Mă doare inima că nu pot face mai mult pentru acest popor, căci şi eu sunt os din oasele lui şi carne din carnea lui. Aceasta a fost pricina, acesta a fost motivul care a făcut să mă hotărăsc să lupt până la sacrificiu, de a pune în mâna celor dornici cartea sfântă.(Protos. Nicodim Mândiță)
Voi încerca să scot în evidenţă, prin personalitatea marcantă a Părintelui Nicodim Măndiţă, rolul zdrobitor pe care îl are cartea, cititul, literatura religioasă în viaţa creştinului, dar şi în marea şi sfânta misiune a preotului, ca păstor de suflete.
Încep prin a portretiza pe scurt viaţa acestui mare duhovnic şi scriitor al românilor creştini, Protosinghelul Nicodim Măndiţă, iar mai apoi voi prezenta misiunea importantă pe care a întreprins-o acesta prin intermediul cărţii.
Chiar Părintele Nicodim povesteşte crâmpeie din viaţa sa anchetatorilor în anul 1964: „Sunt născut la 28 octombrie 1889, în satul Buneşti- Argeş. În perioada 1896-1901 am urmat cursul elementar în satul Buneşti(…) şi am terminat cinci clase elementare. După ce am terminat cursul elementar, am rămas la părinţi în satul Buneşti şi m-am ocupat cu agricultura până în anul 1911, când am fost încorporat pentru a satisface serviciul militar. Părinţii mei au posedat şase pogoane de pământ şi au avut 11 copii, dintre care unii au decedat de mici şi au rămas numai patru.”[1]
„În anul 1911 am fost încorporat la regimentul 6, artilerie Piteşti, transferat la o altă unitate de obuziere la Bucureşti, de unde am revenit la unitatea de mai sus, până în toamna anului 1912(…) Apoi am participat la Campania din Bulgaria, unde am primit gradul de brigadier-caporal(…).
În anul 1914 m-am angajat în Divizionul 1 artilerie cu gradul de sergent-instructor, funcţie în care am rămas până în anul 1917, când mi s-a luat gradul de instructor şi am rămas în continuare cu gradul de sergent, până la sfârşitul anului 1919, când am plecat din armată.
Am fost decorat cu trei medalii, dintre care îmi amintesc că se numeau «Crucea», «Bărbăţie şi credinţă» şi încă una a cărei denumire nu o mai ştiu. Aceste decoraţii le-am primit pentru fapte de arme, participând la luptele de la Târgu-Ocna.”[2]
„La începutul anului 1920 m-am călugărit la Mănăstirea Schitul Măgura din oraşul Târgul Ocna, unde am fost hirotonit Preot. În anul 1921, după ce am fost făcut Preot, am fost trimis în această calitate prin mai multe localităţi ca: Vâlcele, în apropiere de Târgu Ocna, Schitul Frumoasa jud. Bacău, Mănăstirea Giurgeni jud. Neamţ, în comuna Pâclişa jud. Alba, Hăşmaşul Ciceului, Leurda Gârboului şi Simişna jud. Cluj.
În toamna anului 1933 am venit la Mănăstirea Agapia, jud. Neamţ, unde era călugăriţă sora mea, Măndiţă Maria, şi am rămas în calitate de Preot şi apoi Protosinghel, până în anul 1945, când am fost transferat în aceaşi calitate la Mănăstirea Văratecul. La această mănăstire am rămas până la sfârşitul anului 1961, după care am fost transferat din nou la Mănăstirea Agapia unde sunt şi în prezent în calitate de Protosinghel”( Spicuiri din Procesul Verbal de anchetă, din 17 august 1964)[3].
„După ce am primit darul preoţiei, un gând îmi şoptea să nu primesc nici un ban de la mireni, pentru serviciile făcute, căci monahul trebuie să trăiască în sărăcie. Dar alt gând m-a convins că aşa ceva nu îi bine, deoarece ceilalţi preoţi(cu familie) care de obicei primesc bani de la credincioşi pentru serviciile făcute, vor fi dispreţuiţi de popor; iar pe mine mă vor lăuda. Şi aşa am renunţat la primul gând, dar am hotărât în inima mea, ca orice ban voi primi de la credincioşii creştini pentru serviciile făcute, să cumpăr cărţi sfinte sau să tipăresc şi tot lor să le dau. Şi aşa am socotit că e mai bine şi pentru mine şi pentru ei(…) De la cine mi-a dat, am primit cât mi-a dat, iar de la cine nu mi-a dat, nu am cerut.”[4]
În zilele de Duminică şi sărbători, în poieni cu iarbă verde şi aer plăcut, făcea Părintele Nicodim piese religioase cu: Proorocii, Apostolii, Sfinţii Părinţi, cârcimarul şi baba vrăjitoare, Nae Ciocan şi piesa cu Sfânta Cruce; iar iarna cu magii veniţi la Betleem şi închinarea lor Pruncului Iisus şi uciderea pruncilor de către Irod. Iarna cu această piesă a Magilor mergea pe la casele oamenilor vreo două săptămâni de la Naşterea Domnului şi pâna după Botezul Domnului, nu numai în satul Schitu-Frumoasa, ci şi în satele vecine, ba chiar şi în judeţele vecine, până departe.
Gheorghe Ionescu spune despre el: „Noi, de când l-am cunoscut şi până la bătrâneţe, l-am văzut culcându-se târziu şi sculându-se dis-de-dimineaţă, odată cu cântecul păsărelelor. Cum se trezea din somn nu mai stătea o clipă în pat, şi sculându-se dădea Slavă lui Dumnezeu, făcând trei închinăciuni la Sfintele Icoane. Apoi se îmbrăca cu reverenda, deschidea toate geamurile de la cameră, oricât ar fi fost de rece, mergea desculţ prin roua sau bruma de pe iarba din livadă. După ce făcea mai multe ture, se întorcea în cameră, punea apă într-un lighean mare şi dezbrăcându-se până la mijloc, se spăla, dând cu un prosop de cânepă şi pe spate. Se spăla în fiecare dimineaţă pe dantură, cu periuţă şi cu pastă, după care se îmbrăca, şi timp de o oră şi jumătate sau două, îşi făcea în livadă pravila şi numărul de aţe de închinăciuni. După ce termina, închidea geamurile şi se apuca de lucru timp de câteva ore, adeseori uitând de ora mesei, aducându-i aminte, fie sunetul clopotului, fie sosirea unor credincioşi, ce doreau să se spovedească.
Cu toate că nu era un om lipsit de precauţie şi străin de realitatea timpurilor pe care le trăia, totuşi niciodată nu s-a sfiit şi nu a încetat să lucreze de frica autorităţilor, care erau împotrivă pe toată linia la tot ceea ce făcea dânsul.
Părintele Nicodim a rămas la cele smerite, la cele modeste, care sunt îngăduite monahului care arde de dorinţa de a bineplăcea lui Dumnezeu în toată vremea şi-n tot locul. El era cumpătat nu numai în mâncare şi în băutură, dar chiar şi în vorbire. Dacă cineva îl întreba ceva el nu răspundea imediat, ci făcea o pauză. Fie că în acel timp se ruga lui Dumnezeu să-i dea cuvânt de folos, fie că se gândea la ceea ce s-ar potrivi să răspundă. Deşi era cu faţa veselă şi mereu zâmbind, nimeni nu l-a auzit zicând vreo glumă sau cuvânt deşert sau să râdă cu glas tare.”[5]
De multe ori afirma :„Oare ce-am mai putea face noi ca să putem salva sufletele ce se pierd în întunericul necunoştinţei de Dumnezeu? Mulţi sunt care ar vrea să facă ceva pentru sufletul lor, dar nu stiu. Mulţi sunt care le fac pe cele rele ca pe cele bune. Mulţi sunt care doresc să afle cum să-şi mântuiască sufletul, dar nu au de la cine primi o învăţătură cu adevărat bună. N-are cine să-i îndrume, să le pună în mână cartea sfântă. Poporul nostru creştin e foarte iubitor de adevăr, de dreptate, însă fiecare i-a urmărit numai buzunarul. Dar s-a găsit câte unul, ici-colo, care să-l ajute, să-l sprijine, să-l îndrume spre cele bune cu adevărat. Mă doare inima că nu pot face mai mult pentru acest popor, căci şi eu sunt os din oasele lui şi carne din carnea lui. Aceasta a fost pricina, acesta a fost motivul care a făcut să mă hotărăsc să lupt până la sacrificiu, de a pune în mâna celor dornici cartea sfântă.”[6]
În ziua de 6 ianuarie 1975 a venit la Părintele Nicodim un grup de credincioşi, care auzind că a mai slăbit în putere, au dorit să mai audă din gura lui un cuvânt de întărire sufletească. După ce le-a dat multe sfaturi şi îndemnuri, a făcut o pauză de câteva minute, apoi a zis către ei şi către maicile ce se aflau acolo: „Vă fac cunoscut din vreme că peste şase luni voi pleca de aici la Părintele Vasile şi la Părintele Ioan( doi ucenici de-ai lui răposaţi)”.
Duminică, 6 iulie 1975, a fost ziua în care Părintele Nicodim şi-a dat obştescul sfârşit, la ora trei dimineaţa, după ce s-a împărtăşit cu Sfintele Taine.
La înmormântare sicriul a fost dus de credincioşi, şi nu de monahii, deoarece ar fi spus maica stareţă că Părintele Nicodim a fost al credincioşilor şi nu al maicilor.
A fost înmormântat la Mănăstirea Agapia, simplu, fără aglomeraţie.
Părintele Nicodim iubea îndeosebi rugăciunea, postul şi citirea de cărţi sfinte. Era bun cunoscător al Sfinte Scripturi, în general, şi al Noului Testament, în special, şi le căuta cu o îndemânare admirabilă.
Are scrieri dogmatice, morale, liturgice, istorice, eshatologice.
Cărţile sale sunt foarte bogat ilustrate cu felurite clişee adecvate textului. Subsolurile sunt, de asemenea, foarte bogate, bibliografia folosită fiind din izvoare de specialitate, dar şi din tot ce a stat la îndemâna autorului.
Ca paginaţie opera sa se întinde la aproximativ 16000 de pagini tipărite şi peste 30000 de pagini dactlografiate, în manuscrise. Nefiind scriitor prin formaţie, în opera sa se observă linia progresului, cărţile bune şi folositoare de suflet, considerându-le indispensabile lucrării mântuirii subiective.La Biblioteca Centrală de Stat se găsesc 139 de publicaţii, iar la biblioteca Sfântului Sinod 29 de publicaţii. Biblioteca Academiei Române deţine, de asemenea, câteva publicaţii. Nu s-a descoperit încă lucrarea dactilografiată cu titlul „Privelişti Apocaliptice”. Din informaţii orale s-a aflat că Părintele Nicodim Măndiţă plătise profesori să-i traducă din patru limbi materialul folosit în această lucrare.
Galaction Episcopul Alexandriei şi Teleormanului spune, de asemenea: „Părintele Nicodim Măndiţă, ce se numea pe sine cu smerenie «cel mai mic între monahi», la sfârşitul cărţii Explicarea Sfintei Liturghii, îndemna: «după slujbă, ajunşi acasă, să citim mereu cărţi sfinte, de suflet folositoare, să ne îmbogăţim la minte, să ne facem unii pe alţii dragi, scumpi, buni luminători. Să mângâiem suferinzii şi să fim sprijinitori». Se înţelege de aici cu claritate că scrierile sale sunt citite cu uşurinţă şi de oamenii cu puţină carte, dar şi pe preoţi sau învăţaţi îi încântă, datorită clarităţii cu care tratează subiectele.”[7]
Protosinghelul Nicodim Măndiţă a fost un iscusit apărător al Ortodoxiei şi un călugăr misionar fără egal în monahismul nostru contemporan. Acest neobosit duhovnic purta mare grijă pentru mântuirea tuturor. Pe călugări îi sfătuia să facă ascultare fără cârtire şi să se roage neîncetat. Pe mireni îi sfătuia să muncească cu demnitate pentru pâinea cea de toate zilele şi să vină neîntrerupt la biserică. Pe cei căsătoriţi îi sfătuia să nască copii şi să-i crească în frică de Dumnezeu, combătând cu multă putere divorţul şi avortul. Iar pe tineri îi îndemna să asculte de părinţi, să înveţe carte, să se ferească de beţie şi desfrânare, ca să fie folositori societăţii în care trăiesc.
Pentru intelectualii „subţiri” opera Părintelui Nicodim este destul de greu digerabilă, fiind considerată de unii prea simplistă, chiar puerilă. Dar puţini dintre criticii lui au fost în stare să întoarcă pe calea credinţei un număr aşa de mare de suflete, pe care le-a îndemnat să facă un lucru pe care, din păcate, prea puţini credincioşi ortodocşi îl realizează: să citească în mod serios cărţi de învăţătură creştină, pentru a cunoaşte, a cultiva şi a apăra dreapta credinţă.[8]
Scriitorul Mihai Rădulescu spune: „Când spunem: Nicodim Măndiţă, numim unul dintre cele mai obsedante cazuri de autoformare, autoeducare, autoinsruire din istoria noastră culturală, ca neam, cazul unui autodidact desăvârşit. Şi nu este numai un autodidact al ştiinţei, ci este şi un trăitor total al doctrinei ortodoxe, ca şi un pedagog genial.
Genialitatea pedagogiei aplicate de el stă într-aceea că a găsit mijloacele sigure de a cutremura sufletele analfabeţilor rurali astfel încât, la îndemnul său, indiferent de vârsta lor, i-a îndemnat să dorească a cunoaşte direct literatura ce le era recomandată, de obicei înhămând pe alţii să le citească, în schimbul plăţii, astfel ajngând să cunoască prin mijlocirea auzului, în alte rânduri hotărându-se a învăţa carte precum copiii. Mai mult, el şi-a preschimbat ucenicii în cunoscători ai sinelui, putând rivaliza, într-o măsură specifică şi în anumite direcţii, cu ucenicii bâiguitori ai filosofilor antichităţii, şi depăşindu-i pe aceştia în potrivirea vieţii personale tiparului constituit de existenţa pământească a lui Iisus Hristos. Unii dintre ţăranii respectivi, dincolo de pragul a patru sau şapte clase primare, autodidacţi la rândul lor, au ajuns şi scriitori poporani, dedicaţi şcolii prin care au trecut şi învăţătorului lor, după ce Părintele Nicodim a făcut dintr-înşii nişte oratori creştini de marcă. Fără studii de specialitate, Protosinghelul Nicodim s-a dedicat eradicării analfabetismului din România, iubirii de cultură religioasă, până la martiriu, de bună voie acceptat, al temniţei comuniste şi asanării vieţii morale a neamului nostru, găsind totdeauna formulările cele mai convingătoare pentru a antrena alături de sine cele mai înaintate vârfuri ale inteligenţei satelor noastre.”[9]
Pentru a vorbi despre importanţa pe care a avut-o Părintele Nicodim, aceasta necesită un studiu foarte amănunţit, făcut cu obiectivitate, şi un spaţiu foarte mare de prezentare. Activitatea dânsului s-a desfăşurat pe două planuri, pe cea de duhovnic, şi pe cea de scriitor. Amintim de acestea două, pentru că prin acestea s-a remarcat în mod deosebit.
Dar ce l-a făcut pe părintele Nicodim să devină iubitor de carte? Ne spune chiar el: „Când eram mai tânăr, doream să aud cuvânt de învăţătură de la cineva; şi nu auzeam. Mă duceam pe la mănăstiri, schituri, pe la hramuri şi sfinţiri de biserici, dar pretutindenea era tăcere de cele folositoare de suflet. Auzeam cântări bisericeşti foarte frumoase, slujbe bogate cu arhierei şi sobor mare de peste 60-80 de preoţi, cu mulţime de diaconi, dar nu s-a auzit nicăieri cuvânt de învăţătură ca să-l mişte pe om la cele bune, să-l trezească pe om din somnul păcatelor în care dormea liniştit şi fără nici o grijă de sufletul lui care mergea spre pierzare. Ardea inima în mine de dragul să aud ceva care să mă folosească şi să spun şi eu la alţii. Aceasta a fost pricina, acesta a fost motivul care a făcut să mă hotărăsc de a lupta până la sacificiu, de a pune în mâna celor dornici cartea sfântă. Aceasta m-a făcut să renunţ la toate din lumea aceasta numai şi numai ca să pot face şi eu ceva pentru aproapele meu care zace în întuneric. Să-l ajut măcar cu ce pot. Nu mă rabdă inima ca el să petreacă în întuneric până la moarte; iar noi să umblăm după lucruri fără preţ, după lucruri trecătoare şi putregăioase.”[10]
Părintele Nicodim Măndiţă şi-a dat seama în ce slută incultură se zbat oamenii. Şi a înţeles că fără cultură nu există mântuire. Dacă nu ajungi singur să cumpăneşti cuvântul adevărului, nimic nu va ieşi din strădania îmbunătăţirii, deoarece te vei forţa către ea din porunca duhovnicului, fără să cunoşti calea prin tine însuţi; te vei forţa să aplici asupră-ţi metoda potrivită pentru duhovnic, nu pentru tine. Protosinghelul Nicodim a înţeles un lucru de o simplitate rară: fiecare dintre noi trebuie să-şi ia viitorul în mâini; dar nu o poate face decât după ce a învăţat care este Calea. Iar învăţătură mai bună decât prin citit nu există. Aceasta a fost ideea desprinsă din experienţa sa cu oamenii şi cu sine însuşi, de către Părintele Măndiţă: învăţătură mai bună decât prin citit nu există. Cum a ajuns el la atari învăţăminte, nu ştim. Alt călugăr îl va fi strunit spre deprinderea de minte? O fi citit în scrierea vreunui oarecare Sfânt Părinte că preoţii sunt datori să depună toată strădania pentru a-i obişnui pe credincioşi să citească, spre îmbunătăţirea lor? I-a insuflat Duhul Sfânt această sarcină? Limpede este că din clipa când şi-a închinat viaţa Altarului, părintele Nicodim Măndiţă a făcut toate eforturile, mai înainte de orice, pentru răspândirea cărţii şi mai ales pentru naşterea nevoii de lectură; iar unde nevoia nu ştia cum să se nască, pentru impunerea lecturii cu orice preţ. Dar nu o lectură doar obligatorie – şi deci ce nu lasă alte urme decât sila. Ci o lectură hotărâtoare pentru salvarea sufletului, una pentru mântuire.[11]
„Dragii mei, îi lămurea părintele Nicodim pe ucenicii săi, viaţa noastră este scurtă. Nu mai suntem pe timpul patriarhilor. Şaptezeci-optzeci de ani… cam atâta ne aşteaptă, cu voia lui Dumnezeu. Şi nici măcar aceştia toţi în putere. Asta-i moştenirea păcatului strămoşesc. Iar când plecăm, ce lăsăm în urma noastră?”[12]
Pe deasupra, părintele nu era numai monah, ci ieromonah; un ieromonah la care toţi alergau după sfat, după mărturisire, cu felurite rugăminţi şi nevoi de slujbe. Era dator să se facă toate tuturor. Masa nu se zărea sub cărţile deschise, ori depuse una lângă cealaltă, ori teancuri una peste alta, pe lângă cele stivuite pe la colţuri, să găsească cu repejune textele de grabnică nevoie întru susţinerea unei afirmaţii.
Părintele Nicodim rânduia credincioşilor drept canon să citească 24 de cărţi, acestea fiind următoarele:
6 volume Oglinda Duhovnicească,
3 volume despre Sufletul omenesc,
4 volume despre Sfânta Cruce,
Exlicarea celor 7 Laude;
Explicarea Sfintei Liturghii,
Poarta Raiului,
Credinţa, Nădejdea şi Dragostea,
Dumnezeu Atotcreatorul,
Cele patru feluri de vieţuire creştinească,
Cheia Raiului,
Pacea părinţilor cu pruncii lor,
Izvorul răutăţlor,
Părăsiţi calea pierzării,
Lupta împotriva lui Satan.
Acestea constituiau cele 24 de cărţi rânduite drept canon pentru cei ce se spovedeau pentru prima dată la Sfinţia sa. Parcurgerea învăţăturii cuprinsă în aceste volume, le lumina şi îmbogăţea mintea cu cele mai esenţiale învăţături ale Sfintei noastre Biserici, ca să poată face deosebirea între bine şi rău, între lumină şi întuneric, între oaie şi lup, şi în timp, stăruind în adevăr, să guste şi să se bucure de adevărata libertate spirituală.[13]
Rămânea cu privirile aţintite în gol, să prindă capătul unei meditaţii, să-l poată coborî în cuvinte. Simţea lumina cum se năştea sub frunte şi slovele sub peniţă, când, iată, ţârâitul ascuţit al soneriei îi fierăstruia strepezitor auzul, chemându-l la datoria faţă de semenul în carne şi oase care-i dorea îndemnul. Acesta-l ruga să vină degrab la un bolnav pentru a-l împărtăşi cu Sfintele Taine. Acela, între două trenuri şi multe autobuze, sosea din alt cap de ţară să-şi spovedească păcatele . Iar când Părintele se slobozea din greutăţi de ăst soi, îşi trăgea sufletul şi se aduna la a scrie, se pornea a bate ca la rezbel toaca, să alunge dracii înainte de slujbă, şi-i amintea să dea fuga împleticit către sfânta biserică, unde-l aştepta Dumnezeu. Aşa îl prindea noaptea, tot cu încercarea citirii şi a scrisului, ce doar încercare şi râvnă rămâneau. Şi iarăşi se retrăgea la chilie cu nădejde. Dorinţa i se făcea tot mai aprigă, tot mai necruţătoare; şi, deodată, nici nu ştia cum, se pomenea că-i cădeau pleoapele şi-şi simţea creierii de plumb şi iască. Cu o încordare fără seamăn a voinţei, se sprijinea cu palmele deschise în tăblia de lemn, pipăia cu blacheul bocancului podelele, mai mult pe orbeşte căuta căldarea cu apă rece, umplea ligheanul şi, fără a gândi de două ori, au să se tocmească, se apleca pe nevestitelea şi-şi afunda faţa în el, să-şi alunge osteneala, îşi freca, apoi, obrajii cu un prosop de cânepă aspru ce-l desmeticea pe de-a-ntregul; şi iarăşi se aşeza la muncă. Auziţi cum spune părintele Nicodim şi nu uitaţi nicicând, nici la cele mai adânci bătrâneţi: “Trebuie mereu să citim, la fel cum respirăm aerul sau cum ne alimentăm trupul cu mâncare şi băutură.” [14]
„Dacă vrei, poţi citi cu urechile. Pui pe altcineva să-ţi citească şi dumneata asculţi. Nu vezi că toţi oamenii au case de locuit, dar nu toţi ştiu a construi? Pun pe altul care ştie, şi-l plătesc. Toţi oamenii sunt îmbrăcaţi cu haine, dar nu toţi sunt croitori, ci merg şi-i plătesc croitorului să le coasă. Toţi au încălţăminte în picioare, toţi au sobe de încălzit, prin camere, dar nu toţi sunt cizmari sau sobari, ci plătesc acelora care ştiu să facă şi le fac. Aşa şi dumneata, dacă nu ştii carte, plăteşti acelora care ştiu să citească, iar dumneata asculţi cu atenţie şi aşa îţi poţi face canonul, dacă vrei să-l faci. Cum am ştiut să facem păcatul, cheltuind uneori sume mari de bani, tot aşa trebuie să cheltuim acum ca să putem scăpa de el.”[15]
Pentru atare fapte bune ale cărţii îşi îndemna duhovnicul ucenicii să facă apostolat. Prin aceasta înţelegea să meargă ei de ici-colo, să ducă în dar cărţi cunoscuţilor şi necunoscuţilor, să stea de vorbă pe marginea cărţilor, să sfătuiască la lectură, să istorisească povestiri morale deprinse din ele, pentru a atrage neştiutorii de bunătăţile cuprinse în paginile tipărite, aşa cum peştii îi atragi cu momeala din cârligul undiţei.
Dacă avem o imagine cât de cât completă asupra efortului depus de Părintele Măndiţă în vederea trezirii interesului pentru carte, pentru lectură, după cum am specificat şi marile sale economii săvârşite ca să adune bani pentru tipărirea operei lui şi a altora, lucrări socotite de el strict necesare pentru alegerea căii personale conducând la mântuire, a venit clipa când să căutăm împreună ce alte mijloace, în afară de recomandarea, ba chiar impunerea cititului înainte de spovedanie şi cuminecare şi cu alte prilejuri, a descoperit monahul a cărui viaţă o cercetăm, pentru răspândirea volumelor editate.
Plecând de la principiul: “Ai pierdut timpul, ai pierdut sufletul” , protosinghelul îşi învăţa ucenicii să nu-şi ‘omoare timpul’, să nu-l lase a se scurge fără folos. Rostul timpului este să fie utilizat pentru fapte bune.
Într-o epocă tristă, când românul citeşte tot mai puţin şi când, parcă, până şi cei îndatoraţi să facă astfel ca tinerii să îndrăgească lectura – adică profesorii – par a fi demis de la misiunea lor, a ne aduce aminte de protosinghelul Nicodim Măndiţă constituie o mângâiere şi o încurajare întru reînceperea cu îndrăzneală a luptei de cucerire a culturii. Cultura sintetizează experienţa estetică, afectivă şi psihologică a omenirii, iar cultura teologică pe aceea a strădaniei omului de a-l înţelege şi iubi pe Dumnezeu şi de a se înţelege pe sine în relaţie cu Creatorul său. De aceea meritul părintelui Nicodim este cu atât mai mare, deoarece el s-a înjugat să reaprindă interesul semenului pentru căutarea căii ce conduce către Domnul şi către propria noastră mântuire, iar această cale trece prin carte, prin cărţi fără număr, prin lecturi fără capăt.
Ca o reflecţie, pe plan lumesc, a acestei strădanii, vom învăţa că pasiunea pentru adevăr, bine şi frumos – caracteristici şi ale darurilor lui Dumnezeu făcute omului, merită săvârşirea tuturor eforturilor pentru ca aceste daruri să fie răspândite, făcute cunoscute, iubite până la ultima jertfă.
Lipsită de trecutul său cultural şi de o cultură contemporană, o naţiune este sortită pieirii. Numai sprijinindu-se pe cultura ei, naţiunea poate înainta, îşi poate perfecta trăirile, se poate umaniza – adică deveni tot mai asemănătoare cu proiectul ce stă la originea ei, conceput de Dumnezeu, şi pe care-l duce ea mai departe spre împlinire, revenindu-i ei înseşi, maturizată, să-şi conducă proprii paşi către desăvârşire, inspirată de Duhul Sfânt.
Monahul cu pricina – este vorba de protosinghelul Nicodim Măndiţă – a reprezentat un unicat în istoria culturii teologice ortodoxe române şi nu m-ar mira să fiu contrazis spunându-mi-se că a fost un unicat în lumea întreagă şi în toate timpurile.
Înţelegând că oamenii păcătuiesc nu atât din rea voinţă cât din neştiinţă, părintele Nicodim Măndiţă, cel cu şcoală puţină, dar cu o deosebit de profundă inteligenţă, a purtat un război titanic pentru îndreptarea acestei situaţii. În atare bătălie cu neştiinţa, el a fost dator să plece de la o opţiune: ori să se bizuie pe capacitatea preoţilor de a-i învăţa pe credincioşi cum să trăiască pentru a se mântui, ori să accepte că astă chemare le depăşeşte unora dintre dânşii puterile din mai multe pricini. Mai întâi, propria insuficientă pregătire a câtorva sau înţelegere greşită. În al doilea rând, un talent şi un tact pedagogic ce lasă de dorit, în cazul altora. Pe urmă, prea marele număr de credincioşi şi prea diversele lor pregătiri, aspiraţii şi motivări, pentru puterile unui singur om. Şi, în cele din urmă, dar departe de a fi cel mai puţin important, dimpotrivă, prea palida dragoste de carte a înşişi celor îndatoraţi să o semene în rândurile enoriaşilor.
Părintele Nicodim a hotărât să ia singur taurul de coarne. În locul tuturora. Analizând ce anume lipsea din formarea teoretică a credinciosului ortodox român, el a purces a scrie el însuşi cărţile necesare, concepându-le astfel încât ele să aibă cea mai largă audienţă.
Luându-l ca model, să ne rugăm să primim şi noi harul iubirii de lectură şi pe acela al răspândirii ei, pentru câştigarea cunoaşterii de către toţi semenii noştri, şi harul îndârjirii până la jertfa de sine în această luptă. Să fim şi noi, aidoma Părintelui Nicodim, vestitori ai Împărăţiei celei drepte, înhămându-ne la dăruirea de carte de învăţătură, după pilda sa. Să nu precupeţim niciodată timpul necesar cititului şi nici banii necesari cumpărării de cărţi, pentru noi şi pentru toţi cunoscuţii şi străinii, nici sfatul dat altora de a citi necontenit, de a învăţa întruna şi tot mai mult cum trebuie să trăim dacă ne recunoaştem creştini.
Părintele Nicodim Măndiţă a fost îndrăgostit de carte, ca purtătoare de frumos, de învăţătură, de îndemn la Mântuire. El a văzut în ea cel mai de încredere sfetnic al creştinului. Şi a dus o luptă titanică pentru răspândirea cititului în rândurile celor neobişnuiţi, până la întâlnirea lui, să deschidă vreodată o carte. Ba chiar pe analfabeţi i-a determinat să iubească şi să respecte cartea, să facă eforturi pentru a lua contact cu conţinutul ei.
Ucenicii lui şi-au dedicat vieţile tipăririi de cărţi şi răspândirii lor.
Pentru astfel de realizări, protosinghelul Nicodim Măndiţă a trebuit să-şi pună în acţiune numeroase calităţi cu care a fost înzestrat din naştere şi pe altele să şi le dobândească mijlocind efortul. A fost un om de o mare voinţă, jertfindu-şi somnul şi orice înclinare omenească de amânare a înfăptuirilor. Un lucrător dezinteresat, gata să sacrifice tot pentru scopul spiritual ce şi l-a propus. Econom, nu a chivernisit niciodată pentru alt ţel banul pus de-o parte în vederea cumpărării de cărţi şi tipăririi lor. Dârz, nobil, tenace, consecvent şi, mai presus de orice, iubitor de Dumnezeu, Biserică, Mântuire şi de fraţii săi păcătoşi, pentru îmbunătăţirea cărora a pus temelia unei adevărate ştiinţe pedagogice şi a unei organizaţii ale cărei activităţi i-au adus şi condamnarea la închisoare la o vârstă foarte înaintată, protosinghelul Nicodim Măndiţă s-a instituit model pentru decenii, dacă nu veacuri întregi viitoare, pentru noi toţi, pentru felul în care se cuvine să preţuim cartea, să credem în ea, să luptăm ca ea să fie înţeleasă şi iubită de toată lumea. Astfel trăind noi de acum înainte, România şi-ar schimba chipul atât de înnegrit de zgura păcatelor sădite de ateism în sufletele cetăţenilor ei, ponoasele cărei stări le simţim tot mai puternic pe măsură ce triumfă spiritul materialist sădit ieri în inimile noastre moarte pentru adevăr, dreptate şi frumos.
Românii au fost mari cititori. Astăzi ei nu mai citesc aproape deloc. Şiruri de scriitori mireni şi clerici care au trădat chemarea adevărului au dezamăgit cititorul român. Acesta şi-a pierdut încrederea în roadele minţii şi sufletului scriitorilor. Este natural: nu poţi crede în pseudoteologul sau mireanul care te mint lăudând ocupantul ţării şi duşmanul care-ţi răpeşte fructele muncii, hrana copiilor şi, pe deasupra, te umileşte străduindu-se să te convingă asupra lipsei tale de cultură şi civilizaţie – el, barbarul! -, când în urma ta arde o întreagă istorie scrisă cu sânge de către strămoşii noştri, apărătorii civilizaţiei şi culturii Europei de Apus, şi s-au creat o cultură şi o civilizaţie poporană cu care nu se pot mândri multe noroade ale lumii. Este momentul ca puţinii oameni de autentică trăire românească şi creştină câţi au scăpat din sau de gherlele comuniste să pună în practică învăţătura lăsată nouă de părintele Măndiţă – acest trimis al Cărţii şi Cuvântului – şi să se istovească întru redobândirea încrederii celor mulţi în carte şi în învăţătura ei, căci aceştia vor mântui neamul şi îl vor ridica iarăşi acolo unde îi este locul, în pleiada popoarelor creştine europene de prim rang. Abia atunci se va putea socoti că Părintele Nicodim, tămăduind creştinii de rănile ce le acoperă trupurile, pe Hristos însuşi l-a tămăduit; iar aceasta nu e basm![16]
Iată ce ne spune Mihai Rădulescu: „Rolul prezenţei nevăzute a Marelui Duhovnic este acela al magnetului, ca şi al liantului tuturor sufletelor care l-au iubit şi îl iubesc, nu prin meritul lor, ci pe de-a-ntregul datorită chemării lui şi a personalităţii sale fără pereche. Cele ce a izbutit personalitatea părintelui Nicodim, în materie de pedagogie rurală şi creştină este unic. Cred că în toată istoria pedagogică a omenirii nu s-a mers atât de departe cât a făcut-o el.”[17]
Iată, am văzut că în misiunea pastorală a preotului cartea şi cititul ei au un rol foarte mare, pe care, din păcate, mulţi slujitori ai Altarului îl neglijează, şi mai mult decât atât nu încurajează cititul. Noi însă trebuie să urmăm modelul părintelui Nicodim Măndiţă, care ne-a arătat că cititul cărţilor religioase nu poate lipsi din viaţa creştinului, şi, mai mult, ne ajută la urcuşul nostru spre Tatăl Ceresc.
Aurel Oltean http://sinaxa.wordpress.com
