ă . . .  Credinţa este adeverirea celor nădăjduite şi dovedirea lucrurilor celor nevăzute; că în aceasta sînt mărturisiţi cei de d e m u l t . . . " (Evr. 1 1 6, 1). Astfel, adevărata credinţă Ortodoxă, sobornică şi apostolică, este a crede cu inima şi a mărturisi cu gura; Un Dumnezeu în Trei Feţe, adică:
Credem într-Unui Dumnezeu Tatăl A-tot-Ţiitorul, Făcătorul cerului şi al pămîntului, văzutelor tuturor şi nevăzutelor.
Credem într-Unui Domnul Iisus Hristos Fiul lui Dumnezeu, Unul Născut, Care din T c t ă l s-a născut, mai înainte de toţi vecii. Lumină din Lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, născut nu făcut, Cel de o Fiinţă cu Tatăl, prin Care toate s-au făcut. . .
Credem întru Duhul Sfînt, Domnul de viaţă Făcătorul, Care din Tatăl purcede, Cela ce împreună cu Tatăl şi cu Fiul este închinat şi mărit, Care a grăit prin Prooroci.
Credem într-una Sfîntă sobornicească şi apostolească Biserică ... Precum Dumnezeul Cel adevărat e numai Unul, aşa şi Biserica cea adevărată a Lui este numai una, nu, mai multe. Cei care zic că toate religiile sînt bune, sînt asemenea cu cei care ar susţine că toţi bureţii (şi cei veninoşi) sau buruenile (şi cele otrăvitoare) ce ies din pămînt ar fi bune de mîncat.
Mărturisim un Botez întru iertarea păcatelor. Şi aşa, aşteptăm învierea morţilor şi viaţa veacului ce va să fie.
Amin.

Privitor la agonisirea, păstrarea şi folosirea dreptei credinţe, Domnul  ne îndeamnă, zicînd: „Aveţi credinţă
în Dumnezeu...
Credeţi în Dumnezeu şi în Mine credeţi... Credeţi-în Evanghelie..."
Şi Apostolul: „Avînd credinţă şi bună cunoştinţă, pe care unii lepădînd-o, au căzut din credinţă... Avînd taina'credinţei în ştiinţă curată" (Ioan 14 1; Mc. 1 75; 1 Tim. 1 19; 39). Credinţa dreaptă trebuie a fi însoţită de fapte bune, de vieţuire creştinească, fiindcă numai prin aceste două, omul devine bun şi adevărat Creştin şi are nădejde de mîntuire veşnică. Aceasta o adevereşte Dumnezeiasca Scriptură, zicînd: „Vedeţi că din fapte se îndreaptă omul şi nu numai din credinţă. Precum trupul fără Suflet este mort, aşa şi. credinţa fără fapte este moartă" (Iac. 2 24—26).
Aşa dar, pentru ca creştinul să devină, să fie şi să rămînă plăcut lui Dumnezeu, trebuie mai întîi să-şi agonisească şi să aibă o adevărată credinţă în Dumnezeu şi să-şi îndrepte după aceasta cugetele, cuvintele, faptele şi viaţa sa. Precum păsările nu se pot ridica în zbor de pe pămînt sus în văzduh numai cu o aripă; 'ci numai cu amîndouă; aşa şi noi oamenii, nu ne putem apropia şi a ti cu Dumnezeu decît numai prin aceste două aripi: credinţa dreaptă şi faptele  bune. Aceasta reese clar din cuvintele Mîntuitorului: „Nu tot cel ce-mi zice Mie Doamne, Doamne, va intra în împărăţia Cerurilor, ci numai cel-ce face voia Tatălui Meu Care este în ceruri", adică cele arătate de El în predica de pe munte (Mt. 7 21; 5—7)! în întreg capitolul 25 de la Matei, El ne dezvoltă planul mîntuirii prin dreapta credinţă şi fapte bune.
Stîntul Ap. Iacob, după ce arată clar că: credinţa fără fapte este moartă, ca şi trupul fără Suflet, adaugă: „Din fapte (bune) se îndreaptă omul, iar nu numai din credinţă" (Iac. 2 24, 14—26). Sf. Ap. Pavel arată că laptele bune sînt roadă Duhului, zicînd: „Roadă Duhului este: dragostea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, facerea de bine, credinţa, blîndeţea, înfrînarea poftelor... Făcînd binele să nu slăbim, că la vreme vom secera neobosind. Deci, pînă cînd avem vreme, să facem bine către toţi, şi mai vîrtos către cei ai noştri de o credinţă. . . Domnul va răsplăti, fiecăruia după faptele lui. Noi toţi trebuie să ne arătăm înaintea Divanului lui Hristos, ca să ia fiecare după cum a făcut, cele ce s-au lucrat prin trup, ori bine ori rău" (Gal. 5 22; 6 9 - 7 0 ; Rom 2 6 ; 2 Cor. 5 10). Credinţa dreaptă cu faptele bune, sînt într-o foarte strînsă legătură, c a şi trupul cu Sufletul, Acestea lucrează mînă în mînă i i aripile zburătoarelor sau ca cele două lopeţi ale barcagiilor.

PUTEREA DREPTEI CREDINŢE ŞI A FAPTELOR BUNE. U n Preot dreptcredincios Creştin, mergea pe aleea unui lac cu un pastor protestant şi cîţiva predicatori se'ctari, discutind despre cond i ţ i i l e mîntuirii. Preotul susţinea că pentru mîntuire, pe lîngă o d r e aptă credinţă, sînt absolut necesare şi faptele bune, izvorîte din ea. Pastorul şi predicatorii aceia sectari se trudeau a dovedi cu unele c i t a t e din Biblie că omul se poate mîntui numai prin credinţă. După o vreme oarecare de discuţie aprinsă, se hotărăsc cu toţii să f a c ă o plimbare cu barca pe apele lacului. Urcîndu-se în barcă, observară imediat că omul cu barca avea scris ceva pe cele două lopeţi. Plecîndu-se şi citind cu toţii, au văzut că barcagiul avea scris pe o lopată „credinţa" şi pe cealaltă lopată „fapte bune", învăţaţii religiilor întrebară pe barcagiu: „Ce însemnătate au cuvintele acelea scrise pe cele două lopeţi?" Barcagiul le răspunse. „ A m  să vă arăt imediat". Odată cu cuvîntul acesta, începu a vîsli numai cu lopata pe care era scris
„credinţa". Atunci barca în care stăteau cu toţii, în loc de a înainta, se învîrtea în loc. După aceea s-a apucat a vîsli numai cu cealaltă lopată pe care era scris: „fapte bune". Barca însă nici atunci nu pornea înainte, ci se învîrtea în partea cealaltă, dar tot pe loc. După ce îi văzu că se plictisesc de acea învîrteală pe loc, barcagiul apucă amîndouă lopeţile cu mîinile sale vînjoase şi începu a vîsli cu putere, mînînd cu voie bună şi isteţime drept înainte. „Cred că înţelegeţi acum — zise barcagiul — de ce am numit eu aşa lopeţile mele, pe una „credinţa" şi pe alta „fapte bune", pentru că numai cînd vîslesc cu amîndouă, pot alerga cu barca înainte."
Pilda barcagiului a fost aşa de convingătoare, încît discuţia aceia aprinsă s-a sfîrşit în favorul dreptei credinţe creştineşti. Da, chiar aşa, pentru că numai creştinii care vîslesc pe mat ea vieţii aceştia învăluită adeseori de viforul ispitelor cu amîndouă lopeţile cu „credinţa dreaptă" şi cu „faptele bune" izvorîte dintr-însa, pot să ajungă la limanul mântuirii.
Barca vieţii noastre înaintează cu spor în mîntuire la împărăţia lui Dumnezeu numai atunci cînd vîslim cu cele două lopeţi: credinţa dreaptă şi faptele bune. Mulţi dintre cei care aveau fapt e bune, nu s-au mîntuit şi n-au putut intra în împărăţia lui Dumnezeu, pînă n-au îmbrăţişat adevărata credinţă. Aşa de pildă, au fost: Cornelie
sutaşul (F. Ap. 1 0 ; 1 1 1. .  18). Eustatie — Plachida, generalul roman ( V . S f . 20 Sept. ş.a.). Aşijderea şi cei ce au avut numai dreapta credinţă nu s-au mîntuit fără fapte bune, sau pînă n-au făcut roade vrednice de pocăinţă. Unii ca aceştia au fost: Saul, Petru Vameşul, Cuv. Pelaghia, Măria Egipteanca, ş.a.
Dreapta credinţă şi faptele bune se cuprind în trei principale virtuţi teologice, adică: în Credinţă — Crezul —
, în Nădejde — rugăciunea Domnească şi fericirile — şi în Dragoste — Dumnezeieştile zece porunci cu dragostea de Dumnezeu şi de aproapele, cuprinse în Decalog şi în Sf. Evanghelie. Aceste principale virtuţi îl ridică pe om la treapta lui înaltă de creştin (Ps. 81 6 ; comp. Ps. 48 72, 27), îl înviorează, înaripează, înalţă, apropie şi uneşte cu Dumnezeu, Creatoiul său (Ioan 17, 26). După acestea, omul se poate ridica din căderile sale pe treapta demnităţii lui de om — c reştin — şi a sta la nivelul înalt unde 1-a aşezat Dumnezeu, prin agonisirea şi folosirea cu bun succes a celor patru virtuţi cardinale: înţelepciune. Dreptatea, Cumpătarea şi Bărbăţia sau Tăria (Vezi întrebările: 346; 349;
355, cu notele loi, din această carte).
Dumnezeu S-a descoperit pe Sine aleşilor Săi stînd pe un Tron înalt, foi mat din patru Heruvimi, în Biserica Vechiului Test. şi de patru Serafimi în Biserica Noului Test. (Iez. 1; Ape. 4 6). Şi Sufletul omenesc, care-i creat şi destinat de Dumnezeu a f i după Chipul şi Asemănarea Sa, are ca tron al statorniciei sale în tot binele vremelnic şi veşnic, aceste patru virtuţi ca un scaun mai înalt cu patru picioare. Cît timp Sufletul are aceste patru virtuţi bine cunoscute, practicate, trăite, stă foarte bine în cinstea deosebită în care a fost şi este pus. Cînd însă vreuna sau mai multe din ele slăbesc, se şubrezesc, sau lipsesc, Sufletul omenesc se povîr-neşte spre cădere, se prăbuşeşte, şi nu se poate ridica pe treapta demnităţii sale decît numai după ce şi le reagoniseşte, practică şi trăieşte în buna lor rînduiala. Aceste virtuţi strălucite, absolut necesare şi foarte folositoare, sînt nişte anumite Daruri ale lui Dumnezeu, cu care El înzestrează pe aleşii Săi, aşa cum ştie mai bine. Pe acestea le putem agonisi, alimenta şi dezvolta prin rugăciuni fierbinţi făcute în Duh şi în Adevăr, prin participarea cu trup şi Suflet în Sf. Biserică la cele şapte laude, la Dumnezeiasca Liturghie, la Sfintele Taine, la învăţăturile evanghelice, apostolice, la cele curat Ortodoxe, în toate Duminicile şi sărbătorile, şi în după amiaza zilelor Sfinte, prin citirea sau ascultarea Dumnezeieştilor Scripturi în strînsă legătură cu Mărturisirea Ortodoxă, Cazaniile Bisericii, Vieţile Sfinţilor şi alte cărţi Sfinte, crezând şi vieţuind după învăţătura lor.

64) Din lenevire şi rea obişnuinţă, în loc de „Iisus" şi de „Domnul nostru Iisus Hristos", am scris, grăit şi pronunţat numai „Isus" sau „Domnul Isus", cum fac sectanţii? Aşijderea tot din lenevire şi obişnuinţă uricioasă, am retrogradat în rugăciuni şi cîntări pe Maica Domnului, rostind în loc de: „Bucură-te Maică pururea Fecioară cu îngerii şi Sfinţii, „Bucură-te mireasă pururea fecioară, cu lumea împătimită, zăcîndă în cel rău? (1).



1) Mirese  pururea fecioare  au  fost multe  în poporul Israelit.  în poporul  creştinesc din toate vremurile, şi chiar în popoarele idolatre, păgîne. Mii şi miliarde sînt mirese pururea fecioare: unele (mai puţine) în Rai, în ceruri, în împărăţia Cerului; altele (multe, foarte multe, majoritatea  mireselor  pururea fecioare),  sînt  în iad,  în întunericul  cel  mai  din afară,  unde sînt plîngeri groaznice şi scrîşnirea dinţilor (Mt. 8 12; l3 42; 24 51 ; 25 30; 22 13), în iazărul de foc  (Ape. 2014; 218). Sufletele idolatrizate pînă dincolo de măduva  oaselor, în adîncul Sufletelor  lor, cu ifose pătimaşe, retrogradează pe Maica Prea Sfînta, cu cuvintele: „Bucură- te mireasă pururea fecioară!... Bucură-te mireasă nenuntită!"... Şi ca dovadă a întunecimilor idolatriei de care sînt cuprinse, pun pe faţa Icoanei Ei Sfinte toate deşertăciunile idoleşti, pe care  idolatrii le  puneau  pe idolii lor, femeile  şi fetele  jucăuşe,  lumeţe,  le  pun pe grumaji, pieptul şi mîinile lor, ursarii pe urşii lor, comedianţii pe maimuţele lor, fetiţele crude la minte pe păpuşele lor. Cîtă depărtare este de la, pămînt şi din fundurile iadului pînă sus în înaltul cerului la Scaunul Dumnezeirei unde Maica Domnului se veseleşte cu îngerii şi cu Sfinţii; aşa de mare depărtare este  între  „miresele  pururea fecioare"  şi  „Maica  pururea Fecioară". Atributul acesta de: „Maică pururea Fecioară" nu l-a avut, nu-1 are şi nu-l  va avea niciodată oricare   din  fecioare.   Aşa   dar,  oricine   retrogradează  pe  Maica  pururea  Fecioară   cu premeditare prin cuvintele retrogradatoare: „Bucură-te mireasă pururea fecioară", se retrogradează ei  înşişi, Fiul  Ei îi va retrograda. . . Atunci îşi vor  recunoaşte devierea,  rătăci- rea lor  de la adevăcul curat şi adevărata preamărire a Maicii pururea Fecioare şi a Fiului  Ei.


CU NĂSCĂTOARE  DE „OM", „HRISTOS"; ORI CU:  „NĂSCĂTOARE  DE DUMNEZEU?"  Istoria universală bisericească ne adevereşte că în anul 428, în Biserica Ortodoxă din Bizanţiu erau două partide. O  partidă  numea  pe P.S. Fecioara  Măria:  „Născătoare  de Dumnezeu"; iar
cealaltă  partidă — poate mai mări-şoară  — „Născătoare  de om". Nestorie,  devenit patriarh, vrînd a împăca amîndouă partidele, numi pe P.S. Fecioara Măria: „Născătoare de Hristos". Născătoare de om era o  numire ordinară, punînd pe P.S. Fecioară în rînd cu toate femeile născătoare de oameni. Născătoare  de Hristos era o  numire  ceva mai  de cinste,  aşezînd  pe P.S.  Fecioară  în  rînd  cu  mamele:  Arhiereilor,  Preoţilor,   Proorocilor, împăraţilor  şi  ale  tuturor creştinilor botezaţi şi miruiţi, supranumiţi: „Unşii Domnului", „hristoşii Domnului", dar era tot ordinară, punînd-o în rînd cu mamele acelor unşi. Adevărata supra-numire a P.S. Fecioare este: „Născătoare de Dumnezeu". Acum de care parte vrem a fi fiecare din noi? Cu: „Născătoare de om?", cu „Născătoare de Hristos?", ori cu „Născătoare de Dumnezeu?" Cred că fiecare din noi vrea a fi numai cu: „Născătoare de Dumnezeu". De celelalte două numiri:
„Născătoare de om... de Hristos" se ţin ereticii, sectarii...
Acum să vedem cu care numire echivalează: „Bucură-te mireasă pururea fecioară", şi cu care: „Bucură-te
Maică pururea Fecioară?" Bucură-te mireasă pururea fecioară" echivalează cu „Născătoare de om... de Hristos"; iar:
„Bucură-te Maică pururea Fecioară", care nu• mai are pereche, echivalează cu: „Născătoare de Dumnezeu, "De aici putem vedea, cît de mult retrogradează şi înjosesc pe P.S. Fecioara Măria ac?eia care în loc de: „Bucură-te Maică pururea Fecioară", zic: „Bucură-te mireasă pururea fecioară", ca şi cei ce ziceau: „Născătoare de om... de Hristos!" Cine retrogradează pe Maica Sfîntă, retrogradează şi pe Fiul Ei. Oare ce rău a făcut P.S. Fecioara Măria şi Domnul nostru Iisus Hristos ca să-I retrogradeze sau înjosească aşa de mult şi cu atîta îndărătnicie?!
Sf. Ierarh Policarp, Episcopul Smirnei (+ 166 d.Hs.), impu-nîndu-i stăpînirea idolatiă să blesteme, să înjosească pe Hristos, a zis: „Sînt 86 de ani de cînd îi servesc, şi nu mi-a făcu nici un rău; ci dimpotrivă, numai bine. Deci, cum aş putea eu rosti injurii împotriva împăratului meu, Care m-a mîntuit!" (V. Sf. 23 Febr. €S5). Aşa trebuie să zicem şi noi acelora care ne silesc a retrograda sau a înjosi pe Maica pururea Fecioara Măria şi pe Fiul ei iubit:
„Noi nu vrem să umblăm caleî şarpelui şi încoace şi încolo, cinstinid şi să necinstim pe Maica Domnului: ci drept după  dreptarul  Ortodoxiei"  (Vezi  pe  larg  despre  aceasta  în  „Privelişti  Apocaliptice"  cap.  2  2  77:  „Nu  mai retrogradaţi pe Maica Domnului"!)

65)    Adeseori am lăsat învăţătura cea bună, ba chiar am urît-o şi defăimat-o, grăind deşertăciuni la adresa ei?
66)    Am amînat pocăinţa de azi pe mîine, de la un post la altul, de la un an pe alt an, lenevi ndu-mă,
împiedicînd astfel cu fapta şi cu cuvîntul şi pe alţii de a se griji sufleteşte ? Stînd Ia Sf. Rugăciune,, la cîntare, la Sfintele Slujbe şi la ascultarea învăţăturilor Dumnezeieşti, mi-am lăsat mintea să hoinărească la lucruri, viclenii, deşertăciuni şi la felurite păcate lumeşti? (m)

m) BIRUIREA ISPITEI ÎNTRERUPEREI LEGĂTURII CU DUMNEZEU ÎN RUGĂCIUNI. Un seminarist venit în Sf. Biserică, a fost întrebat de un bogătan îngîmfat în vremea Dumnezeieştii Liturghii: „Ce învăţaţi acolo în seminar?" El îi răspunde: „Să tăcem în vremea Sfintelor Slujbe. Să păstrăm liniştea cuvenită în Sf. Biserică". Ispititorul a tăcut. Ispita a fost biruită. Diavolul din început nevrînd a se închina Dumnezeului tuturor, s-a lepădat din ceruri şi s-a făcut străin împărăţiei lui Dumnezeu. Pentru aceasta ne sileşte el şi pe noi a ne sustrage de la rugăciuni (vorbirea cu Dumnezeu) la felurite deşertăciuni şi treburi, vrînd a lucra şi în noi ceea ce a pătimit el. Acestea ştiindu-le, să priveghem şi să ne rugăm neîncetat, ca să nu cădem în ispită (Mt. 26 41; Mc. 14 38; 13 33.
37).
Un frate, pe cînd stătea la rugăciune, l-a muşcat o scorpie de un picior, şi atîta de groaznic l-a îndurerat în inimă, încît era aproape să-şi dea Sufletul. El însă, deşi a pătimit acea cumplită durere, nu s-a depărtat de acolo pînă nu ş-a împlinit rugăciunea.
Un bătrîn oarecare rugîndu-se, aşa de mult îi stătea împotrivă diavolul, că atunci cînd îşi ridica mîinile, diavolul se prefăcea în chip de leu, şi apucîndu-1 cu labele de dinainte, îşi înfigea unghiile de amîndouă părţile în coapsele nevoitorului, şi nu-1 lăsa pînă ce nu-şi slobozea mîinile în jos. Sfîntul însă nu se lăsa pînă ce nu-şi împlinea rugăciunile sale obişnuite (P. pg. 435 8 ; 440 27).
Un sfînt Părinte rugîndu-se în pustie, au venit dracii asupră-i, şi o săptămînă îl trînteau şi-l scuturau, ridicîndu-l în sus cu rogojina, dar n-au putut să-i pogoare mintea lui de la rugăciunea cea fierbinte (P. pg. 440 28). Aşa a pătimit de la diavolul în timpul rugăciunilor şi Sf. Grigore Decapolitul şi alţi Cuvioşi şi Sfinţi.
Un alt bătrîn Sfînt, iubitor de Dumnezeu, se ruga cu multă luare aminte, umblînd prin pustie. Doi îngeri venind, îl însoţeau mergînd alăturea cu el de amîndouă părţile. El însă n-a privit la ei nici cîtuş de puţin, ca să nu piardă partea cea mai mare. Aceasta o făcea el, adueîndu-şi aminte de cuvîntul apostolesc, care zice: „Nici îngerii,




nici începătoriile, nici Puterile, nu vor putea să ne despartă pe noi de dragostea lui Hristos" (Rom. 8 38—39; P. 440
29).

67) M-am lenevit a-mi spovedi toate păcatele de patru ori pe an, sau de trei ori, de două ori, ba nici măcar odată în an? M-am lenevit a-mi mărturisi gîndurile nesocotite, rele, primejduitoare mîntuirii la Duhovnic iscusit, spre a nu cădea din dreapta credinţă şi din vieţuirea creştinească ? Am neglijat şi nu mi-am împlinit canonul dat la Sf. Spovedanie? *



*  S-A   IZBĂVIT  DE   BÎNTUIELILE  DRACILOR   DUPĂ  FACEREA  CANONULUI  DAT  DUPĂ~ SFINTELE  PRAVILI Odinioară un Preot-Duhovnic iscusit, a venit din ostrovul Ciprului.
El ne-a spus nouă o întîmplare mult grăitoare, din care se văd marile binefaceri primite de cei care la Sf. Spovedanie îşi iau canonul după Sfintele Pravili. Oarecare femeie din părţile acelea, se îndeletnicea cu meseria drăcească a descîntecelor şi a vrăjitoriilor. Vrăjitoarea aceia era vestită pînă la mari depărtări pentru răutăţile vrăjitoriilor ei. Un om duşmănos, a rugat pe acea vrăjitoare să-i facă nişte vrăji asupra unui om mai înstărit şi mai credincios, ca de voie ori peste voia sa, să-1 tragă în bîntuieli şi primejduire grea. După'învoire şi plată, răutăcioasa vrăjitoare trimite doi demoni la bietul om creştin, ca să-i facă rău. Aceia ca fulgerul se duseră la creştin acasă. II căutară prin casă, prin curte, prin grajduri, prin grădină, în ţarină, pînă ce-1 aflară. Repezindu-se cu mare răutate asupra lui, o putere minunată îi opri pe loc. Văzînd că orice trudă le e zadarnică, spurcaţii demoni, depărtîndu-se de creştin, s-au întors la vrăjitoarea care-i trimisese fără nici o ispravă ruşinaţi groaznic. Vrăjitoarea care-i trimisese să facă acea răutate satanică văzîndu-i, i-a întrebat pe demoni: „Ce ispravă aţi făcut?" Demonii ruşinaţi şi foarte tulburaţi, au răspuns: „N-am putut să-i facem nici un rău, nici o tulburare sufletească, n-am putut să-l bîntuim, nici să-1 rănim, nici să-1 necăjim rău". Vrăjitoarea mhată, ii întrebă: „De ce n-aţi putut a-i face nici o răutate? Cum atîtor oameni şi femei le-aţi putut face atîtea şi atîtea rele, şi acestui om nu i-aţi putut face nici un rău?!" Dracii necăjiţi groaznic, au răspuns: „Omul acela a mers de s-a spovedit la Preotul-Duhovnic din Cipru, ş-a luat canon după Dumnezeieştile Pravili. . .Aflîndu-1 în canon, ostenindu-se în facerea lui, n-am putut... ba nici am îndrăznit a ne apropia de el. Vrăjitoarea, foarte tristă, i-a întrebat : „Oare la toţi creştinii care au poruncă sau canon vi se întîmpla vouă aşa?" Demonii au răspuns: „Ba nu; ci numai la aceia care îşi i-au de la acel Preot-Duhovnic (din Cipru) canonul după Dumnezeieştile Pravili, corespunzător greutăţilor păcatelor săvîrşite de ei, mărturisite şi canonisite, şi care fac roade vrednice de pocăinţă (Mt. 3 8 ; Lc. 7 37 -50; 15 10-32; 19 S). Nici nu ne putem apropia de aceia cărora acel Preot-Duhovnic iscusit, le dă porunci, canon, din Legea lui Dumnezeu, îi învaţă din Dumnezeieştile Scripturi şi le dă porunci din ele. De aceia nici nu îndrăznim a ne apropia, pentru că ne temem şi ne înfricoşăm de legile lui Dumnezeu. De ceilalţi însă, care iau în loc de canon vorbe omeneşti, canoane u-şoare, bagadele, numai forme goale de canoane, învăţături de la ei şi, nu ne temem şi nu fugim nici de cum de ei. . .".
Vrăjitoarea  auzind acestea  de la  necuraţii  draci, îşi recunoaşte  păcatele  ei grozave,  se nădăjduieşte  în învăţătura şi'lucrarea acelui Preot-Duhovnic iscusit, se încrede în mila lui Dumnezeu. îndată alergă la Preotul acela, se apropie de el cu îndrăzneală. Preotul văzînd-o şi cunoseînd-o, o îndepărtează, amintindu-i relele ce făcuse cu vrăjitoriile ei, cum îndepărtă odinioaiă Mîntuitorul pe femeia Hananiancă, pe farisei, cărturari, saduchei, zicîndu-i:
„Fugi sluga satanei de aici cu răutăţile tale...". Vrăjitoarea însă îndrăznind, se apropie de Preot, îşi plînge răutăţile, îşi mărturiseşte toate păcatele, şi cere cu mare stăruinţă să-i dea canon după Dumnezeieştile Scripturi şi Pravili, pentiu a se izbăvi de draci, şi a se curaţi de păcate. Preotul văzînd umilinţa, pocăinţa, stăruinţa ei în cererea canonului cuvenit, îi dă un canon mai uşor, numai să se părăsească cu totul de vrăjitorii. Vrăjitoarea însă prosternîndu-se cu faţa la pămînt. se ruga cu lacrimi Preotului, zicînd: „Părinte! Nu mă cruţa pe mine păcătoasa, ci după Legea Domnului Dumnezeu, după Dumnezeieştile Scripturi şi Pravili să mă judeci pe mine, să-mi dai canon şi să mă canoniseşti, pentru că de acestea au mărturisit dracii că se tem...". Preotul"văzînd-o stăruind, i-a dat canon după  Dumnezeieştile  Scripturi  şi  Sfintele  Pravili.  Vrăjitoarea  primind  canonul  drept  ca  de  la  Dumnezeu,  s-a înţelepţit minunat, a făcut pocăinţă adevărată, îşi împlinea zilnic canonul dat cu toată credincioşia şi dragostea Sfînta. Şi aşa din sluga dracilor, a devenit roabă plăcută lui Dumnezeu; din cufundată de vie in iad, a devenit moştenitoare împărăţiei lui Dumnezeu!
Preotul acela Duhovnic văzînd acestea, de atunci mai mult se ostenea în Scaunul Sfintei Spo ^danii, a învăţa penitenţii după Dumnezeieştile Scripturi şi Sfintele Pravili, a le da canoane potrivite pentru a se mîntui, şi nu după voia sa ori a penitenţilor (ProL 24 Martie).
Am umblat din Duhovnic în Duhovnic căutînd pe cel care mă va mărturisi mai repede şi mi-ar da un canon mai mic, pe cel ce ar zice ca mine, precupeţind astfel Sfînta Taină a Spovedaniei? n)

n) „Oricare om sau femeie îşi va lăsa Duhovnicul său, fără oarecare vină, şi se va spovedi la altul, să se despartă de Biserică cu cel ce-1 primeşte pe dînsul. Pentru că grăieşte învăţătorul meu Pavel şi mărturisitorul Bisericii: „De aţi avea zece mii de dascăli în Hristos, dar Părinţi nu aveţi mulţi, că în Hristos Iisus, prin Evanghelie, eu v-am născut pe voi". (P.B.G. pg. 115 (117); 1 Cor. 4 75).


NUMAI SPOVEDANIA ADEVĂRATĂ ÎNSOŢITĂ DE CANONI SIREA PĂCATELOR SI FACEREA ROADELOR  VREDNICE DE POCĂINŢĂ NE FOLOSEŞTE.  Mai înainte  de spovedanie,  noi trebuie  a  zice hotărîtor ca şi îiul risipitor: „Scula-mă-voi şi mă voi duce la tatăl meu, adică mă voi ridica din păcate şi voi merge după legile lui Dumnezeu, pe treptele împlinirei faptelor bune. Apoi trebuie a ne sili şi merge din putere în putere la buna desăvîrşire plăcută lui Dumnezeu, prin adevărata credincioşie şi vieţuire curat creştinească. Cei mai mulţi dintre noi însă, cînd zic: „Mă duc să mă spovedesc", unii ţin sţrînş lucrul străin în casele lor, iar alţii încuie în inimile lor uriciunea şi zavistia ?!! Unii au în gurile lor: clevetirea, pîra, ponegrirea, judecata, osîndirea aproapelui, iar alţii nu se despart de femeile cele nelegiuite cu care trăiesc în concubinaj! Unii petrec împreună cu feţele care se aprind de pofta păcatului,  alţii îşi fac gurile  lor cloacă feluritelor  vorbe putrede, măscăriciunilor,  drăcuelilor, înjurăturilor, cîntecelor curveşti, jurămintelor false, glumelor şi feluritelor blestemăţii. Mulţi, mai înainte de a merge la spovedanie, nu-şi socotesc păcatele ce au, nu se hotărăsc a se părăsi de ele, nu-şi scriu, nici nu învaţă pe de rost păcatele săvîrşite pentru a şi le mărturisi bine, drept aşa cum ar trebui, nu se pregătesc pentru adevărata pocăinţă şi spovedanie.
Mulţi vin la Duhovnic în zilele cele mai de pe urmă ale Postului, cînd el este aglomerat şi cu slujbele şi cu feluritele cerinţi ale multora, cînd se sileşte a-i împăca pe toţi, cînd limba îi este slăbită de sfătuiri, citiri, şi mintea tulburată de multa luare aminte a celor ce se spovedesc. Atunci vin şi ei, dar tot negregătiţi, se aşează înaintea Duhovnicului, aşteptînd ca el să le cerce adîncurile inimii, el să-i întrebe în care păcate au căzut, de cîte ori, cînd şi ce răutăţi sau primejdii au provocat cu ele. Ei aşteaptă ca tot Duhovnicul că pună în gura lor făgăduinţa depărtării de păcate şi cuvintele pocăinţei, ca şi cînd ei n-ar avea nici minte, nici .voinţă, nici Suflet, nici cuvînt, nici gură de vorbit! Iertarea păcatelor acestor nepregătiţi este foarte îndoielnică, deşi Preotul Duhovnic citeşte cu multă umilinţă rugăciunile de dezlegare sau iertăciune. Cu astfel de spovedanie nu se ştie dacă se împărtăşesc şi de Hristos ori numai de Preot, dacă iau P.S. Trup şi Sînge al lui Hristos ori iau foc, sabie, sau judecată?! Nu se ştie dacă se folosesc ori se prăbuşesc şi primejdii iese.
Nepregătiţii zic că Dumnezeu are milostivire nemărginită, pe care a arătat-o în pilda fiului risipitor, că: l-a sărutat, i-a dat toate darurile Dumnezeieşti — veşmîntul cel dintîi, inel, încălţăminte — şi însuşi viţelul cel hrănit. Acestea se pricep a le spune după Sfînta Evanghelie, dar de trezirea fiului risipitor, de hotărîrea şi de chipul pocăinţei adevărate şi lucrătoare, făcută de el, nu vor a grăi, nici a se hotărî să facă la fel. Cum acela s-a mîhnit pentru sărăcia în care căzuse, aşa să ne mîhnim şi noi pentru lipsirea Darului lui Dumnezeu pe care l-am pierdut din cauza păcatelor. Cum acela s-a trezit în lipsa aceia, hotărîndu-se a se întoarce la tatăl său, aşa şi noi să nc trezim din somnul păcatelor la rîvna de a ne ridica din ele şi a alerga la Dumnezeu Izvorul tuturor bunătăţilor. Cum acela s-a pregătit mai înainte pentru întoarcere, pocăinţă şi mărturisire;
aşa să ne pregătim şi noi. Cum a părăsit acela pe boier, porcii lui şi ţara străină; aşa să părăsim şi noi pe diavolul, păcatul, locurile şi prilejurile păcatelor. Cu pregătirea inimii zdrobită, sinceră şi umilită cu care acela a alergat la tatăl său şi ş-a mărturisit vina sa; aşa, cu aceiaşi pregătire, inimă zdrobită, sinceritate şi umilinţă să alergăm şi noi la Dumnezeu şi să ne mărturisim păcatele noastre înaintea Duhovnicului, ministrul împuternicit al Său. Cum acela, după ce l-a primit tatăl său cu toată dragostea în casa părintească, nu s-a mai întors în ţara străină la boierul acela şi păstorirea porcilor lui; aşa şi noi, după ce ne primeşte Dumnezeu cu toată dragostea în Casa Părintească adică în Biserica Sa, reînzestrîndu-ne cu toate Darurile pe care le risipisem, să rămînem aici pentru totdeauna, fără a ne mai reîntoarce la ţara blestemăţiilor, la diavolul, la păstorirea porcilor sau facerea păcatelor. Numai aşa făcînd, ne folosim.
Cei care privesc numai la mila îndurării lui Dumnezeu şi trec cu vederea adevărata pregătire a pocăinţei, sînt asemenea nepricepuţilor care caută la treapta cea mai de sus a scării, iar pe celelalte le trec cu vederea; şi aşa ridicîndu-şi picioiul să se suie dintr-o dată pe treapta de sus, în loc de a se sui acolo, sus, cad şi se fărîmă groaznic. E adevărat că Milostivirea lui Dumnezeu este nemărginită; însă de aceasta se fac vrednici numai aceia care se pregătesc şi ei cu cît mai multe- osteneli, bine chibzuite pentru a şi-o cîştiga. De vom face pocăinţă adevărată ca fiul risipitor, vom dobîndi şi noi iertarea păcatelor şi Darurile Dumnezeieşti ca şi acela.
Aşa dar, mai înainte de Sf. Spovedanie, să ne revenim în sine ca şi fiul risipitor, să ne readunăm gîndurile risipite la deşertăciunile lumeşti şi desmierdările trupului, cum îşi adună păstorii vitele risipite. Să ne socotim bine toate păcatele cu cauzele, greutăţile şi primejduirile loi, să cugetăm la Dumnezeu pe Care L-am mîniat, şi la atîtea bunătăţi şi bogăţii de binefaceri ale Lui de care ne-am despuiat şi lipsit. Să ne hotărîm cu trup şi Suflet a părăsi păcatul  şi  a  ne  întoarce  la  Dumnezeu.  Cu  cîteva  zile  sau  săptămîni  mai  înainte  de  a  merge  la  Scaunul  Sf. Spovedanii, să ne pregătim cu trezie cuvintele mărturisirii păcatelor, să ne umilim inima şi să vărsăm lacrimi din ochi ca fiul risipitor. Să ne mărturisim păcatele noastre cu bună rugăciune înaintea Sf. Spovedanii-de şapte ori, ca să ne folosim şi noi ca leprosul Neeman Sirianul. Acesta era căpetenia oştirilor din Siria, minunat la faţă, puternic, dar lepros, sortit prăpădului. O fată Israelită, roaba femeii lui Neeman, i-a zis: „O, dacă stăpînul meu s-ar duce înaintea Proorocului din Sa-maria, de bună seamă s-ar curaţi de lepră". Neeman, dornic de vindecare, a venit cu căruţa şi călăreţi la uşa'casei lui Elisei. Omul lui Dumnezeu a trimis un vestitor la el, zicîndu-i: „Mergi de te-spală — cufundă — în Iordan de şapte ori". Neeman s-a îndărătnicit şi s-a îndoit, zicînd: „Au doară nu sînt mai bune apele Damascului decît Iordanul?" Slugile stăruind, i-au zis." „Doamne, dacă ţi-ar fi grăit un alt cuvînt mat mare, sau dacă ţi-ar fi spus să faci altceva mai greu ca să te vindeci, n-ai fi făcut? Deci, după cuvîntul lui, mergi, spală-te în Iordan de şapte ori, şi te curăţeşte". Neeman s-a coborît, s-a atundât de şapte ori în apele Iordanului şi s-a curăţat de lepra lui (4 Imp. 5).
Aşa să facem şi noi. După ce notăm pe hîrtie sau ne recunoaştem cît mai bine păcatele, să ne cufundăm de şapte.ori, în recunoaşterea sau citirea lor cu căinţă ca şi Neeman în Iordan, pentiucurăţire. Apoi, după astfel de bună piegătire, să păşim la Scaunul 'Sf. Spovedanii, înaintea Preotului Duhovnic, care în vremea Spovedaniei ţine Faţa lui Dumnezeu şi Mîntuitorului nostru. Stîndîn-genunchiaţi înaintea Duhovnicului, să nu aşteptăm ca nişte muţi sau somnoroşi fără de glas, să ne întrebe el şi noi numai să răspundem din cînd în cînd cîte un „da" sau „nu"; ci, plini de trezie, conştienţi şi bine grăitori, să ne spunem toate păcatele noastre. Ce? Aşteptăm să ne tragă Duhovnicul păcatele din noi cu cîrligul? In mărturisirea păcatelor noastre să nu învinuim pe alţii, cum a făcut Adam în Rai, arucînd vina pe Eva şi Eva pe şarpe; ci pe noi înşine să ne mărturisim, zicînd: „Greşit-am la cer şi înaintea lui Dumnezeu... a mea este: rana, buba, vina, păcatul, nelegiuirea".
Cu o astfel 4e Spovedanie adevărată însoţită de început bun şi facerea îoadelor vrednice de pocăinţă, ne vom învrednici a sui din treaptă în treaptă pe scara mîntuitoare a Sfintei Taine a Pocăinţei adevărate şi a ajunge la treapta de sus, în care vom afla Milostivirea Bunului Dumnezeu, Care ne iartă toate păcatele şi ne învredniceşte Darurilor Sale. celor Dumnezeieşti.
Aceasta-i rînduiala pocăinţei şi Spovedaniei adevărate şi folositoare, pe care Mîntuitorul ne-o pune înainte prin  pilda  fiului risipitor.  Cei care  nu se ţin de  rînduiala  aceasta  sau ies  afară din  ea, pocăinţa  acelora  este îndoielnică, spovedania nedesăvîrşită şi dezlegarea sau iertarea păcatelor neadevărată.
Fericiţi devin şi sînt toţi care se ţin de buna rînduiala a Sfintei Pocăinţe şi Spovedaniei însoţite de început bun şi facerea roadelor vrednice de pocăinţă. Pe aceştia îi primeşte Dumnezeu, cade pe grumajii lor, îi îmbrăţişează şi-i sărută. Preotul Duhovnic grăieşte pentru fiecare din ei aici pe pămînt: „fiule, iartăţi-se ţie păcatele tale", şi în acelaş timp Dumnezeu din cer le dă iertare păcatelor. Astfel, făcîndu-se, pocăinţa şi spovedania după buna rînduiala cea adevărată, luăm de la Dumnezeu: iertare păcatelor, ne îmbrăcăm în haina mîntuirii, Juăm Darul Sfîntului Duh, ne îndreptăm paşii Sufletului pe calea împlinirii voii şi poruncilor lui Dumnezeu, ne învrednicim împărtăşirii Dumnezeeştilor Taine cu bună cuviinţă...
Ori care dintre noi păcătoşii ne vom pregăti aşa cît putem mai bine, devenim fii şi fiice ai lui Dumnezeu şi moştenitori ai împărăţiei Lui în Domnul nostru fisus Hristos Dumnezeu-Omul Mîntuitorul nostru Ce" pieamărit în Sfînta Treime împreună cu Dumnezeu Tatăl şi Dumnezeu Duhul Sfînt, în Veci. Amin.
68)    Am fost nebăgător de seamă... şi m-am lăsat bîntuit de spiritele vicleşugurilor, minciunăriilor, necurăţiilor, nălucirilor, schimbării gîndurilor bune în cugete şi hotărîri rele?
69)    M-am lenevit a-mi creşte pe fiii (finii) mei trupeşti şi sufleteşti o ) şi pe cei încredinţaţi îngrijirii
mele ( e l e v i , ' subalterni, lucrători) în învăţătura şi frica Domnului? Din lenevirea cercetării cărţilor sfinte şi indiferentismul religios şi din cauza unor superstiţii, am şovăit a crede şi a mărturisi: un Sfînt Botez, care se face prin Darul Sfîntului şi de viaţă Făcătorului Duh spre spălarea păcatelor strămoşeşti şi proprii, în învierea obştească a morţilor, în viaţa veşnică, şi mai ales în botezul pruncilor? M-am lenevit a certa şi pedepsi pe fiii şi fiicele mele trupeşti şi pe finii (fiii) mei sufleteşti pentru abaterile lor de la- dreapta credinţă şi vieţuire creştinească ?

o) Sfînta Taina a Botezului, după o străveche datină a Bisericii, se împărtăşeşte şi pruncilor mici în faţa. şi pe baza garanţiei, unor martori - chezaşi — supranumiţi: „naşi", invitaţi de părinţii pruncilor. Despre strâvechimea
acestei datini mărturisesc Constituţiile Apostolice (C. 111, cap. 16-18; C. VII, cap. 22). Sf. Părinte apostolic
Dionisie  Arcopagilul  (+  96  d.  Hs.),  ucenicul  Sf.  Ap.  Pavel,  în  „eclesiasticv  ierarhia"  cap.  7  70,  zice  aşa:
„învăţătorilor noştri bisericeşti le-a plăcut a admite la Botez şi pruncii, sub sfinţita condiţiune, că, părinţii naturali ai pruncului, îl încredinţează oare-căruia din credincioşi, care are îndatorirea a-1 forma în lucruri Dumnezeieşti (în îndatoririle lui de creştin), şi a purta grijă de dînsul şi mai departe (în cursul vieţii lui) ca un părinte şi veghetor al mîntuirii lui veşnice. Pe acest bărbat, dacă a promis a conduce pe copilul ce-1 i-a în braţe, ca naş, la viaţa religioasă, Ierarhul sau Preotul îl pune a rosti lepădările şi „Simbolul Credinţei". Despre aceasta vorbeşte şi Apologetul Tertulian (+240 d.Hs.) şi alţi dascăli, ai Bisericii.
Naşii sînt martorii Botezului, care adeveresc săvîrşirea botezării pruncului. Ei sînt garanţii înaintea lui Dumnezeu  şi a  Bisericii,  că  pruncul  nou  botezat  va  rămîne  credincios  dreptei  credinţe  creştineşti  primită  şi. făgăduinţelor date. Naşii sînt părinţii spirituali care la botez, dînd răspunsurile în locul şi în numele pruncilor şi rostind mărturisirea credinţei „Simbolul Credinţei", îşi iau asuprăşi obligaţia de a creşte pe cel luat în garanţie şi nou botezat, în dreapta credinţă creştinească şi cu sfinţitele făgăduinţe date, pentru a deveni, a fi şi a rămîne pentru totdeauna fiu al zilei, al luminii şi al lui Dumnezeu, şi moştenitor al împărăţiei Cerurilor. Naşii care îşi împlinesc această  îndatorire  sfîntă,  au  mare  plată  de  la  Dumnezeu;  iar  cei  neglijenţi  cad  în  osînda  străjerului  ce  nu priveghează, a fecioarelor nebune care nu şi-au agonisit untdelemn necesar pentru can-delile lor, a slugii leneşă care a ascuns în pămînt talantul încredinţat (Mt. 24 48; 25 1—30). Părinţii trupeşti nu pot fi naşi pruncilor lor.
Naşul trebuie a fi în vîrsta şi de acelaşi sex cu pruncul care se botează. Nu-i iertat a fi parte bărbătească la prunce şi parte temeiască la prunci, ca nu cumva, atunci cînd se măresc, învăţîn-du-i, să fie predispuşi a cădea în păcate (desfrîu). Numai cînd nu se găseşte în localitate naş la fini şi naşă la fine, se pot face excepţii.
Nu-i iertat a se lua mai mulţi naşi la botezul copilului. Biserica dezaprobă aceasta, pentru a nu se extinde rudenia spirituală prea departe şi a pune laţul de împiedicare urmaşilor în căsătorii, sau a-i face să se încurce, călcînd Sfintele canoane, pentru care cad în felurite nefericiri. Gradul de înrudire spirituală între naş şi fin merge cu împiedicare sau cu oprirea de a se lua în căsătorie urmaşii Tor, ca şi la înrudirea de sînge, adică pînă la a 7-a spiţă inclusiv. Numai după spiţa a 8-a se pot lua în căsătorie.
Prin rudenie spirituală se înţelege raportul întemeiat prin Botez între naş şi fin, precum şi între anumitele rude din ambele părţi. Această rudenie se naşte prin faptul că Botezul se consideră ca renaştere, a finului, şi naşul, care există la această renaştere, se consideră ca tată spiritual (Vezi comentarul Arhim. Ioan la can. 53 Trulan). Acest raport, din cauza datoriei pe care naşul ş-o ia asupra sa ca reprezentant al tatălui trupesc a l celui ce se botează, se aseamănă cu acela în care stau tatăl şi copiii unul către altul. Aici îşi are originea şi ideia de rudenie spirituală, care, după cuvintele canonului 53 Trulan stă mai sus decît cea trupească. După ce această ideie s-a încetăţenit în Biserică, s-au întrebuinţat grade de rudenie spirituală, tot aşa pa şi la rudenie d e  sînge, şi, ca şi la aceasta s-au determinat şi la aceia grade care formează o imposibilitate la căsătorie.
în legătură cu tradiţiunea bisericească a celor dintîi secole, împăratul Justinian a dat în anul 530 o constituţie, după care era oprită căsătoria naşului cu fina (Cod. V. 4, 26). Sinodul Trulan a hotărît, în amintitul canon, sub ameninţare cu pedeapsă, că naşul nu poate să încheie o căsătorie cu mama finului cînd ea a rămas văduvă. Prin aceasta s-a fixat canonic imposibilul la căsătorie al rudeniei spirituale (Vezi comentariul meu can. 53 Trulan.
„Pravila" I, 535). După apariţia acestui canon, s-au înmulţit gradele rudeniei spirituale în care sînt oprite căsătoriile, şi s-a ridicat numărul im-posibilităţilor la căsătorie. Vasilicalele au hotărît în această privinţă o  graniţă, şi deci au oprit: 1) Căsătoria naşului cu fina, 2) căsă-t o r i a   naşului cu mama finului, 3) căsătoria fiului naşului cu fina,
4 ) c a s a t o ria naşului cu fiica finului, 5) căsătoria fiului naşului cu fiica finului (Vasile, XXVII, 5, 14). Această decizie a Vasilicalelor, care a fost primită în colecţiile de canoane ale Bisericii Ortodoxe, se consideră ca normă fundamentală la determinarea imposibilită-tilor la căsătorie în rudenia spirituală (Nomoc. XIII, 5). în decursul veacurilor următoare, pe baza deciziunii can. 53 Trulan „că rudenia spirituală stă mai sus decît cea corporală"*, s-a hotătît imposibili-tatea la căsătorie în rudenia spirituală în aceiaşi măsură ca şi la rudenia de sînge, adică pînă la gradul al şaptelea inclusiv (D.B.O. o.c. pp. 504—5).
Naşul, fie el cel de la Botez, Cununie sau chiar de la călugărie, este îndatorat a fi un bun povăţuitor duhovnicesc al fiului său. In acest scop înalt, naşii trebuie a fi drepteredincioşi şi buni creştini, bogaţi în credincioşie şi vieţuire creştinească. Naşii se leagă cu finii s i  părinţii lor printr-o rudenie spirituală, care-i mai mare decît cea după  trup,  cu  cît  Sufletul  e  mai  mare  decît  trupul.  Pentru  aceasta  naşii  poartă  înalta  numire  de:  „Părinţi duhovniceşti"; iar finii le sînt: „fii duhovniceşti". Naşii care nu grijesc de finii lor cu osîrdnică înţelepciune de sus (Iac. 3 17) pentru luminarea şi creşterea lor creştinească, se canonisesc ca şi părinţii care îşi leapădă copiii.
Pentru marea răspundere a naşilor de finii lor, Sfintele Pravili nu dau voie călugărilor şi călugăriţelor a fi naşi de botez, pentru că fiind în Mănăstire şi nu cu ei în lume, nu se pot îngriji de creşterea lor creştinească. „Nu se
cuvine, nici nu este lucru cinstit, nici primit (de Biserica lui Dumnezeu) ca, călugării sau călugăriţele să primească copii după Sf. Botez, (a fi naşi), adică să se facă cumetri; sau să ţină cununii la nuntă, adică să cunune (după cum nici mireanul nu poate fi naş la călugărie). De va îndrăzni cineva să facă acest lucru fără de cale şi ruşine şi fărădelege, să se canoni-sească cum va părea Arhiereului. Iar de va face aceasta a doua oara, să se izgonească din Biserica lui Hristos ca un călcător de Dumaezeieştile Pravile" (P.M.B. gl. 135).
Păcat mare şi grea osîndă aşteaptă pe părinţii şi naşii care nu se îngrijesc de aproape de fiii sau finii lor, ca să-i dezbare de groaznicul păcat al hulei, înjurăturilor de cele Sfinte, chiar şi de simpla înjurătură şi sudalmă cu care îşi îmbălează gurile lor, făcîn-du-se astfel nevrednici de luarea celor sfinte... şi de alte păcate, pe care copiii lesne le iau de la oamenii şi copiii cei întunecaţi ai lumii ce zace în cel rău (1 Ioan 5 19; Gal. 1 4). Părinţii şi naşii care nu-şi fac datoria lor de a creşte pe copii şi pe tinii lor în învătătura Dumnezeiească şi în frica Domnului, vof fi traşi la răspundere în ziua judecăţii şi groaznic pedepsiţi. Cînd datornicii n-au cu ce plăti, garanţii plătesc toată datoria.

SFINŢII  SE  ÎNGRIJEAU  PÎNĂ  LA  SACRIFICIU  PENTRU  MÎNTUIREA  FIILOR  LOR DUHOVNICEŞTI. Sfîntul Ioan -istorisesc Clement Alexandreanul şi Eusebiu — după întoarcerea sa din Patmos la Efes, ceicetă Bisericile din Asia Mică, spre a îndrepta abuzurile care s-ai fi putut turişa, şi a da Păstori celor care nu aveau. Fiind într-un oraş vecin de Efes, ţinu o cuvîntare poporului adunat. Printre auditori el observă un tînăr cu o figură interesantă. El 1-a prezentat Episcopului, şi i-a zis: „îţi încredinţez tînărul acesta în Faţa lui Hristos şi a adunării aceştia". Episcopul făgădui că va purta grijă de el. Apostolul îl recomandă din nou şi se întoarse la Efes. Episcopul luă pe tînăr în casa sa, îl instrui şi-1 deprinse la practica virtuţilor creştine, după care îl boteză şi confirmă. Crezînd că nu mai are nimic de temut din partea sa, veghea asupra lui cu mai puţină luare aminte... şi în sfîrşit, îl lăsă de capul lui. Tinerii desfrînaţi făcînd cunoştinţă cu el, îl traseră în societatea lor. Atunci tînărul uită maximile creştine, şi înteţindu-se greşelele, mustrarea conştiinţei se înnăbuşi, şi ajunse capul unei bande de iîlhaii, ca unul ce era mai crîncen decît toţi şi mai îndrăzneţ.
După cît va timp Sfîntul Ioan veni iarăşi în cetatea aceia. După ce şi-a terminat treburile care-1 chemau, zise Episcopului: „Dă-irii odorul pe care Iisus Hristos şi eu ţi l-am încredinţat în faţa Bisericii tale". Episcopul mirat, nu ştia ce va să zică cerinţa aceasta; el îşi închipuia că este vorba despre un depozit de bani. Sfîntul explicîndu-i, îi zise că-i cere Sufletul fratelui său, pe care i 1-a încredinţat. Atunci Episcopul îi răspunse suspinînd şi cu ochii scăldaţi în lacrimi: „Ei! Â muritI" Sfîntul întrebă: „De ce fel de moarte?" „Este mort pentru Dumnezeu — răspunse Episcopul
— s-a făcut tîl-har, şi în loc să fie la Sf. Biserică cu noi, s-a aşezat pe un munte, unde trăieşte cu oameni răi ca dînsul!" La cuvintele acestea, Sf. Ap. Ioan şi-a sfîşiat hainele, apoi scoţînd un suspin adînc, a zis cu lacrimi: „Ah, ce păzitor am ales eu să vegheze asupra Sufletului fratelui meu!" Ceru un cal şi un conducător, şi plecă pe munte.
Santinelele hoţilor îl opriră: dar în loc să scape prin fugă sau să ceară să-i cruţe viaţa, zise: „De aceia am venit; duceţi-mă la căpitanul vostru". Acesta văzîndu-1 venind, luă armele ca să-1 primească ; dar cînd recunoscu pe Sf. Ioan, a fost pătruns de frică şi de ruşine, şi apucă'fuga. Apostolul uită vîrsta înaintată şi s^biciu-nea lui şi alergă după el, strigînd: „Fiule, de ce fugi aşa de tatăl? Este un bătrîn neînarmat, de care n-ai de ce să te temi. Fiule," ai milă de mine. Ai putea să te căieşti; nu trebuie să fii deznădăjduit de mîntuirea ta. Răspund eu pentru tine înaintea lui Iisus Hristos Sînt gata să-mi dau viaţa pentru tine, după cum Iisus Hristos Şi-a dat-O pe a Sa pentru toţi oamenii. îmi pun Sufletul meu pentru al tău. Opreşte-te, crede-mă, sînt trimis de Iisus Hristos". La aceste cuvinte, tînărul se opreşte, aruncă armele tremurînd şi vărsînd lacrimi. îmbrăţişează apoi pe Apostol ca pe un tată iubit, şi-i cere iertare; dar ascundea mîna sa dreaptă, care a fost mînjită de atîtea crime. El se silea prin focul pocăinţei sale, să şteargă păcatele pe cît se putea şi să afle un al doilea botez — cum zice Sf. Climent — prin lacrimi. Sfîntul căzu la picioarele lui, îi sărută mîna dreaptă pe care o ţinea ascunsă, îl încredinţează că Dumnezeu îi va ierta păcatele, şi aşa îl aduse la Biserică. Se ruga şi postea cu el şi pentru el; nu înceta de a-i citi locurile cele mai atingătoare din Sf. Scriptură ,spre a-1 mîngîia şi încuraja. Şi numai după ce 1-a împăcat cu Biserica, prin iertare şi împărtăşirea Sfintelor Taine, s-a despărţit de el...

70) Mi-am ales în Sf. Biserică locul cel mai de frunte? Ca femeie, fată mare, copilă, am trecut din pronaos în naosul (p) Sfintei Biserici, şi obrăznicindu-mă, am stat printre bărbaţi, ba chiar şi înaintea lor?

p) TOATĂ PARTEA FEMEIASCĂ ÎN SFÎNTA BISERICĂ SĂ STEA LA LOCUL EI ÎN PRONAOS. N-a fost şi nu este iertat, pentru nimica în lume, părţii femeieşti a trece din pronaos, locul destinat şederei lor, şi a se duce în naos (adică din urmă înainte) printre bărbaţi, ba chiar înaintea lor, lîngă catapeteasmă, ori care ar fi ele. Asta se făcea excepţie uneori numai capetelor încoronate,-dar de ar fi şezut la locul lor, mai bine se foloseau şi nu se păgubeau.
Dumnezeu a făcut întîi pe bărbat-cu Suflet viu după Chipul Său, şi l-a destinat a deveni şi după Asemănarea Sa. Pe bărbat l-a luat, l-a adus şi l-a aşezat în strălucitul Paradis anume fă(ut. Pe bărbat 1-a pus ca un stăpîn în grădina Raiului ca s-o lucreze şi păzească. Bărbatului i-a dat poruncă a mînca din toţi pomii Raiului pămîntesc şi l-a oprit să nu mănînce din pomul cunoştinţei binelui şi răului. Privind la bărbatul creat singur, Dumnezeu a zis: „Nu e bine să fie omul singur; să-i facem ajutor potrivit pentru el". Domnul Dumnezeu făcînd din pămînt toate fiarele, păsările şi feluritele vietăţi, le-a adus şi le-a trecut pe dinaintea bărbatului creat, ca să le vadă, cunoască şi pună nume, şi aşa ele au rămas cu numele pus de Adam. Apoi, mai pe urmă de toate acelea, a creat pe femeie — Eva — din coasta lui Adam, ca şi Biserica din coasta Domnului Hristos (Fac. 2; Hron. o.c. pg. 29). Deci, precum Biserica cea adevărată merge după Hristos şi nu înaintea Lui, ascultîn-du-L în toate (Efs. 5 22—33); aşa şi toată partea femeiască să stea în,pronaos — locul destinat şederei lor — şi să nu strechieze printre bărbaţi ca cele din cîrciumi, hoteluri, baluri, serate şi alte felurite petreceri anticreştineşti. Toată partea femeiască în Biserica Vechiului Test. şi a Noului Test. din vremurile apostolice şi patristice, a stat separată de bărbaţi. Sfînta împărăteasă Elena şi călugăriţele din secolul IV, stăteau cu femeile separate în Biserica Domnului (S.P.A. o.c. cart. Il-a cap. 57; Ist. Bis. Socrat, cart.I-cap. 17; Ciril, cateh. 8). Biserica lui Dumnezeu este Ierusalim Ceresc în care se păstrează buna rînduială, nu Babilon plin de ame-tec, confuzii şi neorîndueli; Cei ce fac neorîndueli în Biserică, cad sub afurisanie (9 Apost. P.B.G. III-; V.R. M. Cuv. Pahomie, 8...). Femeile şi fetele care se amestecă printre bărbaţi, provoacă sminteală, tulburări, neorînduieli urîte, se încarcă cu grele păcate, care se revarsă şi asupra părinţilor şi naşilor care nu le-au învăţat buna rînduială. Femeile şi fetele semi-despuiate care merg printre bărbaţi sau cele mai cu pretenţie înaintea lor, la fiecare'închinăciune fac cîte o panoramă draconică, atrăgînd asupra lor groaznicele urgii Dumnezeieşti (Vezi
„Oglinda Duhovnicească", pp. 828—835, de autor).

71) Am ascultat fără evlavie (r), cu lenevire şi neglijenţă Sfintele şapte Laude Dumnezeieşti, Sfintele Scripturi, predicile (s), cazaniile, Sfintele Slujbe şi Dumnezeieşti Liturghii? N-am cercetat regulat Sf. Biserică în Duminici şi sărbători, zicînd că mă pot ruga şi acasă ? (ş) Am venit prea tîrziu la Sf. Biserică şi am şi ieşit înaintea săvîrşirei Sf. Liturghii, asemănîndu-mă lui Iuda Iscarioteanul, care a plecat de la Cină înaintea celorlalţi Apostoli? (t) M-am adunat cu clcătorii Legilor Dumnezeieşti şi am hulit împreună cu ei cele Sfinte ?

r) Intrînd în Sf. Biserică, să nu uităm, că intrăm într-un locaş sfinţit, în Casa lui Dumnezeu. E bine să ştim cum trebuie a petrece în Casa lui Dumnezeu, care este Biserica Dumnezeului Celui viu (1 Tim. 3 15). în clipa cînd păşim pragul Sf. Biserici, să lăsăm afară toate gîndurile, toate grijile lumeşti; toate simţirile pămîn-teşti. în Sf. Biserică să intrăm „cu credinţă, cu frica lui Dumnezeu şi cu bună evlavie". Păşind în Sfîntul Locaş, să fim slobozi de povara grijilor de toate zilele. „Toată grija cea lumească să o lepădăm" şi să ne aţintim gîndul şi inima noastră numai spre cer şi spre Dumnezeu. „Sus să avem inimile!" aşa cum ne îndeamnă Preotul înainte, de a începe marea rugăciune, în timpul fcăreia se aduce Sfînta Jertfă.
Păşim apoi uşor spre a ne închina mai întîi în faţa Sfintei Evanghelii — cînd este scoasă în mijlocul Bisericii
— care închipue pe Mîntuitorul nostru Iisus Hristos, şi apoi la Icoane de pe tetra-pod, la Sf. Icoane din Iconostasul mare — catapeteasmă — şi trecem în linişte la locul nostru. Dacă am adus luminări, le aprindem In sfeşnic sau în faţa Sf. Icoane. Dacă am adus prescură, vin şi pomelnic, le dăm Preotului prin uşa din spre miază-noapte a Sfîn- lului Altar.   .
Stînd în Sf. Biserică priveşte numai înainte la Sf. Altar, ascul-tînd cu atenţie cuvintele rostite de Preoţi şi răspunsurile stranei. Privirea într-o parte şi într-alta, ascultarea la cele ce se'vorbesc împrejur şi vorbirea cu alţii rupe firul rugăciunilor şi legătura cu Dumnezeu, păgubindu-ne. în timpul Sf. Slujbe — două-trei ore — e bine să ne ostenim a nu ne pogorî mintea la cele pămînteşti şi pieritoare, reamintîndu-ne că: „împărăţia Cerului se sileşte şi numai silitorii o răpesc pe ea" (Mt. 11 12; comp. Lc. 16 16). Ascultă cu luare aminte Sf. Liturghie, Apostolul, Sf. Evanghelie, Cazania, predica... întipăreşte-ţi-le în minte cît mai bine, ca să poţi spune şi altora şi să poţi lucra mai cu folos pentru sine şi pentru alţii. Ascultă cu atenţie şi evlavie aşa fel ca în Duminici şi sărbători să poţi lua cu bună pregătire şi mulţumire sufletească: Sfînta Ana-foră, Sf. Aghiazmă şi în zilele rînduite şi Sf. împărtăşanie. Cînd se dă Sf. Anaforă vii liniştit la Iconostas, faci două închinăciuni cu Sf. Cruce complectă, dreaptă şi cu evlavie, săruţi Sf. Icoană, apoi mai faci o închinăciune, iei Sf. Anaforă- în mîna dreaptă de la Preot sărutîndu-i mîna cu respect, treci înainte, mănînci Sf. Anaforă fără a lăsa să cadă fărîmituri pe jos, mergi în mijlocul (naosului) Bisericii, faci treci închinăciuni, apoi săvîrşindu-se slujba(după otpust), ieşim fiecare în linişte din Sf. Biserică, zicînd cu evlavie:
„Acum slobozeşte pe robul Tău Stăpîne, după cuvîntul Tău în pace, că văzură ochii mei mîntuirea Ta, care ai gătit-o înaintea feţii tuturor popoarelor, lumină spre luminarea tuturor neamurilor şi slavă poporului Tău Israil cel Nou ales" (Lc. 2 29—32).
Astfel, ieşind din Sf. Biserică, mergem cu toată buna- rînduială la casele noastre, vorbind pe cale despre cele auzite: din Slujbele Sfinte, Apostol, Sfînta Evanghelie, predică sau Cazania zilei.

s) DOI PRIETENI DIN BISERICĂ: UNUL A CĂZUT ÎN IAD ŞI ALTUL S-A MÎNTUIT. Odinioară doi prieteni intrînd în Biserica lui Dumnezeu, au. nimerit tocmai în vremea cînd Preotul predica cu înfocare despre puterea adevăratului Cuvînt Dumnezeiesc, care, pe cei ce-l ascultă, îl primesc, îl păzesc şi-l împlinesc, îi salvează din primejdia muncilor iadului; iar pe cei care îl nesocotesc şi-1 calcă în picioare, se osîndesc în iad, vremelnic şi veşnic.
El zugrăvea în nişte vii culori fericirea celor ce ascultă Cuvintul lui Dumnezeu, împlinindu-l, şi osîndă înfricoşată a păcătoşilor notoriei care-1 nesocotesc. Unul din cei doi prieteni s-a pătruns aşa de mult în lăuntrul său de puterea Dumnezeieştilor cuvinte, încît inima lui s-a aprins, pătrunzîndu-se astfel pînă în adîncul conştiinţei sale. Văzîndu-se aşa aprins, s-a umilit, şi îndată a început a plînge cu amar pentru starea sa păcătoasă. în acea stare cu înfocate lacrimi, pocăindu-se, făgădui înaintea lui Dumnezeu că va urî toate cele pămmteşti cu deşertăciunile lor, şi se va face călugăr. Celălalt însă, dimpotrivă, s-a alunecat cu desăvîrşire sufleteşte. El în loc de a se pătrunde de Cuvintele lui Dumnezeu cele adevărate şi a se umili cu hotărîre, în loc de a-şi îndrepta păcătoşită sa vieţuire, s-a îndărătnicit şi a nesocotit adevărul evanghelic. Astfel, cei doi prieteni s-au despărţit din Biserică chiar şi cu duhurile nu numai cu trupurile. După ieşirea din Sf. Biserică, unul şi-a împărţit toată averea la săraci, fraţi ai lui Hristos lipsiţi, şi ducîndu-se într-o Mănăstire, s-a făcut călugăr! Celălalt a rămas înainte tot cu obiceiurile cele rele şi a trăit în păcate, răsfăţări şi gusturi nelegiuite, după răzvrătita sa inimă! Lui i se părea că asprimea vieţii mănăstireşti trebuie să fie omorîtoareşi istovitoare de puteri, şi în felul acesta te coboară fără vreme în mormînt. De asemenea" şi credincioşia şi vieţuirea creştinească i se păreăifoarte grea. însă părerea lui era foarte greşită. Deşi la mulţi li seîpare că monahismul 6 o tortură, o scurtare de viaţă; totuşi, monahismul e o minunată şi fericită trăire luptătoare cu răul în viaţă. Cei care trăiesc după lume, pierd mult din viaţă, şi adeseori fără de veste se răpesc de mOrţi năpraznice. Asemenea s-a întîmplat chiar şi cu prietenul acestuia rămas în lume. Călugărul a întrecut cu lungimea vieţii pe mireanul rămas în lumea zăcîndă în cel rău. După felurite petreceri anticreştineşti, drăcueli, înjurături de cele Sfinte, răpiri, jocuri, cîntece curveşti, chiuituri, beţii şi alte multe blestemăţii, cel rămas în lume a murit. Călugărul, prietenul său, auzind de trecerea lui din viaţă, dorea să afle în ce stare este Sufletul acestuia după moarte. Pentru aceasta s-a rugat el mult timp cu lacrimi fierbinţi în duh şi în adevăr lui Dumnezeu, Care S-a făgăduit că  va auzi şi va împlini cererile celor ce I se roagă cu credinţă (Ioan 4 23-24; Ps. 49 15-16; 144 20), Domnul 1-a ascultat, i-a împlinit cererea.
După cîteva zile într-un somn uşor, i s-a arătat călugărului" Sufletul prietenului său care murise, zicîndu-i:
„Iată-mă după dorinţa ta! Ce vrei să ştii?" Călugărul bucurîndu-se că-l vede, l-a întrebat : „Frăţioare! Cum îţi este ţie acolo în cealaltă lume după moarte ?" „Aceasta a-i dorit-o tu s-o ştii! i-a răspuns cu suspin oftător acela care i s-a arătat din morţi. Va-a-a-a-i! Amar de mine ticălosul!
S a  f e rească Dumnezeu pe toată suflarea de o aşa tortură! Vai!... Viermii cei neadormiţi mă muncesc... Ah!... Amar! Şi nu-mi d a u   odihnă pururea, veşnic, ticălosul de mine". Călugărul 1-a între-batt: „Dar ce fel de muncă  este  aceia?"  Slobozitul  din  morţi  a  r a spuns  oftînd:  „Aceasta  e  o  pedeapsă  nesuferită!...  Dar  n-avem i n c o t r o !  Nu este nici o putinţă de a fugi de urgia lui Dumnezeu. M i e  acum mi s-a dat voie, pentru rugăciunile tale, a mă arăta ţie, deci şi puţină uşurare, cît stau aici. Dacă vrei tu, eu îţi voi arăta suferinţa mea, care este răsplata Dreptului Judecător pentru desfătările, desfrînările şi împătimirile inimii mele, dacă voieşti cu ade-v a r a t a vedea şi a simţi o părticică din acelea. Acea desăvîrşită pedeapsă a mea tu nu o vei putea suferi în întregimea ei. însă, atîta pe cît poţi tu răbda, eu îţi voi arăta. Uită-te bine la mine. Pipăe mă şi vezi!" Odată cu aceste cuvinte, mortul şi-a ridicat poalele hainelor sale pînă la genunchi. Atunci o groaznică, insuportabilă şi nesuferită putoare i-a pătruns toate simţirile călugărului aşa de puternic, încît a căzut jos în chilie. Tot piciorul care-1 descoperise prietenului său, era acoperit de nişte cumpliţi viermi. Din răni a ieşit o aşa de groaznică putoare, încît nu se găsesc cuvinte, nici condee spre a descri acea împuţiciune. Acea putoare a iadului atît de cumplită, a umplut chilia călugărului, încît el abia a mai putut ieşi dintr-însa; iar prietenul lui s-a făcut nevăzut. Ne mai putînd a închide uşa după dînsul, acea infernală putoare s-a răspîn-dit în toată Mănăstirea, împrăştiindu-se pretutindeni. Toate chiliile s-au umplut deputoare. Bieţii călugări nu pricepeau ce-i cu acea putoar e  infernală. Torturaţi groaznic, au fost siliţi a fugi departe de Mănăstire şi a-şi face alt locaş de închinare, pentru a nu se sufoca şi prăpădi. Timp îndelungat, putoarea aceea a iadului nu s-a curăţit de asupr acelui loc. Părinţii şi fraţii, peste voia lor, au fost siliţi a lăsa mănf. ştirea şi a-şi găsi scăpare în alt loc. Prietenul celui mort n-a mai putut a se curaţi cu nimic de putoarea aceia infernală. Cu nimic n-a putut a-şi spăla duhoarea aceia a iadului de pe mîinile sale, nici n-a mai putut a o împuţina cu alte mirodenii.. .
Iată ce înseamnă viermele cel neadormit! Iată ce este putoarea iadului! Bunul Dumnezeu să ne ferească a fi cineva dintre noi victimă sau jertfă a iadului, ori a muncilor veşnice.

ş) NU-I IERTAT CREŞTINILOR ŞI CREŞTINELOR A LIPSI ÎN DUMINICI ŞI SĂRBĂTORI DE LA SF. LITURGHIE. Multe piedici pun dracii creştinilor p entru a lipsi de la Sf. Biserică, înţelepciunea străbunilor noştri zice: „Nu-i iertat pentru nimic în lume a lipsi creştinii de la Sf. Biserică . Numai cînd cineva a r  fi aşa de bolnav, încît, de ar arde casa, n-ar putea ieşi singur, ci l- a r  scoate alţii afară ca să nu ardă, unul ca acela poate fi iertat". Creştinii şi creştinele care vin, intră în Sf. Biserică, se roagă şi ascultă, cu smerenie Sf. Slujbă şi Dumnezeiească Liturghie şi predicarea Cuvîntului lui Dumnezeu, se scriu de îngerul Bisericii în cartea faptelor bune. Cei care nu vin în trei Duminici la Sf. Biserică,- cad sub afurisanie (Can. 80 Sin. VI ec. Sardichia 11).
îngerul scrie în cartea Bisericii Domnului pe toţi binecredincioşii creştini care trec peste toate piedicile drăceşti şi vin de intră în Casa lui Dumnezeu şi ascultă în linişte cu bună rînduială Sfintele Slujbe, Dumnezeeasca Liturghie şi Cuvîntul lui Dumnezeu. Cei care însă fără motive binecuvîntate(boală grea, întemniţare...) lipsesc de la Sf. Biserică, se scriu de draci şi de îngerii răi în cartea păcatelor.

„Cei ce învaţă că lesne se poate defăima Casa lui Dumnezeu (Biserica) şi adunările ce se fac într-însa, să fie anatema" (Gangra. 5; Sin. VI ec. can. 74; 76).
E oprit cu afurisanie de ieşit din Biserică şi a face tulburare în timpul slujbelor (Apost. 9; Sin. VI ec. 66; Ant. 2).
„Orice om din mireni va tugi din Biserică şi se va ruga singuratic, zicînd că-i mai bine a se ruga aşa şi nu în
Biserică, făcînd aceasta fără învăţătura Episcopului sau a Duhovnicului, cine va umbla aşa, anatema" (P.B.G. pg.
105 (56)).
Biserica este locul unde ne întîlnim cu Dumnezeu şi nu-i iertat pentru nimic în lume a o părăsi.

(t) DIAVOLII SCOT AFARĂ DIN BISERICĂ PE UNII CREŞTINI. O ispită groaznică năvăleşte asupra închinătorilor în timpul Sfintelor Slujbe şi mai ales în timpul Dumnezeieştilor Lituighii Unii Văzători cu duhul, au văzut pe diavoli în chip de arapi negri.
zburind prin Sf. Biserică pe deasupra închinătorilor şi aruncînd s c a i  asupră-le. Şi de cei ce se prindeau scaii,  ieşeau, afară. St. Ioan Gură de Aur zice că cei ce ies afară  din Sf. Biserică mai înainte  de săvîrşirea Dumnezeieştilor Liturghii (fără mare trebuinţă sau cauză binecuvîntată), se aseamănă lui Iuda Iscarioteanul, care plecand de la Cina cea de Taină, s-a cufundat în întunericul nopţii, a  vindut pe, Domnul, s-a prăbuşit din darul apostoliei, în sinucidere, i n  iadul vremelnic şi veşnic.

72)      Am avut poftă mare de a mă îmbogăţi?
73)      N-am cinstit zilele Sfinte ale Duminicilor şi Sărbătorilor cu faptele milei trupeşti şi sufleteşti. N-am citit, nici ascultat cuvintele Dunnezeieşti din Sf. Scriptură şi din Sf. Tradiţie în Duminici şi. sărbători, pentru a-mi lumina mintea? Am cugetat rele, am făcut schime, privit înapoi, povestit deşertăciuni lumeşti, am rîs (ţ) şi alte neorînduieli am făcut în Sf. Biserică, aducînd sminteală şi celorlalţi închinători şi rugători de Dumnezeu?
ţ) Vorbăriile şi rîsul din Sf. Biserică atrag urgiile Divine. Unicul Dumnezeu prea mărit în ceruri şi pe pămînt, a poruncit credincioşilor săi a-I face Lăcaş Sfînt — Biserică — unde să se adune şi să asculte Cuvîntul Lui, pentru a se face mai buni, mai curaţi, mai plini de Duh Dumnezeesc; a rînduit ca aici în Sf. Biserică să ne întîlnim cu El, să I-ne iugăm, şi-să-I mulţumim pentru toate bine-facerile primite (Eş. 25 8). „Ochii Mei — zice El — vor fi deschişi şi urechile Mele vor asculta rugăciunea acelora care se vor ruga în acel loc, în duh şi adevăr (3 Imp. 9 2 — 3 ; 8 22
—53 ; 2 Parai. 6 1 2 ; 7 1 — 3 ; 12 — 1 6 ; Ioan 4 23—24). Sfintele Biserici sînt lăcaşurile alese, sfinţite şi destinate anume pentru rugăciuni, alimentarea cu Cuvîntul lui Dumnezeu şi. împărtăşirea noastră cu Sfin-leniile Lui. Aici
este locul unde în vremile de grele cumpene, alergăm pentru a nu pieri trupeşte şi sufleteşte... Şi totuşi, unii din
văzătorii cu duhul au văzut uneori pe diavoli îmbrăţişînd pe cei ce vorbeau şi rîdeau, stînd pe spatele şi după
grumazii lor (Vezi: Prolog, Adeverirea Sfintei învieri, Cele şapte Laude, Dumnezeiasca Liturghie; pp. 1892; 1900;
2001; 2423 ; 2435 ; 2474; 2524, de autor).
Dar  în  vremile  acestea,  cînd  huetul,  bodogănelele,  vorbăria,  rîsul  şi  feluritele  neorînduieli  predomină majoritatea Bisericilor, oare unde să privească Dumnezeu, mîniat de nelegiuirile noastre, ca să se milostivească spre noi? Cînd ochii Săi văd aici în Bisericile Sale: neorînduieli, turburări, atacuri, muşcături, rîsuri umflate... şi urechile Lui aud: vorbării, bodogăneli, înfruntături, duşmănii amestecate cu: rugăciuni, cîntări, paremii, citiri din Apostol, Sfînta Evanghelie şi cuvînt, unde să mai fugim de mînia Lui? Unde si mai nădăjduim a afla mila Lui? Unde să Se mai uite Dumnezeu pentru a Se milostivi şi a nu arunca biciul Său de foc, fulgere şi trăsnete peste noi păcătoşii? Să privească în lumea mare, unde oamenii se ucid unii pe alţii ca şi cum ai ucide un pui de găină? La femeile care îşi ucid bărbaţii cu otravă, cum ai adăpa un călător cu un pahar de apă rece? La unii bărbaţi îmbătaţi care vin acasă ca nişte sălbătăciuni schilodindu-şi în bătăi femeia şi copilaşii ? La unele mame denaturate care avortîndu-şi pruncii îi aruncă la gunoi cum ai arunca nişte pisici sau căţei fără ochi?! La copiii îndărătnici, cruzi, care în loc de a ajuta, îşi părăsesc, batjocoresc şi torturează pe părinţii lor bătrîni, slabi şi neputincioşi? Să privească mulţimea gurilor de iad, la cârciumi, cumetriile şi patroanele cu jocuri, cîntece curveşti, unde creştinii petrec anticreşti-neşte, idolatrizîndu-se
? Să privească acolo unde dănţuiesc minciu-năriile, vicleniile, înşelăciunile, acolo unde uricioasa patimă a beţiei şi a cortegiului de blestemăţii îndobitocesc pe oameni şi pe femei? Să privească la judecătorii şi tribunale, unde sînt
apăsări cu răutate, jurăminte strîmbe? Acolo unde inimile se umflă de patima urii, unde sînt prefăcătorii în faţă,
dulceaţă în vorbe, otravă în. dorinţă?!!! Unde să mai privească Dumnezeu pentru a-şi potoli mînia dreaptă? în largul
lumii? Va-a-ai! Acolo va vedea curăţia, inimii dispreţuită şi vicleniile ridicate în slavă, nevinovăţia persecutată-şi
obrăznicia aplaudată în toate părţile!
Ori unde Se va uita Dumnezeu, va simţi aprinzîndu-I-se dreapta mînie şi fulgere înfocate vor sări cu mari
puteri asupra omenirii păcătoşite. Iacă, aşa de mari şi cumplite sînt nelegiuirile omenirii, care predomină pămîntul! Destul Se mînie Dumnezeu cînd priveşte omenirea învrăjbindu-se şi urîndu-se aşa de groaznic! Oare să-L mai silim şi noi Creştinii a Se mînia şi din partea noastră cu: vor-băriile, rîsetele, neorînduielile şi turburările ce le facem cînd priveşte în Sf. Biserică? Astfel de păcate a prăbuşit cetatea Ierusalimului cu Templul Sfînt sub robia Babilonienilor, Romanilor şi Turcilor. De asemenea şi strălucita împărăţie a Bizantinilor, cu puternica cetate Sfînta a Constantinopolului, cu luminata Catedrală patriarhală Sf. Sofia şi alte lăcaşuri Sfinte sub robia turcilor. Să păstrăm Sfintele Biserici cu Slujbele Sfinte după buna lor rînduiala, ca să nu murim în păcate, ci Să trăim în Domnul (2 Lege
30 19 ) , „Pentru ce mori casa lui Israil — zice Domnul Dumnezeu — căci Eu nu voiesc moartea celui ce moare. întorceţi-vâ la Mine, şi trăiţi" (Ier. 18; 2; 3; 33).

CEI CE FAC VORBĂRII ÎN SF. BISERICĂ MÎNIE PE DUMNEZEU. Cum turbură ei liniştea Bisericii, a creştinilor care
se roagă sau ascultă, aşa vor fi turburaţi şi ei în fiinţa, în familia s i  i n  societatea lor. Sf. Ioan Gura de Aur e de părere „că cei care vorbesc şi rîd în timpul Sfintei Liturghii, ar merita să fie trăsniţi i n  Biserică"- Prin această ameninţare, Sfîntul Părinte bisericesc atrage atenţia acelora care au îndatorirea de a împiedeca astfel de necinstiri, cum sînt: părinţii care nu-şi supraveghează copiii,
s t a pinii care nu-şi ţin din scurt slugile şi Preotul care nu-şi instru-ieste şi controlează în această privinţă credincioşii. Sf. Ioan Miloşt i v u l  nu putea suferi ca cineva să vorbească în Biserică. Odată un om uitînd că e în Biserică, începu a vorbi cu alţii. Sfîntul vă-zandu-l, merse la el, îl luă de mînă şi-l conduse la uşa Bisericii,
z i c a n d u -i: „Dacă ai venit aici pentru Dumnezeu, pune-ţi inima şi limba la rugăciune. Dacă însă ai venit să stai de vorbă, ia seama c a  este scris: „Casa Tatălui Meu, Casă de rugăciune este", nu face dintr-însa casă de vorbărie" (Ioan 2 16-77; Mt. 21 7 3 ; Mc. 11 17; Lc. 2 49; 19 46).

RÎSETELE ÎN SFÎNTA BISERICĂ SÎNT URICIUNE ÎNAINTEA LUI DUMNEZEU. Sminteală mare şi stricăciune multă este rîsul şi vorbăria din Sf. Biserică. Cînd vedem unele persoane vorbind şi rîzînd aici în timpul Sfintelor Slujbe, ne vedem siliti a striga cu Proorocii şi cu Sf. Ioan Gură de Aur: „Faţă de curvă s-a făcut faţa ta, fără de ruşine ai'fost către toţi... despuierea şi pedeapsă grea te urmăreşte... Vai! Cum a ajuns o curvă cetatea aceia
credincioasă! Era plină de o luminată judecată şi dreptatea locuia în ea! Acum însă e plină de ucigaşi! Argintul s-a prefăcut în zgură (vorbirile bune în rele, putrede) şi vinul ales e amestecat cu apă (virtutea cu viciile, sfinţeniile cu deşertăciunile), conducătorii calcă legea Sfînta şi concetăţenii sînt hoţi..." (Ier. 3 3; Is. 1 27 —28;. 3 16-28; 47 2-3; Ier. 2 21-26; 13 22-27; Miheia 1 11; Naum 3 5 ; Osia 1; 2).
„Tu — strigă Sf. Ioan Hrisostom — stai în Sf. Biserică ca şi femeile pe scenă! Aceasta a răsturnat totul pe dos! Aceasta a nimicit totul! Cele (Sfinte) ale noastre au devenit de rîs, nimic nu este statornic din parte-ne, nimic serios; ci o păcătoasă purtare de lumeţi şi glumeţi! Aceasta n-o grăiesc numai către bărbaţii şj femeile din lume... că Biserica e plină de rizilic (dispreţ, înfruntare şi ocară). Iacă* cineva spune o glumă. Aceasta îndată provoacă rîs printre închinătorii din Sf. Biserică. Este dureros cînd vezi cum cei mai mulţi nu mai contenesc a rîde chiar în timpul rugăciunilor şi al Dumnezeştilor Liturghii. Pretutindenea joacă diavolul, pe toţi ia împleticit la un loc (în
-vorbării, rîs şi hasmodii) şi pe toţi îi stăpîneşte. Hristos Se necinsteşte, este alungat şi nici într-o parte nu este în
Biserică...
„Măscăriciunile — strigă Apostolul — vorba nebunească şi glumele nici să se afle între voi" (Efs. 5 4) ,şi tu rîzi în Biserica Dom-nului? Rî-îzi mereu şi-ţi veseleşti faţa, tu care eşti singuratic?! Tu care eşti răstignit şi trebuie a plînge, rîzi? Auzit-ai tu pe Mîntuitorul zicînd undeva: rîzi? Nicăieri. De multe ori îl vedem pe El mîhnindu-Se şi plîngînd. Iată, îl vedem plîngînd pe zidurile Ierusalimului. S-a tulburat cînd a văzut pe Iuda vînzătorul la Cină cu El. Cînd a sculat pe Lazăr din mormînt a plîns. . . .  şi tu rîzi în Biserica Lui? Cînd cineva nu se întristează pentru păcatele aproapelui, e vrednic de învinovăţire, cu cît mai mult aceia care nu-şi plîng păcatele lor? Vremea aceasta este de jale, mîhnire, de mortificare, de robie, de luptă, de canonisire, de facerea roadelor vrednice de pocăinţă, de plîns păcatele, şi tu rîzi? Nu-ţi reaminteşti cum a fost certată Sarra, pentru că a rîs? (Fac. 18 1—15).
Rîzătorilor de prin Biserici, oare n-aţi auzit pe Mîntuitoiul zicînd: „Vai vouă celor care rîdeţi acum, că veţi plînge şi vă ve-ţi tîngui" (Lc. 6 25; comp. Is. 65 13 — 15)? şi tu rîzi, agonisindu-ţi blestemul. Oare psalmistul zice că „am rîs?" Nu, 'ci: „Ostenit-am în suspinul meu. . ." (Ps. 6 6—7), şi tu rîzi în Sf. Biserică? Asta-i nebunie, sminteală! Preotul lui Dumnezeu se osteneşte înălţînd rugăciunile credincioşilor cu mireasma tămîilor (Ape. 5 8 ; 8
3—4) înaintea Lui, şi tu rîzi? Nu te sfieşti?! Nu te temi?! Cînd intri într-un palat împărătesc, îţi aranjezi toate: paşii, privirile, schimele şi toate celelalte mişcări, ca nu cumva să te arunce afară ori să te întemniţeze, şi aici în Biserica lui Dumnezeu, în cele cereşti, unde Dumnezeu e de faţă, rîzi? A-ţi venit aici Ca să vă rugaţi, şi voi rîdeţi? Aţi intrat aici a cădea înaintea Lui şi a vă curăţa de păcatele voastre, şi o faceţi aceasta rîzînd... Femeie! îţi acoperi capul în chip de supunere şi smerenie, şi rîzi în Biserica lui Dumnezeu... ? (Om. XV c. Evrei).
Cei ce vorbesc şi rîd făcînd neorînduieli în Sf. Biserică şi în Sf. Altar, vai lor, se rup de Sf. Biserică şi de Sf. Altar, şi formează  spiritualmente curtea din afara Bisericii, scoasă afară şi nemăsurată, destinată călcării neamurilor (primejduirilor, pierzării). Fericiţi sînt închinătorii cu trup şi Suflet. în duh şi adevăr, care formează Altarul şi Biserica. Aceştia devin pururea fericiţi (Ape. 11 1 - 2 ; 19 1 - 9 ; 7; 21; 22; Ps. 1 1 - 3 ; Lc. 11 28).



CONVORBIREA, RÎSUL ŞI NEORÎNDUIELILE TREBUIESC SCOASE DIN SFÎNTA BISERICĂ. Dumnezeu Iisus Hristos, Sfinţii Apostoli, Sfinţii Părinţi apostolici şi patristici, hotărăsc a fi pace în Sf. Biserică. Astfel, vedem că Mîntuitorul a scos afară cu biciul pe cei ce huiau cu negoţul lor în Biserică, nelăsînd nici vas a purta cineva prin Biserică, zicînd: „Scris este: Casa — Biserica — Tatălui Meu, a Mea, este Casă de rugăciune pentru toate neamurile; voi însă o faceţi casă de negoţ? Peşteră tîlharilor?! (Ioan 2 76-77; Mt. 21 12-13; Mc. 11 75-
77; Lc. 15 45-46). Sf. Ap. Pavel sfătuieşte ca în Sf. Biserică toate să se facă numai după buna cuviinţă şi buna rînduială, ca adunarea credincioşilor închinători să se zidească. Să nu se facă vorbărie, peste buna rînduială, ca nu cumva cei intraţi pentru a asculta, să le zică: nebuni sau nebune. Femeile să tacă în Biserică, căci lor nu le e îngăduit sa vorbească. . . (1 Cor. 14; 11; comp. Fac. 3 16; 1 Tim. 1.11—12; Efs. 5 22-32; Cols. 3 1 8 ; Tit 2 3-5).
Vorbăria, rîsul şi neorînduielile din Sf. Biserică pun sub afu-lisanie pe cei ce le-au făcut şi le fac (Apost. 9). Urmările acestora culminează în pruncucideri, fraticideri, paricideri şi în sinucideri . moraliceşti, spirituale, adeseori şi trupeşti. Cei ce voiesc a se curaţi de povara acestora, îndată ce au vorbit sau au rîs.. . să facă 100 de metanii. De cîte ori au vorbit sau au rîs, atîtea sute de metanii să facă pentru a se curăţa de păcatul acesta (P.B.G. p. 128).
Sfinţii Cuvioşi Părinţi canoniseau aspru pe călugării şi fraţii (monahiile şi surorile) care vorbeau şi rîdeau în Sf. Biserică... Dacă s-ar fi întîmplat ca în vremea cîntărilor, a rugăciunilor sau în timpul cuvîntărilor, să vorbească cineva ori să rîdă, imediat era pedepsit să-şi desfacă cingătoarea (ca un desmăţat) şi plecîndu-şi capul şi mîinile în jos, să stea înaintea "St. Altar, unde era mustrat de stareţul Mănăstirei, ori de cel mai mare. Aceiaşi pedeapsă se aplica ş i  în trapeza obştească cînd fraţii stăteau la masă. Cei care n-avea cine-i pedepsi, se puneau asupră-le blesteme goaznice (V.R.M, Cuv. Pahomie, 8, 31, 121, 159, şi 194).
Prin vorbăria dinafară Bisericii se dă loc diavolului.. . dar cu mult mai mult prin vorbăria şi rîsul dinlăuntrul Ei (Rînd. Cuv. Benedict, cap. 43). Trebue să se ştie şi aceasta că, fraţii să nu facă împreună vorbire în strănile Bisericii. Căci dacă omul stă cu frică, cu toată simţirea în sine şi cu cucernicie înaintea unui stăpînitor pămîntesc, ca nu cumva să se pornească asupră- i  cu vreo vină; cu cît mai vîrtos înaintea veşnicului împărat şi Dumnezeului nostru, se cuvine să stăm cu frică şi cu cucernicie în Sf. Biserică, şi fără să îndrăznim a vorbi către cineva, ci să ne avem mintea aţintită la cîntări, la rugăciuni şi la citiri, ca să nu ocărim Biserica vorbind, rîzînd, dormind, căutînd încoace şi încolo, lenevindu-ne fără griji, sehimbînd picioarele, înmulţind scuipatul şi lărgind ochii în toate părţile (Prav. Sf. Părinţi, iat'a 690, din Tipicul Bisericesc al Sf. Sinod, edit. 1918, p. 16).
Tipicul Bisericesc, rînduielile monahale-şi Sf. Părinţi, opresc cu desăvîrşire convorbirile, rîsul şi neorînduielile din Sfintele Biserici, pentru ca slujbele Slinte să se facă în pace şi linişte cu toată luarea aminte; iar credincioşii — Păstori şi păstoriţi — să se poată ruga în duh şi în adevăr (Ioan 4 23—24; 2 Cor. 3 2—18). „Dum- nezeu nu e Dumnezeul neorînduielilor; ci al păcii. Aşa este întoate Bisericile Sfinţilor" (1 Cor. 14 3 ; comp. 1 Tes.
5 23). Astfel, cei ce fac vorbării,* rîsuri, hasmodii şi felurite neoiînduieli în timpul slujbelor, sînt faţă de Sf. Biserică unde intră, cum sînt gărgăriţele faţă de cereale, carii faţă de lemn, rugina faţă de fier, microbii bolilor molipsotoare faţă de oamenii ce-i primesc în corpul lor... Cum oamenii robuşti prin anumite doctorii şi injecţii se curăţă de mi- crobi, distrugîndu-i, şi copacii prin vijelii se curăţă de uscăturile lor, aşa şi Sf. Biserică, prin puterea lui Hristos, se curăţă de aceşti paraziţi.
Cei ce fac vorbării, rîsuri şi neorînduieli în Sf. Biserică, sunt nişte specimene de gărgăriţe. Cum acelea mănîncă inima, viaţa sau germenele grăunţelor de grîu, porumb, mazăre, bob, etc, aşa încît nu mai încolţesc nici nu mai răsar cînd se seamănă, nici nu sînt bune de mîncat; aşa şi gărgăriţele astea cu chip omenesc şi nume creştinesc, mănîncă prin vorbăria, rîsul şi neorînduielile lor făcute în Sf. Biserică, pacea, liniştea, puterea rugăciunilor şi îşi pierd mîntuirea, mîncîndu-şi fericirea ca ţiganul biserica, turbu-rînd pe creştinii — Păstori şi păstoriţi — adunaţi în Sf. Biserică.  Adevăraţii  creştini şi creştine  care  cu atenţie  încordată  în duh şi adevăr  s*e roagă fierbinte  lui Dumnezeu Izvorul tuturor bunătă ţilor, ascultînd slujba şi Cuvîntui Domnului, sînt asemenea harni celor albine înţelepte, care cu multă linişte şi osîfdie, îşi adună ceara şi mierea de prin feluritele flori, încărcîndu-şi aripile şi picioruşele pentru a o duce la stupul lor. Uşuraticii creştini şi creştine, care fac vorbării goale, rîs şi neorînduieli şi tulburări în Sf. Biserică, sînt asemenea feluritelor muşte ordinare, care alergînd din murdării în murdării, prin gunoaie şi hoituri, tulbură aerul cu bî-zîitul lor nefolositor şi primejduitor, ducînd boala dalacului. . . sau veninul feluritelor jivini în oameni şi în alte vietăţi, ci uzîndu-le moartea, şi ajung şi ei ca mulţi alţii: ju'căria dracilor şi osîndiţi pe veci. Deci, să păstrăm buna rînduiala şi pacea în Bisericile lui Dumnezeu, căci doar se poate.

MARE TĂCERE ÎN SF. BISERICĂ. In Biserica Sf. Casian, cu vreo 800 de închinători, în timpul slujbelor sfinte, nu se auzea altceva decît glasul sfinţiţilor Liturghisitori, al citeţului şi al corului. Ei păstrau o linişte aşa de mare în Sf. Biserică, încît se auzea zborul muştelor... (V.R.M. o.c).
Un preot teolog într-o predică ţinută în Biserica PopaChiţu dn Bucureşti, spunea că într-o Biserică mare din apus, cu mii de închinători, se păstra o linişte aşa de mare, încît se auzea uşoara bătaie a ceasornicelor de buzunar.
Fiilor şi fiicelor! Luaţi seama cînd mergeţi în Biserica lui Dumnezeu. E mai bine să ascultaţi decît să aduceţi jertfa nebunilor (convorbiri, rîs, neorînduieli), căci ei nu ştiu decît să facă rău (Ecl. 4 17).

BISERICILE MOARTE MORTIFICĂ SUFLETELE; IAR CELE VII LE ÎNVIE. Hărnicia spirituală învie morţii (Ioan 5 24—25), iar lenevirea spirituală cu neorînduielile ei, mortifică şi Sufletele vii. Acesta e un adevăr crud dar foarte grăitor! în Bise-ricile moarte (pline de huet, vorbării, rîs, neorînduieli) trebuie să duci un război pe viaţă şi pe moarte, pînă devii ridicol, eşti socotit nebun de mulţimea făcătorilor de neorînduieli... ca să poţi via şi rămîne viu înaintea lui Dumnezeu... „De se pare cuiva că e înţelept — strigă Apostolul — în veacul de acum, nebun să se iacă, ca să fie înţelept" (1 Cor. 3 18).
în ţara Aquitaniei, cu mulţi ani înaintea noastră, era un nobil viteaz domnitor, anume Waltcr. El a intrat în multe războaie, a luptat eroic şi a ieşit biruitor. Aproape întreaga lui viaţă şi-a petre-cut-o în războaie şi cu arme. îmbătrînind, ajunge la cunoştinţa că pacea veritabilă, adevărată, nu este în războaie, lîngă arme; ci numai cît mai aproape de Dumnezeu. într-o bună zi, hotărîn-du-se a vieţui numai pentru mîntuire, îşi ia drumul pribegiei şi porneşte în lumea mare, ca să caute locul adevăratei păci şi liniştiri, unde să-şi afle mîntuirea Sufletului său. în acest înalt scop, el plecă hotărît să afle pe oamenii aceia care slujesc lui Dumnezeu cu tot devotamentul, în toată vremea.
Pentru a afla şi a cunoaşte cu adevărat Creştinii aceia şi Locaşul Sfînt unde să se poată mîntui, întrebuinţează mijlocul acesta cam ciudat: a legat în vîrful toiagului său cîţiva clopoţei. Astfel intră el în multe Biserici în vremea serviciului religios, pe cînd oamenii se rugau şi se slujea în ele. înaintînd prin mijlocul Bisericii, mergînd din loc în
loc, lovea cu putere toiagul de cîteva ori în pămînt. Clopoţeii sunau... şi lumea închinătorilor îşi întorcea privirile şi toată atenţia la el. Părăseau ascultarea Dumnezeieştii Liturghii, a citirii Apostolului, Sf. Evanghelii sau a predicii, şi se tot uitau la el. . . Astfel, în toate Bisericile, pribeagul domnitor a văzut că închinătorii aceia lăsau rugăciunile, uitau  pe  Dumnezeu  şi  îşi  aruncau  privirile  la  dînsul.  în  închinătorii  aceia  el  vedea  împli-nindu-se  cuvîntul Domnului: „Poporul acesta Mă cinsteşte numai cu buzele, iar inima lui este departe de Mine" (Mt. 15 8 ; comp. Is.
29 13; Iez. 33 31).
După o lungă alergare din Biserică in Biserică in multe Schituri şi Mănăstiri, în sfirşit, a ajuns la o Mănăstire (Novalase) în munţii Alpi. Acolo părinţii şi fraţii se aflau'la rugăciune, împreună cu luminatul lor stareţ. Intră in Biserică. Aici in zadar a tot lovit el toiagul de pămint şi a sunat clopoţeii, că nimeni n-a privit la el. Toţi adevăraţii călugări şi fraţi luminaţi, dimpreună cu stareţul lor, au rămas cufundaţi in rugăciune. Nimenea n-a luat nici o cuno- ştinţă de venirea lui. Bătrinul domnitor s-a bucurat foarte mult, văzind că a aflat ceea ce căuta. Acolo s-a simţit el foarte fericit, că s-a putut afla in adevăratul Sfint Locaş al păcii, ştiind că: în locul unde omul se roagă Domnului cu duhul şi cu adevărul, acolo se revarsă cu imbelşugare Darul lui Dumnezeu. Plin de mulţumire şi bucurie duhovnicească, viteazul domnitor Walter a rămas acolo, unde s-a canonisit, pocăit şi s-a mintuit...
De aici vedem clar că: rugăciunile noastre pentru a fi auzite, primite de Dumnezeu şi folositoare, trebuie să fie: vii, umilite, stăruitoare şi pline de credinţă. Mintea, inima şi toată viaţa noastră să fie pătrunse .de adevărul cuvintelor rugăciunilor ce le rostim. Altfel, precum focul zugrăvit fără căldură şi lumină nu e foc, omul mort lipsit de Suflet nu e om adevărat, aşa şi rugăciunile făcute cu răceală şi hoinăreala gindurilor aiurea, nu sint rugăciuni primite de Dumnezeu. Rugăciunile reci, îngheaţă de pe buze şi cad ca nişte lepădături, ca şi fumul jertfei lui Cain, inainte de a se înălţa la ceruri.

74)      N-am adus daruri la Sf. Biserică după datoria noastră creştinească?
75)      Am oprit soţia (soţul), copiii, slugile, rudeniile şi pe alţii de la ascultarea Sf. Liturghii, a rugăciunilor
şi a învăţăturilor Dumnezeieşti ?
76)      Am îndemnat pe alţii a părăsi unica Sfintă Biserică Drcpt-credincioasă Răsăriteană a lui Dumnezeu
şi a se duce fa: schismatici (calendarişti, unuţi cu papa, lipoveni...), papistaşi, eretici şi sectari?
77)      Am postit şi făcut metanii mari Sîmbăta şi Duminica (u). . . împotriva rînduiclilor Sfintei Biserici
drepteredincioase ?

u) Nu se fac metanii mari in Simbctele şi Duminicile de peste an, in Cincizccime (adică de la Paşti pină la
Rusalii, dezlegind şi Miercurilc şi Vinierile de metanii mari. Vezi Tipicul Marc; Can. 20 Sin. I cc.; 90 Sin. VI cc.;
15 Sf. Petru, cu tilcul lor). Dacă după Tipicul Triodului, in săptăminile Postului Mare: Luni, Marţi, Miercuri, Joi,
Vineri se fac metanii mari; iar de la Vecernia de Vineri scara pină la Vecernia de Duminică scara spre Luni, c oprit
a se face metanii mari Sîmbăta şi "Duminica, cum îndrăznesc unele persoane a face metanii mari in Simbctele şi
Duminicile de peste an, ba chiar şi in Simbctele şi Duminicile Cincizecimii??? Această părută evlavie, ca şi a celor
ce fac Semnul Sfintei Cruci pc pămint şi pe felurite aşternuturi cc se pun pc jos prin casc, localuri publice, ba chiar
şi prin unele Sf. Biserici, unde se profanează Semnul Divin al biruinţei noastre prin călcarea cu picioarele, atrag
pedepse grele (Vezi Sin. VI ec. can. 73 cu tilcul lui) asupra celor ce se împotrivesc Sfintelor Sinoade şi rînduielilor
Sfinte aşezate de Duhul Sfint Dumnezeu prin Sfinţii Părinţi in Biserica lui Dumnezeu.
Metaniile in Postul cel Marc incep de la rugăciunea: „Invred-niceşte-ne Doamne...", a vecerniei de Duminică
seara şi continuă pină Vineri scara la aceiaşi rugăciune. „în toate Vincrile Sfintei patruzecimi la Vecernie şi la
Paveccrniţă, nu facem metanii; numai cele insemnate la Liturghia cea mai inainte Sfinţită, adică după: ..Să se
îndrepteze rugăciunea mea..." metanii trei. După Văhodul - ieşirea — Sfintelor Daruri, metanii trei, şi la: „Fie
Numele Domnului binecuvintat", metanii trei (Vezi Tipicul cel Mare p. 189).
Cuvintul „metanii" in limba greacă. înseamnă pocăinţă. Ele sint plecări de genunchi pină la pămint. Prin ele işi
aduce şi trupul datornica sa închinăciune, căci şi el va fi proslăvit la a doua venire, de asemenea şi Sufletul. Fie sint
mijloace de închinăciune din cele mai vechi timpuri luate din exemplul vieţii păminteşti a Mîntui-lorului. cind cădea
cu Crucea in spate pe drumul Golgotei, şi a Sfinţilor Apostoli care sc rugau mereu (Ffs. 3 1 4 — 1 5 ; F. Ap. 9 40),
ir.cit Sfinţii Părinţi au fost nevoiţi să rinduiască cind nu sc cuvine a se face metanii (Pidalion, o.c. fila 95—6; Sin. I
ec. can. 20: Sf. Petru 15; Sf. Nichifor 10).
'' Canoniceşte am învăţat dc la purtătorii de Dumnezeu Părinţii noştri, a nu pleca genunchii Duminica, cinstind
învierea lui Hristos. Deci, ca să nu fie in neştiinţă despre această rinduială, facem cunoscut credincioşilor, că, după
intrarea Preoţilor Ia slujba Vecerniei de Sambâtă (Vineri scara), după rinduială obişnuită, să nu plece nimenea
genunchii pină la Vecernia Duminicii viitoare, in care plecind iarăşi genunchii, astfel aducem Domnului rugăciuni,
după intrarea in Sf. Altar cc sc face la slujbă seara...". Simbăta începe de la Vecernia de Vineri seara, iar Duminica
începe cu Vecernia d e S a m b a t a seara şi se termină in scara de Duminică cu ceasul al nouălea . S i n . V I ec. can.
90).
Sf. Vasile cel Mare zice: „Stind drepţi ne împlinim rugăciunile noastre, nu numai pentru că in această zi a înviat Hristos; ci şi pentru că ziua Duminicii sc vede a f i oarecum, asemenea şi închipuirea timpului viitor, in care toţi se vor afla înviaţi. Toată Cincizecimea ne rugăm stind drepţi şi ajunare nu se păzeşte" (Vezi despre aceasta şi Sf. Epifanie, Augustin, Casian, despre Monahii Egiptului).
De la Naşterea Domnului pînă la (ajunul Sfintei Arătări) Botezul Domnului, nu se face post, metanii, nici în
Biserici, nici în chilii sau în case (Tipicul cel Mare, p. 189).
„Sîmbăta... întrucît mi se ajunează, nici genunchii nu-i plecăm, adică nu facem metanii" (St. Nicolae, 2, Pidalion, fila 480). Dezlegarea de post şi de metanii Sîmbăta, se face şi în amintirea că în ziua a şaptea Dumnezeu S-a odihnit de toate lucrurile Sale, a binecuvîntat-o, a sfinţit-o şi a dat-o Bisericii Vechiului Test. s-o serbeze cu slujbe, jertfe animalice, citirea şi ascultarea Cuvîn-tului. Său (Fac. 2 1-3; Eş. 20 8-11; 31 13-17), în amintirea scoaterii Israeliţilor din seculara robie a Egiptului (2 Lege 5 15, 12—15); iar Duminica a fost dată Bisericii Noului Test. în amintirea scoaterii noastre de Mîntuitorul din înfricoşata robie a iadului (1 Petru 3 18-22; Cols. 2 75-75; Efs. 4 8—76),
„După cum stăm la rugăciunile cele de dimineaţa, pentru curata aducere aminte, ca şi cum mutînd mintea de la celepămîn-teşti la cele veşnice, tot aşa în fiecare plecare de genunchi şi ridicare, arătăm că: prin păcat ne-am aruncat la pămînt; iar prin iubirea de oameni a Celui ce ne-a zidit, ne-am ridicat la ceruri" (Sf. Vasile, 91).
Postul de Miercuri, Vineri, Luni, sau în cele cinci zile ale săptă-mînilor celor patru posturi, precum şi ajunările de peste an, dimpreună cu metaniile mari, înseamnă: întristare, zdrobire şi întuneric, adică canonisire pentru păcatele noastre; iar dezlegarea de Sîmbăta şi Duminică a metaniilor mari şi înlocuirea prin metanii mici (închinăciuni cu mîna pînă la pămînt) şi a mîncărurilor de post cu dezlegarea la untdelemn şi vin în Sîmbetele Postului Mare şi al Sîntă-Măriei Mari, iar în postul Crăciunului şi al Sîn-Petrului Marţea şi Joia la untdelemn şi vin, iar Sîmbăta şi Duminica şi la peşte ş.c.l. (Vezi „Biblioteca Ortodoxiei" Nr. 49 B. „Sfîntul Antonie şi Posturile", de autor), însemnează trecerea de la întristare la bucurie, de la zdrobire la împuternicire, de la întuneric la lumină.
Noi, toţi, Creştinii Ortodocşi, sîntem datori a ne împlini datoriile noastre religioase, particulare şi publice, după rînduială canoanelor, Pravilelor sau Dreptarului Ortodoxiei, aducîndu-ne aminte de cuvintele Domnului, Care zice: „Cel ce nu este cu Mine, este împotriva mea, şi cel ce nu adună cu Mine, risipeşte. . . Cel ce nu ascultă de Biserică (hotărîrile Dreptarului Ortodoxiei) să-ţi fie ca un păgîn şi vameş" (Mt. 12 30; 18 17-18, 6-9).
Sîmbăta s-a dat pentru serbare numai Evreilor în pustiu (Eş 16 23-26; 20 8-11; 31 13-14; Num. 15 32-36),
în amintirea izbăv i r i i  lor din seculara robie (de vreo 430 de ani... Gal. 3 17; Eş. 12 40; F. Ap. 7 6) a Egiptenilor (2
Lege 5 75, 72-75; Iez. 20 10-14). Sîmbăta s-a dat Evreilor numai pînă la Hristos (2 Lege 5 2, 22; ier. 31 31-33i Gal.
3 19; Rom. 10 4 ; Mt. 12 8 ; Gal. 4 5, 21-31).
Desfiinţarea Sîmbetei s-a prezis de Duhul Sfînt prin inspiraţii Săi Prooroci (Ier. 31 31-33; Evr. 1 8 — 13; 7
12; 4 4-8; Ps. 94 8 - 1 1 ; Mt. 11 24—29; Cols. 2 16—17). Duminica, ziua nouă de serbare, ziua învierii, bucuriei şi mîntuirii oamenilor dreptcredin-cioşi Creştini, în Noul Testament, s-a aşezat de sus în locul Sîmbetei (Zah, 3 8-10;
9 16; 13 1; Ps. 117 21-24; Ioan 16 20 - 26; M t . 28 8—9; Evr. 4 7). Iisus Hristos şterge puterea Sîmbetei prin grai şi prin exemplul lucrărilor Sale (Mt. 12 10 — 13; Ioan 5 16; 9 1- 1 6 ; Mc. 2 28; Mt. 12 1- 7 ; 1 Petru 2 21). De asemenea şi Apostolii (Cols. 2 16—17; Mc. 2 23—28). Actul mîntuirii s-a făcut Duminică (Mt. 28; Mc. 1 6 ; Lc. 2 4 ; Ioan 20; 21; F. Ap. 2 ; 20 7 —8; I Cor. 16 1— 2 ; Ape. 1 70). Precum soarele copleşeşte pe lună cu lumina lui; aşa şi Duminica copleşeşte în sfinţenie şi în toate darurile pe ziua Sîmbetei. Sîmbăta faţă de Duminică a rămas ca umbra faţă de om (Cols. 2 17 ; Evr. 8 5).

78) N-am făcut metanii în zilele cînd trebuia a face ? Am nesocotit facerea sfintelor rugăciuni? N-am
lăudat pe Dumnezeu de şapte ori în zi după datoria noastră creştinească? (v).

v) Fiecare creştin drepteredincios — cleric Sau om simplu, Păstor sau păstorit — este dator a citi zilnic cele şapte laude, după Ceaslov sau Mica Prăvilioară. împăratul Prooroc şi psalmist David, cît era el de preocupat, poate chiar de zeci şi sute de or'i mai mult decît noi, şi-L lăuda pe Dumnezeu de şapte ori în zi (Ps. 118 764); deci, ce vor răspunde în ziua Judecăţii particulare şi generale fiii şi fiicele Bisericii Creştine care se lenevesc a-şi citi cele şapte laude ? ? ? Nimeni nu se poate scuza pe singurul motiv că nu are vreme, că are serviciu, că de ar lăuda pe Dumnezeu de şapte ori pe zi ar rămîne muritor de foame, gol ca napul şi nefericit pe toată viaţa sa.
Sfinţii Apostoli, urmaşii lor şi primii creştini şi creştine, erau în tot timpul în Biserică, lăudînd (de şapte ori zilnic) şi binecu-vîntînd pe Dumnezeu, Izvorul tuturor bunătăţilor, Liţurghisind şi slujind lui Dumnezeu cu tot zelul şi devotamentul (Lc. 24 53; F. Ap. 1 14; 2 46—47; 5 42). Păstorii şi păstoriţii care din felurite împrejurări nu puteau lua parte la cele şapte laude, avîndu-le scrise, le luau cu sine: în călătorii, la arat, la săpat, ori la prăşit, la secerat, la
cosit şi la adunat, în pădure, la păscut vitele. . . şi la fiecare două-trei ceasuri, se adunau ca la masă prin chemarea sau semnalul cunoscut de toţi, unde le citeau şi ascultau. Astfel, cum nu le lipseau cele şapte laude celor ce se adunau zilnic în Sf. Bisi rică, aşa nu le lipseau nici celor de prin felurite răspîndiri, care nu erau în Sfîntul Locaş. Aşa, cheltuind ei cu osîrdie o bună pai te din vremea feluritelor ocupaţii cu citirea sau ascultarea celor şapte laude şi luminarea din Dumnezeieştile Scripturi, aveau toate ce'e de trebuinţă, după cuvîntul Mîntuitorului: „Căutaţi mai întîi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui, şi acestea toate se vor adăoga vouă" (Mt. 6 33; Ps. 36 4-5; 3 Imp. 3
13-14; 1 Petru 5 7).  Fiecărui creştin i se cere a se arăta zilnic înaintea Domnului la ruga ciune cu citirea sau ascultarea, celor şapte laude.
Sf. Prooroc David se ruga în toată vremea: La miezul nopţii se scula, înainte de zorii zilei se cucerea, în zori stătea de faţă, dimineaţa se ruga, seara, amiază-zi şi după amiază... pururea. Bine voi cuvînta pe Domnul în toată vremea, pururea lauda Lui în gura mea (Ps. 33 1—7). Pentru aceasta el zicea cu curaj: „De şapte ori în zi Te-am lăudat, Doamne" (Sf. Epifanie, Ep. Ciprului).
Undeva am aflat scris că pe cînd îngerii se suiau prin Vămile Văzduhului cu Sufletul Siîntului Ierarh Vasile cel  Mare,  a  fost  oprit  la  vama  lenevirii  de  vameşii  negri,  pentru  că  în  una  din  zilele  vieţii  sale  îi  lipsea
„Dupăcinarea", una din cele şapte laude. După discuţii aprinse, îngerii au aflat şi arătară dracilor vameşi, zicînd: „E drept că în ziua cutare acest Suflet n a făcut rugăciunile După-cinării, dar a doua zi iată că a făcut două Dupăcinări". Vameşii draci rămînînd încremeniţi de ciudă, au zis tînguindu-se: „E liber dar, să meargă înainte!"
Din canonul 12 al Sinodului din Sardikia şi tîlcuirea lui, reiese clar îndatorirea imperioasă ce-o au Arhiereii şi ceilalţi ierosiţi şi clerici, a nu lăsa nefăcute zilnic cele şapte laude, adică a citi obişnuita şi predanisita rînduiala a rugăciunilor cea înşeptită: Miezo-noptica, Utrenia cu ceasul I, ceasul al IlI-lea, al Vl-lea cu prîn'-zînda, ceasul al IX- lea, Vecernia şi Dupăcinarea. Iereii şi clericii care nu citesc urmarea arătată, se supun la mari certări. Aceasta se arată din înfricoşata istorisire de mai jos din vremea Prea Sfinţitului Sofronie, Patriarhul Ierusalimului.
în anii acestui Patriarh, a murit un Cuvios şi mare bărbat cu viaţa, numit Evtropie. Vrînd Patriarhul să-l îngroape la mormintele cele obşteşti ale Bisericii celei mari din Ierusalim, au găsit acolo douăzeci de trupuri întregi şi nedeslegate (neputrezite). Necu-noscînd ale cărora au fost acestea, au făcut cu toţii priveghere. Patriarhul şi toată Biserica, s-au rugat lui Dumnezeu, să li se descopere cele pentru ei. Atunci Bunul Dumnezeu a deschis gura unuia din adormiţii aceia, care a zis: „Noi am fost oameni sfinţiţi şi clerici, însă defăimînd predanisita urmare a Laudelor lui Dumnezeu pentru îngrijiri lumeşti, am căzut în afurisanie nedeslegată". Patriarhul intrebînd, a aflat că 20 de ani nu-şi citiseră rînduiala. Atunci toti acei sfinţiţi clerici, împreună cu Patriarhul, s-au făcut chezaşi ca sa  împlinească ei rînduiala acelor douăzeci de ani. După aceasta, indata s-au dezlegat trupurile lor.
Pravila acestei citiri a celor şapte laude nu numai cei biseri-C E S T I   sînt datori a o împlini; ci şi mirenii. Cei care ştiu carte, trebuie a şi le citi singuri, iar cei care nu ştiu carte sînt datori a le asculta. Dacă David, împărat fiind, şi încă în legea veche, şi aceasta n-0 părăsea, precum însuşi zice: „De şapte ori în zi Te-am lăudat pe Tine" (Ps. 118
164); cu cît mai mult noi creştinii trebuie a o împlini aceasta? De nu vor putea de şapte ori, Sfinţii Apostoli poruncesc  în Aşezămintele  lor, zicînd  Episcopului: „Porunceşte  poporului şi sfătuieşte-1  a îndesi la Biserică, dimineaţa şi seara, in fiecare zi, şi nicidecum a lipsi, ci să vină neîncetat" (Subînsem-n a r e a  din Pidalion, fila
311).
Cele şapte laude făcute zilnic cu credincioşie, în duh şi în ade-v a r  (Ioan 4  23—24), sînt în Sufletele celor ce le fac aşa, un cande-l a b r u   luminător, asemănător candelabrului din Cortul şi din Temp l u l  Sfînt, care ardea zilnic, luminînd înaintea lui Dumnezeu, aşa cum l-a văzut şi iluminatul Prooroc Zaharia (Eş. 25 31—40; 27 20 21; Lev. 24 1-4; Num. 8 2 ;  2 Parai. 13 1 1 ;  Zah. 4 ;  3  9 ;   A p c  1 12; 4 -5; 5 6), asemenea cerului solar cu cele şapte planete luminatoare în univers. Astfel, fiecare să ne silim a avea zilnic citite sau măcar ascultate cele şapte laude, spre a ne folosi vremelnic si veşnic.

79)    Cînd n-am putut lua parte la cele şapte laude şi la Dumnezeiasca Liturghie în Sf. Biserică, stînd acasă, ori cu vitele la păscut, nu m-am rugat lui Dumnezeu in acel timp al Sfintelor Slujbe?
80)    Am hulit Biserica lui Dumnezeu şi am oprit şi pe alţii a merge şi a se ruga într-nsa?
81)    M-am făţărnicii * cu dreapta credinţă şi vieţuirea creştinească după Dumnezeu, pe cînd în realitate eram potrivnic dreptei credinţe ?

* FĂŢĂRNICIA. Cei caie îşi schimbă cuvîntul şi purtările după împrejurări, sînt asemenea Cameleonului (un soi de şopîrlă din ţările calde: Africa..:), care are proprietatea a-şi schimba culoarea pielii, adică un fel de Cameleoni. Aceia sînt şi asemenea lupilor, care îşi schimbă părul dar năravul ba. Lupi bătrîni. . . lupi îmbrăcaţi în piei de oi... (Mt. 7 15), lupi răi, care nu cruţă turma lui Hristos (F. Ap. 20 29).
ÎNŞELÎND S-AU ÎNŞELAT. Chosroes, regele Persiei, nu avea nici un sfetnic, care -să-i spună adevărul. Toţi îl linguşeau. Auzind că este un bătrîn, cu numele Elaim, care spune tot adevăiul, îl cheamă împreună cu nouă servitori credincioşi ai săi, şi le zise ca să spună drept ce cred ei despre el. Ca răsplată le făgădui cîte un baston împodobit cu pietre scumpe. Cei nouă îl lăudară, nu-mindu-l cel mai mare erou al istoriei. Regele le dădu la fiecare bastonul făgăduit. Bătrînul Elaim însă nu răspunse nimic. Atunci regele îl întrebă de ce tace. El zise: „Maiestate, linguşirea se poate cumpăra cu bani, dar adevărul nu!" Atunci regele îl rugă să-i spună adevărul ce gîndeşte despre el. „Iată ce gîndesc — zise Elaim -sînteţi stăpînul şi regele meu, totuşi, sînteţi numai un om muritor ca şi mine! Sînteţi însă pus rege pentru fericirea supuşilor". Acest răspuns plăcu toarte mult regelui. Lui nu-i dădu baston împodobit, ci îl făcu prietenul său.
A doua zi veniră cei nouă şi întrebîndu-i regele dacă sînt mulţumiţi cu bastonul dăruit, ei răspunseră: „Da, însă Maiestatea voastră v-aţi înşelat, crezînd că sînt pietre bune, pe cînd ele în realitate nu sînt decît nişte pietre false". „Ba nu m-am înşelat — le zise regele — ştiam eu că pietrele nu sînt bune, dar v-âm dat răsplată aşa cum mi- aţi spus şi voi adevărul. Voi m-aţi înşelat cu laudele şi linguşirile voastre, prin urmare, v-am înşelat şi eu" (D.C.
215).
„Nimic nu strică mai mult — zice feric. Ieronim — moralitatea oamenilor ca lauda şi linguşirea. Limba linguşitorului păgubeşte mai mult decît sabia prigonitorului, fiindcă sabia produce rană numai în trup, dar linguşirea omoară Sufletul". Şi în alt loc zice: „Nu cad sub pedeapsă numai cei ce au comis păcate grele, ci şi cei ce le laudă şi încă aceştia trebuiesc pedepsiţi mai aspru".
„Linguşitorul — zice Sf. Grigore — ştie să dea nume frumos oricărui păcat! Pe risipitori îi numeşte darnici, pe zgîrciţi cruţători, pe desfrînaţi' veseli şi politicoşi, pe încăpăţînaţii tari de caracter, pe îndărătnici stăruitori, pe flecari vorbitori şi mîndria tăcută chib-zuire adîncă".

82) Am stat şi m-am sculat de la masă fără rugăciune şi fără binecuvîntare ? Stînd la masă, am mîncat cu lăcomie şi peste rînd, am vorbit deşertăciuni, am făcut hasmodii, necuviinţe şi alte neorînduieli? (z)



z) Cei ce nu se închină cînd stau şi se scoală de la masă sau de la cină, cad sub blestem şi anatemă. „Cine se va scîrbi de binecuvântarea mesei şi nu va îngriji (a-şi face rugăciunea ce se cuvine la şederea şi scularea de la masă) ci va zice că rugăciunea se cade (a o face) mai înainte de gustarea mesei, unul ca acela să fie anatema. Cînd la chemarea mesei oricine se va aduna şi nu va fi acolo Preot să binecuvînteze masa, de va fi un bătrîn sau altcineva care va şti carte (ori va şti şi rugăciunile mesei pe de rost), unii ca aceia intîi să facă rugăciune şi după aceea să şadă să mănînce" (P.B.G. p . 105 (61); vezi şi pp. 263—269, din această carte).

83)      Am zis că adventiştii fac bine cînd serbează Sîmbăta în locul Duminicii? ( x )

x) Sîmbăta, întrucît a fost ziua Domnului în Vechiul Testament, are o cinste mai deosebită, faţă de cele cinci zile ale săptămînei, afară de Duminica. „Nu se cuvine creştinilor a iudaisi şi a serba Sîmbăta, ci a lucra în această z i ; Duminica va avea întîietate şi se va serba de creştini după putinţă. Iar dacă se vor afla iudai-zanţi, să fie anatema de la Hristos" (Laod. 29).
Duminica este ziua Domnului. „Dacă vreun cleric, sau laic s-ar afla postind în ziua Duminicii, sau Sîmbăta
— afară numai de una (cea a Patimilor) — clericul să se caterisească iar laicul să se afurisească" (Apost. 64). Duminica o ţinem însă pentru învierea Domnului din morţi, ca pe o zi de bucurie, în care nici genunchii nu se pleacă (Sf. Petru, 1 5 ) . Obiceiul şi cuviinţa cere de la noi să cinstim orice Duminică şi a o serba, pentru că în această zi Domnul nostru Iisus Hristos ne-a dăruit învierea cea din morţi, pentru care în sfinţitele. Scripturi s-a numit întîia, ca una ce este începătură a vieţii noastre; tot aşa s-a zis a opta, ca una ce este covârşitoare sabatismului iudeilor (Teofil, 1; Sin. VI ec. can. 55, 56; Gangra 1 8 ; Laod, 29, 49, 5 1 ) . Sîmbăta e înlocuită cu Duminica (vezi şi p. 3 1 1
— 3 1 3 din această carte).

84)      Am crezut şi ţinut la calendarul vechi mai mult decît la Dumnezeu şi învăţătura Sfintei Biserici Ortodoxe? A m  susţinut stilul vechi,   minciuna în locul adevărului, am nesocotit hotărîrea Sf. Sinod cu îndreptarea calendarului şi am lucrat vrăjmăşeşte: cu gîndul, cu cuvîntul, cu fapta, activînd în a învrăjbi şi pe alţii la neascultare şi luptă demonică împotriva dreptei hotărîri a Sf. Biserici? Am ascultat minciuno-
învăţăturile calendariştilor(y) hulind c ă :  Sf. Biserică e spurcată, că Preoţii s-au papistăsit, că nu mai au
D a r . . . şi alte ponegriri demonice?

y) Calendariştii despărţindu-se de Biserica lui Dumnezeu, răs-vrătindu-se contra Ei şi neascultînd hotărîrile Sfîntului Sinod cu îndreptarea calendarului drept după calendarul Sf. Sinod I ec. din Niceea şi calendarul ceresc (cu echinocţiul sau egalitatea zilei cu noaptea la 21 Martie şi 21 Septembrie), drept aşa cum era pe vremea Sfinţilor 318
Părinţi ai Sinodului I din Nicheia, sînt schismatici, în afara sînului Ei (Mt. 12 30; Gangra 5;20; 6). Cei care dinti- înşii vor dori a reveni în Biserica lui Dumnezeu, trebuie, a se supune cuvenitei canonisiri vindecătoare a apostaţilor.

DREAPTA CREDINŢĂ ORTODOXĂ ŞI CALENDARUL. Albiturile totdeauna resping negrul, lumina depărtează  întunericul  şi adevărul  minciunăriile.  Văzînd  cum  unii  dintre  creştinii  noştri  Ortodocşi,  din  cauza necunoştinţei adevărului s-au smintit pe chesl ia îndreptării calendarului în anul 1924 cu 1 = 14 Octombrie, dînd naştere la multe infernalftăţi, revolte contra aerului şi a Sfintei Biserici, batjocori, discreditări, vărsări de sînge, ba chiar şi ucideri, sminteală mare, care şi azi cloceşte în capetele unora, m-am văzut şi eu silit să arăt celor nelămuriţi în dreapta credinţă şi care o confundă pe aceasta cu calendarul, cîteva lămuriri cu privire la precizia calendarului ceresc şi scăderile mai mari ori mai mici ale calendarelor făcute de oameni. Mai întîi de toate, este ştiut tuturor luminaţilor creştini şi creştine din Sf. Biserică Ortodoxă, că: credinţa şi calendarul nu sînt tot una, cum cred stiliştii; ci una-i Credinţa Ortodoxă Creştină şi cu totul alta-i calendarul Iulian.
Credinţa în Dumnezeu este pusă de Creator în om de la crearea lui pe pămînt. După ce omenirea în decursul mileniilor, prin depărtarea de Dumnezeu s-a cufundat din ce în ce tot mai groaznic în infernalul întuneric al idolatriei, precum adeveresc Dumnezeeştile Scripturi, istoriile, Vieţile Sfinţilor, etc, focul sfînt al credinţei în Dumnezeu a fost readus şi pus iarăşi în fiinţa omenirii, dornică de mîntuire, de către însuşi Dumnezeu-Cuvîntul, Care S-a întrupat Jertfit şi Proslăvit pentru mîntuirea lumii. După Dînsul acest foc sfînt al credinţei a fost, este şi va fi conservat în Biserică, în fiinţa oamenilor, de urmaşii Mîntuitorului: Apostolii, Ierarhii, Preoţii şi Dascălii luminaţi ai Bisericii Ortodoxe de răsărit. Fiecare creştin este dator a-şi aprinde, conserva şi dezvolta pe altarul fiinţei sale cît mai mult „focul Divin" al dreptei credinţe în Dumnezeu, unit cu nădejdea şi dragostea desăvîrşită în El, Care-I
.Izvorul tuturor bunătăţilor şi fericirilor noastre vremelnice şi veşnice. „Fără credinţă — zice Apostolul — nu este cu putinţă să fim plăcuţi lui Dumnezeu, că trebuie ca cei ce se apropie de Dumnezeu să creadă că El este şi că El răsplăteşte pe cei ce-L caută în adevăr" (Evr. 1 1 6—40; 1 2 ; comp. 1 Tim. 1 19; 3 9 ;ş.a.). Credinţa aceasta trebuie însoţită de fapte bune (Iac. 2 24 —26), fiindcă numai astfel foloseşte pe cei ce o au.
Noi Creştinii Ortodocşi, credem cu inimă şi mărturisim cu gura, un Dumnezeu în Trei Feţe: Tatăl, Fiul şi Duhul Sfînt, Treimea cea de o Fiinţă şi nedespărţită. Credem în o unică, Sfînta, sobornicească şi apostolească Biserică Creştină Ortodoxă şi mărturisim
un Sfant Botez întru iertarea păcatelor, aşteptînd învierea morţilor si viata veacului ce va să fie, amin (Vezi
„Simbolul Credinţei" şi e x p l i c a t i a  lui în M.O. o.c.p.I; cărţile teologice, şi de autor). îndoirea in dreapta credinţă şi mai ales necredinţa, sînt păcate groaznice c o n t r a  ei, care prăbuşesc în iadul vremelnic şi veşnic pe cei ce bolesc de aceasta (Evr. 10 38; Ape 3 18).
C alendarul este cu totul altceva decît dreapta credinţă, prin care se mîntuieşte omenirea. Noi oamenii avem două feluri de calen-dare. Primul calendar adevărat, desăvîrşit şi foarte bun, este calen-darul cerului, care este făcut de A-tot-Puternicul şi A-tot-înţeleptul D u m n e z e u :  soarele, luna, stelele cu alergarea lor rapidă şi precisă   in nemărginitul spaţiu al cerului. Aceasta ne-o adevereşte şi Dum-nezeeasca Scriptură, zicînd: „Dumnezeu a zis: Să se facă lumină-tori pe întinsul cerului, ca să se despartă ziua de noapte şi să slu-jeasca de semn pentru timpuri, zile şi ani. . . Şi Dumnezeu făcu cei doi luminători mari. Pe luminătorul cel mare — soarele — ca să stapanească ziua, şj pe luminătorul cel mic — luna — ca să stăpî-neasca noaptea, şi făcu stelele, pe care le-a pus Dumnezeu pe tăria cerului  ca să lumineze pămîntul, să cîrmuiască ziua şi noaptea, şi sa despartă lumina de întuneric. Şi Dumnezeu a văzut că lucrul (calendarul) acesta e bun" (Fac. 1 14—19; comp. 2 Lege 4 19; P s    73 16-17; 135 1 - 9 ; 103 79-24; Iov 38 4-10).
Din vremile cele mai străvechi, s-au format felurite calendare primitive, după mişcarea acelor luminători ai cerului, care, prin mersul lor pe cer, hotărît de Dumnezeu, împărţesc vremea precis: in zile, luni şi ani. Unii dintr- înşii, precum şi Evreii (în vremea Patriarhilor lor) în primele vremuri ale formării lor ca popor pe pamînt, îşi făceau calendare primitive, d.p.: de la un seceriş la altul, de la o coacere a fructelor la alta, etc. în cursul vremurilor, dupa ce s-au mai cultivat, şi-au făcut calendrele lor după lună şi soare. Astfel, omenirea a avut patru feluri de calendare:
1 ) calen- darul de la un seceriş la altul sau de la o coacere a tructelor al alta; 2 )  c a l endarul lunar; 3) calendarul solar; 4) calendarul luni-solar. Primul calendar a fost folosit de Evrei în vremea patriarhilor: Avraam, Isaac,. Iacob,
cei 12, poate şi a popoarelor cu care erau în l e g a t u r a . Al doilea calendar a fost folosit de "Greci, Evrei, în pre- z e n t  de mahomedani. Al treilea (calendarul Iulian) de Egipteni, Babilonieni, Romani şi de noi, popoarele creştine, şi al patrulea de Evrei. Calendarele acestea, făcute de oameni după calendarul făcut de Dumnezeu pe cer, erau, mai mult sau mai puţin, greşite faţă de calendarul cerului, după cum au fost şi ei mai puţin sau mai multişor învăţaţi. Astfel, unele calendare aveau cîte zece luni a  cîte 30 şi 31 zile = 304 zile anual, la care se vedeau .siliţi a adăoga l a fiecare an cîte două luni a cîte 30 zile. . . Alţii aveau calendarul
lor cu cîte 354 zile într-un an, pe care îl îndreptau anual, totuşi, adăogînd cîte 11 zile ori cîte o lună la al treilea an. Alţii aveau calendarul anual de 12 luni a cîte 30 de zile, adică 360 zile, dar pe care se vedeau siliţi de echinocţiile prirnăverilor şi toamnelor a-1 îndrepta, adăogînd cîte 5 zile anual, şi mai tîrziu, la fiecare ciclu de 4 ani, încă cîte o zi, pentru a-l apropia de exactitatea calendarului ceresc, precum vom vedea mai jos.
Din aceasta reiese clar că, eonfuzia babiloniei existentă în capetele bolnave de stilism, este o prăbuşire în besna necunoştinţei, căci dreapta credinţă  şi calendarul nu sînt una şi aceiaşi; ci, una-i dreapta credinţă care mîntuieşte Sufletele, şi alta-i' calendarul, care, ca şi ceasul, orientează pe om -asupra vremii, în anii şi zilele vieţii lui.

CALENDARUL FĂCUT DE PĂGÂNI FOLOSIT ŞI DE CREŞTINI. Iisus Hristos Dumnezeu-Cuvîntul şi urmaşii Săi, s-au ocupat de credinţa, luminarea şi sfinţirea oamenilor; iar de măsură-
toarea vremii s-au ocupat în cursul vremilor: magii, astronomii şi alţi învăţaţi ai lumii. Deci, una este credinţa şi alta-i calendarul. Acestea nu au a face una cu alta. Credinţa cu calendarul nu sînt tot una, aşa cum nu sînt tot una vremea zilelor şi a nopţilor cu ceasornicul ce-o măsoară; ştofele şi orice lungime cu metru măsurător; lichidele cu litrul, decalitrui, ;tc. cu care se măsoară; cerealele, alimentele şi feluritele articole sau lucruri, cu greutăţile (kilograme, etc.) cu care se cîntăresc; curentul electric cu voltmetru; presiunea aerului cu manometru; distanţele drumurilor parcurse de autovehicule cu kilometrajul; căldura şi frigul cu termometrul... Deci, cei care susţin prosteşte că această măsurătoare este însăşi credinţa, formează o ruptură, schismă, erezie. Asta-i o lucrare anti-creştinească şi neomenească.
Cum am mai văzut, calendarul este un fel de măsurătoare a timpului. Precum distanţele se măsoară cu metrul... aşa timpul zilelor şi al nopţilor se măsoară cu ceasul; iar timpul anilor se mă-
soară cu calendarul. Deci, calendarul, ca şi ceasul, este un fel de metru al timpului. Calendarul făcut de filosoful  păgîn  Sosigene  din  Alexandria,  la  ordinul  împăratului  păgîn  Iulian,  după  calendarul  îndreptat  al Egiptenilor, calendar de origine păgînă, a fost adoptat şi de Biserica Creştină, care în începutul activităţii ei a avut grija credinţei nu a măsurării vremii sau a calendarului. Mîntuitorul nostru Iisus Hristos venind în lume ca s-o mîntuiască, n-a învăţat lumea despre un calendar ori altul, pentru că nu calendarul sau măsurătoarea mai bună ori mai greşită; ci vieţuirea bună, cu cre-dincioşie după plăcerea lui Dumnezeu mîntuieşte pe cameni. Aceasta ne-o adeveresc Sfintele Evanghelii. Tot astfel a lucrat şi Biserica
Lui în cursul primelor trei secole. Deci, nu Biserica a făcut măsură toarea timpului, adică calendarul Iulian; ci ca liumai l-a primit aşa cum era el făcut de Sosigene după calendarul Egiptenilor, pu-nînd apoi în zilele lui treptat, creştineştile sărbători, fixe şi variabile.
Sfinţii Părinţi ai Soborului I din Nicheia (325 d. Hs.) se ocupă ceva mai de "aproape de calendarul îndreptat de Sosigene, fără a micşora cîtuşi de puţin prestigiul Bisericii. Văzînd ea echinocţiul calendarului Iulian a rămas în urmă cu trei zile, adică dela 24 Martie, cum era făcut de Sosigene, filosoful păgîn, la 21 Martie, au fixat echinocţiul la această dată.
Se ştie de toţi că noi zicem că a trecut un an, atunci cînd a trecut o primăvară, o vară, o toamnă şi o iarnă. Cînd ieşim din iarnă şi intrăm în primăvară, ziua cea mică de iarnă se tot măreşte. Vremea cînd ziua se face tot aşa de mare ca şi noaptea, se numeşte echinocţiu sau isimerie. Sînt două eehinocţii: unul de primăvară şi unul' de toamnă. învăţaţii care socotesc mişcarea vremii, au aflat că numai atunci poţi ştii bine cîtă vreme este într-un an, cînd ştii cîtă vreme a trecut de la un echinocţiu de primăvară (sau şi de la unul de toamnă) pînă la celălalt. Astfel, s- a" aflat că anul ceresc (anul pe care îl măsurăm cu ajutorul soarelui de pe cer) nu ţine, 365 zile şi 6 ceasuri, cum zicea  calendarul  Iulian,  ci  365  zile,'  5  ceasuri,  48  minute,  45  secunte  şi  98  sutimi  de  secundă.  Deci,  anul calendarului Iulian e mai mare decît anul ceresc cu 11 minute, 14 secunde şi două sutimi de secundă. Cu alte cuvinte, calendarul Iulian ne înfăţişează un timp ma lung decît cel adevărat. Soarele a venit la echinocţiu după 365 zile, 5 ore, 48 minute, 45 secunde şi 98 sutimi de secundă; dar noi, după calendarul Iulian, trebuie să ; mai întîrziem încă 11 minute, 14 secunde şi două sutimi de secundă, şi de abia atunci să socotim că a venit soarele din nou la echi- nocţiu, adică să socotim că a trecut un an. Trebuie să mai întîrziem noi (după calendarul Iulian), dar soarele nu mai întîrzie. Şi aceste întîrzieri ale calendarului Iulian, chiar de la început, sporesc mereu în curgerea anilor. De unde
înti-un an, întîrzierea e numai de 11 minute şi ceva, după 123 de ani ea ajunge să fie de o zi întreagă; după 1230 de ani, de 10 zile; după 1599 de ani de 13 zile, şi aşa mai departe.
Acest neajuns al calendarului Iulian a fost văzut şi de către Sfinţii Părinţi de la Nicheia. Dovadă este faptul că, în loc să socotească zi de echinocţiu pe aceea care o arată calendarul Iulian, adică ziua de 24 Martie, căci în acea zi fusese echinocţiul pe vremea lui Sosigene, ei au mutat echinocţiul calendarului Iulian în ziua de 21 Martie, căci în această zi cădea echinocţiul calendarului ceresc pe vremea lor (Adevărata Ortodoxie şi Calendarul, p. 6—7).
Precum Biserica Creştină, în primele veacuri, adeseori transforma unele capişti idoleşti şi locaşuri publice păgîne, în Locaşuri Sfinte (scoţînd idolii şi mobilele păgîne din ele şi aşezînd în locul lor: Altar, Catapeteasmă, Icoane, străni, etc), tot aşa Biseiica a adoptat calendarul de care se foloseau păgînii, scoţînd dintr-însul sărbătorile lor păgîneşti şi punînd treptat în locul acelora Duminicile, praznicile împărăteşti şi Sfinţii mari şi mai mici, aşa cum îi vedem şi-i prăznuim şi noi în cursul anului. Astfel, calendarul creştin este asemenea unui cuier cu 365 de cuie, în care sînt atîr-nate însemnări cu prâznuirile Duminicilor, praznicilor împărăteşti şi sărbătorile Sfinţilor de peste an. Calendarul este asemenea unui palat cu 365 de camere, avînd fiecare în parte, sărbătoarea unuia sau a mai multor Sfinţi, fiecare cu slujba şi istoria vieţii, faptelor şi învăţăturilor sale edificatoare creştinilor, care îi serbează în duh şi adevăr după plăcerea lui Dumnezeu şi a aleşilor Lui.
Calendarul acesta făcut de oameni (învăţaţi păgîni în cursul vremurilor), precum am văzut, nefiind făcut precis după calendarul cerului, a rămas în urmă la fiecare 123 de ani cu cîte o zi. Astffel, de la alcătuirea lui de filosoful păgîn Sosigene (46 a. Hs.) pînă în | vremurile Sfinţilor Apostoli, calendarul a rămas cu echinocţiu de Ia 24
Martie, unde fusese fixat, la 23 sau 22 Martie (Pidalion, o.c fila 9). în vremea Soborului I din Nicheia cel de a toată lumea, s-a aflat de către cei 318 Sfinţi Părinţi şi învăţaţii vremii aceleia, că echinocţiul calendarului Iulian se pogorîse de la 24 Martie şi Septembrie, unde fusese fixat de Sosigne, la 21 Martie şi Septembrie. Şi dînşii l-au lăsat şi fixat la acea dată.
în cursul vremii, de la Sinodul Nicheian pînă în secolul XVI-lea, papa Grigore al XIII-lea, văzînd că echinocţiul rămăsese de la 21 Martie la 11 Martie, a însărcinat pe învăţatul astronom Lilie să întocmească o îndreptare a calendarului Iulian. Acest Lilie, dimpreună cu alţi învăţaţi ai vremurilor acelora, au cercetat şi îndreptat calendarul, readucînd echinocţiul de la 11 Martie şi 11 Septembrie, unde rămăsese, la 21 Martie şi 21 Septembrie, unde era fixat în vremea Sinodului I ecumenic din Nicheia (Pidalion, fila 8). Calendarul astfel îndreptat de Lilie şi învăţaţii apuseni, a fost introdus de papa Grigore al XIII-lea în întreaga biserică apuseană la anul 1582. Deşi acest calendar a fost întocmit mai binişor decît calendarul Iulian, totuşi, nu l-au putut întocmi exact după calendarul făcut de Dumnezeu; ci cu oarecare scăderi mai mici. Astfel, 400 de ani, după calendarul Grigorian, sunt mai lungi cu 6 ceasuri decît 400 de ani cereşti. Deci, după 3600 de ani, calendarul Grigorian rămîne în urmă cu o zi, la 7200 de ani cu două zile, ş.a.m.d. Papa Grigore a poftit Biserica iăsăriteană a-şi îndrepta
si ea calendarul. La această invitaţie, între altele, Patriarhul Ere-mia II-lea (1583 d.Hs.) răspunde că îndreptarea  Calendarului  este  un  lucru  bine  plăcut  lui  Dumnezeu;  însă  nu  poate  primi  calendarul  Grigorian, deoarece nu are înţelegere cu celelalte Biserici orientale, s i  apoi s-ar produce turburări printre credincioşii de sub conducerea sa. în acelaşi an Sinodul Ortodox convocat de Patriarhul Eremia in Constantinopol, pronunţîndu-se, a rămîne tot după calendarul Iulian, zice: „Este drept, că calendarul Iulian are scăderi, dar nici cel Grigorian nu e lipsit de scăderi" (Dr. C. Popovici, şi Episcopul Melhisedec în scrierile lor).
Biserica Ortodoxă a mers mai depaite tot după calendarul Iulian neîndreptat. Către sfîrşitul secolului al XVIII-lea, cînd luminaţii Monahi ai Sfîntului Munte Athos: Agapie şi Nicodim (cam 1805), alcătuind „Pidalionul", au aflat, după socoteala lor, că echinocţiul rămăsese de la 21 la 11 ori şi 10 Martie şi Septembrie, precum arată ei în tîlc can. 7 Apostolic (Pidalion, o.c fila 9). Deci, contrar susţinerei calendariştilor (dintre care unii cred că calendarul Iulian ar fi pogorît cu hîrzobul din cer, sau că este făcut de însuşi Dumnezeu), după mărturia Pidalionului, cu care ei se laudă, vedem clar că treptat, treptat, echinocţiul a rămas în urmă şi deci, trebuia îndreptat, ca orice lucru omenesc făcut cu scăderile lur. Menirea Bisericii a fost, este şi va fi pururea, cît va fi lumea, aceasta, de a îndrepta ce-i strîmb, a netezi cele colţuroase şi a readuce pe fiii săi de la neadevăr la Adevăr. Deci, şi chestia calendarului deviat de la Adevăr la neadevăr trebuia îndreptat, adică readus la Adevăr, la echinocţiul din 21 Martie şi Septembrie, unde a fost fixat şi de Sfinţii Părinţi ai Sinodului I ecumenic din Nicheia.

85) Am botezat şi cununat a doua oară pe cei botezaţi şi cununaţi de Preoţii- Bisericii, care slujesc după calendarul îndreptat drept după calendarul Sf. Sinod I din Nicheia şi calendarul ceresc cu echinocţiul la
21 Martie şi la 21 Septembrie? (Pidalion, fila 7-9). Vezi „Oglinda Duhovnicească", pp. 233 - 264; 1321-1410, de autor!
Am crezut şi vieţuit anticreştineşte, încît s-a hulit Numele lui Dumnezeu şi dreapta credinţă, de eterodocşi, prin mine?

Si aici Sufletul fiind cercetat cu deamănuntul şi aflîndu-se în multe locuri vinovat, dacă are fapte bune, îngerii plătesc din acelea pentru el, şi aşa merg .înainte pe calea cerească.


PEDEPSELE LENEŞILOR, NEGLIJENŢILOR ÎN IAD.
 După nişte istorisiri a celor vechi, creştinii şi creştinele care se lenevesc a merge la Sf. Biserică în Duminici şi sărbători, ba unii chiar dorm în timpul oficierei Dumnezeeştilor Liturghii, au fost văzuţi în iad zvîrco-lindu-se pe nişte paturi de foc, împleticiţi ca de nişte şerpi groaznici de limbile de foc ale iadului arzător; iar cei care s-au lenevit a se scula înaintea Preoţilor Bisericii cînd veneau de la Slujbă, au fost văzuţi stînd pe scaune de foc, pe care se chinuiau cumplit. Cei care cinstesc pe Preotul lui Dumnezeu, pe Dumnezeu cinstesc şi se vor cinsti de El; iar cei care nu cinstesc pe Preotul lui Dumnezeu, pe  Dumnezeu nu-L cinstesc şi cad în osîndă (Is. Sir. 7 32—35; 1 Tim. 5
77; Lc. 10 16;). Să părăsim lenea şi neglijenţa care ne îmbrîn-cesc în iad, şi să ne îngrijim şi hărnicim în împlinirea îndatoririlor noastre duhovniceşti, pentru a redobîndi statornica fericire vremelnică şi veşnică.
Amin!
Dimineaţa unei zile
Tinereţea unei vieţi, îndoit în fiecare, Poţi munci şi poţi să-nveţi.
Cei ce înţeleg acestea, Prind sorite bătrîneţi!