Viața părintelui Nicodim Măndiță (1889 - 1975) - volumul 2 -

Despre sfintele cărți

Calea cărţii, drum al Golgotei
Așа de mult dorea Părintele să scoată cărţi în număr cât mai mare, încât făcea
economie la tot ce se putea face. Spre exemplu, atunci când sora lui după trup s-a
călugărit, i-а dat mantia lui pentru a nu mai cumpăra alta, pentru ca mica economie ce s-a
făcut cu aceasta să fie pusă la cărţi.
Desigur, ca să scoată o carte la lumină şi în mai puţine exemplare, necesită o
sumă oarecare de bani, iar a scoate mai multe, suma de bani se mărea.
Părintele Nicodim de la început a avut grijă ca, atunci când vor tipări cărţi, să
nu rămână sau să stea prin magazii şi depozite cu anii. De timpuriu şi-a format o echipă
de oameni devotaţi şi lepădaţi oarecum de grija cea lumească, care s-au ocupat toată viaţa
lor numai şi numai cu răspândirea cărţilor prin întreaga ţară românească.
De la început, această echipă s-a format din doi tineri şi anume: Vasile
Poiţelea şi Ioan Măgirescu care clocoteau de dragostea de Dumnezeu şi de aproapele,
făcând ascultare desăvârşită duhovnicului lor.
Mai târziu s-a completat această echipă şi cu un frate de trup mai mic a lui
Ioan Măgirescu, pe nume Constantin Măgirescu. Au fost, desigur, şi mulţi alţii în această
echipă, dar n-au putut rezista din cauza ispitelor şi unii din ei s-au reîntors la ale lor, iar
alţii pentru alte motive... Din mila lui Dumnezeu, aceştia trei au rămas de la început până
la sfârşit...
Şi ca să meargă treaba cu mai mult spor şi cărţile tipărite să poată ajunge cât
mai curând în mâinile celor ce le doreau ca pâinea caldă, cu timpul aceşti colportori (care
transportau cărţile sfinte) s-au dotat şi cu un aparat de filmat. Ei au pornit la început la
acest colportaj pe jos, cu raniţa plină cu cărţi în spate. Mai târziu au cumpărat un cal şi o
12

căruţă, care o foloseau ca mijloc de transport de la un loc la altul a cărţilor. Nu a trecut
mult timp şi Părintele le-a spus să cumpere chiar o maşină, pe care o foloseau nu numai
ca mijloc de transport, ci şi pentru dormit pe timp călduros.
În localitatea unde ajungeau, prima grijă pe care o aveau aceşti colportori era
de a se prezenta la Episcop (dacă acolo era episcopie) sau la preotul paroh, arătând
autorizaţia şi cerând totodată şi permisiunea de a face propagandă religioasă în folosul
sufletelor dornice şi spre slava lui Dumnezeu.
Aceşti colportori, care erau în ascultare directă faţă de părintele Nicodim şi
nu făceau nimic fără sfatul lui, răspândeau prin oraşe şi sate zeci şi sute de afişe prin care
se aducea la cunoştinţa publicului ziua, ora şi localul unde se va face vizionarea filmului
religios şi aprovizionarea cu diferite cărţi, broşuri religioase scrise de părintele Nicodim
şi de alţi autori, icoane mari şi mici şi tablouri cu chipuri Sfinte. În plus se ţinea şi o
predică bine documentată, în care se combăteau patimile şi păcatele omeneşti şi se arăta
putinţa omului de a se apropia de Dumnezeu prin mărturisirea tuturor păcatelor preotului
duhovnic şi facerea roadelor vrednice de pocăinţă.
Cei care luau parte la acest film religios, în loc de bilet de intrare, cumpărau o
broşură religioasă în valoare de cinci lei, iar vizionarea filmului şi celelalte, rămâneau
gratuit.
Atât la intrare cât şi la ieşirea din sala unde se făcea vizionarea filmului,
oamenii aveau expuse pe mese cărţi religioase legate şi scrise de părintele Nicodim şi de
alţi autori, icoane mari şi mici, înrămate sau fără ramă, tablouri cu chipuri sfinte, încât
fermecat de frumuseţea lor, omul se umplea de evlavie şi parcă n-ar fi vrut să mai plece
din prima încăpere. Se mai găseau de asemenea şi cruciuliţe de purtat la piept, de pus pe
masă, tămâie şi smirnă curată, veritabilă. Toate aceste obiecte bisericeşti şi cărţi sfinte se
vindeau celor ce doreau să le cumpere la un preţ convenabil. Scopul final era ca să se
poată face, în măsura cea mai mare, răspândirea cărţilor religioase în popor.

13

Această propagandă religioasă de răspândire a cărţilor religioase în ţara
noastră a început prin anul 1923 şi a durat aşa în plin avânt până în anul 1948, iar de
atunci şi până în anul 1989 pe cât s-a putut, mai restrâns, mai cu prudenţă, mai cu fereală,
din cauză că nu îngăduia aşa ceva conducerea comunistă...
Nu găsesc cuvinte ca să pot arăta, după cum ar trebui şi să pot zugrăvi în
culori cât mai vii şi mai strălucitoare, acele mari biruinţe ce s-au putut obţine şi pe
această cale, prin această răspândire a cunoştinţelor şi cărţilor religioase cu învăţătură
curat ortodoxă, în întreaga ţară.
Filmul religios reprezenta pe ecran scene biblice, ca: paradisul primilor
oameni, căderea lui Adam şi a Evei în păcatul neascultării şi izgonirea lor în pământul
blestemat, uciderea lui Abel de către Cain, fratele său; vinderea lui Iosif de către fraţii lui;
judecata lui Solomon; Buna Vestire; Naşterea lui Iisus Hristos; închinarea Magilor;
Tăierea pruncilor de către Irod; Fuga în Egipt şi aşa, rând pe rând, toate, iar unul din ei
dădea explicaţiile cuvenite şi când ajungea la Patima cea de bunăvoie a Domnului Iisus
Hristos care Își ducea Crucea grea în spate pe Golgota plin tot de sânge şi cu cununa de
spini pe cap. Unul dintre ei - părintele Vasile Poiţelea - începea să cânte cu voce duioasă
şi plină de umilinţă, cântarea „Mergând la Golgota”, iar mulţimea celor ce vizionau
filmul, acompaniau această cântare duioasă cu plânsete şi suspinuri din inimă.
Din mila lui Dumnezeu am luat şi eu parte de câteva ori la acele minunate
filme ce erau în stare să scoată lacrimi până şi dintr-o inimă de piatră.
Părintele Nicodim nu şi-a format numai această echipă pentru a răspândi cărţi
religioase în popor, ci pe fiecare tânăr sau bătrân, bărbat sau femeie, ce venea de se
spovedea la el şi deveneau ucenicii lui, îi forma în aşa fel ca să poată fi şi rămâne nişte
buni vestitori ai învăţăturilor sfinte şi totodată şi colportori de cărţi religioase, pe fiecare
după a lor putere şi pricepere...
În oraşe mai mari stăteau şi prezentau filmul în fiecare seară până la 15 zile
sau chiar şi o lună de zile. Au fost cazuri când au stat şi două sau chiar trei luni de zile.
14

Mai înainte de a pleca din oraş, mergeau de câteva ori şi pe la spital unde
bolnavii primeau multă mângâiere şi alinare suferinţelor vizionând acest minunat film.
Mai mult decât atât, le mai rămânea şi câte o carte două ca hrană pentru suflet.
Atât cărţile ce rămâneau la bolnavi cât şi filmul ce-l vizionau, erau pe gratis,
contribuind la această faptă de milostenie publicul din oraşul respectiv.
De această mângâiere nu erau lipsiţi nici cei ce-şi executau pedeapsa prin
închisori. Această echipă de oameni devotaţi şi buni creştini făceau această misiune
religioasă cu înaltul scop de a răspândi în poporul cel însetat, apa cea vie a învăţăturilor
Dumnezeieşti, de care era lipsit aşa cum s-a mai spus.
Toţi cei trei care au format această echipă, care se ocupa cu răspândirea
cărţilor religioase, au şi trecut deja în veşnicie şi se bucură de osteneala pe care au depuso.
Frumoasă şi rodnică a fost activitatea părintelui Nicodim şi a fiilor săi
duhovniceşti, care l-au ascultat şi l-au sprijinit în activitatea de tipărire şi răspândire a
cărţilor sfinte, până la moarte. În rândurile de mai sus am amintit pe scurt despre
activitatea celor trei ucenici ai săi. Pentru a cunoaşte şi mai multe amănunte despre dânşii
şi despre alţi ucenici care au lucrat împreună, vom cita mai jos din Procesul Verbal de
interogatoriu al părintelui Nicodim din 17 august 1964, cele declarate de dânsul în acele
clipe atât de grele, şi care au rămas consemnate de către anchetator. Trebuie să avem în
vedere că unele expresii nu-i aparţin Părintelui, fiind caracteristice regimului de atunci,
dar care nu denaturează adevărul celor relatate şi pentru care dânsul nu a avut motiv să
nu-l iscălească. Acel text, care acum a câştigat valore istorică, sună astfel:

15

Proces verbal de interogatoriu
17 august 1964

Întrebare: Ce preocupări ai mai avut după ce te-ai călugărit?
Răspuns: În anul 1929, fiind la parohia Hăşmaşul Ciceului, am început să
scriu unele lucrări cu caracter religios, inspirându-mă din cărţile bisericeşti, cât şi din
viaţa unor oameni.
În acest sens am scris lucrare denumită „Oglinda duhovnicească” compusă
din 6 volume şi lucrările intitulate „Izvorul răutăţilor”, „Crucea în Vechiul şi Noul
Testament, în Biserica primară, în Vieţile Sfinţilor”, „Arma creştinilor”, „Crucea
fecioriei”, „Crucea căsătoriei”, „Tămâie şi tutun”, „Diavolul şi cârciumarul”,
„Medicamentele Crucii” şi altele.
Toate aceste lucrări eu le-am dat în decursul anilor numiţilor: Poiţelea Vasile,
Măgirescu Ioan decedat şi Măgirescu Costache, care le-au tipărit la diverse tipografii şi le
vindeau în diferite localităţi ale ţării unde se deplasau.
Întrebare: Când l-ai cunoscut pe numitul Poiţelea Vasile?
Răspuns: Eu l-am cunoscut pe numitul Poiţelea Vasile prin anul 1922, în
timp ce eram ca preot la Schitu-Frumoasa, județul Bacău, unde el venea şi participa la
slujbe. Poiţelea Vasile este originar din comuna Mesteacăn, județul Neamţ şi venea din
când în când la Schitu-Frumoasa unde se spovedea la mine, participa la slujbe şi ne-am
împrietenit.
Tot în această perioadă şi în aceleaşi împrejurări l-am cunoscut şi pe numitul
Măgirescu Ioan care era originar din comuna Cetăţuia, judeţul Bacău, care se ocupa cu
agricultura şi cu care m-am împrietenit.
16

Poiţelea Vasile a cunoscut în anul 1923 sau 1924 prin intermediul meu, pe
numitul Măgirescu Ioan, s-au împrietenit şi ei şi au rămas în relaţii bune până în prezent,
nu ne-am duşmănit şi nici nu ne-am judecat.
În anul 1926, fiind preot la parohia Pâclişa, județul Alba Iulia, Poiţelea Vasile
a locuit la mine mai multe luni de zile, în care timp l-am sfătuit ca să se deplaseze în
diverse localităţi ale ţării, pentru a vinde cetăţenilor cărţi cu caracter religios. El a fost de
acord cu mine, s-a sfătuit şi cu Măgirescu Ioan şi, din acel an, amândoi au început să
cumpere cărţi cu caracter religios de la mănăstirea Neamţului, pe care apoi le vindeau. În
acest fel şi-au asigurat existenţa până în anul 1948 când le-a fost anulată autorizaţia, în
baza căreia practicau acest comerţ.
În anul 1948, după ce le-a fost anulată autorizaţia, eu am fost la Bucureşti la
domiciliu acestora din strada Sfântul Petru Tei nr. 37, unde am rămas mai multe zile, şi în
discuţiile purtate cu Poiţelea Vasile, Măgirescu Ioan, Măgirescu Constantin, Palade
Nicolae şi Palade Gheorghe, am stabilit cu ei ca să procure o maşină de scris la care să
înveţe să scrie Palade Nicolae, pentru a-mi bate lucrările religioase, pe care continuam să
le scriu la mănăstire.
În urma acestui fapt, Palade Nicolae a primit de la Poiţelea Vasile una maşină
de scris, la care a început să bată capitole din lucrările mele, cu caracter religios intitulate:
„Privelişti apocaliptice”, „Oglinda duhovnicească”, „Vămile văzduhului”, „Albumul cu
vămile” şi un ciclu de predici.
Din câte îmi amintesc, Palade Nicolae a bătut la maşina de scris numai
capitole din lucrarea intitulată „Vămile văzduhului”, până în anul 1951, când s-a supărat
şi a plecat din echipă.
Din anul 1951 şi până la sfârşitul lunii iulie 1964, lucrările mele, cu caracter
religios, au continuat să fie bătute la maşina de scris de către Palade Gheorghe. În această
perioadă de timp, eu am scris lucrările pe caiete tip şcolar, lucrări care în parte au fost
transcrise de Ionescu Gheorghe şi Ţupu Anica. Palade Gheorghe a venit la mine la
17

mănăstirea Văratecul, cam de două ori pe an, cu care ocazie transcria şi el lucrările mele
pe care apoi le lua la Bucureşti şi le bătea la maşina de scris.
De asemenea, când Palade Gheorghe venea la mănăstire, îmi aducea capitole
din lucrările mele, pe care el le bătuse la maşina de scris, le verificam împreună, le
corectam şi le dădeam forma definitivă, după care pleca cu ele din nou la Bucureşti şi le
bătea la maşina de scris.
Aceste lucrări cu caracter religios, scrise la maşină pe mii de pagini, au fost
legate de Palade Gheorghe pe capitole, unele dintre ele cartonate, din care mi-a trimis mie
câte un exemplar, iar el oprea restul exemplarelor.
Din spusele lui Palade Gheorghe, ştiu că el a bătut aceste materiale la maşina
de scris în câte trei sau patru exemplare.
Lucrările mele bătute la maşina de scris de către Palade Gheorghe nu au fost
verificate de organele superioare bisericeşti şi nici de organele Departamentului cultelor
şi eu nu am avut dreptul să le răspândesc. Cu toate acestea, parte din lucrările mele bătute
la maşină de Palade Gheorghe, au fost văzute de numiţii Ionescu Gheorghe, Ţupu Anica
şi Cioată Paulina, cu ocazia trimiterii acestora de către mine lui Palade Gheorghe sau
trimise de Poiţelea Vasile la mine.
Elementele (acest termen aparţine organelor de anchetă) de mai sus, mi-au
adus în mai multe rânduri lucrări bătute la maşină de Palade Gheorghe sau i-au dus lui
Palade Gheorghe, Poiţelea Vasile, Măgirescu Constantin şi Balan Grigore lucrări
corectate de mine.
Poiţelea Vasile, Măgirescu Constantin şi Balan Grigore cunoşteau că Palade
Georghe bate la maşina de scris lucrările mele cu caracter religios. Eu am fost la aceştia
la Bucureşti aproape în fiecare an, în concediu de odihnă, câte 20 sau 30 zile, cu care
ocazie discutam, despre lucrări şi despre cum au fost bătute la maşină.
În Bucureşti am fost găzduit de către Poiţelea Vasile la unii cunoscuţi şi
prieteni ai săi din strada Ştefan Vodă nr. 50 în anul 1954, în str. Petrache Poenaru nr. 42
18

în anul 1955 şi 1956, şi în strada Mărăşeşti nr. 52 în anul 1957 şi 1958, fapt ce rezultă şi
din vizele de flotant aplicate de organele de miliţie pe buletinul meu de identitate. Dintre
aceste gazde ale mele, ştiu că în strada Petrache Poenaru nr. 42 locuia numitul Aldulescu
Nicolae, fost ospătar, iar în strada Mărăşeşti nr. 52 domicilia un anume Atanase care a
fost preşedintele unei bănci. În strada St. Vodă nu-mi reamintesc la cine am locuit.
În anul 1960 fiindu-mi teamă de o eventuală percheziţie la domiciliu, am luat
exemplarul cu lucrările „Privelişti apocaliptice” pe care le-am predat numitului Ionescu
Gheorghe, să le ascundă la domiciliu său din comuna Grigoreni, regiunea Bacău.
Tot în această perioadă, ca urmare a dorinţei mele şi din aceleaşi motive,
Palade Gheorghe i-а predat lui Popa Costache din comuna Scorţeni, regiunea Bacău, un
exemplar din lucrarea „Privelişti apocaliptice”, pe care acesta le-a ascuns la domiciliu.
În scurt timp după acea dată numitul Palade Gheorghe s-a deplasat la Ionescu
Gheorghe şi Popa Costache în comunele de mai sus, unde a confecţionat mai multe cutii
din tablă de alamă în care au introdus lucrarea mea pentru a o feri de umezeală sau de
şoareci.
În discuţiile purtate cu Ionescu Gheorghe şi Popa Costache în ultimul timp
când ei au venit pe la mănăstire, mi-au spus că lucrarea mea o păstrează acasă la ei.
În anul 1961 i-am predat spre păstrare numitei Ţupu Anica - din comuna Calu
- la mănăstirea Văratecul unde a venit să-mi facă o vizită, un exemplar din lucrarea
„Vămile văzduhului” care a rămas la ea.
De asemenea, mai ştiu că în anul 1961 sau 1962 numitul Poiţelea Vasile i-а
dat numitei Leonida - fostă călugăriţă la mănăstirea Războieni - un exemplar din lucrarea
„Vămile văzduhului” care a rămas la dânsa şi nu ştiu ce a făcut cu el.
Numiţii Poiţelea Vasile, Măgirescu Ioan, Măgirescu Constantin, Balan
Grigore şi Palade Gheorghe, după ce li s-a ridicat autorizaţia, au făcut comerţ clandestin
cu cărţile cu caracter mistic religios, scrise de mine cât şi de alţi autori care rămăseseră la
ei după anul 1948.
19

Eu ştiu că numiţii Poiţelea Vasile, fraţii Măgirescu şi celelalte elemente au
avut materiale (cărţi) cu caracter mistic religios ascunse într-o magazie la Drăgan Ion, la
Palade Gheorghe şi în strada Sf. Petru Tei nr. 37, inclusiv bulevardul Republicii nr. 21 şi
la fratele meu, Măndiţă Costică, domiciliat în satul Buneşti, comuna Zărneşti.
Susnumiţii au vândut până în anul 1964 pachete care conţineau circa 400-500
broşuri cu conţinut mistic religios, elementelor de care erau vizitaţi la Bucureşti, ca:
Ionescu Gheorghe, Ionescu Ana, fiica lui Ionescu Gheorghe şi alte persoane ale căror
nume nu le cunosc.
Ei şi-au asigurat existenţa zilnică din acest соmerţ pe care îl făceau, cât şi din
salariul pe care îl mai primea Palade Gheorghe care vindea lumânări la biserica Doamna
Oltea, Măgirescu Constantin, paraclisier la aceeaşi biserică şi Bălan Grigore paznic la o
întreprindere din Bucureşti.
În anul 1957, numitul Poiţelea Vasile, împreună cu celelalte elemente şi-au
construit o casă în Bucureşti pe bulevardul Republicii nr. 21. Nu cunosc de unde au avut
suma de bani din care şi-au făcut casa, cred că au avut ceva economii din perioada în care
umblau cu aparatul de proiecţie şi vindeau cărţi” (spicuire din Procesul Verbal de
interogatoriu din 17 august 1964, Mănăstirea Agapia)

20

Cine împarte cărţi sfinte, se face ctitor de biserici vii
Aici, la mănăstirea Văratec, părintele Nicodim a început şi a terminat cea mai
mare lucrare a sa ce poartă numirea de „Privelişti apocaliptice” în vreo treizeci şi nouă de
volume ce cuprind vreo 16.000 de pagini, cu traduceri din trei limbi străine. Părintele nu
cunoştea alte limbi, dar a plătit cu bani pe un preot de la Iaşi care a tradus din limba
franceză comentarii la cartea Apocalipsului. Apoi pe o maică de la mănăstirea Ţigăneşti
care a tradus din limba rusă şi în sfârşit pe un profesor din Bucureşti care a tradus din
limba greacă. Aşa că această lucrare aşa de mare şi bogată în învăţături, care conţinea
traduceri din trei limbi străine, plus şi ce s-a putut găsi în limba română, această lucrare,
zic, a durat 17 ani, tocmai cât a stat Părintele la mănăstirea Văratec...
Precum Sfântul Ioan Evanghelistul a fost exilat în insula Patmos atunci când
i-а descoperit Dumnezeu în vedenie aceste taine minunate, la fel şi părintele Nicodim a
fost oarecum ca într-un exil, trimis de Mitropolit din mănăstirea Agapia la Văratec, unde
a început tâlcuirea Apocalipsului şi când l-a terminat a şi fost mutat înapoi la mănăstirea
Agapia.
În această lucrare în care se tâlcuieşte Apocalipsul verset cu verset, se
descoperă atâtea şi atâtea taine care erau neînţelese de noi; Părintele a sângerat mult până
a ajuns la capătul acestei uriaşe lucrări. A presărat această lucrare cu bucăţi-bucăţi din
viaţa sa. El a făcut la fel ca cel cu statuia care, acoperind-o cu hainele sale să nu îngheţe,
a îngheţat el lângă dânsa şi a murit. A sacrificat totul de dragul de a-şi vedea opera dusă
până la capăt. Şi într-adevăr a reuşit să-şi împlinească visul pe care l-a avut cu atâţia ani
în urmă.
Nopţi întregi de-a rândul stătea la lumina lămpii şi scria. A avut marea
dorinţă să ducă până la capăt această lucrare. Aceasta a făcut-o pentru că a cunoscut
folosul ce-l poate avea cineva dacă va citi o carte bună. El spunea adeseori că o carte
bună e un înger a lui Dumnezeu, căci te învaţă să-l iubeşti pe El, să te fereşti de rău şi să
21

te îngrijeşti de sufletul tău. Dacă te-ai murdărit cumva de păcate, îţi arată cum te poţi
curăţa de ele prin pocăinţă. De multe ori se părea a fi zgârcit, când era vorba să dea bani
pe altceva în afară de cărţi.
Dacă dai bani şi cumperi cărţi bune şi folositoare de suflet, - zicea Părintele şi când ai plecat din lumea aceasta au rămas cumva la oamenii care le vor vinde pe bani,
cartea bună oriunde va merge, duce cu sine lumina învăţăturilor care îl trezeşte pe om din
somnul păcatelor, la o viaţă nouă şi plăcută lui Dumnezeu.
Cartea este învăţătorul care ne-a transmis nouă învăţătura de la proorocii
Vechiului Testament, de la Domnul nostru Iisus Hristos Dumnezeu-Omul, de la Sfinţii
Apostoli şi de la Sfinţii Părinţi ai Bisericii lui Dumnezeu. Şi aşa, prin carte ne-am
împărtăşit şi ne împărtăşim de cuvântul lui Dumnezeu. Tocmai de aceea s-a supărat şi se
supără atât de mult vrăjmaşul pe cartea cea bună şi folositoare când o citeşti tu și când o
mai dai și la alţii să o citească...
Dacă faci praznic mare, încât să hrăneşti tot satul, dacă îmbraci pe oamenii
săraci cu haine, dacă faci chiar şi Biserici din temelie şi să fie toate din aur, nu se supără
aşa de tare vrăjmaşul ca atunci când dai cuiva o carte bună de citit, o carte în care să
poată vedea ca într-o oglindă, starea lui de cădere morală, starea lui de păcătoşenie şi
calea care duce la viaţa cea veşnică.
Numai prin cartea sfântă poate cunoaşte omul iubirea cea mare a lui
Dumnezeu faţă de el şi ce a făcut Dumnezeu-Omul, Iisus Hristos pentru el,
răscumpărându-l cu scump Sângele său din robia lui satana. De aceea, cartea Bisericii
pune sub greu canon pe părinţii aceia ce nu-şi dau copiii la şcoală ca să poată învăţa carte.

22

Activitate diversă neîntreruptă
Cu adevărat Dumnezeu a făcut să crească această lucrare ce a făcut-o
părintele Nicodim Măndiţă în ţara noastră, pentru luminarea atâtor suflete omeneşti şi a
mai scris 60.000 de pagini, în care timp a slujit la Biserică, şi-a făcut pravila sa de fiecare
zi, a ţinut predici, a ascultat pe cei се-şi povesteau necazurile, le-a dat sfaturi, şi-a adus
singur lemne, apă, pregătindu-şi de multe ori şi mâncarea. Avea un teanc de pomelnice,
ale celor vii şi ale celor repauzaţi, pe care le citea zilnic. Este adevărat că Părintele a
economisit timpul. Nu s-a ocupat de a povesti nici greşelile altora (ale aproapelui) şi nici
nu asculta acestea de la alţii. Nu discuta nimic de viaţa sa, iar pe noi ne îndemna adeseori
zicând:
„Să nu omorâm vremea fără folos, să ne grăbim la cele pentru mântuirea
sufletului nostru, aşa cum se grăbeşte omul când vrea să adune fânul cosit şi uscat, atunci
când vede că vine ploaia. Chiar de se întâmplă să fie cumva la masă, dar dacă vede, bietul
om, că se ridică norii şi se pregăteşte în scurtă vreme să vină ploaie mare, atunci de
groază că-i va uda fânul, lasă şi mâncare şi tot şi merge în grabă alergând cu furca şi
grebla în mână, îndemnându-şi soţia şi copiii să se silească, să poată aduna fânul în scurtă
vreme, până nu va sosi încă ploaia. La fel să facem şi noi. Să ne grăbim, să ne silim, să ne
ostenim în bine, pentru mântuirea noastră şi a celor din jurul nostru, ca să ne facă şi nouă
parte Bunul Dumnezeu de fericirea cea veşnică. Să avem şi noi cu ce ne arăta la
înfricoşata Judecată, înaintea Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Să ne silim aşa cum ne
îndeamnă cuvântul Sfintei Evanghelii care zice că: „Din zilele lui Ioan Botezătorul până
acum, Împărăţia Cerurilor se sileşte şi silitorii o răpesc pe ea” (Matei 11, 12; Luca 16,
12).
Să facem cum face ariciul, când se duce la vie şi strugurii sunt copţi: cum se
urcă pe butucul viţei şi după ce mănâncă până la săturare, scutură apoi cu putere de cad
pe jos bobiţele coapte de struguri. Coboară apoi şi se întoarce într-o parte şi-n alta până
23

ce se încarcă de bobiţele ce le-a scuturat. Merge apoi la adăpostul unde îşi are puişorii dei hrăneşte pe ei.
La fel să facem şi noi. Să ne hrănim zi de zi cu cuvântul lui Dumnezeu, citind
prin sfintele cărţi, ca să ne luminăm cu învăţătura sfântă, apoi să mergem din loc în loc şi
la aceia care petrec în necunoştinţă şi mor în păcate, pentru că n-are cine să-i ajute, n-are
cine să le pună în mână o carte folositoare de suflet. E de datoria noastră să ne îngrijim şi
de ei. Mântuirea stă în a iubi pe Dumnezeu şi pe aproapele. Dacă stăm nepăsători şi nu
întindem o mână de ajutor altora de a se putea salva de întunericul necunoştinţei, atunci
cum dăm dovadă că ne iubim aproapele. Milă îmi este de poporul nostru, care piere în
necunoştinţă. Îmi pare rău că nu pot face ceva mai mult pentru a-l salva, pentru a-l ajuta.
Poporul nostru e un popor plin de credinţă în Dumnezeu şi are un spirit de dreptate,
numai că credinţa pe care o are e amestecată cu fel de fel de superstiţii, credinţe deşarte,
băbeşti. E mult de lucru în poporul nostru, însă fiecare se osteneşte numai pentru ale sale
şi nimănui nu-i pasă de cei се-şi pierd sufletul”.

Importanţa citirii sfintelor cărţi
A venit şi postul Sfinţilor Apostoli din anul 1950. Nu după multe zile, am
plecat cu soţia să ne mărturisim părintelui Nicodim. După ce ne-a făcut molitfa de
spovedanie, Părintele ne-a chemat mai la o parte (căci era multă lume pentru a se
spovedi) şi ne-a zis:
-

Uite ce m-am gândit! Să vă duceţi chiar acum în aceste două localităţi: în

comuna Calu-Iapa de lângă Roznov şi în comuna Mărgineni, județul Neamţ. Luaţi două
sacoşe mari cu cărţi felurite. Una o lăsaţi la sora, la Roznov şi pe cealaltă o duceţi în
24

comuna Calu lângă biserică, lui Alexandru Ţupu; la întoarcere o luaţi pe cea din Roznov
şi o duceţi la Mărgineni, județul Neamţ, la familia Trofin Vasile. Sunt suflete care
aşteaptă o carte ca pe un mare lucru. Noi suntem datori să-i ajutăm cu ce putem.
Zicând Părintele aceste cuvinte către noi, am luat blagoslovenie şi am plecat.
Bineînţeles că ne-a părut rău că nu am avut parte să ne şi mărturisim, dar ştiam că
ascultarea e mare lucru şi nu îngăduie nimic. De aceste două localităţi, amintite mai sus,
noi nu ştiam, însă sora mea, ce era căsătorită la Roznov, ne-a îndrumat. Am mers pe jos
de la Roznov până la acele localităţi, deoarece pe atunci nu circulau atâtea maşini ca
acum. Am umblat cu bine la Calu, iar a doua zi, odată cu seara, am ajuns şi la Mărgineni.
Tot întrebând de familia Trofin, cineva ne pofteşte, peste voia noastră, să intrăm în
primărie. După vreo două ore de cercetări, ei găsesc de cuviinţă a ne opri cărţile, ca să
vadă dacă sunt ortodoxe sau nu, iar noi am dormit la postul de miliţie care era în
apropiere.
Dimineaţa a venit primarul cu toate cărţile pe care le-a oprit seara şi a zis
către miliţian:
-

Dă drumul oamenilor pentru că sunt nevinovaţi. Dă-le şi cărţile pentru că

sunt ortodoxe.
La ieşirea din sat, pe câmp, ne aştepta familia aceea, împreună şi cu alţi
oameni, cărora le-am dat cărţile.
După ce am îndeplinit ascultarea pe care am primit-o, ne-am dus la Părintele
să-i facem cunoscut cele petrecute la Mărgineni. Cam speriaţi în felul nostru, i-am spus
Părintelui că ne părea rău, că nu eram spovediţi de păcate.
-

Ei, dragii mei, a zis el, puteaţi să fiţi şi nebotezaţi, când e vorba să suferi

pentru dreapta credinţă sau pentru sfintele cărţi, acea suferinţă are puterea de a curăţi
păcatele celor ce suferă fără să cârtească sau să învinuiască pe cineva. Cine suferă pentru
sfintele cărţi şi moare în acea suferinţă, trece prin Vămile văzduhului neoprit, ca şi
Mucenicii.
25

Auzind noi din gura Părintelui asemenea cuvinte, ne-am încurajat mult, foarte
mult, mai ales de cele ce ne-a mărturisit în continuare:
-

Nu vedeţi, dragii mei, că orice faptă bună ar face creştinul, nu se supără

aşa de mult vrăjmaşul, ca atunci când dai cuiva o carte folositoare de suflet. Atunci când
dai o carte bună cuiva, atunci strici toate planurile vrăjmaşului.
Dacă faci praznic mare, el nu se supără atât de mult. Dacă te faci ctitor la
vreo biserică, el nu-ţi are grija. Dacă posteşti şi te rogi cu toată credinţa şi evlavia, e drept
că se supără destul, dar nu ca atunci când dai cuiva o carte bună de citit şi folositoare de
suflet. Prin citirea unei cărţi luminătoare de suflet, cu învăţătură curat ortodoxă, bietul
suflet se trezeşte ca dintr-o beţie. Vede limpede şi clar, că a supărat pe Dumnezeu prin
viaţa sa plină de patimi şi păcate şi se hotărăşte ca pe viitor să nu mai slugărească pe
vrăjmaşul diavol, ci să se pună cu toată fiinţa în slujba lui Dumnezeu care l-a creat, îi
poartă de grijă şi i-a pregătit împărăţie veşnică, de nespusă fericire. Acesta este scopul
unei cărţi folositoare şi luminătoare de suflet. Omul care nu citeşte prin sfintele cărţi, nuşi luminează mintea lui cu învăţătura cea Dumnezeiască şi petrece toată viaţa lui în
întunericul patimilor şi păcatelor ucigătoare de suflet, deşi va face praznice mari în
fiecare an, deşi se va face ctitor pe la Biserici şi va ţine cu sfinţenie posturile cele
rânduite, dar dacă merge la nunţi şi la alte petreceri blestemate, cu muzică şi jocuri, el se
află tot în slujba lui satan. În mintea şi în inima lui, nu arde focul dragostei către
Dumnezeu. El îşi face într-un fel datoria către suflet, dar în rest trăieşte în duhul lumii, în
dragostea de patimi şi păcate. În mintea şi în inima lui nu tronează Dumnezeu. Dacă
participă la petreceri lumeşti, se înţelege de la sine care îi poate fi cugetarea lui zi de zi.
Dacă în casa lui, în familia lui, în viaţa lui de fiecare zi, nu se vorbeşte de cele şapte
Laude, de acele cuvinte minunate şi învăţături sfinte ce se găsesc prin sfintele cărţi, de
dorinţa arzătoare de a se lupta şi izbăvi de patimi, de obiceiuri rele, neputinţe şi de a se
apropia şi uni cu Dumnezeu, apoi cu ce ar putea să-l ajute praznicile cele mari sau că s-a

26

făcut ctitor la atâtea şi atâtea Biserici, dacă el e cu totul străin de viaţa cea petrecută cu
Dumnezeu.
De aceea, cartea sfântă joacă un rol foarte important în viaţa noastră a
creştinilor. Să iubim cartea sfântă, să o folosim şi să o dăm şi altora. Să jertfim banul
nostru pentru a putea cumpăra cât mai multe cărţi... Banul nostru dat pe cartea sfântă, e o
jertfă bine plăcută lui Dumnezeu. Noi ne vom duce de aici, mai devreme sau mai târziu,
dar dacă am reuşit să lăsăm urmaşilor noştri, cât mai multe cărţi sfinte, însemnează că leam lăsat o zestre de mare valoare cu care şi din care se vor folosi şi ei şi alţii după ei.
Faptul că o carte sfântă ne este de mare folos, putem observa acest lucru la
ceea ce se petrece cu noi înşine. De multe ori poate simţim un gol în sufletul nostru, sau
ne simţim mai reci faţă de nevoile sufleteşti, sau faţă de aproapele, sau faţă de Dumnezeu,
dar dacă, din întâmplare, am pus mâna pe o carte sfântă şi am reuşit să citim câteva
pagini din ea, am simţit pe loc o uşurare, o încurajare, o transformare radicală în fiinţa
noastră. Acesta-i efectul unei cărţi sfinte, unei cărţi luminătoare de suflet, a unei cărţi
scrisă de cineva care a fost inspirat de lucrarea Duhului Sfânt. De aceea trebuie să o
agonisim, să o păstrăm, să o iubim, să o preţuim, să o folosim şi să o dăm şi altora ca să
se folosească de ea şi, dacă se cere, să şi suferim pentru ea, ba mai mult, la nevoie putem
să şi murim pentru ea, deoarece ea ne este o hrană a sufletului nostru, un înger păzitor, o
călăuză pe calea adevărului, care duce la Patria cerească...
De aceea şi Sfântul Efrem Sirul zice în cuvântul său, ce se află scris în
psaltire, ediţia 1913-1914, pag. 529, că: „Unde sunt sfintele cărţi şi citirile, acolo este
veselie a drepţilor şi mântuire a auzitorilor, iar unde sunt alăute şi hore, acolo este
întunecare a bărbaţilor şi a femeilor şi praznicul diavolului”.
Aceasta a fost sfătuirea de încurajare pentru noi a părintelui Nicodim, cu care
ocazie a rostit aceste minunate şi nemuritoare cuvinte, ce se referă la importanţa şi folosul

27

citirii şi răspândirii sfintelor cărţi, care luminează şi înţelepţesc pe cei orbiţi sufleteşte şi-i
conduc pe calea mântuirii.
Părintele Nicodim când slujea trei săptămâni la rând, câte o săptămână la
fiecare biserică, mărturisea pe oameni în veşmântărie în care timp citeau canoanele,
psaltirea sau alte cântări rânduite după tipic. În timpul Sfintei Liturghii nu mărturisea pe
nimeni. Când era liber o săptămână, după cele trei săptămâni de slujbă, mergea numai
duminica la biserică, participând la Sfânta Liturghie şi stând în Sfântul Altar, pomenea
pomelnicele cu cei vii şi cu cei repauzaţi. El avea o deosebită atenţie faţă de acele
persoane care se mărturiseau la el şi se străduiau să mai ajute şi pe alţii cu pilda vieţii, cu
o carte, cu un sfat. De aceea el avea un carneţel de buzunar unde le scria numele,
pomenindu-i mereu, chiar de plăteau sau de nu plăteau ceva. Ştiu acest lucru că, din când
în când, mă mai punea să scriu pe cineva, sau să-i şterg de la vii şi să-i notez la repauzaţi
pe unii care plecau în veşnicie. Şi fiindcă la părintele Nicodim veneau multe pomelnice,
mă punea să le scriu din nou şi m-a învăţat să le pun într-o anumită ordine. Când
Părintele primea de la cineva un pomelnic, îi scria sus şi data când acest pomelnic îşi
expira termenul de a se mai pomeni. De pildă dacă primea un pomelnic pe data de 1 iulie
1975 şi socotea că îl va pomeni o lună sau cinci, un an sau doi, scria sus lângă cuvântul
vii sau repauzaţi şi data expirării pomenitului, 1 noiembrie 1976 sau 16 august 1975 etc.
Când primeam teancul cu pomelnice de la Părintele, mai întâi de toate le
sortam, adică: cele cu vii le puneam toate la vii şi pe cele cu repauzaţi pe toate la
repauzaţi, iar care erau toate cu aceeaşi dată a zilei şi a anului le puneam pe toate la un
loc. Şi aşa din 40 sau 100 de pomelnice cu aceeaşi dată care se expira, făceam numai unul
sau două pomelnice scrise corect şi citeţ, iar când se expira data scrisă sus pe el, Părintele
îl dădea deoparte şi nu-l mai pomenea. Deoarece Părintele purta cu sine, totdeauna, întrun buzunar la vestă pe dedesubt, o Sfânta Scriptură mică, un carneţel mic cu cei mai
apropiaţi ucenici ai lui şi pomelnicile ce le primea de la oameni, ar fi fost cu neputinţă să

28

poarte într-un buzunar toate pomelnicile, dacă nu le-ar fi avut scrise aşa cum am
menţionat mai sus.

Cunoștinta adevărului este cuvântul lui Dumnezeu
Câteva zile în şir nu a mai putut veni părintele Nicodim în deal, la maica
unde stăteam la scris, deoarece avea ceva de terminat. Nici eu nu m-am dus la el ca să nul întrerup. După ce a terminat, a venit. Erau mulți oameni adunaţi care aşteptau să se
spovedească. I-a spovedit şi, în seara aceea, a rămas până ce am terminat şi eu, căci avea
nevoie de acel manuscris. Tot în seara aceea era mare priveghere la biserică. Nu-mi
amintesc ce praznic era anume. Maica a venit în camera unde eram noi şi i-а spus
Părintelui că ar fi bine să mă lase şi pe mine să merg la biserică. Părintele nu a zis nimic,
dar eu am înţeles că nu se poate, deoarece a doua zi trebuia acel manuscris să fie gata
pentru a-l putea trimite. Maica dacă nu a primit nici un răspuns de la Părintele, a mai
venit odată, stăruind, ca şi prima dată, pentru mine. Părintele a fost nevoit şi peste voia sa
să zică: „Vedeţi că în Sfânta Evanghelie, Mântuitorul zice: „Nu tot cel ce-mi zice mie
Doamne, Doamne, va intra întru împărăţia lui Dumnezeu, ci cel ce va face voia Tatălui
Meu, Care este în ceruri”. Dar oare care este voia Tatălui? „Voia Tatălui este ca nimeni
să nu piară şi la cunoştinţa adevărului să vină” (Matei 7, 21) şi cum poate omul să vină la
cunoştinţa adevărului, de nu va auzi sau nu va citi cuvântul lui Dumnezeu. Dar pentru ca
să avem la îndemână cuvântul lui Dumnezeu, trebuie să scriem, să tipărim, să răspândim
în dreapta şi în stânga cuvântul cel viu şi de viaţă dătător. Altfel, nu reuşim să ajutăm măcar aşa cât putem - pe aproapele nostru”.
Auzind acestea, maica nu a mai zis nimic şi a plecat.
29

Diavolul fuge de omul care e mereu ocupat şi face ceva bun
Altădată trebuia să însoţesc pe Părintele la o mănăstire vecină, să
mărturisească un preot bolnav. Înainte de plecare, Părintele mi-a pus o întrebare:
-

Dar până ce voi mărturisi pe preotul acela, ce vei face, ca să nu pierzi

timpul în zadar?
Maica Maria, sora Părintelui, fiind de faţă, a intervenit şi a zis:
- Lasă, Preacuvioase, că peste două-trei ore sunteţi înapoi.
Părintele n-a fost de părere cu ceea ce a spus maica şi i-а zis:
-

Dar de ce să stea fratele o oră, două, fără a lucra ceva. Ar fi bine să ia un

caiet şi să scrie câteva pagini, căci dacă cineva stă şi nu face lucrul lui Dumnezeu, apoi îi
dă vrăjmaşul de lucru. Când laşi lucrul din mână, pune repede mâna pe o carte bună, iar
când laşi cartea, atunci pune mâna pe lucru. Diavolul fuge de omul care e mereu ocupat şi
face ceva bun, dar e nedespărţit de omul care stă şi nu lucrează nimic, aşa după cum
spune şi înţeleptul Solomon, că: multe lucruri rele a învăţat pe om lenevirea. Sfântul
apostol Iacov ne spune că cel ce ştie să facă bine şi nu-l face (stă nelucrător) păcat are
(Iacov 4, 17). Cât şi ce vom lucra fiecare din noi, în viaţa aceasta, cu aceea vom rămâne
şi ne vom arăta înaintea lui Dumnezeu.

30

Cuvântul lui Dumnezeu nu se leagă
Când ne-am întors de la Bucureşti, o persoană care făcea parte din forurile de
conducere ale mănăstirii Văratec a venit la părintele Nicodim şi l-a sfătuit prieteneşte să
nu mai dea cărţi religioase oamenilor. Arătând către Părintele o milă cu îngrijorare, i-а
zis:
-

Cuvioase Părinte, am venit la Sfinţia voastră cu scopul de a vă preveni să

nu aveţi pe viitor oarecare necazuri. Nu mai daţi cărţi oamenilor. Noi ştim că sunt bune
toate aceste cărţi pe care le daţi dar, având în vedere unele probleme, m-am gândit că ar fi
mai bine să vă opriţi cu desăvârşire de a mai da pe viitor vreo carte cuiva. Şi ca să fiţi la
adăpost în această privinţă, şi ca să puteţi dovedi cu date concrete, la nevoie, că nu aţi mai
dat cărţi nimănui, eu m-am gândit că ar fi bine să le împachetaţi pe toate în baloturi mai
mici sau mai mari, legate bine cu sfoară, la al cărui capăt să puneţi ceară roşie, ca în felul
acesta, la un evantual control, să vă găsească fără vină.
Părintele nu i-а răspuns nimic-nimic, ci după un timp de tăcere a întrebat-o
despre un părinte bătrân şi bolnav, cum se mai simte şi aşa a plecat persoana înapoi de
unde a venit.
-

Această persoană m-a sfătuit să leg bine cu sfoară cărţile, dar cuvântul lui

Dumnezeu nu se leagă. Să nu mai dau cu desăvârşire nimănui vreo carte? Adică să las
bietele suflete să moară în necunoştinţă, ca să fim noi la adăpost pe viitor? Nu. Acest
lucru nu pot să-l fac deoarece Sfântul Vasile cel Mare zice că: „Preotul şi călugărul care
nu răspândesc învăţătura cea bună a lui Dumnezeu, se vor judeca ca nişte păgâni”.
Acest lucru s-a întâmplat cam prin anul 1955, ceea ce înseamnă că nouă ani,
adică până în anul 1964, când Părintele a fost arestat şi condamnat cu 8 ani de închisoare,
să nu mai dea nimănui cărţi de citit. N-a răspuns nimic la propunerea acelei persoane prin
cuvânt, dar s-a convins după aceea că Părintele n-a pus la inimă acele sfaturi, deoarece
era în contradicţie cu chemarea lui ce o avea...
31

Desigur că, acea persoană, plecând fără nici un răspuns, nu s-a simţit aşa de
bine şi acest lucru a avut oarecare urmări, căci nu a trecut prea mult timp şi a sosit în
Văratec o comisie...
Părintele Nicodim a fost chemat de cei din comisie şi i s-a făcut o propunere:
- La care mănăstire ai vrea să pleci de aici în afară de mănăstirea Agapia?
Părintele a gândit o clipă, după care le-a răspuns:
-

Aveţi în faţa dumneavoastră dosarul meu. Puteţi vedea în el în câte locuri

am fost mutat până acum. Şi dacă socotiţi ca la vârsta mea să fiu iarăşi mutat, bine, iar de
nu, cum credeţi.
S-au uitat unul la altul, cei ce erau în comisie şi, după o mică pauză, dând din
cap, l-au asigurat că îl vor lăsa în pace, deoarece e prea bătător la ochi să muţi de colo
colo un preot bătrân şi aşa de activ, care a luptat o viaţă întreagă pentru bunăstarea
Bisericii lui Dumnezeu, neavând nici o abatere în învăţătura pe care a dat-o poporului, cât
şi în viaţa pe care a trăit-o, fiind privit din toate părţile.
Câţi contrari şi câte suflete negre au fost care-l pândeau, pas cu pas, dacă i-ar
fi găsit câtuşi de puţină vină sau o cât de mică greşeală în învăţătura ce o răspândea, sau
în cărţile pe care le-a scris şi împărţit oamenilor, apoi de mult ar fi fost caterisit şi scos
din preoţie ca un stricător de lege.
Dar slavă lui Dumnezeu că Acel Arhireu tânăr i-a poruncit, mai înainte de a fi
preot, în biserica de la Mastacăn, să ajute preotului să pună în rânduială cele ce se aflau
răsturnate alandala, Acela, zic, l-a ajutat să-şi ducă până la capăt ascultarea ce i-а fost
încredinţată.

32

Pomelnic condiționat
O femeie din satul vecin cu mănăstirea Văratec, a venit la părintele Nicodim
cu un pomelnic în mână. Era tare necăjită. Cine ştie ce necazuri avea. Se arăta şi tare
grăbită. Părintele nu i-а primit pomelnicul, ci i-а zis cu hotărâre:
-

Stai, femeie, pentru că nu îţi primesc pomelnicul până ce mai întâi nu

făgăduieşti că vei citi măcar cinci cărţi folositoare de suflet.
-

Părinte, cum n-aş citi, dar vezi, nu am timp deloc pentru citit.

-

Ei, n-ai timp, dar cum ai timp să te îmbraci, să mănânci, să dormi, să faci

treabă şi câte altele? Numai de citit nu ai timp. Vezi, că nu-ţi primesc pomelnicul şi nu
mă rog pentru aceia care nu vor să citească câtuşi de puţin cuvântul lui Dumnezeu. Dacă
vrei să citeşti cinci cărţi, hrăneşti în primul rând sufletul, care şi până acum l-ai lăsat
necăjit, aşa cum lăsa şi bogatul nemilostiv pe săracul Lazăr, fără să-i dea ceva. Iar în al
doilea rând, îţi faci un adăpost cu patru cărţi, patru pereţi, iar a cincea acoperişul. Şi aşa
vei putea fi scutită pe viitor de unele necazuri care vin deseori, că prea ne depărtăm de
cele bune, de Dumnezeu.
După ce a auzit aceste cuvinte pline de putere de convingere, femeia şi-a
venit în fire, primind bucuroasă cele cinci cărţi de la părintele Nicodim şi făgăduind că în
scurtă vreme le va citi. A dat pomelnicul şi apoi a luat blagoslovenie, după care a plecat.

33

Cărţile sfinte citite, înfloresc sufletul
Într-o zi, în timp ce Părintele rostea cuvânt de folos pentru suflet, a venit o
femeie tare disperată care, după ce i-а sărutat mâna, a zis, înecându-se de plâns:
-

Cinstite Părinte, am patru copii şi multe necazuri. Nu ştiu ce să mai fac şi

încotro să mai apuc. Drept să vă spun mi-am urât şi zilele. Aş vrea parcă să nu mai
trăiesc. Nu ştiu şi nu pot să-mi dau seama ce păcate am făcut de sunt aşa de mult
pedepsită de Dumnezeu.
-

De ce spui aşa, a întrerupt-o Părintele, pentru că ea vorbea continuu. Asta

înseamnă că ai puţină credinţă. Trebuie să fii mai bărbătoasă, să ai curaj, să-ţi faci inimă
bună... Să te rogi lui Dumnezeu cu credinţă, să citeşti cărţi sfinte, care aduc multă
mângâiere şi luminare în sufletul creştinului.
Ea parcă nici nu auzea cele ce-i spunea părintele Nicodim şi a început iar a se
văita, repetând mereu cuvintele, că nu ştie ce să mai facă. Atunci părintele Nicodim a
întrebat-o:
-

Dar dacă îţi spun cum să faci, faci?

Ea a răspuns că va face. Atunci Părintele, reluând cuvântul, a întrebat-o:
- De mers, mai mergi pe la nunţi cu muzicanţi?
- Cum să nu, Părinte, doar suntem în lume şi nu în mănăstire, ca Sfinţia ta.
-

Dacă mergi acolo, ce mai vrei alta? Tocmai de aceasta îţi urăşti zilele,

pentru că mergând acolo, te desparţi de Dumnezeu. N-ai auzit vreodată ce spune la
Cazania Bisericii că cei ce joacă, parte cu Hristos nu vor avea? La biserică mai mergi, sau
nu?
-

Merg din când în când, Părinte, dar parcă mai aud eu ce spune dascălul

acela la strană, când eu mă gândesc numai la necazurile mele? Cum mă duc, aşa vin. Nu
mă folosesc deloc.

34

După ce a întrebat-o de unde este, a trimis-o la nişte credincioşi creştini din
acea localitate, să-i dea cărţi de citit, să mai stea de vorbă cu ei şi aşa a potolit-o, pentru
că era foarte agitată. A lăsat Părintelui un pomelnic, dar când să-l primească, acesta i-а
spus:
-

Dacă făgăduieşti că vei citi sfinte cărţi, îl primesc iar de nu, nu-l primesc.

Femeia a promis că va citi şi a plecat puţin mai liniştită.
După câteva luni de zile, a venit iar la părintele Nicodim. Dar acum nu puteai
să o mai recunoşti, nici după port, nici după vorbă. Avea portul cuviincios şi parcă-i
strălucea soarele în faţă. Mulţumea mereu lui Dumnezeu pentru purtarea Lui de grijă, iar
cuvintele ce le repeta prima dată, când a venit la Părintele, le-a aruncat la соşul cu gunoi
din primele zile când a început să citească pagini din cărţile sfinte şi să-şi plece genunchii
înaintea sfintelor icoane la rugăciune.
Am mai văzut-o de câteva ori venind la părintele Nicodim şi de fiecare dată
aducea persoane noi care doreau să se pună cu tot sufletul şi dragostea lor în slujba lui
Dumnezeu... Şi de aici ca şi din alte exemple se poate vedea secerişul bogat cules de pe
urma citirii cărţilor sfinte...

Cărţile bune sunt de mare folos
Un alt om ce a venit la mărturisire i-а spus părintelui Nicodim că a cheltuit cu
o casă ce a zidit-o din temelie, suma de peste 60.000 lei.
-

Ar trebui să cumperi cărţi bune măcar pe un sfert din suma ce ai cheltuit-o

pentru casă, căci şi sufletul are nevoie de o hrană care se găseşte în cărţile religioase cu
învăţătură curat ortodoxă, a zis părintele Nicodim.
35

Colecţia «Biblioteca Ortodoxiei»
Fiecare autor, când are de scos la lumină un număr de volume, obişnuieşte a
le încadra într-o anumită colecţie, căreia îi dă un nume oarecare, ca de pildă: „Biblioteca
pentru toţi” sau „Biblioteca bunului creştin” sau „Hrană pentru suflet” sau „Pâine
îngerească”.
Părintele dorind să pună un nume la colecţia de cărţi ce urma să le tipărească,
odată aflându-se în faţa unui grup mare de credincioşi, le-a cerut şi lor părerea. Atunci un
om fără ştiinţă de carte din acel grup, care era foarte râvnitor la cele bune, după o gândire
de câteva minute, a zis în auzul tuturor:
-

Să mă iertaţi, Cuvioase Părinte, dacă îndrăznesc cumva prea mult, dar eu

aş gândi că ar fi bine ca această colecţie de cărţi a Sfinţiei voastre să se numeasă de azi
înainte: «Biblioteca Ortodoxiei».
După aceea el a tăcut şi aştepta acum părerea atât a părintelui Nicodim cât şi
a celorlalţi. În clipa următoare, au răspuns cu toţii în cor:
- Da. Da. Da. Aşa suntem şi noi, cu toţii, de părere.
Părintele Nicodim a socotit acel răspuns, venit prin acel om credincios şi
neştiutor de carte, drept răspuns venit de la Dumnezeu. Și de atunci înainte așa s-a numit
colecţia de scrieri a zecilor de volume scrise de părintele Nicodim, iar Bunul Dumnezeu,
a dat un dar deosebit acestor cărţi, încât cei ce le-au citit şi le vor citi, au zis şi vor zice, că
aceste cărţi sunt foarte folositoare pentru suflet, pentru că sunt scrise pe înţelesul tuturor.
Însă cei necredincioşi le-au pândit şi le pândesc mereu să le distrugă fără milă. Aici e
vorba de oamenii securităţii comuniste care au distrus, dând la topit, peste 20 tone de
cărţi ale părintelui Nicodim, care făceau parte din această colecţie.

36

Cea mai grea şi mai pretenţioasă lucrare nu este, şi nu poate fi, decât lucrarea
Preotului Duhovnic iscusit care se osteneşte cu bună chibzuială a întoarce pe oaia rătăcită
de pe calea pierzării. Orice greşală ar face cineva, în celelalte sectoare de activitate, nu se
poate compara cu greşeala ce ar comite-o Duhovnicul când e vorba de pierderea sau
mântuirea unui suflet. Duhovnicul iscusit e permanent frământat în căutarea diverselor
mijloace de a atrage suflete la mântuire, la Dumnezeu.

A îndemnat pe ucenici să facă apostolat
O fată tânără şi credincioasă a fost îndemnată de părintele Nicodim ca în
timpul liber să facă apostolat: să meargă prin satele vecine cu ocazia hramului bisericii
sau în duminici şi sărbători lăsând ici-colo câte o carte bună, mai cântând o cântare
religioasă, mai spunând o istorioară morală. De altfel, părintele Nicodim n-a îndemnat
numai pe această fata să facă apostolat, ci pe toţi care se mărturiseau la el i-а îndemnat ca
printre picături să se ocupe şi de aşa ceva.
O femeie gospodină, care semăna de minune cu Marta din Sfânta Evanghelie,
nu vedea deloc bine activitatea acelei fete credincioase şi într-o zi când i-а venit bine, i-a
zis aşa cam ironic:
-

Frăţiei tale îţi convine aşa ceva, pentru că eşti singură şi n-ai bărbat,

copii... După ce găteşti, de prăşit sau alte treburi pe care le mai ai de făcut, mergi de colo,
colo şi umbli unde vrei şi unde-ţi place, dar dacă ai fi căsătorită ai vedea că nu se mai
poate!

37

Auzind fata aceste cuvinte de la acea femeie, le-a socotit ca o mustrare şi
mergând la părintele Nicodim, i le-a adus la cunoştinţă. Părintele însă a încurajat-o,
zicându-i:
- Frăţia ta lasă-i pe aceştia şi du-te pe la cei care te primesc cu dragoste.
Întâmplarea a făcut că după vreo câţiva ani această fată s-a căsătorit cu un
tânăr căruia şi lui îi plăcea să lucreze pentru mântuirea altora. Aşa că fata cea
credincioasă, cu ajutorul lui Dumnezeu, şi-a continuat mai departe activitatea ei pe care a
împlinit-o şi mai înainte de a se căsători. Ba putea spune că activitatea ei a luat un avânt
şi mai mare, fiind ajutată şi de soţul ei...

Dumnezeu ne poartă de grijă
Noi nu ne putem da seama pe deplin câte greutăţi şi necazuri întâmpină cei ce
vor să scoată la lumină o carte sfântă pe înţelesul tuturor, cum au fost şi sunt cărţile scrise
de părintele Nicodim Măndiţă şi de alţi autori.
Era pe vremea aceea când ucenicii părintelui Nicodim, pe nume Vasile
Poiţelea, Ioan Măgirescu şi Constantin Măgirescu, erau în Bucureşti şi se osteneau să
tipărească un volum din „Oglinda Duhovnicească”, au găsit o tipografie unde să poată
tipări, dar mai aveau nevoie şi de o cameră cât mai aproape de tipografie, unde să
depoziteze hârtia şi cărţile tipărite, deoarece proprietarul tipografiei nu le asigura acest
spaţiu.
Cineva le-a arătat o casă unde locuiau doi bătrâni şi aveau o cameră
disponibilă. Dar când le-a făcut întrebare, ei s-au grăbit să spună: „Noi nu avem cameră
de închiriat” ceea ce urma să stagneze lucrul cel bun.
38

Ce s-a întâmplat însă? Peste noapte, bătrânul a avut o moarte fioroasă,
împroşcând pereţii camerei de sânge.
A doua zi bătrâna, îngrozită de cele ce i-а fost dat să vadă, a înştiinţat pe
proprietarul tipografiei că dă călugărilor acelora amândouă camerele cu chirie, deoarece
ea s-a speriat aşa de tare, încât nu mai poate locui singură acolo şi va merge la o fiică a ei.
Şi aşa s-a putut tipări la acea tipografie volumul acela...

Legătorie de cărţi
După cum am amintit mai sus, că prin anul 1923 părintele Nicodim şi-a
format o echipă, la început din doi tineri devotaţi care au plecat la răspândirea cărţilor
prin ţara noastră cu raniţa în spate. Mai târziu au cumpărat un cal şi o căruţă pe care le-au
folosit pentru a transporta cărţile de la un loc la altul. Ceva mai târziu au reuşit să
cumpere chiar şi o maşină şi un aparat de proiecţie pentru a rula prin localităţi filme
religioase, între timp s-au mai adăugat câţiva inşi la această echipă. Şi aşa au reuşit să
umble în lungul şi în latul ţării, presărând peste tot cărţi bune şi folositoare de suflet, cu
învăţătură curat ortodoxă. În care timp au reuşit să trezească din somnul păcatelor zeci de
mii de suflete ce dormeau în nepăsare. Cu filmul religios, cu predica, cu cărţile şi cu felul
lor de viaţă cinstită şi curat creştinească, aceşti eroi ai Bisericii noastre, îndrumaţi direct
de părintele Nicodim Măndiţă, au făcut această mare propagandă religioasă până în
toamna anului 1948, în care timp au adunat la un loc, de peste tot de pe unde mergeau,
sute şi mii de scrisori de mulţumire. În localităţile pe unde mergeau cu filmul religios şi
cu cărţile, erau văzuţi din toate părţile şi nu se puteau ascunde de ochii celor ce-i priveau
şi de urechile celor ce-i auzeau. La plecarea din acea localitate li se dădea lor o adeverinţă
39

în care se menţiona comportarea lor şi profunda recunoştinţă plină de mulţumire
sufletească. Aceste adeverinţe erau semnate de preotul parohiei respective sau chiar de
episcopul eparhiei din acea localitate.
Din 1948, când nu s-a mai putut face această răspândire a cărţilor ca şi până
atunci, colportorii noştri s-au stabilit în Bucureşti unde aveau un chioşc cu cărţi şi obiecte
bisericeşti, ca: iconiţe mai mici şi mai mari, candele, tablouri religioase de diferite
mărimi, cruciuliţe, tămâie ş.a. Dar acest chioşc nu putea satisface cerinţele şi nevoile
celor din Moldova noastră şi din alte părţi ale ţării. Aşa că, în anul 1949, părintele
Nicodim m-a trimis la acel grup de credincioşi din Bucureşti, pentru ca să pot cunoaşte
mai de aproape lucrarea lor. La reîntoarcere, Părintele m-a întrebat dacă nu cumva aş
avea şi eu dragoste pentru a lega cărţi. N-am putut da atunci nici un răspuns mulţumitor
părintelui Nicodim, deoarece acest lucru mi se părea cu neputinţă. Ducându-mă de mai
multe ori pe la Bucureşti, ca să învăţ legatul cărţilor, am prins curaj. De la o vreme, am
început să pricep puţin a lega. Dar primele cărţi pe care le-am legat n-am îndrăznit să le
duc eu personal la părintele Nicodim, ci le-am trimis prin cineva, deoarece nici eu nu
eram mulţumit cum le-am legat. Când le-a văzut Părintele cum erau legate, a zis către cel
ce le-a adus:
-

Ca la început! Ce să faci. Totuşi e bine că le-ai putut aduna la un loc.

Părintele a zis aceste cuvinte ca nu cumva să mă descurajez, ştiind că acele
cuvinte vor ajunge la urechile mele. Şi aşa, pe neobservate, în căsuţa noastră s-a înfiinţat
o legătorie de cărţi în toată regula.
Ca să prindem mai mult curaj, am primit o presă de la acel grup din
Bucureşti, iar ghilotina a fost făcută de un tânăr priceput, care se angajase şi el cu încă
vreo doi tineri, la această modestă legătorie ce luase fiinţă în căsuţa noastră din îndemnul
şi cu blagoslovenia părintelui Nicodim. De asemenea mai erau şi vreo trei fete tinere care
lucrau la legat.

40

Pe una dintre ele o ştia mama ei că lucrează la o fermă de stat şi văzând-o că
nu e arsă de soare, a întrebat-o:
-

Cum spui tu că lucrezi la acea fermă de stat, deoarece te văd la faţă că eşti

albă şi nu arsă de soare? La care ea a răspuns:
-

Mamă, cum să fiu arsă de soare, când eu cu alte fete stăm în pivniţă la

sortat cartofi?
Aşa că legătoria de la casa noastră era lipsită de firmă şi nici chiar vecinii nu
puteau bănui că la noi se leagă cărţi. Acest lucru era tăinuit din cauza securităţii care ne
pândea pas cu pas.
Însă faptul că noi am fost acoperiţi şi neobservaţi de cei din partea stângă mai
bine de zece ani, se datorează ocrotirii lui Dumnezeu prin rugăciunile părintelui Nicodim.
Dumnezeu ne-a acoperit şi ne-a sprijinit de s-a făcut ceea ce s-a făcut... Se aduceau, din
cele trei depozite de cărţi, colecţii întregi din „Oglinda Duhovnicească” din cele cu
„Luxul”, cu „Sfânta Cruce”, cu „Sufletul omenesc”, cu „Viaţa Maicii Domnului”, cu
„Sfânta Liturghie”, „Mica Prăvilioară”, „Dai voinţă iei putere”, şi din alte colecţii ce se
mai puteau găsi. Părintele Nicodim a mai trimis la noi şi pe alţi credincioşi şi
credincioase, care se ocupau cu transportul cărţilor. Se aduceau de la Bucureşti ca să le
legăm, iar după aceea le transportau acolo unde era nevoie. Se înţelege că toate aceste
lucrări erau dirijate direct de părintele Nicodim şi fără blagoslovenia lui nu se făcea
nimic. El ne sfătuia, ne îndemna, ne încuraja la lucrul cel bun, aşa că tot ce s-a făcut bun
şi folositor, lui îi aparţine, deoarece lăsaţi pe cont propriu, noi nu eram în stare să facem
ceva din tot ceea ce s-a făcut. Erau în casa noastră numai teancuri şi pachete cu cărţi, în
podul grajdului, în grajd, în podul casei şi chiar în podul de la fântână, erau peste tot
numai cărţi. O vecină, mergând o dată prin oraşul Moineşti, a fost întrebată de o doamnă
dacă ne cunoaşte pe noi. La care ea a răspuns:

41

-

Da. Îi cunosc, că doar sunt vecină cu ei. Mereu vin şi se duc încărcaţi cu

bagaje mari. Dar nu pricepem unde merg şi de unde vin mereu, încărcaţi cu aşa de mari
bagaje şi nici nu ne putem da seama ce pot avea ei în acele bagaje.
A fost o perioadă de mai bine de 10 ani, când în casa noastră a plouat cu cărţi
bune şi frumoase şi folositoare de suflet. Nimeni din cei ce veneau atunci la noi nu pleca
cu mâna goală, căci aşa aveam poruncă de la părintele Nicodim.
Iar prin anul 1962, Părintele a hotărât să facă 40 de centre cu cărţi, în diferite
localităţi, de unde puteau să se aprovizioneze, la caz de nevoie, cei din jurul lor. Cu
ajutorul lui Dumnezeu, aceste centre au fost dotate cu multe colecţii întregi de volume
legate.
Paralel cu această răspândire a cărţilor, din anul 1948 şi până în 1975, pe cât
s-a putut şi cum s-a putut, părintele Nicodim a mai căutat să mai răspândească şi
învăţătura din „Vămile Văzduhului”, din „Judecata particulară”, din „Priveghiul
creştinesc” şi din alte lucrări ale sale pe calea scrisului. La spovedanie, pe lângă canonul
cititului de cărţi, părintele Nicodim mai da şi de scris lucrările de mai sus. Până şi copiii
cei mici, dacă erau întrebaţi: „Ce face tatăl tău?”. El ştia să răspundă că: „Scrie la Vămi”.
Dar mama ta? „Scrie la Vămi”. „Dar sora ta sau fratele tău?”. „Scrie la Vămi”. Aproape
toţi cei ce se mărturiseau la părintele Nicodim aveau de scris Vămile, Judecata
Particulară, ş.a. Iar celor care nu puteau să scrie corect, ca să se poată citi cu uşurinţă,
acelora nu le dădea de scris. Și chiar dacă le dădea canon să scrie un rând de Vămi, însă
le spunea să plătească altora care scriu clar.

42

Arătarea demonului
O monahie din mănăstirea Văratec, văzând ce mare lucrare face Bunul
Dumnezeu prin persoana părintelui Nicodim Măndiţă, și-a adus aminte de cuvântul
Psalmului 15, 3 că: „Sfinţilor celor de pe pământul Lui, minunate a făcut Domnul toate
voile Sale într-înşii”. N-a mai stat nici o clipă pe gânduri şi a chemat în grabă pe toate
rudele sale pentru a se mărturisi părintelui Nicodim Măndiţă.
Atâta putere de convingere a avut acea monahie, încât la glasul ei, îmbinat cu
multe suspinuri şi lacrimi, o mulţime de suflete au sosit în casa ei. După ce s-au
mărturisit, a trebuit în acea noapte să doarmă la ea, ca a doua zi să plece, fiecare la ale
sale.
De atâta bucurie s-a umplut inima acelei monahii, încât nu s-a îndurat să
închidă vreun ochi; ci prăznuia, de-a valma cu îngerii, reîntoarcerea oilor pierdute ale
casei lui Israel.
În acea linişte a nopţii a apărut, aşa deodată, un ostaş grozav de urât şi
înfricoşat şi uitându-se cu multă duşmănie spre cei ce dormeau, a zis către monahie:
-

Tare îmi este necaz pe oamenii aceştia, pentru că răsfoiesc mereu cărţile

sfinte şi îmi strică toate planurile mele!
Atunci, acea monahie, primind putere de sus, i-a răspuns cu multă bărbăţie:
-

De ce să-ţi faci necaz pe oamenii aceştia, deoarece ei citesc cărţile Sfinte

ca să afle calea mântuirii?
Auzind aceste cuvinte, s-a topit pe loc şi a dispărut, lăsând în urma lui un fum
ca de pucioasă... Chiar dacă acea monahie de mai sus, din mănăstirea Văratec (care deja a
trecut la cele veşnice), nu povestea cele petrecute în prezenţa ei, apoi fiecare din noi ştie
şi vede cele ce se petrec cu noi în toate zilele. Câtă vreme ţinem aproape cu rugăciunea
celor şapte Laude şi cu citirea prin sfintele cărţi, parcă altfel simţim, altfel vedem şi altfel

43

suntem. Şi cum, puţin câte puţin, neglijăm aceste îndeletniciri duhovniceşti pe loc simţim
înstrăinarea noastră de Dumnezeu.
De aceea şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos ne porunceşte nouă, zicând:
„Rugaţi-vă ca să nu fie fuga voastră iarna sau sâmbăta” (Matei 24, 20). Iar în tâlcul
Evangheliilor de Teofilact, aşa ne spune că: Fuga noastră înseamnă plecarea din lumea
aceasta în veşnicie, iar că nu e bine pentru noi a pleca de aici iarna sau sâmbăta, arată pe
«iarnă» răceală duhovnicească, şi pe «sâmbăta» nelucrarea faptelor bune. Adică să rugăm
pe Bunul Dumnezeu de a ne da un sfârşit creştinesc, având o dragoste arzătoare în inima
noastră către tot omul şi să avem şi lucrarea faptelor bune până în ultima clipă a vieţii
noastre.

Cum să împărţim timpul între rugăciune şi citire
După ce ne-am întors de la Bucureşti, însoţind pe Părintele până la Văratec,
un grup de şase persoane îl aştepta să se mărturisească. O femeie s-a grăbit să întrebe pe
Părintele imediat după ce a luat blagoslovenie, zicând:
-

Cuvioase Părinte, cum ar trebui să fac eu, pentru că am şapte copii, soţul

are patima beţiei şi-mi face multe necazuri, mai am şi pe tata socru care e bolnav la pat,
aşa că abia reuşesc să nu-mi rămână zilnic cele şapte laude, iar ca să mai citesc cărţile
care le-am primit de canon nu mai reuşesc, nu mai am timp? şi aştepta răspunsul.
Părintele i-а răspuns:
-

De tata socru vei scăpa cât de curând, câteva zile la mijloc şi el va pleca.

Iar ca să reuşeşti să-ţi faci canonul, ai să procedezi aşa, până se vor face copiii mari. Cele
şapte laude să le faci în două zile, iar în timpul care rămâne citeşte la cărţile de canon.
44

Căci e mare faptă bună a face cele şapte laude, paralel cu această faptă bună e şi citirea
sfintelor cărţi. Când facem rugăciune cu smerenie şi evlavie, avem comuniune cu
Dumnezeu, vorbim cu Dumnezeu, iar când citim cu atenţie sfintele cărţi, atunci vorbeşte
Dumnezeu cu noi, ne descoperă voia Sa cea sfântă.

Armonizarea timpului de rugăciune şi de citit
O femeie a zis către un bătrân, înainte de a merge la mărturisire:
-

De câte ori îmi mărturisesc păcatele la părintele Nicodim, nu reuşesc ca

să-i spun cum se prezintă situaţia mea. Îmi vine să plâng aşa de tare şi am terminat cu
toate. Am opt copii acasă, soţul are patima beţiei şi când vine acasă face scandal şi
trebuie să fug din faţa lui, deoarece mă ameninţă cu cuţitul şi vrea să mă omoare. Mai am
şi un bătrân de îngrijit, aşa că, cele şapte Laude, cu multă trudă reuşesc să le fac în fiecare
zi, iar de citit cărţi nici pomeneală... Те-aş ruga pe mata să-i spui, pentru că plec şi de
data aceasta acasă cu problema nerezolvată.
-

Bine, după ce ne va mărturisi pe toţi, am să-i spun şi despre aceasta în

prezenţa dumitale şi o să auzi din gura lui ceea се-ţi va spune.
Când a auzit Părintele despre felul cum îşi petrece viaţa această femeie, a
arătat multă compătimire către ea, zicându-i:
-

Dacă e aşa, atunci faci cele şapte Laude în două zile şi din timpul care îţi

rămâne disponibil, citeşti cărţile ce le ai de canon. Căci dacă e de mare valoare facerea
Sfintelor rugăciuni, apoi şi de citit prin cărţile Sfinte e tot atât de mare nevoie, după cum
ne învaţă Fericitul Augustin care zice: „Când ne rugăm cu evlavie, stăm de vorbă cu
Dumnezeu, ne punem sub scutul Lui; iar când citim prin sfintele cărţi, stă de vorbă
45

Dumnezeu cu noi, ne face cunoscută voia Lui cea Sfântă”. Aşa că nu ştiu care e mai
mare: a face rugăciuni sau a citi prin sfintele cărţi, însă de amândouă este nevoie. Totuşi
trebuie să înclinăm mai mult spre rugăciune decât spre citirea cărţilor; deoarece prin
rugăciunile făcute cu toată credincioşia şi evlavia, se poate lumina mintea omului, şi-i
umple inima lui de dragoste pentru Dumnezeu şi pentru aproapele, mai mult decât pe cel
ce citeşte şi neglijează facerea rugăciunilor zilnice. Iar pe bătrânul pe care îl îngrijeşti, nu
avea nici o teamă, căci peste puţine zile te va lăsa în pace.
Auzind aceste cuvinte, femeia s-a hotărât ca pe viitor să facă aşa cum a
învăţat-o Părintele. Bătrânul acela de care îngrijea femeia aceasta, a mai trăit vreo 10-12
zile, şi a plecat în veşnicie.

„Vămile văzduhului”, farmacie duhovnicească
Un bătrân care a venit să se spovedească şi a pus şi diferite întrebări,
întorcându-se, a zis:
-

Am uitat ceva, Cuvioase Părinte. Fata mea v-a rugat să ne daţi şi nouă un

album cu Vămile văzduhului, care are şi în versuri cele 24 de vămi.
-

Bine, îi dau.

În acel moment, Părintele s-a dus în cealaltă cameră unde era biblioteca şi a
adus bătrânului un minunat album, în ale cărora clişee era reprezentată trecerea sufletului
creştinului prin cele 24 de vămi. Mai arătau şi munca celor ce au trăit toată viaţă în păcate
şi au murit fără pocăinţă, cum şi fericirea celor ce prin viaţă plăcută lui Dumnezeu şi prin
roade vrednice de pocăinţă s-au unit cu Dumnezeu, chiar de aici de pe pământ. Şi dând
bătrânului albumul, i-а zis:
46

-

Vă dau cu toată bunăvoinţa acest album, în speranţa că o să mai arătaţi şi

altora ceea ce cuprinde.
-

Da, da, Cuvioase Părinte, o să arătăm negreşit.

-

În acest album, a continuat Părintele, am pus aşa mai pe scurt, în versuri,

toată învăţătura celor 24 vămi ale văzduhului. Iar mai pe larg găsiţi în cartea celor 24
Vămi ale văzduhului. Aici găseşte creştinul, ca într-o farmacie, tot felul de medicamente:
sfaturi, învăţături, îndemnuri, lămuriri, explicaţii, istorioare de tot felul şi în scurt
vorbind, de s-ar întâmpla cumva vreun creştin să nu aibă în casa lui nici o carte
religioasă, cu învăţătură ortodoxă, dar de va avea cartea celor 24 Vămi ale văzduhului,
are unde găsi o orientare precisă după învăţătura Bisericii Ortodoxe, cum poate alerga pe
calea vieţii pentru a-şi mântui sufletul său, sau pentru a da ajutor celor din jur.
Deşi această minunată carte a celor 24 de Vămi ale văzduhului, este foarte
voluminoasă, dacă cineva are dragoste, o poate scrie pe caiete cu tuş sau măcar cu
cerneală, în caz că cineva nu se poate ocupa cu scrisul, atunci să plătească altora care se
ocupă de scris, care sunt mai liberi.
Biserica îşi are fiinţa sa de aproape 2000 de ani, dar tiparul nu a fost
dintotdeauna, ci abia de vreo 500 de ani. Credincioşii creştini scriau cu mâna toate cărţile
de învăţătură şi erau cu mult mai credincioşi lui Dumnezeu decât acum de când se
foloseşte tiparul. Sfânta Scriptură, cât e de mare şi alte multe cărţi, au fost toate scrise de
mână în sute şi mii de exemplare. Omul când scrie o carte, se foloseşte mai mult decât
atunci când o citeşte. Se întipăreşte în mintea lui, atunci când o scrie o dată, ca şi cum ar
fi citit-o de 12 ori. Mâna şi inima omului se sfinţesc și chiar toată fiinţa lui, atunci când
scrie cuvântul lui Dumnezeu şi învăţătura sfântă care este hrană a sufletului omenesc.
Știm cu toții că omul, și chiar orice vietate sau plantă, nu pot trăi fără aer. La fel se
întâmplă şi cu sufletul omenesc. Nu poate trăi, nu are viaţă în sine, de nu se alimentează
cu cuvântul cel de viaţă făcător a lui Dumnezeu”.

47

Socotind Părintele că e bine să înceapă a spovedi pe oamenii care au ascultat
cuvântul de învăţătură, a făcut molitfa cuvenită după care a spovedit numai o parte şi apoi
a mers la slujbă, căci era de săptămână. Restul i-a spovedit a doua zi, iar pe mine m-a
trimis la mănăstirea Agapia, ca să-i aduc de acolo o haină pe care a reparat-o sora lui,
maica Maria. Când m-am întors de la mănăstirea Agapia, din grupul de oameni pe care lam lăsat eu când am plecat, nu mai era nimeni. Părintele a plecat pe munte sus, după cum
obişnuia când rămânea singur. După vreo oră s-a întors.

Puterea de convingere a cărţilor
Într-un sat de munte era o femeie credincioasă lui Dumnezeu şi avea ca
duhovnic pe părintele Nicodim, încă din anii copilăriei. Într-o zi se întâlni cu vânzătorul
de la magazin, care i-а zis:
- Te rog, dacă vrei, dă-mi şi mie o carte religioasă din care citeşti dumneata,
ca să văd ce cuprinde în ea! Ce zici, îmi dai? Dar nu de tot, ci cu împrumut.
Femeia întârzia cu răspunsul, nu ştia ce să facă. Dar până la urmă văzând că
stăruie aşa de mult, i-а spus cam cu îndoială:
-

Dacă am să găsesc vreo carte bună, mai târziu, am să vă dau.

După acestă discuţie, femeia a plecat la Părintele şi cu alte interese şi, când a
venit vorba de gestionarul de la magazin cu cartea, Părintele i-а spus:
-

Dă-i o carte, însă prin altcineva, ca nu cumva să-ţi facă vreun rău sau să

nu-ţi mai dea cartea înapoi.
Aici este vorba de vremea când în ţara noastră era conducerea comunistă şi
era interzis să mai dai cuiva o carte religioasă. Erai urmărit de securitate...
48

Aşa a învăţat-o Părintele şi aşa a făcut ea. Când gestionarul a terminat cartea
de citit, când a dat-o celui de la care a primit-o, a zis aceste cuvinte:
-

Bre, dar minunate învăţături mai cuprind aceste cărţi, că rămâi uimit. Am

văzut că sunt alcătuite de părintele Nicodim Măndiţă. Acum am eu explicaţia de ce
oamenii care se mărturisec părintelui Nicodim şi citesc cărţi petru canon, sunt deosebiţi
de ceilalţi oameni, au o viaţă aleasă, parcă nu sunt tot de aici din sat. E vorba că ei îşi duc
viaţa aşa cum găsesc scris prin acele cărţi. Mare putere de convingere au aceste cărţi,
scrise de părintele Nicodim. Chiar eu când am citit această carte, m-am simțit mişcat până
la lacrimi. Mare pomană are să mai aibă, căci pe mulţi i-а adus la calea cea bună prin
aceste cărţi.

Să cumpărăm cât mai multe cărţi sfinte
Un tânăr, care nu primise nici o educaţie religioasă în casa părintească, într-o
duminică dimineaţă stătea la un ghişeu, ca să cumpere bilet pentru film. Cum aştepta el la
rând, a văzut mai mulţi oameni ce treceau pe o stradă ce făcea la stânga, pe după nişte
blocuri şi a întrebat pe cineva:
- Oare unde merg oamenii aceştia ce trec pe această stradă?
Cineva i-а răspuns că merg la Biserică. Pe loc l-a cuprins o dorinţă să meargă
şi el după acei oameni. A părăsit imediat rândul de la bilete şi mergând a ajuns la
biserică. Cum el nu cunoştea nimic din cele ale religiei, când a văzut pe unii că aprind
lumânări şi merg să se împărtăşească, a aprins o lumânare şi s-a încolonat înaintând spre
Sfântul Altar. Preotul şi-a dat seama că tânărul habar n-are de ceea ce face şi l-a întrebat
când a ajuns în faţa lui:
49

-

Те-ai mărturisit cumva la vreun preot, de vrei să te împărtăşeşti acum?

Tânărul a răspuns:
-

Nu m-am mărturisit nicăieri.

Atunci preotul i-а făcut semn, zicându-i:
-

Rămâi la urmă.

După terminarea slujbei, preotul respectiv i-а făcut cunoscut tânărului ce
condiţii trebuie să îndeplinească pentru ca în duminica viitoare să se împărtăşească. Şi
într-adevăr s-a împărtăşit. După ce a primit Sfintele Taine în aceea duminică, seara a
urmat să meargă la servici, la schimbul de noapte. În timpul serviciului a avut o
comportare neobişnuită. O femeie credincioasă, care lucra cu el în acea hală şi care se
mărturisea părintelui Nicodim, văzându-l aşa de retras şi serios, l-a întrebat:
-

Ce ai de eşti aşa de indispus?

El i-а răspuns:
-

Eu m-am împărtăşit astăzi cu Sfintele Taine şi preotul mi-a spus să fiu cât

se poate mai retras, să nu râd, să nu spun glume.
Când a auzit, biata femeie, că acel tânăr s-a împărtăşit, ştiindu-l străin de cele
ale credinţei, s-a speriat:
-

Cum ai spus? Те-ai împărtăşit? Dar tu ai fost pregătit corespunzător

pentru ca Sfânta Împărtăşanie să nu fie spre osândire?
El, când a auzit acele cuvinte, i-а cerut nişte explicaţii în această privinţă, iar
femeia l-a poftit ca a doua zi să vină la ei acasă, pentru că aici, la locul de muncă, nu le
era îngăduit să stea prea mult de vorbă.
A doua zi tânărul a venit la ei, unde a avut prilejul să cunoască multe lucruri
şi i s-a făcut cunoscut pe larg de marea valoare a Sfintei Taine şi felul de pregătire ce
trebuie să facă creştinul pentru a le primi, ca să se folosească vremelnic şi veşnic. Tot
acum a aflat şi despre părintele Nicodim, la care a mers şi s-a mărturisit. În inima lui a
încolţit dorinţa de a purta podoabă bărbătească, dar unde făcea el serviciul nu-i era
50

îngăduit acest lucru. Părintele l-a sfătuit să cumpere cărţi cu învăţătură ortodoxă şi să le
dea celor dornici, în speranţă că Bunul Dumnezeu va iconomisi cumva pe viitor. El a
întrebat cam de câţi bani să dea el cărţi în fiecare lună. Părintele i-а spus că un sfert din
salariul din fiecare lună. Aşa a făcut după cum i-а spus Părintele şi după el s-au mai
orientat şi alţii care nu puteau să poarte podoabă bărbătească din cauză că lor nu le era
îngăduit acolo unde îşi făceau serviciul...

Învățătura sfântă a dat rod
O mamă şi-a trimis într-una din zile fata cea mai mare în podul casei să facă
curăţenie, pentru că era toamnă şi era nevoie ca pentru iarnă să mai pună câte ceva acolo.
În podul casei, mai la o parte, fată a zărit un sipet (un fel de valiză, ceva mai
mare care se dădea fetelor când se căsătoreau, unde îşi păstrau lucrurile cele mai de
valoare). Curioasă să vadă ce este acolo, a ridicat capacul. Între alte lucruri vechi, a găsit
câteva file dintr-o cărticică de rugăciuni, format mic, scrisă de părintele Nicodim (a fost
din prima ediţie). Şi, cum obişnuia el, ca mai în toate cărţile scrise de el, să fie combătute
blestematele petreceri cu muzică şi jocuri, erau şi aici, în câteva rânduri, combătute. Fără
să coboare, fata a citit o dată, a citit a doua oară în aceste câteva file prăfuite, la lumina
slabă din podul casei dar, oricum, a înţeles destul de bine că cine joacă parte cu Domnul
Hristos nu va avea. Cei ce joacă la horă sunt asemenea cu închinătorii la idoli... şi că noi
creştinii ne-am lepădat la Sfântul Botez de pompele satanei, adică de toate acele petreceri
cu muzică, jocuri, chiuituri, vorbe deşarte, beţii şi alte blestemăţii. După ce a terminat
curăţenia, a coborât din pod, dar acele file din cărticica de rugăciuni le avea băgate în sân,

51

iar gândul ei nu mai era la nici un lucru din lumea aceasta, ci numai la acele cuvinte ce se
aflau scrise acolo.
Pe una din acele file era aşa de clar chipul Domnului Iisus Hristos, pe care ea,
de prima dată, cum l-a zărit, l-a sărutat cu multă evlavie. Tot în acel moment, când ea a
sărutat cu atâta evlavie chipul cel atât de scump, acest minunat chip s-a întipărit în inima
sa şi a umplut-o de dorinţă de a-I sluji tot restul vieţii sale.
În satul unde trăia fata, era obiceiul ca în fiecare duminică şi sărbătoare, după
masă, să meargă tot tineretul la horă, să joace până seara. Ea mergea cu celelalte fete la
horă de vreo cinci-şase ani, dar acele rânduri pe care le citise pe filele din podul casei, au
avut o aşa de mare putere de convingere, că ar fi primit mai bine moartea, decât să mai fie
şi ea în grupul celor ce nu vor avea parte cu Domnul Hristos.
A venit ziua de duminică. Cele două surori ale ei mai mici, care mergeau la
horă cu sora cea mai mare, şi-au pus la punct hainele. Ea şi-a luat grija şi s-a hotărât să nu
mai calce pragul acelui locaş blestemat, unde se făceau jocurile. Duminică dimineaţă a
mers mai devreme ca de obicei la slujbă. După masă a plecat la bunica ei, dar nu a putut
să stea mult, căci bunica ei o trimetea de zor la horă. Ea a ţinut ascuns şi nu a spus
nimănui ceea ce s-a hotărât să facă pe viitor. Au trecut în şir vreo patru duminici şi ea nu
a mai putut să stea în casă, de răul mamei sale. Când i-а cerut stăruitor să-i spună, de ce
rămâne acasă, ea a zis:
- Mamă, eu nu mai merg la horă niciodată, până la moarte.
Când a auzit aceste cuvinte din gura ei, mamă-sa a bătut-o şi în cele din urmă,
peste voia ei, oarecum împinsă de la spate, a mers, căci s-a nimerit să fie nunta unui
nepot. Aşa cum se spune, că gura lumii e gura iadului, în sat clocoteau vorbele ca oala pe
foc despre ea, că s-a pocăit, că nu se mai mărită, că se duce la mănăstire şi câte altele.
Când a ajuns în acea sală, toate privirile s-au întors spre ea. Un tânăr, cu care vorbea ea
de ani de zile, a luat-o mai de o parte şi s-au aşezat amândoi pe o bancă. Câteva ore în şir
el nu i-а vorbit altceva, decât cuvinte din sfintele cărţi. Acel tânăr avea un moş care
52

poseda o frumoasă bibliotecă de cărţi religioase, iar el numai de curiozitate le-a citit
aproape pe toate. Aşa că ea mergând acolo fără voia ei, ci numai de frica mamei sale, s-a
folosit foarte mult de la acel tânăr, fostul ei prieten. El i-а spus între altele că:
-

Am auzit că vrei să te pocăieşti, dar atunci trebuie să lepezi cerceii din

urechi, mărgelele de la gât, trebuie să umbli acoperită pe cap, să porţi fusta mai lungă, să
nu umbli cu mâinile goale sau să porţi tocuri înalte.
I-а spus şi de rugăciune şi de post şi multe alte învăţături a auzit ea atunci, de
la acel tânăr.
După vreo două luni de zile, mergând mama ei cu fetele la un hram în satul
vecin şi stând la masă la un om temător de Dumnezeu, acela a citit în timpul mesei din
cartea „Izvorul răutăţilor”, scrisă de părintele Nicodim, multe învăţături pe care auzindule şi mama ei s-a convins pe deplin că e păcat să joci şi de atunci n-a mai fost niciodată la
petreceri lumeşti cu muzică şi jocuri şi nici pe fetele ei nu le-a mai lăsat.
Şi aici vedem, destul de clar, că pricina luminării unui suflet a fost tot
cuvintele sfinte ale învăţăturilor Dumnezeieşti.

Să citim cărţi folositoare sufletului
Printre noi era şi un tânăr care abia terminase şcoala şi care simţea nevoia să
întrebe şi el ceva. Când a observat că s-a făcut o pauză de câteva minute, a zis:
-

Cuvioase Părinte, oare e bine să mai citim reviste, ziare şi alte cărţi, dacă

noi nu avem timp să citim cărţile ce le avem de canon?
Părintele Nicodim i-а răspuns:

53

-

Da, ai dreptate, sunt atâtea cărţi bune, pe care omul nu reuşeşte să le

citească, mai e timp să zăboveşti cu cititul şi prin alte cărţi mai puţin folositoare sau chiar
păgubitoare pentru suflet. Romanele, cărţile eretice, sectare sau atee sunt oprite cu
desăvârşire a se citi de un dreptcredincios creştin. În tinereţe am citit o carte rea, care atât
de mult m-a vătămat, încât abia după ce am citit multe cărţi bune am putut scăpa de
otrava conţinutului ei. Şi apoi cine este acela care aşezându-se la o masă plină cu mâncări
bune, va dori să mănânce o mâncare rea. O carte rea, eretică, sectară sau ateistă, este bună
numai de pus pe foc şi nicidecum să o avem în casa noastră. Ba nici chiar romanele care
par a fi religioase cum ar fi: Cămaşa lui Hristos sau Varava sau altele de acest fel, nu e
bine să le citim, deoarece avem în locul lor cărţi bune care au conţinut curat ortodox.
Acestea derutează.

O mărturie
Venind acasă, am auzit de un preot bătrân din parohia vecină că ar avea cărţi
de vândut. Mergând la el mi-a spus unele fapte pe care nu le-am mai auzit, despre
părintele Nicodim. În tinereţe acest preot a fost trimis de episcopia Romanului în Ardeal,
unde a activat timp de zece ani ca preot misionar, odată cu părintele Nicodim şi s-a
întâmplat ca să fie chiar şi vecin cu parohia în care se afla el. Acest preot mi-a mărturisit
următoarele:
-

În zi de târg, părintele Nicodim mergea cu căruţa în acea mare mulţime de

oameni care vindeau şi cumpărau diferite lucruri şi urcându-se în picioare în coşul
căruţei, ţinea predică 2-3 ore fără întrerupere, apoi desfăcând pachetele cu cărţi ce le avea
în căruţă, împărţea oamenilor în dreapta şi-n stânga, până când le termina. Despre un aşa
54

preot râvnitor, cum era părintele Nicodim, n-am mai auzit şi nici n-am mai văzut. Era
mereu zâmbind, mereu gata pregătit să dea răspuns celor ce-l întrebau. Nici un sectar nu
mai îndrăznea să-l întrebe ceva. Nu ieşeau din gura lui decât cuvinte pline de înţelepciune
şi nu te mai săturai ascultându-l. Cred că un aşa preot n-a mai avut de multă vreme ţara
noastră românească - a zis bătrânul preot.
A venit la mine un preot care mi-a zis:
-

Eu vin acum la mata cu o rugăminte. Am fost la părintele Nicodim ca să

mai întreb câte ceva privitor la taina spovedaniei, ştiindu-l că este un duhovnic iscusit şi
mulţumesc lui Dumnezeu că am aflat tot ce am dorit. Căci din mila lui Dumnezeu am
reuşit să-mi procur şi o bună parte din cărţile scrise de Sfinţia sa, dar nu-mi pot da seama
care anume îmi mai lipsesc şi te-aş ruga pe dumneata să-mi dai o notiţă cu toate cărţile
părintelui Nicodim cum şi cu manuscrisele care încă n-au văzut lumina tiparului. Căci nam îndrăznit să cer acest lucru de la dânsul văzându-l aşa de ocupat.
-

Bine, i-am răspuns eu, dar acest lucru nu-l pot face aşa de repede, ci mai

durează câteva zile.
Şi am stabilit ziua când aş putea să-i trimit acest tabel.
Am rugat pe părintele Vasile Poiţelea cel mai apropiat ucenic al Părintele
Nicodim şi pe cei care erau împreună cu el ca să-mi facă rost de diferite cărţi, precum:
cele 12 volume din Vieţile Sfinţilor, Pravila Bisericii, Chiriacrodroame şi altele care pe
vremea aceea apăreau şi se găseau de vânzare pe la anticariatele din Bucureşti. Ei mi-au
procurat aceste cărţi şi le-am adus acasă. Se apropia ziua Naşterii Domnului şi am vrut
să-i fac soţiei o bucurie de faptul că am reuşit să avem şi noi în casa noastră o aşa mare
comoară de cărţi bune şi folositoare. Ce s-a întâmplat însă? Auzind soţia că aşa sumă
mare de bani am dat pe ele, mi-a zis:
- Mă bucur că ai cumpărat aşa multe cărţi bune, dar trebuia să te gândeşti că
noi mai avem nevoie şi de anumite lucruri ce ne lipsesc şi care ne sunt şi de altă trebuinţă
după cum ştii.
55

Mi-am dat seama că are deptate în felul ei, dar asemenea cărţi nu le poţi găsi
când vrei. Şi când a fost cazul să mă mărturisesc părintelui Nicodim i-am spus şi cum s-a
întâmplat cu soţia de s-a supărat că am dat aşa mare sumă de bani pe cărţi când în casă ne
mai lipseau unele lucruri strict necesare. Atunci, părintele Nicodim a zis către mine:
-

Lasă, frate Gheorghe, că atunci când o să vină sora Elena să se

mărturisească, o să-i spunem ca să-ţi dea pace să faci aşa cum vei socoti că e mai bine.
Şi într-adevăr de atunci şi până acum a trecut mai bine de 50 de ani, însă soţia
mea nu mi-a mai zis niciodată că de ce am dat aşa de mulţi bani pe cărţi. Că la drept
vorbind a iubit şi ea cărţile sfinte ca şi mine.

Am fost arestati cu cărţi cu tot
Nе aflam cu părintele Nicodim la Bucureşti la ucenicii cei mai apropiaţi. Întro seară când ne-am pregătit să ne culcăm, vine părintele Vasile Poiţelea la miezul nopţii
şi zice către mine:
-

Frate Gheorghe, scoală-te şi te îmbracă repede, că te cheamă părintele

Nicodim să vii numaidecât.
M-am sculat şi după câteva minute am şi apărut în faţa părintelui Nicodim
cerând să mă blagoslovească. După ce m-a blagoslovit, mi-a zis:
-

Te-am chemat ca să-mi copiezi în vreo şapte exemplare nişte pomelnice.

Le vom trimite de urgenţă la şapte mănăstiri.
Se întâmplase ceva, din moment ce părintele Nicodim a trebuit să trimită de
urgenţă slujbe la şapte mănăstiri, dar după ce au trecut câţiva ani am avut explicaţia
acestor nedumeriri, deoarece atunci nu îndrăzneam să-l întreb pe Părintele... Iar în anul
56

1951 luna noiembrie ziua 28, când am fost arestaţi în gara Bacău, tot aşa părintele
Nicodim a plătit slujbe la trei mănăstiri pentru noi. Şi pentru că s-a întâmplat atunci ceva
deosebit, socotesc că e bine să amintim în câteva rânduri de cele petrecute, ca şi cei ce
vor citi şi asculta să-şi dea bine seama cum a lucrat cu noi Bunul Dumnezeu. Și iată cum
a fost:
În anul 1948 s-a interzis de a se mai tipări cărţi religioase. La acea dată se
mai aflau patru depozite de cărţi: trei la Bucureşti şi unul în satul natal al părintelui
Nicodim, la Buneşti-Argeş. Fiecare îşi poate da seama, cât de mult dorea Părintele, ca
aceste cărţi ce se aflau stocate în aceste depozite să ajungă cât mai repede în mâinile
oamenilor dornici să le citească... Aşa că, pe mulţi oameni care se mărturiseau la el şi îşi
exprimau dorinţă de a intra în posesia acestor cărţi bune, dânsul îi trimitea să le aducă din
Bucureşti.
După cum am spus mai sus, în toamna anului 1951, am plecat vreo patru
persoane, să aducem cărţi, ca şi de altă dată. Şi pentru că eram toţi tineri şi în putere, am
plecat cu gândul ca de data asta să aducem mai multe decât altă dată. Și, dacă am mai
zăbovit în Bucureşti vreo cinci zile, în care timp am vizitat câteva mănăstiri, muzee şi am
luat parte şi la vreo câteva adunări în cadrul Bisericii, unde după slujbe frumoase am
ascultat şi câteva predici, vă puteţi da seama că la plecare am fi fost în stare să luăm cu
noi chiar un depozit de cărţi. Să fi văzut cât de frumos erau legate acele cărţi, încât nu te
mai săturai privind la ele... Şi într-adevăr, am luat multe cărţi, multe de tot şi pentru
faptul că gazda, unde am stat cinci zile ca la noi acasă, a avut grijă să ne urce în tren toate
bagajele.
Pe tren, până la Bacău, n-am putut sta cuminţi, în banca noastră, ci fiind plini
de bucurie duhovnicească, am început a cânta cântări bisericeşti, după care, desigur, neau înconjurat o mulţime de pasageri din alte compartimente, oameni şi femei binevoitori,
ca să mai audă ceva de folos. Dar printre ei au fost şi fraţi vitregi, din cei care nu vedeau
bine această lucrare de mântuire. Noi, care aveam poruncă de la părintele Nicodim să
57

împărţim cărţi celor dornici, pentru că nu le primeam cu număr şi nici nu dădeam seama
de ele, celor ce voiau le dăruiam, cel ce ne oferea, pentru acele cărţi o sumă de bani, nu-l
refuzam şi acei bani îi foloseam la cheltuiala pentru transport, după cum ne sfătuia
Părintele. De se întâmpla să ne mai trebuiască ceva bani, ne dădea Părintele...
Ne-am văzut ajunşi în gara Bacău cu multă uşurinţă, în holul gării am pus cu
toţii bagajele cu cărţi şi am lăsat pe cineva acolo lângă ele, iar eu m-am dus numaidecât
să vizez biletele pentru întrerupere, deoarece o parte din cărţi le lăsam în Bacău, iar
celelalte le duceam a doua zi părintelui Nicodim, care pe atunci se afla la mănăstirea
Văratec.
După ce am vizat biletele de tren şi am venit în holul gării unde lăsasem
bagajele cu cărţi, cel ce a rămas la bagaje mi-a zis:
-

Când te-ai dus să vizezi biletele a venit un tânăr care s-a uitat la bagaje şi

m-a întrebat: „Ce aveţi acolo?”. Eu i-am răspuns: „Cărţi avem”, şi s-a dus.
Auzind aceste cuvinte, m-am gândit că suntem urmăriţi de securitate. Dar ce
era să facem? Am plecat în cartierul C.F.R. unde trebuia să las cărţile. La capătul
pasarelei, după ce am coborât, am fost arestaţi. Am vrut atunci să dăm ceva bani însă nu
au primit şi ne-au predat pe toţi patru, cu cărţi cu tot la miliţia gării. Când s-a făcut ziuă,
miliţia gării ne-a predat la miliţia oraşului Bacău. Acolo, la miliţie, s-a făcut o adevărată
distribuire a cărţilor noastre, unde mai bine de jumătate din cantitatea pe care am luat-o
din Bucureşti, am împărţit-o gratuit, în timp de şase ore cât am stat acolo, deoarece ei nu
ştiau ce să facă în această situaţie cu noi. Şi iată cum s-a putut face, cu ajutorul lui
Dumnezeu, chiar acolo pe teritoriul lor, o aşa de mare difuzare a cărţilor.
Miliţia gării dacă ne-a predat la miliţia oraşului au plecat şi am rămas numai
cu ofiţerul de servici singur. Atunci el ne-a întrebat:
- Ce fel de cărţi aveţi?
-

Cărţi bune, ortodoxe.

58

-

Dacă sunt ortodoxe, daţi-mi şi mie câte vreţi şi din acelea care sunt mai

frumoase. Eu i-am răspuns:
-

Dar dumneavoastră ce faceţi cu ele, le puneţi pe foc?

El mi-a răspuns cam cu durere în inimă:
-

Dar ce crezi dumneata, că eu sunt chiar păgân? Doar am şi eu suflet şi nu

vreau să-l pierd. Dar vezi, m-a prins vremea în serviciul acesta şi mai am numai doi ani
până la pensie şi unde să mă mai duc!
Atunci i-am dat vreo câteva cărţi, însă mai cu scumpătate, deoarece am crezut
că vom scăpa cu ele. Iar el, după ce le-a primit, a zis:
- Vai, ce bucurie mare voi face eu soţiei mele şi părinţilor mei.
A vrut să-mi dea ceva bani dar n-am vrut să primesc şi l-am rugat, dacă
poate, să ne dea drumul. Atunci el ne-a lăsat pe noi singuri şi s-a dus la poartă să
vorbească, dacă ne poate da drumul. Cel de la poartă a spus că nu se poate, deoarece a
iscălit pentru noi, dar i-а propus ca el să ne ducă pe noi, cu cărţi cu tot, în holul cel mare.
Şi dacă ne-a dus acolo, slavă Ţie, Doamne, că s-a făcut distribuirea cărţilor, ca şi cum am
fi fost în piaţa unui oraş. De jur-împrejurul holului erau o mulţime de uşi, prin care intrau
în birouri miliţienii, iar mai înainte de a intra dădeau cu ochi de noi şi de bagajele cele
multe, pe care dinadins noi le-am desfăcut, ca să se poată vedea de la distanţă că sunt
cărţi bune şi frumoase şi pe care le dădeam gratuit, numai şi numai să ajungă în mâinile
cuiva care se foloseşte, căci bănuiam noi că nu e a bine, deoarece ne-a ţinut acolo aproape
şase ore. Mai în fundul holului era şi un atelier de tâmplărie unde am rugat pe maistru
tâmplar să primească de la noi ceva cărţi pe gratis. Când le-a văzut ce frumoase erau, a
spus să-i dăm câte vrem, că le va da celor dornici să le citească. Ofiţerul acela căruia i-am
dat cărţi prima dată, a mai venit odată cu o sacoşă mare şi i-am umplut-o. După socoteala
noastră, două părţi din acele cărţi pe care le-am luat din Bucureşti au fost salvate, în
sensul că au intrat în mâinile celor care le-au primit să se folosească de ele. După masă
ne-au luat de acolo cu cărţi cu tot şi ne-au dus la securitate, unde am fost anchetaţi şi
59

necăjiţi cumplit nouă zile, după care ne-au pus în libertate. Auzind părintele Nicodim
chiar din prima zi, că noi am fost arestaţi în Bacău de securitate, a plătit pentru noi slujbe
cu privegheri de noapte la trei mănăstiri. Când s-au terminat de făcut slujbele, am fost şi
noi puşi în libertate.

Necesitatea Bibliei
Când am văzut Bibliile tipărite la noi în ţară pe vremea conducerii comuniste,
am întrebat pe părintele Nicodim dacă este bine să răspândim şi noi aceste Biblii.
Părintele a răspuns:
-

Unde nu avem posibilitatea de a le cumpăra pe toate şi să le dăm celor

dornici să le citească. Această carte minunată nu trebuie să lipsească de la nici unul dintre
creştini.

Documentare asupra cărţilor
Am cumpărat nişte cărţi din Bucureşti pentru mine. Şi venind cu ele prin
Bacău am lăsat una din ele la un prieten să o citească. Când a venit vremea să o iau de la
el mi-a spus:
-

Cartea pe care mi-ai dat-o s-o citesc are vreo câteva pagini cu nişte

învăţături sucite. Bine, eu nu le-am pus la inimă, dar vezi ce faci! Dacă o duci unui om
mai mic la suflet are să se smintească?
60

-

Cum se poate, i-am răspuns eu, că doar poartă titlul de „Izvoarele

ortodoxiei”.
Când mi-a arătat acele pagini, am rămas surprins. Când a fost vorba să merg
la părintele Nicodim, i-am spus întâmplarea şi i-am cerut explicaţii. Atunci el m-a
întrebat:
-

Dar înainte de a da această carte omului aceluia, frăţia ta ai citit-o?

- Nu, eu n-am citit-o, deoarece atunci am cumpărat-o.
-

Păi vezi că nu-i bine să dai o carte cuiva până n-o citeşti. Dacă o citeai,

atunci observai greşeala ce s-a strecurat în ea şi, ori rupeai acele două pagini, ori dădeai
cu tuş peste acele rânduri. Aşa că pe viitor să nu mai dai nici o carte la nimeni, până n-o
citeşti frăţia ta.
-

Cuvioase Părinte, eu am avut o mare siguranţă că acea carte, ce poartă

titlul de „Izvoarele Ortodoxiei” volumul III traducere din limba greacă, e o carte
minunată şi nu aveam nici o îndoială că în ea s-ar fi putut strecura vreo greşeală.
Părintele care cunoştea bine cartea şi greşeala din ea, mi-a zis:
-

Acum te-ai convins. Celui ce a tradus-o din limba greacă i-а venit tare

greu să reproducă textul întocmai după original. Şi, pe ici, pe colo, a mai redus câte ceva,
a mai modificat înţelesul ei. Deoarece el nu poartă podoabă bărbătească, ba nici mustaţă,
era prea bătător la ochi, dacă scria întocmai după original.
Auzind aceste cuvinte de la părintele Nicodim, am înţeles de ce şi pentru ce
se mai strecoară, din când în când câte, o greşeală chiar şi prin sfintele cărţi, la fel cum sa strecurat şi în Sfânta Scriptură, ediţia Sfântului Sinod de Patriarhul Nicodim 1936 la
cap. 3, 38 din Sfânta Evanghelie de la Luca, unde numai printr-un singur cuvânt se
răstoarnă o dogmă din cele mai de seamă. Şi acel cuvânt din versetul notat mai sus, îi zice
„făptură” lui Iisus Hristos în loc de „Fiu” după cum este cu adevărat. Dar toate greşelile
ce se strecoară prin sfintele cărţi sunt observate de cei ce cunosc bine învăţătura Bisericii
lui Dumnezeu şi nu pot duce pe alţii în nedumerire.
61

Nu vezi, frăţia ta, cum la fasole dacă îi pui arac, ea se urcă pe el şi face fasole
mai multă? Iar dacă nu-i pui arac, ea nu se poate urca, n-are de ce să se sprijine. La fel şi
cu creştinul nostru. Dacă îi dai o carte bună să o citească, atunci el începe să se urce cu
mintea la Dumnezeu, prin citirea acelei cărţi. Şi se apropie treptat-treptat de Dumnezeu,
Creatorul său.

Nu poţi cumpăra cărţi sfinte cu bani necinstiți
A venit un tânăr care făcea serviciu la C.F.R. După ce s-a mărturisit, a zis:
-

Cuvioase Părinte, după cum v-am spus, eu fac serviciul la C.F.R. şi sunt

controlor la bilete. După legile în vigoare noi trebuie să le facem proces-verbal de predare
celor ce nu au bilete, însă ei spun că nu au buletin de identitate şi nici legitimaţie de
servici, ca astfel să nu le putem completa actul de predare. Până la urmă ne dau şi nouă
un bacşiş şi astfel de cazuri se întâmplă adeseori. Banii pe care i-am primit de la
asemenea călători, până acum nu m-am atins de ei, căci rândul trecut am uitat să vă întreb
despre acest lucru. Şi aşa pe neobservate s-au adunat câteva mii de lei. Ce sfat îmi dați să
fac cu ei?
Părintele Nicodim tăcea. Nu dădea nici un răspuns; atunci omul a reluat din
nou cuvântul şi a zis:
-

Pot cumpăra cu ei cărţi religioase să le dau de pomană, sau să fac alte

fapte bune?
Şi aştepta răspunsul. Atunci părintele Nicodim i-а zis:
-

Cum să faci fapte bune sau să cumperi cărţi sfinte cu nişte bani care nu

sunt agonisiţi prin muncă cinstită. Dumneata ai la C.F.R. salariu pe fiecare lună, iar acei
62

bani pe care i-ai adunat, sunt bani străini, sunt bani cu păcate. Dar când e vorba ca cineva
să facă o faptă bună şi plăcută lui Dumnezeu, trebuie neapărat să ţină cont ca temelia
acelei fapte bune să nu fie şubredă, necinstită, sau din osteneli străine.
-

Aunci ce pot să fac eu cu acei bani? a întrebat iarăşi tânărul ceferist.

Părintele nu i-а mai dat nici un răspuns, încât ceferistul nostru a fost nevoit
să-şi schimbe cât mai curând funcţia în care era. A luat apoi blagoslovenie şi a plecat.

Cultivare sufletească prin copierea de texte duhovniceşti
Părintele Nicodim a mers la Mitropolia din Iaşi pentru nişte treburi şi cu
această ocazie a mers şi la un dentist, pentru că-l supăra tare mult dantura. Pentru aceasta
a trebuit să stea mai multe zile la o familie de oameni credincioşi. Cele două camere pe
care le-a pus gazda la dispoziţia părintelui Nicodim erau neîncăpătoare pentru cei ce
veneau să asculte cuvânt de mântuire. Între cei ce ascultau era şi o maică de mănăstire.
Văzând Părintele dorinţa ei de a afla mai amănunţit cele privitoare despre mântuire, a
trimis-o la noi la Grigoreni pentru un timp ca să scrie caiete din Vămile Văzduhului. Şi
aşa a socotit părintele Nicodim că se va folosi mult. Și așa a fost chiar. Când a ajuns cu
scrisul la vama a patra s-a minunat mult de câte lucruri a aflat ea în această vamă. La fel
şi-n vama a cincea. Iar la vama a şasea a zis către noi cu lacrimi în ochi:
- Cât de minunat a lucrat părintele Nicodim trimiţându-mă la dumneavoastră
ca să scriu la vămi. Dar atâtea minunate învăţături, unde puteam eu să le găsesc, dacă nu
făceam ascultare de Părintele? Haina aceasta de monahie am purtat-o până acum cu
nevrednicie. Am trăit până acum ca şi cum aş fi fost legată la ochi. Şi la prima vedere nu

63

mi-am putut da seamă de meritul şi valoarea acestui minunat Părinte Duhovnic, dar
simţeam o atracţie deosebită de a renunţa la orice, numai să-l ascult când vorbea.

Se lucra pe încredere şi pe conştiinţă
Chiar de la prima mărturisire pe care am făcut-o la părintele Nicodim după ce
am venit din prizonierat, mă trimitea în diferite localităţi să duc cărţi sau să mai stau de
vorbă cu unii din ei. Și de fiecare dată îmi dădea o sumă de bani să am de cheltuială după
care îi aduceam Părintelui o notiţă de banii daţi la tren, la maşină şi la mâncare, când era
cazul. După vreo doi ani când a luat notiţa a rupt-o fără să mai urmărească cele scrise şi
uitându-se la mine a zis:
-

De azi înainte să nu mai scrii ceea ce cheltuieşti, pentru că am bună

nădejde că vei fi om de bună credinţă. Să lucrăm pe bază de conştiinţă.
Părintele Nicodim, care economisea timpul, a socotit că de fiecare dată
uitându-se la acele notiţe, unde eu notam banii cheltuiţi, se irosea, se pierdea câteva
minute, în care timp se putea lucra altceva. Şi cu mila lui Dumnezeu am lucrat cu multă
frică pentru ca să nu mă împovărez de acest păcat care este, după cuvântul Sfântul
Apostol Pavel, rădăcina tuturor răutăţilor. Aşa că atunci când mergem la Bucureşti sau la
Buneşti şi luam de acolo cărţi, umpleam sacoşele cu cărţi fără să le mai numărăm. La fel
lăsam sume de bani la Bucureşti sau la părintele Nicodim fără să mai facem socoteală
câte cărţi am vândut. Și în felul aceasta ne-am uşurat mult deoarece din când în când
securitatea avea grijă să ne aresteze, să ne facă percheziţie prin sacoşă şi prin buzunare
chiar. Şi dacă mai dădea cu ochii şi de acele notiţe cu banii luaţi de pe cărţi şi cu numele

64

unor persoane, e de la sine înţeles că le dădeam de lucru mai mult... Aşa că părintele
Nicodim s-a dovedit şi de data asta om cu mintea luminată de Dumnezeu.

Fapte minunate și prevestiri

Cum a fost cu putinţă să parcurg 7 km în câteva minute?
De multă vreme aveam dorinţa de a petrece sărbătorile Învierii Domnului la
părintele Nicodim. În Sfânta şi Marea Joi, după masă, am ajuns. Mai era acolo un tânăr.
Pe la ora şase seara Părintele ne-a dat ceva de mâncare apoi ne-a trimis pe amândoi la
mănăstirea Agapia. Nu ştiu cum s-a făcut că am avut un drum destul de greu, cu toate că
mâncasem ceva la plecare. A doua zi am venit înapoi la Părintele care mi-a dat ceva de
lucru.
Pe seară, când se aprindeau luminile, a venit la mine Părintele şi mi-a zis:
-

Trebuie să mergi numaidecât, în seara asta, la mănăstirea Agapia, iar

mâine dimineaţă, înainte de a răsări soarele să fii aici.
Fără să mai fie vorba de ceva mâncare, că doar era Sfânta şi Marea Vineri,
am luat blagoslovenie şi am plecat cu o teamă oarecare în inima mea, aducându-mi
aminte de greutatea drumului pe care îl făcusem în ajun.
Credeţi-mă, vă rog, că şi acum când scriu această minunată întâmplare, mă
cuprind nişte fiori şi oarecum retrăiesc acele clipe de acum 47 de ani în urmă. După cum
am spus mai sus, am plecat de la Părintele seara, când se aprindeau luminile. Cum am
65

mers, nu ştiu, dar tot pe aceeaşi vreme m-am aflat şi la porţile mănăstirii Agapia, când
paznicii aprindeau felinarele la magazin. Am stat pe loc o clipă şi nu ştiam ce să cred.
Mi-am pus în minte să nu spun nimănui ceea ce s-a întâmplat cu mine în acest drum aşa
de minunat că şi aşa nu m-ar crede, chiar dacă aş încerca să mărturisesc lucrul acesta. Nu
era ceva obişnuit. Era o minune. O curată minune de felul cum cei 7 km i-am parcurs fără
nici o greutate şi în câteva clipe. Dar nici n-aş fi încercat să spun cuiva. M-am culcat în
podul grajdului cu o teamă în inima mea că nu voi reuşi să fiu înapoi la Văratec mai
înainte de a răsări soarele, aşa după cum mi-a poruncit Părintele. Era în zorii zilei când
m-am trezit. Mi-am făcut doar rugăciunea dimineţii şi am plecat. Nu răsărise soarele şi
ca-ntr-o minune m-am şi trezit la uşa Părintelui. Nu ştiam ce să cred despre aceste două
drumuri făcute în câteva clipe şi cu atâta uşurinţă. Când m-am plecat înaintea Părintelui
să iau blagoslovenie, că am venit cu gândul să nu-i spun nimic din cele ce s-au întâmplat,
el m-a ţinut de mână şi mi-a zis, zâmbind:
-

Ia să-mi spui drept, cum ai ajuns aseară la Agapia şi cum ai venit în

dimineaţa asta aşa de uşor şi repede.
Iar eu nemaiputând ţine ascuns nimic din cele petrecute, am început a plânge
fără să mai pot spune ceva. Părintele mângâindu-mă cu mâna pe cap, mi-a zis:
-

Fii bărbătos şi ai bună nădejde în Dumnezeu care te va ajuta.

Aceasta şi încă multe alte întâmplări m-au făcut să cred că Părintele este un
Sfânt şi un mare Preot a lui Dumnezeu.

66

O minune care s-a produs în timpul Sfintei Împărtăşiri
Părintele Nicodim avea acum un bun teren de lucru. După primul război
mondial, a lucrat cu mult spor în parohia Schitu-Frumoasa. De data aceasta oamenii,
trecând iarăşi prin focul celui de al doilea război mondial şi prin foametea care bântuise
în țara noastră, erau oarecum pregătiţi pentru a primi în sufletul lor sămânţa
Dumnezeiescului cuvânt. Și totodată Bunul Dumnezeu a arătat în mai multe rânduri că
lucrarea pe care o făcea Părintele nu era omenească, ci o lucrare de luminare a sufletelor
omeneşti, o lucrare smerită şi plină de dar Dumnezeiesc. Şi ca să ne putem încredinţa de
acest adevăr, că aşa este cu adevărat, Bunul Dumnezeu a arătat câteva semne şi minuni
chiar.
În anul 1947 luna lui octombrie, ziua 29, părintele Nicodim de la mănăstirea
Văratec pleacă la Bucureşti, strada Sfântul Petru Tei nr. 37, ca să dea Sfintele Taine
ucenicilor săi, Vasile Poiţelea, Ioan Măgirescu şi fratelui său, Constantin Măgirescu,
ipodiaconii. În timp ce ei primeau din mâna Părintelui Sfintele Taine de viaţă dătătore şi
Dumnezeieşti, s-a auzit un zgomot ca de tunet şi casa a început a se cutremura. Văzând
aceasta, s-au înspăimântat şi se uitau unul la altul şi apoi priveau la Părintele ca la un om
sfânt. Părintele Nicodim însă era atât de liniştit de parcă nu se întâmplase nimic. Totuşi,
ca să arate către ei că a luat cunoştinţă de cele ce s-au petrecut, pe când ei îl priveau cu
oarecare temere şi nedumerire a zis:
-

Staţi liniştiţi căci Bunul Dumnezeu este şi va fi cu noi până la sfârşit.

Atunci cele trei suflete s-au liniştit complet şi o pace nemaiîntâlnită până
atunci a cuprins inimile. Şi peste voia lor chiar, au lăsat să le cadă din ochi câteva lacrimi.
Noi, cei ce citim aceste rânduri, ne punem întrebarea: oare această întâmplare e ceva
obişnuit sau e chiar o minune făcută de Dumnezeu, în zilele noastre, ca să ne putem
convinge noi despre marea lucrare ce o face Dumnezeu prin persoana părintelui

67

Nicodim? Putem sta oare nepăsători când cei ce erau de faţă s-au cutremurat de spaimă
văzând cu ochii lor cum se legăna casa cu ei cu tot în plină zi?
Noi am citit şi citim prin Sfânta Scriptură şi prin Vieţile Sfinţilor cum unii au
oprit soarele de pe cer, de pildă: Isus Navi, până ce a biruit pe vrăjmaşii lor, alţii până ce
au ajuns la destinaţie, iar alţii când se rugau şi lăudau pe Dumnezeu s-a cutremurat casa
la miezul nopţii. La fel s-a întâmplat şi de data aceasta cu părintele Nicodim, ca să ne
încredinţăm şi noi cei slabi în credinţă, că această lucrare ce o face Bunul Dumnezeu prin
persoana lui nu este o lucrare obişnuită, ci este o lucrare apostolică de răspândire a
cuvântului lui Dumnezeu, atât în ţara noastră cât şi peste hotare (Iosua Navi 10, 13; Isus
Sirah 46, 5; Faptele Apostolilor 16, 26; Vieţile Sfinţilor din 9 iulie).
Prin această binecuvântată lucrare a lui Dumnezeu, prin persoana părintelui
Nicodim Măndiţă, mulţi, foarte mulţi s-au întors de pe căile pierzării la Dumnezeu, la
Biserica Lui, la calea cea adevărată a Lui. Mulţi tâlhari, mulţi vameşi, mulţi zahei, mulţi
curvari, preacurvari, multe Marii Magdalene şi, într-un cuvânt, mulţi păcătoşi au fost,
care s-au întors la Dumnezeu datorită milei celei mari a Lui şi ostenelii celui ce a luptat
până la capăt lupta cea bună.

Am primit răspuns, mai înainte de a pune întrebări
Acele timpuri pentru noi au fost deosebite. Le plângem acum, le dorim, dar în
zadar. Poate nu le-am preţuit atunci, după adevăratul lor merit. Abia acum, după ce a
plecat de la noi în veşnicie, începem să ne dăm seama, cât de scump a fost pentru noi
părintele Nicodim. Tânjim acum şi simţim lipsa acelui care, ne privea cu zâmbetul lui
părintesc şi plin de compătimire. Câtă siguranţă aveam noi atunci în acea persoană pe
68

care ne-a trimis-o Părintele Ceresc, ca să ne înveţe cu fapta şi cu cuvântul şi să ne rezolve
atâtea şi atâtea probleme, pe care le aveam fiecare din noi. Mă iertaţi, dragii mei cititori,
căci iarăşi m-am depărtat de subiect. Când scriu aceste rânduri, mă văd iarăşi în camera
părintelui Nicodim de la mănăstirea Văratec şi parcă retrăiesc acele clipe, când mă aflam
în faţa lui cu o foaie de caiet plină de întrebări. Cum deschideam gura să pun întrebările,
începea să-mi răspundă la fiecare, chiar aşa, în ordinea în care erau scrise, fără ca să mai
întreb eu ceva. Mutam degetul de la o întrebare la alta, ca să fiu sigur că nu mi-a scăpat
nimic din foaia mea. Dar în acelaşi timp mă cuprindea şi o frică mare, mare de tot, încât
aş fi strigat şi eu ca femeia samarineancă de altă dată, ce se afla la fântâna lui Iacob, în
faţa lui Iisus Hristos: „Veniţi să vedeţi om care mi-a spus mie toate...” (Ioan 4, 29). Am
spus că m-a cuprins o frică şi am început să mă tem, gândindu-mă că sunt om păcătos şi
stau înaintea unui sfânt, care cunoaşte cele ascunse. Părintele a observat frământarea mea
lăuntrică şi, zâmbind ca şi mai înainte, mi-a spus:
-

Mai ai ceva de întrebat?

Atunci fără să vreau am început să plâng, dar ştiţi aşa cu hohote, aşa cum
plânge copilul înaintea mamei sale, când se simte vinovat cu ceva şi mama sa l-a
descoperit. M-am sculat de pe scaun şi am căzut în genunchi la picioarele Părintelui,
zicând doar atât:
-

Sunt un păcătos, Cuvioase Părinte, şi nu sunt vrednic să stau înaintea

Sfinţiei voastre.
El însă mi-a pus mâinile amândouă pe cap şi mi-a zis:
-

Fii bărbătos, pentru că Domnul Dumnezeu te va ajuta!

Iar eu nu mai puteam zice nimic altceva, decât că sunt păcătos şi nu mă
puteam stăpâni din plâns. Mă aflam în cameră, în faţa Părintelui celui Sfânt, dar de m-aş
fi aflat în altă parte, aş fi plâns până mă săturam. Dar aşa, Părintele m-a întrebat ceva, ca
eu să-mi revin din acea stare. Ne-am sculat de la masă făcând rugăciunea de mulţumire

69

lui Dumnezeu şi am şi plecat la maica în deal, cugetând la cele petrecute... Oare,
dumneavoastră care citiţi aceste rânduri de mai sus, ce aţi fi făcut în locul meu?!
Acum socotesc că e momentul cel mai potrivit să vă fac cunoscut un caz din
viaţa mea.
Dacă de la început aţi reuşit să citiţi rând cu rând cele ce am scris despre viaţa
şi activitatea acestui minunat şi îmbunătăţit Părinte, aţi dat desigur şi peste acel drum ce lam făcut în câteva clipe şi cu aşa mare uşurinţă, de la mănăstirea Văratec la mănăstirea
Agapia şi retur, încât am rămas uimit şi îngrozit. La fel şi cu ceea ce s-a petrecut, când
Părintele mi-a dat răspuns pe rând la toate întrebările pe care le aveam notate pe o foaie
de caiet, chiar în ordinea în care erau ele scrise, fără ca Părintele să vadă hârtia, deoarece
eu o ţineam în mână. Și dacă veţi reuşi să mai citiţi până la capăt, o să vedeţi atâtea
lucruri minunate care s-au petrecut şi cu mulţi alţii, încât nu are să vă surprindă faptul că
eu am avut îndemnul şi îndrăzneala să scriu Părintelui o scrisoare care, de n-ar fi avut la
bază cele petrecute, ar fi fost lipsită de sens şi fără nici un temei, mai ales să amintesc de
ea şi să-i consemnez conţinutul în această carte.

Vei scăpa de condamnare, dar să te lași de băutură
Era o femeie credincioasă, care a trecut deja la cele veşnice şi avea un bărbat
pătimaş şi necredincios, de la care a suferit mult cât au fost împreună. Avea în schimb o
credinţă puternică şi o evlavie deosebită faţă de părintele Nicodim. Acest bărbat a venit
beat de la restaurant şi intrând la fratele său care era vecin cu el, l-a bătut aşa de rău, de la luat salvarea şi la internat în spital. După certificatul eliberat de medic, celui bătut, urma
ca soţul femeii să fie condamnat la închisoare. Văzându-se într-o situaţie aşa de grea,
70

soţul o rugă pe soţia lui cea credincioasă, să meargă în grabă la părintele Nicodim, ca să-l
scape de pedeapsa cu închisoarea, ce urma să o primească. Mai erau doar patru zile până
la proces. Soţia i-а spus:
-

Nu mai merg la părintele Nicodim cu asemenea probleme, deoarece de

atâtea ori te-a scăpat şi tu tot necredincios şi beţiv ai rămas.
Dar văzându-l pe el plângând ca un copil şi făgăduind că se va face om de
treabă dacă îl va scăpa Părintele, a plecat. Când a văzut-o plângând, părintele Nicodim a
întrebat-o:
-

Се-ai mai păţit de data asta? şi i-а povestit toată întâmplarea. Părintele i-а

-

Lasă-l să-şi facă pedeapsa, că poate se va face credincios, şi a plecat

zis:
neprimind pomelnicul pentru el.
Ea a mers după Părintele plângând, rugându-l să-i primească pomelnicul.
Părintele s-a întors spre ea şi i-а zis:
-

Doar ştii de câte ori a repetat el această greşeală şi tot mereu a scăpat de

pedeapsă, dar de beţie nu s-a lăsat. Acum lasă să-şi facă pedeapsa, după cum ţi-am spus.
-

Cuvioase Părinte, a zis femeia, rămân şi eu şi fata fără pâine, căci eu nu

am servici.
Auzind acestea, Părintele a primit pomelnicul.
- Aş vrea să ştiu, Cuvioase Părinte, dacă v-a scăpa sau nu, a zis femeia.
-

N-avea nici o grijă, a încredinţat-o Părintele, mergi acasă liniştită şi nu

mai plânge, are să-l judece o femeie ca judecător, şi nu va fi nici condamnat, nici
amendat, ci va fi achitat. Vor plăti doar cheltuielile de judecată amândoi fraţii şi atâta tot.
Atâta i-а trebuit femeii şi, luând blagoslovenie, a plecat. El o aştepta cu
nerăbdare, plimbându-se de colo până colo. Când a intrat ea pe uşă, a şi întrebat-o:
-

Ce-a zis Părintele, voi scăpa sau nu?

71

-

Da, vei scăpa în mod precis, dar cu condiţia să te laşi de băutură, şi i-а

povestit, cuvânt cu cuvânt cele petrecute la Părintele.
El asculta plângând de bucurie că va scăpa. La ziua hotărâtă a mers şi ea la
proces. La primul proces când s-a judecat, el a văzut că era ca judecător un bărbat tare
aspru. A venit numaidecât la ea în sală şi i-а spus tremurând de frică:
-

Vezi că e un bărbat tare sever ca judecător, iar tu ai spus că are să fie o

-

Fii liniştit şi mai zi câte o rugăciune în gândul tău, că eu cred în ceea ce

femeie!
am auzit de la Părintele.
El s-a mai liniştit puţin. Între timp, după ce s-au mai judecat vreo două
procese, întâmplarea face că judecătorul este chemat de urgenţă să meargă pe teren, iar în
locul lui a venit o femeie ca judecător, să-l înlocuiască. Văzând el acestea, îi jucau ochii
în lacrimi de bucurie şi a venit iar în sală ca să-i spună soţiei. Ea i-а zis:
-

Eşti mai rău ca un copil, stai liniştit, că ceea ce am auzit eu de la Părintele

se va împlini cu sfinţenie.
A venit la rând şi procesul lor. Când la pronunţare, s-au auzit aceste cuvinte:
-

Sunteţi doar fraţi, inculpatul este achitat. Veţi suporta cheltuielile de

judecată amândoi.
Când reclamantul s-a arătat nemulţumit, i s-a răspuns:
-

Ce vrei? Azi îl bagi dumneata pe el la închisoare, iar mâine te va băga el,

pentru că sunteţi, după cum se spune, nu numai fraţi ci şi vecini. Și procesul s-a sfârşit.
Ea n-a mai putut sta o clipă, deşi era vorba de aproape l60 km distanţă, a
plecat iar la Părintele ca să-i spună de cele petrecute la proces. Când a venit înapoi acasă,
nu l-a găsit pe el. Cineva i-а spus că el n-a mai venit acasă de bucurie, ci spunea în gura
mare celor cu care petrecea el la restaurant, cum a fost salvat cu rugăciunile părintelui
Nicodim. După vreo cinci ani de zile amare petrecute cu el, ea l-a părăsit definitiv şi s-a

72

dus la părintele Nicodim, dar nu la mănăstirea Agapia, ci acolo unde Bunul Dumnezeu i-а
pregătit loc de odihnă, ştergându-i lacrimile de la ochii ei.
Acum vreau să mă adresez la acei care nu l-au cunoscut pe părintele Nicodim
în persoană: aţi văzut din întâmplarea de mai sus şi o să mai vedeţi şi alte cazuri
asemănătoare, dacă veţi reuşi să citiţi până la capăt viaţa şi activitatea acestui minunat şi
îmbunătăţit Părinte, cine şi ce fel de Părinte a fost, din mila lui Dumnezeu!

Rugăciunile Părintelui împlinesc neajunsurile
Trecuse multă vreme de când nu mai ştiam nimic despre Părintele. Când mă
pregăteam să merg, am primit şi un răspuns că are nevoie de mine. Când am ajuns la el,
mi-a spus să stau ca să mai lucrez ceva. Ştiind că n-am lemne pe iarnă, am încercat să-i
spun, ca mai întâi să-mi de-a voie să-mi aduc lemne pentru iarnă şi apoi să vin ca să stau
fără grijă, deoarece era luna octombrie.
-

Nu avea nici o grijă, mi-a spus dânsul, căci cu lemnele pe care le ai acum

acasă, vei ajunge în primăvară.
Am rămas mai departe şi la sfârşitul lui martie, când am venit acasă, am găsit
grămada de lemne tot aşa de mare, deşi cei de acasă făcuseră focul în timpul iernii, în
mod obişnuit. Întâmplarea aceasta cu lemnele a fost pentru mine o minune. N-am mai
spus nimănui, dar cei ai casei, soţia, fata şi mama soacră, au ştiut lipsa mea din sânul
familiei, aproape şase luni de zile şi au mai ştiut şi faptul că atunci când am plecat i-am
lăsat fără lemne pentru iarnă. Întâmplarea aceasta, desigur că ne-a mişcat pe fiecare,
cunoscând cum s-au petrecut lucrurile. Lucrurile acestea nu se găsesc scrise prin sfintele

73

cărţi, dar pentru noi care le-am văzut cu ochii noştri şi le-am pipăit cu mâinile noastre, au
aceeaşi valoare ca şi cum ar fi scrise...
De aceea ne-am gândit că tot ce s-a petrecut cu noi sau cu alţii de bună
credinţă, lucruri într-adevăr mărunte, dar petrecute sub ochii noştri, să le adunăm una câte
una, ca să ştie şi urmaşii noştri ceea ce a lucrat Bunul Dumnezeu prin persoana părintelui
Nicodim Măndiţă în zilele noastre.

A prevăzut ceea ce va urma
Părintele avea o grabă mare, voia cu orice preţ a termina un manuscris în cel
mai scurt timp. Noi eram trei care stăteam într-o cameră şi copiam; iar Părintele în a doua
cameră. Deodată însă, a venit Părintele la noi din cealaltă cameră, foarte îngrijorat, ca şi
cum ar fi fost anunţat de cineva şi ne-a spus:
-

Hai plecaţi, plecaţi repede de aici.

Aşa de repede am plecat, că ne-am îmbrăcat din mers şi printre uşi. Când am
revenit, după vreo două săptămâni, ne-a povestit Părintele că la câteva minute după
plecarea noastră, ne-a căutat cineva până şi prin dulapul din bucătărie şi prin grădină, în
rugii de zmeură, zicând:
- Părinte, unde sunt, cei trei oameni pe care i-ai avut aici?
Ce s-a întâmplat? Cineva de la securitate ne-a căutat să ne aresteze, dar
Părintele a avut presimţire de la Dumnezeu şi ne-a salvat! Şi din această întâmplare se
vede destul de clar cât de minunat a lucrat Bunul Dumnezeu cu părintele Nicodim.

74

Cum s-a vindecat în chip minunat un bătrân?
Am vrut să mă duc la Butnăreşti-Roman, deşi era o iarnă destul de grea, căci
aveam ceva de rezolvat cu un bătrân îmbunătăţit şi înţelept, pe nume Vasile Asaftei. Când
am ajuns la el, nu l-am găsit acasă. Între timp el s-a îmbolnăvit grav şi, văzându-se slăbit
de tot, avea mare dorinţă de a mai primi o dată Sfintele Taine din mâna părintelui
Nicodim. O soră a lui şi cu vreo doi oameni credincioşi, l-au dus la mănăstirea Văratec cu
o sanie cu cai. Când l-a văzut Părintele aşa slăbit, l-a şi mărturisit, şi urma ca a doua zi săi dea Sfintele Taine. A doua zi însă Părintele a fost chemat la stăreţie pentru o consfătuire
cu soborul şi a întârziat să mai vină pentru a-l împărtăşi.
Atunci Vasile Asaftei sprijinit de cei doi oameni care-l însoţeau, a coborât la
locuinţa Părintelui. După puţin timp a sosit şi Părintele de la stăreţie. Au mers cu toţii în
grădină. Între timp, au mai venit câţiva oameni şi femei la mărturisire. Vasile Asaftei
stătea pe o bancă. Părintele s-a uitat la el şi i-а zis:
-

Stai mai aproape de mine, că am să-ţi spun ceva: „În Pateric se spune că

un preot bătrân mergea cu ucenicul său printr-o pădure. De la o vreme ucenicul slăbit de
post şi de îndelunga priveghere, a căzut jos. Bătrânul preot se afla ceva mai departe de el.
Când l-a văzut căzut la pământ, i-а zis: „Fiule, apropie-te de mine”. Auzind ucenicul
aceste cuvinte, s-a ostenit cum a putut şi s-a apropiat de el. Când a atins mâna de piciorul
Părintelui său, s-a făcut sănătos şi tare ca mai înainte”. Aşa fă şi frăţia ta. Apropie-te de
mine. La auzul acestor cuvinte, Vasile Asaftei s-a apropiat de părintele Nicodim, însă tot
cam cu sfială. Părintele a pus atunci mâna pe capul lui. O, minunile Tale, Doamne!
Vasile Asaftei s-a făcut sănătos pe loc. S-a ridicat iute în picioare şi strigă în auzul tuturor
celor de faţă, făcând trei închinăciuni spre răsărit, cu mâna până la pământ:

75

-

Slavă Ție, Doamne, pentru că m-am făcut sănătos și nu mă mai doare

nimic! şi sărută mâna părintelui Nicodim.
Atunci şi cei de faţă au făcut închinăciuni spre răsărit, înspăimântaţi,
oarecum, de ceea ce le-a fost dat să vadă şi se uitau unul la altul plini de uimire. Părintele
Nicodim a zis atunci lui Vasile Asaftei:
-

Acum ce mai aştepţi? Pleacă la lucru.

Luând blagoslovenie de la Părintele a plecat, fără să mai aibă nevoie de
însoţitori sau de sanie.
Iată, vedeţi? Minuni, petrecute în zilele noastre, văzute de noi. Când citim
prin sfintele cărţi şi găsim că Dumnezeu a făcut cutare şi cutare minune, cu sute sau mii
de ani în urmă, ne minunăm. Dar Iisus Hristos ieri, azi şi în vecii vecilor este cu noi şi aşa
după cum spune Episcopul Gherasim Timuş în cartea sa „Note şi meditaţiuni asupra
psalmilor” că n-a fost niciodată ca să nu existe pe pământ oameni sfinţi. Doar pentru unii
ca aceia ne menţine Dumnezeu pe noi, cât de păcătoşi suntem. Și uite așa și de data
aceasta, și cum am mai citit până acum şi cum vom mai citi până la capăt, s-a văzut şi se
vede că Dumnezeu a lucrat în mod vădit în persoana părintelui Nicodim, aşa cum spune
Proorocul David: „Sfinţilor celor de pe pământul Lui, minunate a făcut Domnul toate
voile sale într-înşii” (Psalmi 15, 3). Iar Mântuitorul nostru Iisus Hristos, zice în Sfânta
Evanghelie despre Apostoli şi urmaşii lor, că peste care mâinile îşi vor pune, bine le va fi.
Părintele Nicodim a pus mâna sa pe capul lui Vasile Asaftei când acesta s-a
apropiat cu sfială şi credinţă de el, iar Bunul Dumnezeu a lucrat în chip minunat, dând
sănătate acestui bătrân care în viaţa lui, cât a trăit, a trăit pentru Dumnezeu şi pentru
aproapele...
Când Părintele i-а spus cuvintele: „Atunci ce mai aştepţi? Pleacă la lucru”, e
bine să ştim că nu l-a trimis la tăiat lemne sau la săpat în grădină, ci l-a trimis să ducă
sfinte cărţi oamenilor sau să stea de vorbă cu ei pentru а-i aduce la pocăinţă, la
Dumnezeu, căci de altfel acest bătrân era asemenea cu bătrânii cei din Patericul egiptean,
76

om care în viaţa lui a citit mult şi a căutat ca ceea ce citea să traducă în fapte. Rar, rar de
tot se mai găsesc astăzi bătrâni asemenea lui.
Părintele Nicodim obişnuia să vorbească mai acoperit, ca de pildă atunci când
voia să facă rugăciune, zicea: „Mă duc să-mi mai citesc ceva”. Nu zicea: „Mă duc să fac
rugăciune”, căci mulţi auzind cuvântul „mă duc să-mi mai citesc ceva” nu înţelegeau că
Părintele se duce să facă rugăciune. Aşa şi în cazul de mai sus, Părintele a spus acoperit:
„Acum ce mai aştepţi? Pleacă la lucru”. Erau mulţi cei de faţă, dar nu toţi au înţeles la ce
fel de lucru l-a trimis Părintele, punându-i mâna pe cap lui Vasile Asaftei.

Spusele Părintelui se îndeplinesc
O femeie credincioasă, care a venit la părintele Nicodim, a povestit plângând
cum un băiat al ei ce s-a căsătorit de curând, a plecat în satul soţiei şi s-a stabilit acolo.
După ce a ascultat-o, Părintele i-а zis:
-

Fii liniştită că în curând va veni înapoi. Nu mai plânge, că înainte de a se

împlini anul se va întoarce cu o lecţie învăţată pe de rost.
Şi, într-adevăr, după şapte luni, tânărul acela cu soţia lui s-au întoars acasă,
de unde au plecat. În timpul cât a stat acolo, o rudă din cele mai apropiate, l-a ameninţat
că îl va omorî dacă nu se va duce de unde a venit. Când i-а văzut mama lui, şi-a adus
aminte de cuvintele pe care le-a auzit din gura părintelui Nicodim, care i-а spus cu
siguranţă, că va veni înapoi.
Acest tânăr credincios de care ne-a fost vorba mai sus şi care era ucenic
apropiat, din copilărie, a plecat într-o dimineaţă la Părintele, la mănăstirea Văratec, să se
spovedească. Din satul natal până la tren, în Bacău, a mers pe jos, mai bine de 20 km,
77

căci acum vreo 40 de ani în urmă, prin 1956 nu erau atâtea maşini ca astăzi. Era invalid
de un picior, deplasându-se ajutat de cârje. De la Bacău, a mers cu trenul până la Piatra
Neamţ, iar de aici cu autobuzul de Târgu-Neamţ până la drumul care duce spre
mănăstirea Văratec. Aici a coborât şi cei 3 km i-a parcurs tot pe jos.
Ajuns la Părintele s-a mărturisit şi a mai stat câteva ore la rugăciune. Pe la
opt seara a cerut blagoslovenie să se ducă la maica Epraxia pentru a se odihni, simţinduse tare obosit. Părintele a pus mâna pe umărul lui şi i-а zis:
- În această noapte pe la ora 1, vei dormi acasă la frăţia ta.
El auzind aceste cuvinte nu s-a îndoit cât de puţin, ştiindu-l pe Părintele că nu
glumeşte, a luat blagoslovenie şi a plecat, cu toate că începea să se înnopteze.
După ce a parcurs pe jos cei 3 km, a ajuns în şosea. Uitându-se să vadă vreo
maşină venind dinspre Târgu-Neamţ, după puţin timp de aşteptare a zărit o lumină
licărind în depărtare. După câteva minute maşina a sosit şi fără să insiste a oprit în dreptul
lui, zicându-i să urce în caroserie.
La Piatra Neamţ şoferul a oprit şi i-а strigat tânărului de sus:
-

Noi mergem la Bacău, dumneata ce faci, cobori aici sau mergi cu noi? El

-

Da. Merg şi eu la Bacău!

a răspuns:
După ce au ajuns şi la Bacău l-a întrebat iarăşi:
-

Ce faci, cobori aici sau mergi cu noi la Moineşti?

El a răspuns iarăşi:
-

Merg şi eu spre Moineşti, dar la Grigoreni vă rog să opriţi, căci acolo

cobor.
Când a ajuns în centrul satului, şoferul a oprit şi tânărul a coborât. Vrând să
plătească şoferului, el n-a vrut să-i ia nimic, zicându-i:
- Lasă, bre, că vreau să fac şi eu un bine cu dumneata.
Când a ajuns acasă, soţia l-a întrebat:
78

-

Dar ce s-a întâmplat? N-ai mai fost la părintele Nicodim?

-

Ba da. Am fost şi am şi venit, cu rugăciunile şi blagoslovenia Sfinţiei sale,

care mi-a zis că în noaptea aceasta voi dormi acasă la mine.
Şi povestindu-i ei cum s-au împlinit întru totul cele prevestite, au dat slavă lui
Dumnezeu.
Era ora unu şi până dimineaţă a dormit la el acasă, după cum a zis părintele
Nicodim.
Şi aşa, de fiecare dată, tot ce spunea Părintele se împlinea. Noi care vedeam
şi auzeam acestea toate, nu puteam rămâne nepăsători sau nesimţitori faţă de aceste
minuni care se petreceau cu noi, căci doar eram oameni în toată firea.

Acum du-te unde ţi-am spus
O femeie bolnavă, s-a învoit de la soţul ei să meargă la părintele Nicodim să
se mărturisească de păcate.
La plecare, Părintele a găsit de cuviinţă să o trimită la mănăstirea Văratec cu
un răspuns. Femeia se temea să meargă, deoarece trebuia să fie în seara aceea acasă, unde
o aştepta soţul ei şi nişte rude care au venit de departe. A încercat să-i spună, aşa cam cu
sfială, că nu poate merge la Văratec arătând şi pricina. Părintele i-a spus hotărât:
- Lasă-i pe ei şi acum du-te unde ţi-am spus.
Fără să mai zică ceva a şi plecat, în speranţa că va ajunge şi acasă în seara
aceea. Şi într-adevăr, a ajuns acasă mai devreme cu vreo câteva ore de cum trebuia să
ajungă. Acest lucru a făcut pe acea femeie să aibă mai multă evlavie către părintele
Nicodim, cât a trăit.
79

Cineva din văzduh a răspuns: „Adevărat a înviat!“
Cineva mi-a povestit următoarea întâmplare: „Am fost vreo patru persoane la
părintele Nicodim de ne-am mărturisit. Când să plecăm, l-am rugat să ne mai spună vreun
cuvânt pentru mântuirea sufletului. El se grăbea să urce scările, dar văzând că noi tot mai
stăruim, a zis:
-

Îmi aduc aminte că după sărbătorile Învierii Domnului făceam o slujbă

într-un sobor de mai mulţi preoţi. Când să cântăm „veşnica pomenire” după cum e
rânduiala după Paşti, noi am cântat „Hristos a înviat” în loc de „veşnica pomenire”. În
acelaşi timp cineva din văzduh a răspuns: „Adevărat a înviat!”.
Auzind acestea de la părintele Nicodim, l-am întrebat:
- Dar cine a fost care a răspuns aşa, Cuvioase Părinte?
- Cred că a fost îngerul păzitor, şi de câte ori am cântat noi „Hristos a înviat”
de atâtea ori a răspuns: „Adevărat a înviat!”.
Zicând acestea, a urcat pe scări, iar noi am rămas mirându-ne de cele ce am
auzit de la el.

Prin rugăciune, a fost izgonit diavolul urâtului
Două femei care se mărturiseau de ani de zile la părintele Nicodim, văzând că
de la o vreme le era tare urât, de nu mai puteau sta singure în casă nici chiar ziua, s-au
sfătuit să aducă la cunoştinţă Părintelui. Auzind despre ce e vorba, le-a îndemnat să facă
rugăciuni cu toată evlavia şi credincioşia, că vor scăpa pe viitor de acel urât. Ele atunci s80

au rugat ca să le citească Părintele nişte rugăciuni, în speranţa că vor fi izbăvite mai sigur
ca atunci când vor face ele. Părintele s-a învoit și, începând să le citească, după o vreme a
văzut pe acel duh rău care le chinuia cum se depărta de ele. Şi arătând cu degetul pe
diavolul care a început a se depărta, le-a zis ca şi cum ele l-ar vedea:
-

Uitaţi-vă cum fuge de la voi diavolul! Uitaţi-vă şi-l vedeţi şi voi cum fuge,

fuge şi se depărtează tare, de nu-l mai puteţi vedea. Aşa că atunci când vedeţi că vă
chinuie urâtul, cădeţi numai decât la rugăciune şi o să vedeţi că scăpaţi de el. Diavolul nu
poate suferi când cineva face rugăciuni cu smerenie şi evlavie.
Auzind ele aceste cuvinte, s-au îmbărbătat şi luând blagoslovenie au plecat la
casele lor.

Neascultarea
Un om bătrân şi credincios din părţile noastre, pe nume Gheorghe Marcu,
care am putea spune că era cel mai vechi ucenic al părintelui Nicodim, mergea mai în
fiecare an pe la mănăstiri de marele praznic al Înălţării Domnului. Odată, cu această
ocazie, a trecut şi pe la părintele Nicodim după cum obişnuia întotdeauna.
Când să plece, Părintele i-а zis:
-

Vezi, dragul meu, să fii cu luare-aminte când stai la slujbă în biserică şi să

nu te uiţi înapoi.
-

Nu mă voi uita înapoi, Cinstite Părinte, l-a asigurat el şi s-a dus mai

departe.
După ce a trecut pe la toate mănăstirile, în sfârşit a ajuns seara la priveghere
la mănăstirea Neamţului. Deşi nu avea acest obicei, de a se uita înapoi în biserică, totuşi
81

de data aceasta, când a sosit Mitropolitul, fără să-şi dea seama şi-a întoars capul şi a privit
înapoi. La întoarcere, a trecut iarăşi pe la părintele Nicodim.
Din vorbă în vorbă, părintele Nicodim l-a întrebat:
- De ce te-ai uitat înapoi? Doar ţi-am spus când ai plecat, să nu te uiţi înapoi
în timpul slujbei?
La început n-a recunoscut, ştiind că nu-i obişnuit să facă aşa ceva, dar
Părintele i-а spus mai amănunţit, zicându-i:
-

Cum, nu-ţi mai aduci aminte, atunci când a venit Mitropolitul cum te-ai

întors cu faţa spre uşă ca să-l vezi?
Dacă a auzit acestea, atunci şi-a adus aminte, a recunoscut şi şi-a cerut iertare
cu lacrimi.
Şi de data aceasta, ca şi din alte împrejurări, iese în relief şi ne face să
înţelegem, că cele petrecute cu Gheorghe Marcu nu sunt fapte obişnuite. Şi de aici rezultă
că părintele Nicodim care s-a pus în slujba lui Dumnezeu cu trup şi suflet, s-a dovedit a fi
«un văzător cu duhul» deşi întotdeauna s-a acoperit, pe cât a putut, cu vălul adevăratei
smerenii.

Respectarea ortodoxiei actuale
A fost o femeie care, după o vreme, s-a hotărât a-şi petrece restul vieţii sale
după voia şi plăcerea lui Dumnezeu. S-a pregătit bine după caietul cu păcatele omeneşti
şi a plecat să se mărturisească părintelui Nicodim, la mănăstirea Agapia.
Deşi a făcut o pregătire bună de mărturisire, după cum am spus, dar într-un
colţ al inimii sale păstra în taină gândul de a ţine până la moarte calendarul vechi
82

neîndreptat, aşa după cum moştenise de la părinţii ei. Cu alte cuvinte, ea ţinea posturile şi
sărbătorile din cursul anului după stilul vechi şi nu după Biserică.
Pe lângă această boală sufletească, mai avea şi o boală în trupul ei de ani de
zile. Avea un junghi, o durere în coaste, care o supăra rău de tot. Deşi a fost la mulţi
doctori, n-a simţit nici o ameliorare.
Când a ajuns sub epitrahilul părintelui Nicodim şi a reuşit să-şi mărturisească
păcatele ei cu lacrimi amare, gândul că va rămâne mai departe tot pe stilul vechi, nu a
părăsit-o nici atunci. În clipa când Părintele îi rostea dezlegarea păcatelor, binecuvântândo cu Semnul Crucii pe cap, tot în acea clipă a părăsit-o şi acea durere din coaste. Atunci iа venit foarte uşor să se elibereze de acel gând, care o îndemna să ţină şi pe viitor
calendarul vechi.
După cele petrecute cu ea, n-a mai putut ţine ascuns acel gând, ci pe faţă şi cu
lacrimi în ochi şi l-a mărturisit. Părintele a sfătuit-o să rămână ascultătoare întru toate ale
Sfintei Biserici, pentru ca să nu-şi piardă mântuirea sufletului ei... Şi aşa, biata femeie, a
scăpat deodată de două boli ce o chinuiau, şi de cea trupească, şi de cea sufletească.

Câteva fapte minunate din viaţa unei fiice duhovniceşti a Părintelui
Nicodim
Printre credincioşii care se spovedeau la părintele Nicodim se aflau un număr
destul de mare veniţi dintr-un sat numit Calu-Iapa (în prezent Piatra-Şoimului), din
apropiere de Roznov. Împreună cu aceştia a venit şi o fată foarte credincioasă, râvnitoare
şi statornică. Cum l-a cunoscut pe părintele Nicodim şi s-a spovedit, a căutat să
împlinească toate sfaturile şi îndemnurile pe care i le-a dat. Ea şi-a arătat toată
disponibilitatea sufletească să facă ascultare întru totul. Fiind necăsătorită, avea
83

posibilitatea să zăbovească mai mult la mănăstirea Văratec, fiind găzduită de maicile din
deal (de la biserica Schimbării la Faţă a Domnului).
Văzând părintele Nicodim, că această fată credincioasă, Anica Ţupu, din
Piatra Şoimului, e statornică în dreapta credinţă şi are scrisul clar, i-а propus să mai stea
la maicile din deal şi să copieze la manuscris. Ea s-a învoit şi pe cât a putut s-a ostenit a
face cu multă dragoste această ascultare. A zăbovit săptămâni şi chiar luni de zile la scris,
începând din anul 1950 până în anul 1964, când a intervenit arestarea. Ea copia de pe
caietele scrise de Părintele, cu alte cuvinte transcria manuscrisele şi aceste caiete erau
trimise la Bucureşti pentru dactilografiere. Ea a participat la pregătirea celor 39 volume
ale cărţii „Privelişti Apocaliptice” şi la cele două volume ale Cărţii „Vămile văzduhului”.
Ca o încununare a acestor osteneli, a fost şi ea arestată şi condamnată la cinci ani
închisoare, din care a făcut trei ani. În rândurile ce urmează vom vedea câteva întâmplări
mai deosebite, ca să nu le zicem chiar minuni, ce s-au petrecut cu ea în perioada de timp
cât a stat la scris la mănăstirea Văratec.
Odată, pe când scria, se gândea acasă la tatăl ei bătrân şi i-а zis Părintelui
Nicodim:
-

Cuvioase Părinte, mă gândesc la tatăl meu că e singur şi bătrân şi nu am

nădejde prea mare în sora mea că îl va îngriji cu tot ce are el nevoie, la care Părintele i-а
răspuns cu siguranţă:
-

Fii liniştită şi nu purta nici o grijă de el, pentru că nu e singur. Poartă

Dumnezeu grijă de el.
Când a venit vremea să plece şi a ajuns acasă, l-a găsit pe tatăl ei înconjurat
de mai mulţi oameni credincioşi şi stând de vorbă.
-

Iar când mi-am făcut rugăciunea de sosire - a povestit ea - şi mi-am

aruncat ochii spre sfintele icoane, ce credeţi că am văzut?! Peretele pe care erau atârnate
câteva icoane, era plin de sfinţi. În frica lui Dumnezeu vă spun că în acel moment m-am
cutremurat în sinea mea şi mi-am adus totodată aminte de cuvintele părintelui Nicodim:
84

«... căci el nu e singur. Poartă Dumnezeu grijă de el». Aceasta s-a întâmplat datorită
rugăciunilor dânsului pentru a mă încredinţa de purtarea de grijă a lui Dumnezeu.
Ea a mai povestit dintre minunile Părintelui:

1. Hrişca aşteaptă
Aveam pe o bucată de teren semănată hrişcă. Era vremea secerişului. Trebuia
neapărat să plec la părintele Nicodim la Văratec. Ca să-mi dau bine seama cât timp mai
este până să secer hrişcă, m-am dus la teren să văd. Hrişca mai dura vreo 3-4 zile până să
o secer. Am plecat la Părintele cu gândul ca neapărat după 3-4 zile să mă reîntorc pentru
a o secera. Când m-a văzut Părintele că am venit, mi-a zis:
-

Bine că ai venit, că tare aveam nevoie de frăţia la, şi mi-a dat manuscrisul

să copiez.
După 3-4 zile, deşi nu terminasem de scris, am venit de la maicile unde
găzduiam, la Părintele să-i spun că nu mai pot sta nici un minut. Atunci Părintele cu tonul
puţin mai ridicat mi-a zis:
-

Da. Poţi pleca, şi cam îngrijorat, s-a retras iarăşi in camera sa, fără să-mi

ia manuscrisul şi fără să-mi dea blagoslovenie de plecare.
Stând eu acolo pe cerdac, în faţa camerei, cu manuscrisul în mână, m-a
cuprins o întristare, văzând că am supărat pe Părintele. Şi după mai bine de jumătate de
oră în care timp mi-am făcut fel de fel de probleme, am ajuns la hotărârea că, chiar de voi
pierde recolta toată, voi sta la scris până când va socoti Părintele să mă trimită acasă. Nu
a trecut mult după ce am luat această hotărâre în inima mea şi s-a auzit uşa de la camera
Părintelui, care deschizând m-a întrebat:
85

-

Ce ai hotărât să faci? eu i-am răspuns:

- M-am hotărât să stau cât aveţi nevoie.
Atunci Părintele m-a încredinţat:
- N-ai nimic de pierdut, dacă lucrezi pentru Dumnezeu.
Şi aşa am luat blagoslovenie şi am plecat la scris, la maici în deal.
După două săptămâni am terminat ceea ce am avut de scris şi Părintele a zis
atunci către mine:
-

Da, acum poţi pleca.

Când am ajuns acasă, am vorbit cu două femei ca să-mi ajute la secerat. Când
am ajuns la câmp una din femei mi-a zis, după ce a început a secera:
-

Vezi, draga mea, că hrişca mai putea răbda vreo 3-4 zile, ca să fie coaptă

mai bine.
Dar să vă spun ceva mai mult. Vecinul de alături semănase hrişcă mai târziu,
după ce a noastră era răsărită, iar de secerat o secerase deja cu vreo săptămână mai
înainte. Cum se explică faptul că a noastră era încă necoaptă bine şi era tot aşa cum am
lăsat-o eu cu vreo două săptămâni şi mai bine în urmă. Acest lucru văzut şi pipăit de mine
nu mă lasă să cred altceva decât că la mijloc stă o minune şi nu o întâmplare oarbă. Şi
dacă Isus Navi a putut cu rugăciunea să oprească soarele pe loc până a biruit pe vrăjmaşi
(Iosua Navi 10, 13) aşa cred şi eu că părintele Nicodim cu rugăciunea a făcut ca hrişca să
stea pe loc până ce am terminat de scris după zisa Proorocului David că: „Dumnezeu face
voia celor ce se tem de El” (Psalmi 144, 19) şi că „N-ai nimic de pierdut dacă lucrezi
pentru Dumnezeu”.

86

2. Canonul binefăcător!
Era în timpul postului Sfinţilor Apostoli, când în curtea casei la maica din
deal, părintele Nicodim ţinea predică oamenilor ce erau acolo. În acea mulţime era şi un
om gângav, ce nu putea vorbi clar, pe care îl chema Simion, de loc din partea Sucevei,
care, ascultând cu multă dragoste şi evlavie, se scula adeseori de pe scaun şi încerca să
spună din viaţa lui câte un păcat cu care se simţea el împovărat. Iar Părintele îl liniştea
zicându-i:
-

Lasă că mâine la spovedanie vei spune. Acuma stai şi ascultă.

După ce a terminat de vorbit, părintele Nicodim mi-a încredinţat pe acest om
gângav, cu numele de Simion, zicându-mi:
-

Ocupă-te de acest om şi-i ajută să se pregătească de spovedanie cât mai

bine.
A doua zi s-a mărturisit şi a plecat acasă.
De Adormirea Maicii Domnului, la priveghere, eu ascultam prohodul care se
cânta afară. Deodată cineva m-a chemat mai de o parte şi mi-a zis:
-

Mă cunoşti?

Eu i-am răspuns:
- N-am de unde să te cunosc!
- Eu sunt omul acela gângav cu numele de Simion pe care în postul Sfinţilor
Apostoli l-ai ajutat să se pregătească de mărturisire.
-

Da, te recunosc. Dar cum de poţi vorbi acum aşa de clar? la care el mi-a

-

M-am mărturisit la părintele Nicodim după cum ştii şi am primit de canon

povestit:
ca să citesc 72 de cărţi şi 15 ani să nu mă împărtăşesc cu Sfintele Taine. Când am început
să citesc, prima carte a fost Noul Testament. Şi pe fiecare zi citeam cât puteam. Câte
odată mai mult, altă dată mai puţin. Dar mare a fost cu mine mila lui Dumnezeu că din
87

prima zi când am început să citesc, în raport cu cititul mi s-a dezlegat şi vorbirea încât
acum după cum vezi pot vorbi şi eu clar, încât nu am cuvinte să mulţumesc lui
Dumnezeu. Poate nu veneam acum la Părintele, dar, dacă am văzut minunea ce s-a
petrecut cu mine, n-am mai putut sta. Şi venind de ieri la părintele Nicodim m-am
mărturisit şi, văzând şi el minunea ce s-a petrecut cu mine, mi-a dat Sfintele Taine, deşi
mă oprise 15 ani să nu mă împărtăşesc.

3. Îngăduinţă şi ajutor celor ce păcătuiesc
După cum s-a spus mai sus, această fată credincioasă mai avea o soră mai
mică care s-a mărturisit şi ea la părintele Nicodim. După ce a mai trecut o vreme, din
slăbiciune şi din ispita diavolului, sora ei mai mică, a căzut cu cineva în păcat şi a rămas
însărcinată. Mai înainte de a naşte, sorei mai mari i s-a umplut inima de atâta răutate,
încât în cele din urmă a ajuns la hotărârea de a o alunga din casă sau să părăsească ea
casa şi să plece în altă localitate, dar în nici un caz nu ar fi fost de părere să mai locuiască
amândouă sub acelaşi acoperământ. Dar mai înainte de a face acest pas, ea a socotit că ar
fi bine să aducă la cunoştinţă părintelui Nicodim, ca duhovnic. Când a auzit Părintele
despre acest caz, i-а zis:
-

Aşa se cade să ne purtăm noi cu cei ce cad în păcate? Dar dacă ea se va

sinucide, ce faci atunci? În loc să o sfătuieşti ca să facă pocăinţă pentru a căpăta iertare de
la Dumnezeu, o arunci în prăpastie?! Nu-ţi dau dezlegarea păcatelor până ce mai întâi nu
arăţi către ea compătimire şi nu-i întinzi o mână de ajutor. Mergi la Bucureşti, la părinţi şi
spune-le că te-am trimis noi ca să-ţi dea cărţi despre „Comoara din cer” în valoare de
2000 lei fără bani, şi pe măsură ce le distribui, cu banii de pe vânzarea lor să cumperi
88

pentru ea ceea ce este nevoie pentru trai. Iar de vorbit de rău despre ea te opresc cu
desăvârşire.
Atunci ea a întrebat pe Părintele:
- Dar dacă întreabă cineva despre ea, ce să-i răspund? Iar Părintele i-а zis:
- Aşa să-i răspunzi: ceea ce a fost a trecut. Ea stă acum şi-şi face canonul.
Dar au trecut doi ani de zile şi nimeni nu a întrebat despre ea nimic. Rămâne
acum să ne gândim noi care citim sau ascultăm, cum a procedat părintele Nicodim cu
acest suflet căzut în păcat! De câtă înţelepciune şi compătimire a dat dovadă, după cum
zice şi Proorocul David că: „Domnul ridică pe cei surpaţi” şi „Domnul sprijină pe cei ce
cad” (Psalmi 145, 8; 144, 14).

4. Să nu vorbim de rău preoţii
În parohia noastră - zice fata credincioasă de mai sus - s-au auzit multe vorbe
rele asupra unui preot din cei trei care slujesc la Biserică. Atunci, am zis către fratele
meu:
-

Dacă părintele o fi făcut aşa cum se aude în sat, oare mai are dar asupra

sa? iar fratele mi-a răspuns:
-

Ştiu eu?

Atâta a fost toată discuţia asupra preotului nostru, iar când a fost vorba să mă
mărturisesc la părintele Nicodim, am spus - între alte păcate - şi că am vorbit pe preotul
nostru de rău, iar când a trebuit să-mi dea dezlegare de păcate, mi-a zis:
-

Pentru toate păcatele ce le-ai mărturisit îţi pot da dezlegare; iar dacă ai

vorbit pe preot de rău, nu-ţi pot da dezlegare. Trebuie neapărat să mergi la el ca să poţi fi
89

cu adevărat iertată de acest păcat. Iar dacă n-ar fi el în viaţă atunci ar fi nevoie să mergi la
Episcopul locului ca să poţi căpăta dezlegare. Altfel nu! Numai el îţi poate da dezlegare.
Eu nu pot pentru că aşa învaţă pravila. La început am spus că nu mă pot duce la el să-i
spun că l-am vorbit de rău dar, până la urmă, am mers la el şi ne-a dat dezlegare. Iar pe
viitor, cu ajutorul lui Dumnezeu, m-am păzit de a mai vorbi de rău pe preoţi, dacă e aşa
de mare păcat...

Părintele poate rezolva problemele
Mergeam odată cu o căruţă plină cu alimente la mănăstirea Văratec.
Apropiindu-ne de mănăstire nu ştiam unde ar trebui să descărcăm alimentele: în deal la
maici sau la Părintele. Tocmai când eram nedumeriţi pe unde să apucăm, a ieşit Părintele
înaintea noastră şi ne-a spus ca o parte din alimente să le ducem în deal la maici; iar o
parte să le lăsăm la Sfinţia sa. Când descărcăm alimentele, maica Maria, sora Părintelui,
ne-a spus că stând Părintele la masă şi scriind, deodată s-a sculat şi a zis:
- Mă duc înaintea căruţei cu alimente că se apropie de mănăstire.
Altă dată a zis către maicile din deal:
-

Trebuie să vină numaidecât fratele Ionescu căci am nevoie de el.

Una din maici i-а răspuns:
-

Cuvioase Părinte, fratele Ionescu, a zis către noi când a plecat de aici că

nu mai poate veni vreo două luni de zile, deoarece va pleca la lucru în altă localitate.
Părintele a repetat:
- Ba nu se poate, trebuie să vină.

90

Aceasta s-a întâmplat seara; iar dimineaţa în zorii zilei, fratele Ionescu a
sosit, încât maica a rămas tare mirată.

Puterea rugăciunii
Mi-a povestit un om de bună credinţă că s-a întâmplat în două rânduri să
meargă la părintele Nicodim şi de fiecare dată Părintele anunţa pe maici de sosirea lui de
vreo jumătate de oră mai înainte. Maicile curioase întrebau pe Părintele de unde ştie că
are să vină, deoarece nu se pomenea atunci de vreun telefon prin apropiere, cum se
găsesc acum la tot pasul. El însă nu le-a dat atunci nici un răspuns, dar la ora precizată,
omul sosea aşa, după spusa părintelui Nicodim.
Un alt om mi-a povestit că într-o noapte s-a sculat şi văzând că se simte bine
dispus şi odihnit, deşi mai era mult până la ziuă, şi-a făcut rugăciunile pe care le obişnuia.
Şi aşa parcă împins de cineva a pus în rucsac cele două cărţi pe care le avea cu împrumut
de la părintele Nicodim după care a spus soţiei că el pleacă la mănăstirea Agapia. Soţia a
stăruit ca să mai amâne plecarea, dar nu a reuşit. Până la urmă, văzând omul că ea tot
stăruie, i-а zis:
-

Crede-mă, nu ştiu ce-i cu mine, parcă mă împinge cineva de la spate.

Iartă-mă, că nu mai pot sta nici un minut. Şi a plecat.
Mai înainte de a ajunge, Părintele a zis către maici:
-

Peste o oră va sosi la noi cutare om.

Ele au întrebat iarăşi de unde ştie. Părintele le-a spus de data aceasta:

91

-

Am avut nevoie de cele două cărţi pe care le-am dat lui cu împrumut şi

văzând că nu mai vine cu ele, l-am pus astă noapte la rugăciune. De aceea ştiu că va veni
negreşit.
Sosind ora prezisă de Părintele, a venit şi omul cu cele două cărţi, iar maicile
i-au spus lui cum Părintele a ştiut până şi ora fixă când va sosi.
Desigur că acestea şi altele asemenea acestora pe care le-am mai citit până
aici sunt lucruri mărunte dar ne arată tuturor celor ce avem ochi de văzut, că aşa de
minunat a lucrat Bunul Dumnezeu încât noi nu putem spune altceva decât: „Mare eşti,
Doamne, şi minunate sunt lucrurile Tale şi nici un cuvânt nu este de-ajuns spre lauda
minunilor Tale” şi „Sfinţilor celor de pe pământ, minunate a făcut Domnul toate voile
Sale întru dânşii” (Psalmi 15, 3).

Am văzut împrejurul capului său o lumină
Încă de pe vremea lui Ştefan cel Mare există o tradiţie ca să se viziteze cele
treisprezece mănăstiri din preajma mănăstirii Neamţului cu vreo săptămână mai înainte
de marele praznic al Înălţării Domnului. Iar în ajunul acestui mare Praznic, miercuri
seara, la priveghere, se aflau cu toţii la mănăstirea Neamţului.
În acest fel am plecat şi noi, un grup destul de mare, iar în drum spre
mănăstire s-a mai ataşat o familie care a mai fost de câteva ori pe la părintele Nicodim,
dar nu a reuşit niciodată să se mărturisească.
De data aceasta am găsit pe părintele Nicodim tot aşa de slăbit ca şi de altă
dată. A reuşit doar cu multă greutate să ne spună tuturora cuvânt de folos sufletesc, dar de
mărturisit n-a mărturisit pe nimeni. Am plecat amărât în sufletul meu, pentru că nici acea
92

familie n-a reuşit să se mărturisească. M-am apropiat de ei şi încercam să-i încurajez, ca
să aibă nădejdea în mila lui Dumnezeu. Ei însă m-au întrerupt, zicându-mi:
-

Ştii ceva? Noi nu ne lăsăm până când nu vom reuşi să ne mărturisim la

acest Părinte sfânt. În tot timpul cât ne-a vorbit, am văzut împrejurul capului său o
aureolă, o lumină strălucitoare care-i lumina şi faţa şi împrejurul capului, ca la Sfinţii de
pe icoane. Aşa că chiar de vom face nenumărate drumuri până aici la Agapia, nu ne vom
lăsa până când nu ne vom mărturisi de păcate. Mulţumim lui Dumnezeu că am avut şi noi
parte să vedem un asemenea Părinte în zilele noastre.
Au mai trecut câteva luni de zile de atunci şi s-au mărturisit şi ei părintelui
Nicodim.
Despre această lumină ce-i strălucea faţa şi împrejurul capului mi-au spus
mai mulţi că au văzut. În mai multe rânduri, când părintele Nicodim slujea Sfânta
Liturghie sau noaptea la priveghere în sobor de preoţi, am văzut şi eu, cel ce scriu
acestea, cum faţa lui strălucea de o lumină plăcută încât nu mă mai săturam privindu-l.
Chiar şi mama mea, care l-a cunoscut pe părintele Nicodim, în tinereţe, îmi spunea încă
pe când eram copil de şcoală, că aşa de mult strălucea faţa părintelui Nicodim, incât unii
veneau la biserică nu numai pentru a sta la slujbă şi a asculta cuvânt de mântuire, ci şi
pentru а-i vedea cinstita lui faţă.
Deoarece el a iubit pe Dumnezeu din fragedă copilărie şi s-a ostenit aşa de
mult să aducă la lumina cunoştinţei de Dumnezeu şi alte suflete, Bunul Dumnezeu a făcut
ca chiar din viaţa aceasta să-i lumineze faţa. Acum avem siguranţă, că străluceşte ca
soarele întru împărăţia lui Dumnezeu.

93

Prevestirea unor lucruri
Un tânăr, care la început prezenta o râvnă tare aprinsă la cele bune, s-a
mărturisit cu multe lacrimi părintelui Nicodim. Deşi el arăta o deosebită dragoste de cele
bune, părintele Nicodim însă nu a pus bază pe aceste manifestări exterioare, căci prin faţa
lui în cei 55 de ani de preoţie au trecut fel de fel de suflete şi putea să-şi dea seama destul
de bine de valoarea acelora ce se mărturiseau la el şi între altele a zis către cineva dintre
cei mai apropiaţi aceste cuvinte:
-

Nu văd în el o statornicie. Care o să mai trăiască, o să vadă ce mare cădere

are să aibă acest tânăr.
Şi aşa s-a şi întâmplat după cum a precizat părintele Nicodim. Căci după
plecarea lui în veşnicie, la vreo doi ani, el şi-a aruncat masca de creştin şi luând prin
înşelăciune de la mulţi sume mari de bani si cărţi Sfinte a lăsat în urma lui o dâră de
întuneric, făcându-se cele de pe urmă ale lui mai rele ca cele dintâi...
O altă întâmplare precizată de părintele Nicodim cu câţiva ani mai înainte şi
care s-a împlinit întocmai. Prin anul 1962-1963, părintele Nicodim a făcut în ţara noastră
vreo patruzeci de centre dotate cu un număr mare de cărţi religioase de Credinţă
Ortodoxă, majoritatea din ele scrise de dânsul.
După trecerea a câţiva ani de la înfiinţarea acestor centre în diferite localităţi
ale ţării, părintele Nicodim a socotit să mă trimită la acele centre pentru a putea constata
la faţa locului, în ce stare se află şi dacă se pot folosi oamenii de acele cărţi, căci menirea
lor nu era numai să se păstreze acele patruzeci de centre cu cărţi diferite, ci în paralel cu
păstrarea lor, să fie de un real folos sufletesc şi pentru acele suflete care se aflau în
apropierea acelora.
De la unul din acele centre mi-a poruncit părintele Nicodim ca să mai iau un
număr de cărţi şi să le duc în altă localitate. Când a auzit acel om, la care era în păstrare
94

acel stoc de cărţi, că e cazul să mai iau din ele pentru a le duce în altă parte, mi-a zis
categoric: „Nu pot să dau nici o carte părintelui Nicodim, deşi nu sunt proprietatea mea,
dar pentru faptul că eu am avut grijă de ele şi le-am păstrat în condiţii bune, le socotesc
ca şi cum ar fi ale mele. Aşa că spune-i părintelui Nicodim să nu se supere pe mine, dar
cât voi trăi eu, nu voi da la nimeni nici o carte”.
Auzind părintele Nicodim aceste cuvinte de la acel om care, din mila lui
Dumnezeu, a fost şi el mărturisit de câteva ori la dânsul şi purta şi podoaba bărbătească, a
rămas puţin mirat şi n-a zis nimic câteva minute, după care a spus cu inima îndurerată:
- Lasă, că o să piardă el mai mult, dacă nu vrea să dea măcar ceva, din acele
cărţi.
Acest lucru s-a întâmplat cam cu vreo 4-5 ani mai înainte de a pleca părintele
Nicodim de la noi la cele veşnice...
Şi ca de năpraznă au venit peste casa acelui om, rând pe rând, multe încercări
împlinidu-se acele cuvinte zise de părintele Nicodim, că de nu va vrea să dea acele cărţi,
va pierde el mai mult. Şi cine credeţi că l-a păgubit aşa de mult pe acel om?!? Chiar doi
din nepoţii lui. L-au lăsat gol-goluţ, nu numai pe el, ci şi pe cei din familia lui şi pe toată
casa lui, în câteva rânduri, de-ţi venea să-i plângi de milă.
Și cine ne-a făcut nouă cunoscut aceste lucruri? Chiar soţia lui ne-a spus fără
să-şi dea seama că noi ascultând cele zise de ea, în acelaşi timp făceam legătura cu cele
precizate de părintele Nicodim cu 4-5 ani mai înainte: „că o să piardă el mai mult, dacă
nu vrea să dea cărţile”.
Uite aşa ne amăgim noi oamenii! Pentru că, la drept vorbind, ce s-a ales din
toată această afacere. El este cu trupul de câţiva ani în ţărâna pământului. Cărţile s-au
risipit în toate părţile de nu mai ştie nimeni unde se află. Singură fapta se mai ţine strâns
legată de sufletul bietului om, plecat de aici de la noi în veşnicie pentru totdeauna...

95

O previziune tristă
Era prin părţile noastre o familie de oameni credincioşi care, deşi trecuseră
câţiva ani de la căsătoria lor, nu aveau copii. Iar când a apărut o fetiţă, de bucurie au mers
la părintele Nicodim şi i-au făcut cunoscut despre apariţia ei. La care Părintele a răspuns
îndurerat:
- Mai bine nu mai venea pe lume.
Auzind aceste cuvinte, bieţii părinţi au rămas îndureraţi şi nu ştiau ce să
creadă. Dar când fetiţa s-a făcut mare, le-a făcut părinţilor ei destulă supărare, încât
adeseori ziceau printre suspine:
-

A avut dreptate părintele Nicodim când a zis: că mai bine era să nu fi

venit pe lume un asemenea copil, care calcă în picioare cu obrăznicie Dumnezeieştile
porunci şi-i bagă pe părinţi în mormânt mai înainte de vreme.
Şi iată cum s-au împlinit cuvintele zise de părintele Nicodim cu mulţi ani
înainte...

Nerecunoştinţa prevestită
O mamă necăjită a fost dată în judecată la tribunal, fiind năpăstuită că a spart
un magazin. Fiul ei, fiind pe vremea aceea credincios, a mers la părintele Nicodim şi i-а
spus de acel mare necaz. După care Părintele a rostit cu siguranţă:
-

Fii liniştit, pentru că nu se va întâmpla nimic. Mare-i Dumnezeu. Dar noi

ce facem pe viitor?
96

Acest ultim cuvânt: „Dar noi ce facem pe viitor”, a fost oarecum o precizare.
A arătat aşa, oarecum acoperit, că atât mama lui cât şi el care era aşa de îngrijorat, în
viitorul apropiat, ca drept recunoştinţă, vor întoarce spatele lui Dumnezeu. Şi acest lucru
aşa s-a întâmplat în scurtă vreme, încât mulţi au rămas uimiţi de aceasta...

Puterea credinţei l-a vindecat
Unui om, din apropierea Bacăului, i s-a îmbolnăvit un copil de vreo 10-12
ani. Cum era şi firesc, l-a internat în spital. Băiatul, în timpul analizelor, a avut câteva
crize puternice şi medicii i-au făcut ieşirea cu diagnosticul epilepsie. Venind copilul
acasă, nu mai putea merge la şcoală din cauză că în fiecare zi avea de câteva ori crize
puternice. Bieţii părinţi suportau cu mare greutate suferinţa copilului, dar nu puteau să-l
ajute cu nimic.
În cele din urmă au mers la un cumătru al lor din apropiere să se mai consulte
cu el în această privinţă. Din vorbă în vorbă, cumătrul lui fiind ucenic apropiat al
părintelui Nicodim, i-а zis la despărţire:
-

Ştii ce mă gândesc eu, măi cumetre? Ar fi bine să laşi aici un pomelnic cu

numele băiatului bolnav şi am speranţă că peste câtva zile mă voi duce la părintele
Nicodim, care este acuma la mănăstirea Văratec. Cu nădejdea la Dumnezeu şi cu
rugăciunile părintelui Nicodim s-au făcut multe minuni.
Când a auzit, bietul om, fără să mai stea pe gânduri a făcut un pomelnic şi
dându-l în mâna cumătrului, a zis:
-

Doamne, dacă s-ar face sănătos copilul, aş crede că toată lumea e a mea!

şi au început а-i da lacrimile.
97

- Aşa-i cumetre, ce nu face un tată sau o mamă pentru copilul lor.
După aceea, tatăl copilului şi-a luat rămas bun şi a plecat.
Ajuns acasă, omul a povestit soţiei despre cele ce a pus la cale cu cumătrul
lui. Ea, care a mai auzit despre adevărate minuni făcute prin rugăciunile părintelui
Nicodim, s-a bucurat tare mult, dar a adăugat, zicând:
-

Acum numai dacă n-ar întârzia cumătrul prea mult cu pomelnicul, că vezi,

măi omule, mai mult sufăr eu decât copilul nostru. Nici mâncarea nu-mi mai tihneşte, nici
somnul, nici treabă nu mai fac cu curaj ca mai înainte. Mă usuc de supărare.
-

Măi femeie, mare-i Dumnezeu. Aşa după cum mi-a spus şi cumătrul, s-au

făcut multe minuni cu rugăciunile Părintelui, eu am nădejde.
A doua zi când se însera, când omul a venit de la muncă, copilul i-а ieşit
înainte jucând de bucurie, şi zicând cu voce tare:
-

Tată astăzi nu mi-a fost rău deloc, mâine mă duc şi eu la şcoală, ce bine

îmi pare!
Tatăl a zis către copil, luându-l de mână:
-

Bine tată, bine, mare-i Dumnezeu!

Soţia i-а spus şi ea la fel, însă mai cu frică:
-

Ştii ceva, bărbate? Copilul n-a mai avut astăzi nici o criză!

-

Bine, să avem nădejde la Dumnezeu - a zis omul.

Au trecut mai bine de două săptămâni şi copilul nu a mai arătat nici un semn
de boală. Tatăl a simţit nevoia să-i mulţumească cumătrului său că a dus pomelnicul
părintelui Nicodim şi a mers până la el:
-

Mulţumesc, cumetre, că ai dus pomelnicul, copilul s-a făcut sănătos. De

altfel, din ziua când am lăsat pomelnicul la dumneata, copilul n-a mai avut nici o criză.
-

Iartă-mă, dacă vrei să mă crezi, nici n-am reuşit să-l duc până acum,

deoarece m-au încurcat nişte treburi - i-а răspuns cumătrul mirat.

98

A doua zi a plecat să ducă pomelnicul părintelui Nicodim şi să-i spună şi de
această minune ce s-a întâmplat cu copilul. Când a auzit Părintele despre aceasta, a zis:
-

Să dăm slavă lui Dumnezeu, pentru că El e milostiv şi îndurător cu noi

păcătoşii... Se vede lucru, că părinţii copilului au avut mare credinţă.

Făgăduinţele trebuie îndeplinite
În timp ce Părintele ţinea cuvânt de învăţătură, o femeie bătea la poartă. M-a
trimis Părintele să-i deschid. Se vedea după înfăţişare tare abătută, avea ceva necazuri
grele, căci nu-şi putea stăpâni plânsul. Părintele a întrebat-o:
-

Ce s-a întâmplat? De ce plângi? Femeia s-a mai linişti puţin şi apoi a zis:

-

Cuvioase Părinte, anul trecut, în Postul Mare, am venit cu soţul meu ca să

ne mărturisiţi. Sfinţia voastră aţi spus că nu mărturisiţi decât numai pe oamenii care se
hotărăsc a nu mai merge la petreceri lumeşti cu muzică şi jocuri şi a duce o viaţă
creştinească, punând început bun de pocăinţă. Numai auzind despre acesta, ne-am hotărât
şi ne-aţi mărturisit, am primit canon.
După ce am ajuns în locuinţa mea, am început a face o verificare prin casă
pentru a nu mai profana semnul Sfintei Cruci şi am ridicat de pe jos tot ce era cu acest
Semn. Ne-am sfătuit cu băieţii şi fetele cele mai mari, să nu mai mergem la petreceri
neîngăduite şi păgâneşti. Am mers la preotul din sat şi ne-a dat un ceaslov, ca să avem de
pe ce face rugăciuni. Învăţam pe copiii cei mai mari să înveţe pe cei mai mici, rugăciuni
şi poezii religioase din cărţile pe care le citeam la canon. Soţul citea, iar noi ascultam şi
lucram ceva de mână şi în linişte. La noi în casă parcă era în rai.

99

Acum, de mai bine de o săptămână în urmă, soţul şi-a călcat făgăduinţa şi a
mers la o nuntă cu muzicanţi, la un nepot al nostru. Au tăbărât pe el neamurile şi nu l-au
mai lăsat până nu a plecat cu ei la nuntă. Ce s-a întâmplat însă? Cum a păşit pe pragul
casei unde era nunta şi a pus mâna pe un pahar cu vin, a muţit pe loc. N-a mai putut zice
măcar un cuvânt. Dar nici nu mai aude. Văzând aceasta, toţi nuntaşii s-au îngrozit, iar el a
venit acasă numaidecât. Eu i-am spus să nu se ducă, dar el nu m-a înţeles. El a plecat şi
m-a lăsat pe mine plângând. Acum văd că-i pare şi lui rău de cele ce a făcut. Plânge
mereu, sărută sfintele icoane şi face metanii şi închinăciuni. N-a mâncat nimic de trei zile
şi nici nu doarme. Rudele şi cunoscuţii m-au sfătuit să vin la Sfinţia voastră, să vă rugaţi
pentru noi - şi a început să plângă iar.
-

Du-te acasă şi nu-l lăsa singur. Spală-i cu Sfânta Agheasmă mică capul,

mâinile şi până la brâu. Noi vă pomenim aici la slujbe, iar dumneavoastră să faceţi
rugăciuni din ceaslov şi o să vedeţi că se face bine cu Darul lui Dumnezeu. Femeia a dat
un pomelnic şi a plecat acasă.
-

Dumnezeu îl iubeşte pe acest om, a zis Părintele compătimitor, deoarece

s-a întâmplat aşa cu el. Doar au mai fost cazuri care după mărturisire şi-au călcat
făgăduinţa mergând la petreceri, dar n-au pătimit nimic. Cei care nu pătimesc aici nimic
rău, făcând păcate, îi aşteaptă mare pedeapsă în veşnicie, de nu se vor îndrepta până în
sfârşit. Aşa a slobozit Dumnezeu, ca să mai ia şi alţii învăţătură şi să se părăsească de
păcate. Acesta e un canon ceva mai greu decât acela pe care îl dăm noi la Scaunul Sfintei
Spovedanii. Dacă îşi aduce aminte de muncile cele veşnice ale iadului, atunci nu mai
poate zice că e greu canonul de citit în sfintele cărţi.
Cei ce erau de față, când a venit femeia aceea și a spus cele întâmplate cu
soţul ei, au rămas îngroziţi.

100

O minune
În camera unde a stat Părintele la mănăstirea Agapia, era pe peretele din
partea stângă o pendulă mare. În anul 1945, părintele Nicodim a fost mutat la mănăstirea
Văratec. După vreo câteva zile, a venit sora Părintelui, maica Maria şi i-а spuns că
pendula a stat.
-

Când voi veni la Agapia, voi vedea ce are, a zis Părintele.

Nu după mult timp Părintele a venit la Agapia şi pendula a pornit singură,
fără ca să pună mâna pe ea. După câteva ore Părintele a plecat, iar pendula s-a oprit iarăşi
şi nici n-a mai mers până când s-a înapoiat la Agapia. Despre acestă întâmplare mi-a
povestit chiar părintele Nicodim.

A prevăzut o mare cădere
Era o familie din Ardeal, care venea şi se mărturisea regulat, în fiecare post,
la părintele Nicodim. Când s-au făcut copiii lor mai mari, îi aduceau şi pe ei la
mărturisire. Ocazional am trecut cu cineva pe la ei şi mi-au povestit cu părere de rău că
Părintele n-a mai primit pe băiatul lor cel mare la mărturisire. Auzind acestea, nu ştiam ce
să cred. Venind pe la Părintele, am întrebat dacă într-adevăr aşa este. Părinte mi-a
răspuns:
-

N-ai ce mai face cu el, e cuprins în întregime de duhul mândriei. Am

încercat de vreo câteva ori să-i vin în ajutor, dar m-a respins categoric. A făcut o facultate
şi acum face pe a doua. În curând v-a avea o mare cădere.

101

N-a durat mai mult de cinci ani, în care timp a terminat şi a doua facultate,
apoi s-a călugărit, după care s-a căsătorit. Şi uite aşa s-a împlinit, ceea ce a zis Părintele
Nicodim.

Cunoştea cu ce se îndeletnicesc ucenicii săi
A trecut mai mult timp de când nu am mai fost pe la Părintele. Un gând mă
tot necăjea să plec numaidecât, dar îi stăteam mereu împotrivă, fiindcă aveam nişte
treburi de terminat şi ce mă oprea mai mult să plec, era că nu prea aveam bani de drum.
Trei zile în şir m-am luptat cu acest gând, iar a patra zi a venit un prieten al meu din al
patrulea sat şi m-a silit să merg cu el la Părintele, pe cheltuiala lui. Atunci a trebuit să
plec.
Ajunşi la Părintele, după ce am luat blagoslovenie, mi-a zis uitându-se la
mine cam mirat:
-

De ce ai zăbovit aşa de mult, pentru că de patru zile te-am pus la

rugăciune ca să vii, pentru că am nevoie de frăţia ta?
-

Da, aveţi dreptate, că m-a îndemnat gândul să vin de patru zile în urmă şi

i-am stat împotrivă din mai multe nevoi. Vă rog să mă iertaţi, pentru că dacă nu venea
acest om să mă ia, mai zăboveam încă.
-

Să nu mai faci aşa niciodată, gândului celui bun să nu-i stăm împotrivă,

căci ne păgubim vremelnic şi veşnic.
Vorbind acestea către mine, a sosit o femeie din oraşul Bacău. Această
femeie a venit să se mărturisească. Pe drum, venind spre Părintele, se gândea mereu la

102

canon căci avea un număr mare de cărţi de citit, din care nu a reuşit să citească decât
foarte puţine.
La scaunul spovedaniei, după ce şi-a mărturisit păcatele, înainte de а-i da
dezlegare, Părintele i-а spus:
-

De citit nu-ţi mai dau până ce nu le termini pe cele pe care le ai, ca să nu

te mai gândeşti mereu la ele. Să cumperi o Psaltire şi să o dai de pomană la cineva dornic,
care n-are cu ce cumpăra. Și dându-i dezlegare păcatelor, a plecat spre casă.
Când a venit a doua oară la spovedanie a întrebat-o:
- Ce carte ai acasă sub pernă pe care o citeşti la canon?
Ea socotea că are cartea „Dumnezeu Atotcreatorul” şi i-а spus aşa, cum a
socotit ea. Părintele i-а zis din nou:
-

Ba nu, cartea pe care o citeşti şi se află sub pernă, este „Răscumpărarea

Sufletului”, când vei merge acasă, ai să te convingi că aşa este.
Şi aşa a fost, cum a zis Părintele. Desigur, că după toate acestea, femeia a
rămas mirată şi-l socotea pe părintele Nicodim ca pe un Sfânt... Căci cunoştea până şi
gândurile cele ascunse ale omului...

Urmare a mândriei
Cum era în ajunul Sfinţilor Voievozi şi ne aflam în curtea Bisericii de la
Schimbarea la faţă din mănăstirea Văratec, Părintele rostea un cuvânt de învăţătură la
vreo 10-12 oameni. Era mai înainte de priveghere. Părintele era de săptămână şi ştia că
lăsase lemnele de foc răsturnate. Cum vremea se cam zburlise, Părintele m-a trimis să
aşez lemnele, deoarece erau sub cerul liber şi dacă ningea pe ele ardeau mai greu. Când
103

le-am văzut aşa răsturnate, am zis în sinea mea: „Desigur că omul care le-a tăiat, nu a
avut nici un interes să le aşeze mai bine, să nu se răstoarne, el nu se mărturiseşte la
Părintele. Eu le voi aşeza în aşa fel, să nu se mai răstoarne până nu le va termina de ars”.
Şi cu acest gând, am început a le aşeza. Când să plec, m-am uitat încă odată la ele să văd
dacă le-am aşezat bine. Un gând mi-a şoptit, aşa uşurel, că ar fi bine să le mai pun nişte
proptele ca nu cumva să se răstoarne iarăşi. M-am supărat foc pe acel gând aşa de
îndrăzneţ şi i-am răspuns:
-

Dar ce? Eu sunt asemenea cu omul care le-a tăiat? El n-a avut nici un

interes să le aşeze bine, dar eu le-am aşezat, aşa ca pentru Părintele.
Fără să mai zăbovesc măcar un minut, am şi plecat. Era ceva care mă atrăgea
să fiu mereu aproape de dânsul.
Părintele era tot acolo unde l-am lăsat şi, când m-a văzut că am venit aşa
repede, m-a întrebat neîncrezător:
-

Cum? Ai terminat aşa de repede? De aşezat, le-ai aşezat bine? Iar eu i-am

-

Da, bine, cum să nu!

răspuns:
După priveghere, urma să plec la maica în deal, să mă odihnesc, căci era ora
zece şi ceva noaptea. Aşa târziu se termina pe vremuri privegherea! Aveam însă obiceiul
să iau mai întâi blagoslovenie de la Părintele şi după aceea să plec. Îl aştept la uşa
veşmântăriei. După ce am luat blagoslovenie, Părintele m-a ţinut de mână şi zâmbind mia zis:
-

Hai să vedem cum ai aşezat lemnele.

Ca şi cum ar fi ştiut ce s-a întâmplat cu ele.
Am plecat. După puţin timp, mergând în urma Părintelui, deoarece uliţa era
cam îngustă, am ajuns. De teamă că s-au răsturnat lemnele, nu eram bucuros să mai fac
un pas. Părintele a priceput ce se întâmpla cu mine. În loc să mergem în casă, am făcut la
stânga spre locul unde se aflau lemnele. Când am ajuns la portiţă, aceasta nu se mai putea
104

deschide din cauza lemnelor. Era lună ca ziua şi lemnele erau răsturnate mai rău ca prima
dată. Îmi era aşa ruşine de Părintele, că aş fi fost bucuros să intru în pământ nu alta.
Părintele însă, era aşa de liniştit, ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic. M-a mângâiat cu
mâna pe cap şi mi-a zis:
- Aşează-le din nou, căci eu mă duc să mai citesc ceva.
Părintele când mergea să facă rugăciune, acoperea oarecum această virtute,
acestă măreaţă faptă bună, cu cuvintele „mă duc să mai citesc ceva” în loc de „mă duc să
fac rugăciune”. Dar văzându-mă aşa de posomorât la faţă (căci m-a smerit Dumnezeu,
pentru că l-am osândit aspru pe cel ce le-a tăiat şi aşezat), Părintele a vrut să mă ridice din
acea stare de amărăciune, care era desigur tot o urmare a mândriei. Mi-a povestit
următoarea întâmplare, zicând:
-

Frăţia ta ai păţit la fel cu cei doi meşteri, care au făcut cuiva o sobă de

cărămidă. Când a fost soba gata, unul din ei a observat că a început să se încline într-o
parte. El a zis tovarăşului său:
- Auzi mă? Soba noastră se duce într-o parte!
-

Cum aşa? a zis celălalt.

Când s-a uitat şi el mai bine, a văzut că într-adevăr soba nu mai avea mult şi
urma să se răstoarne:
-

Ţine, bre, de ea, că eu mă duc la proprietar să-mi dea banii pentru lucru.

Când a ajuns şi a cerut banii, proprietarul i-а zis:
-

Bine, bre, dar să văd şi eu ce fel de sobă aţi făcut? Atunci sobarul a

adăugat:
- Apoi, după ce ţi-am lucrat, acum nu mai vrei să ne plăteşti lucrul?
Proprietarul auzind aceste cuvinte i-а dat banii. Când ajung amândoi la pragul
uşii unde au lucrat soba, cel ce a primit banii, a zis tovarăşului său:
- Haide, bre, că am primit banii!

105

Când celălalt s-a depărtat de sobă şi când a ajuns la poartă, s-a auzit un
zgomot în camera unde au lucrat ei. Ce s-a întâmplat? A căzut soba şi toată camera s-a
umplut de cărămizi. Atunci proprietarul văzând ce s-a întâmplat, a alergat după ei căci nu
erau prea departe şi a strigat:
-

Ei! Ia mai staţi puţin!

Oamenii au stat pe loc şi au întrebat:
- Dar ce s-a întâmplat?
-

Vedeţi că soba pe care aţi făcut-o, s-a răsturnat în mijlocul camerei.

- Dar ce? au răspuns ei, doar n-am făcut-o să ţină cât lumea.
Şi s-au depărtat mergând pe calea lor...
Această povestire este cam hazlie, dar s-a potrivit de minune la cele ce s-au
întâmplat cu mine.
Felul cum vorbea părintele Nicodim, ai fi dorit parcă să nu mai lucrezi, să nu
mai faci nimic, numai să-l asculţi vorbind. Avea, desigur un dar deosebit, un dar
Dumnezeiesc, aşa după cum găsim scris la proorocul Ieremia, care zice ca din partea lui
Dumnezeu: „Cel ce va scoate cinstit din necinstit, va fi ca gura mea, zice Domnul”
(Ieremia 15, 19). Iar Mântuitorul nostru Iisus Hristos în Sfânta Evanghelie zice: „Cel ce
vă ascultă pe voi, pe Mine Mă ascultă” (Luca 10, 16). După ce am aşezat lemnele, am
luat blagoslovenie şi am plecat. A doua zi era sărbătoarea Sfinţilor Voievozi. Au fost
foarte mulţi credincioşi la slujba Sfintei Liturghii, iar după-amiază au venit aproape toţi la
Părintele să asculte cuvânt de folos.

106

Lucrurile s-au schimbat în bine
O femeie avea trai foarte greu cu soţul în familie. Pentru aceasta a dorit să
plătească rugăciuni la şapte biserici şi în acest scop a dat bani unei credincioase să facă
lucrul acesta. Ea având drum la Agapia şi cunoscând pe părintele Nicodim a gândit că e
mai bine să plătească toată suma numai aici, fără să ştie persoana în cauză. Din momentul
în care a gândit lucrul acesta, situaţia în acea familie a început să se schimbe în bine chiar
şi mai înainte de a ajunge la părintele Nicodim, banii fiind încă la acea creştină. Ei au
scăpat de acele necazuri grele.

Cine a ieşit afară?
Pe vremea când se afla la Schitu-Frumoasa şi citea molitfele Sfântului Vasile
cel Mare, părintele Nicodim s-a oprit din citit şi a întrebat pe cineva dintre cei prezenţi,
care era mai aproape:
- Frate Nicolae, cine a ieşit afară de aici? la care el a răspuns:
- Nimeni dintre noi nu a ieşit afară, Părinte!
Auzind acestea, toţi şi-au dat seama că acele persoane pe care numai părintele
Nicodim le vedea că se retrăgeau dintre oameni, erau duhuri necurate, ce erau blestemate
prin molitfe şi li se poruncea să plece din oameni şi dintre ei.

107

E prea târziu să plece!
Odată, două creştine au venit la spovedanie, părintele Nicodim fiind la
Agapia. După ce s-au spovedit, soarele fiind spre asfinţit, Părintele le-a zis:
- De acum e bine să plecaţi la Văratec şi să cercetaţi pe maica Epraxia.
Una din maicile din casă auzind acest cuvânt, a zis:
-

Părinte, cum să plece la această oră la Văratec, cale de 7 km, căci le va

prinde noaptea pe drum.
Părintele fără să dea vreo explicaţie, a rostit cu hotărâre:
-

Să plece, să plece, e bine să plece.

Luând blagoslovenie au plecat spre Văratec după cum au avut îndrumarea.
Cum au intrat pe un drum forestier ce ducea prin pădure la Văratec, a început să
amurgească. Mergând puţin înainte, le-a ajuns din urmă o maşină cu lemne, care trecea
foarte rar pe acest drum. Fără să facă semn, şoferul singur a oprit şi le-a luat în cabină şi
pe când s-a întunecat de-a binelea ele au ajuns la maica la care le-a trimis Părintele
Nicodim.

Ajutorul lui Dumnezeu
O creştină ce avea de dus un sfânt epitaf la Iaşi, a trecut pe la părintele
Nicodim, la mănăstirea Agapia, pentru spovedanie, blagoslovenie şi rugăciune. Zăbovind
cu spovedania, rugăciunea şi sfătuirea duhovnicească, la un moment dat Părintele
Nicodim a zis:

108

-

Soro, ai scăpat maşina de Iaşi, dar bucură-te că ai să ajungi cu bine şi la

timp.
Luând blagoslovenie, a plecat grăbită, şi pe când se apropia de staţie a văzut
cum maşina a pornit şi se depărta. Stând la ocazie a luat-o pe gratis un autoturism până la
şoseaua de Târgu-Neamţ. Legăturile în Târgu-Neamţ şi Paşcani au fost atât de bune, încât
contrar oricăror aşteptări, prin rugăciunile şi blagoslovenia părintelui Nicodim, a ajuns la
timp la Iaşi, unde a dus Sfântul Epitaf acolo unde era aşteptat, minunându-se mult cum a
fost posibil să aibă o călătorie cu legături atât de perfecte.

O vindecare minunată
Era prin anul 1935. Părintele Nicodim se afla stabilit în mănăstirea Agapia. În
acel timp, într-o familei a unui ţăran care locuia într-un sat din împrejurimile mănăstirii
(la 15 km distanţă) s-a întâmplat un caz deosebit. I s-a îmbolnăvit o fetiţă de şase ani, fără
motiv şi fără explicaţii. Boala se manifesta printr-o slăbiciune generală care o ţinea
imobilizată la pat. Începutul s-a făcut în urma unui vis înspăimântător. Se făcea că vine
spre ea un şarpe uriaş cu gura căscată, vrând să o înghită, de care ea atât s-a înspăimântat,
încât după ce s-a trezit nu s-a mai putut da jos din pat. Peste toate acestea, suferea şi de
insomnie, căci ori de câte ori încerca să închidă ochii şi să adoarmă, apărea acel şarpe
care o speria, şi se trezea imediat. Această stare a durat un an de zile, în care timp părinţii
au umblat pe la toţi medicii, dar fără se producă nici o schimbare în bine, spre marea lor
îndurerare.
Într-una din zile, un medic care a consultat-o, neaflând nici o explicaţie a
acestei boli, fiind inspirat de Dumnezeu, i-а zis mamei:
109

-

Femeie, nu mai umbla cu fetiţa pe la doctori, căci pierzi vremea în zadar.

Această boală nu este pentru doctori, ea este pentru Preoţi. Ei pot să o îndepărteze prin
rugăciuni. Deci mergi cu fetiţa pe la mănăstiri, stai la rugăciuni şi se va face bine.
Primind acest îndemn, mama a venit cu fetiţa acasă şi a spus soţului ce a
îndemnat-o acel medic. Auzind acestea, a fost de acord să facă aşa şi după ce s-au sfătuit
puţin, au înhămat calul la căruţă şi luând pe fetiţă cu ei au plecat spre mănăstirea Agapia,
la părintele Nicodim, de care se dusese vestea şi pe la ei. Ajungând aici s-au prezentat
părintelui Nicodim, care văzând despre ce este vorba, le-a zis:
-

Mai întâi trebuie să vă mărturisiţi după carte şi apoi să începem să facem

rugăciuni pentru fetiţă.
După ce a spovedit pe părinţii copilei, Părintele a făcut rugăciuni stăruitoare
cu toţii împreună, timp de trei zile. A treia zi, după rugăciunile făcute în biserică,
părintele Nicodim a zis către mama copilei:
-

Aduceţi fetiţa şi aşezaţi-o în faţa icoanei Maicii Domnului şi să facem o

făgăduinţă.
Părinţii fetiţei au făcut aşa cum li s-a spus, după care Părintele a rostit
următoarele cuvinte:
-

Maica Domnului, dacă este voia lui Dumnezeu ca această fetiţă să se facă

sănătoasă, rânduieşte tu ca, după ce va termina şcoala, să se ducă la mănăstire şi să
slujească toată viaţa lui Dumnezeu, iar dacă nu se va face bine, să rânduiască Dumnezeu
să treacă din această viaţă.
După ce a rostit aceste cuvinte, s-a adresat în continuare către mama fetiţei:
-

Soră Elisabetă, te duci acasă şi speli fetiţa cu Sfânta Agheasmă mică pe

care ţi-o dau, pe cap şi pe corp până la jumătate, o înveleşti într-o faţă de masă şi o culci
şi Bunul Dumnezeu va face minuni.
Părinţii au venit cu fetiţa acasă şi mama a făcut aşa cum a sfătuit-o părintele
Nicodim. După aceasta fetiţa a adormit profund şi a dormit până a doua zi la ora 10
110

dimineaţa, când s-a sculat singură şi a mers în curte la mama ei, care văzând-o a rămas
uimită şi a dat slavă lui Dumnezeu pentru această vindecare minunată.
Fetiţa, după ce a terminat clasele primare, un an de zile a tot zis că merge la
mănăstire, dar nu o lăsa tatăl ei. Dar prin rânduiala lui Dumnezeu, un frate al ei lucrând la
mănăstirea Agapia Veche, la reparaţii, cu această ocazie a venit şi fetiţa Maria, la
mănăstire şi, ajungând aici, a rămas pe toată viaţa în nevoinţă monahicească ducând şi
crucea suferinţei trupeşti pe parcursul a 42 de ani, fiind operată de trei ori şi ţinând un
regim foarte aspru. Pe tot parcursul vieţii a avut ca duhovnic şi povăţuitor sufletesc pe
părintele Nicodim. Ducând o viaţă plină de smerenie, răbdare, ascultare şi rugăciuni, la o
vârstă nu prea înaintată a trecut cu pace la Domnul, făcându-i-se pomenirile cuvenite.
Trupul ei a fost înmormântat în cimitirul mănăstirii Agapia Veche, la capul ei străjuind o
cruce de stejar pe care scrie: „Aici odihneşte, până la a doua venire a Domnului nostru
Iisus Hristos, roaba lui Dumnezeu, monahia Macrina”.

Puterea rugăciunii
Eга prin anul 1958. Părintele Nicodim se afla la mănăstirea Văratec. În acel
timp s-a îmbolnăvit maica Macrina la Agapia Veche, fiica duhovnicească din relatarea de
mai sus, şi care a fost trimisă de urgenţă la Iaşi. Părintele trebuia să anunţe familia de cele
întâmplate şi pentru a merge cineva la Iaşi cu cele necesare pentru maică. Părintele
neavând telefon, nici pe cine trimite acestei familii, (fiind vreo 15 Km) a început a face
rugăciune, ca Dumnezeu să trimită de urgenţă pe cineva din familie la Văratec pentru a
lua cunoştinţă de situaţia apărută.

111

În aceeaşi clipă în care părintele Nicodim făcea rugăciune, o fată din acea
familie, soră cu maica bolnavă, care se spovedea la dânsul, a simţit îndemnul să vină la
Văratec, la părintele Nicodim. Fiind reţinută de anumite treburi pe care dorea să le
termine mai întâi, a întârziat să răspundă imboldului ce l-a simţit şi care stăruia puternic.
De-abia rezistând până la prânz, a trebuit să lase toate treburile baltă şi să plece în grabă,
căci nu mai avea linişte deloc. Când a ajuns la mănăstirea Văratec, la părintele Nicodim,
după ce a primit blagoslovenia de sosire, dânsul a dojenit-o, zicându-i:
-

Soră Elenă, de ce ai întârziat să vii, căci de azi dimineaţă mă rog lui

Dumnezeu ca să te trimită aici pentru a merge la Iaşi, la maica Macrina?
Atunci ea şi-a cerut iertare pentru că nu a ascultat de la început îndemnul ce la simţit, de a veni la Văratec şi, luând blagoslovenie şi cele necesare, a plecat imediat la
Iaşi, la spital, să cerceteze pe maica Macrina.

Puterea rugăciunii duhovnicului
În anul 1962 în luna octombrie, pe când părintele Nicodim se afla la
mănăstirea Agapia, o fiică duhovnicească din împrejurimi, a venit şi i-а cerut
blagoslovenie pentru ca să meargă la Bucureşti, în audienţă, pentru a obţine o pensie
părinţilor ei de pe urma unui frate mort în război. Totodată a cerut părintelui Nicodim să
facă rugăciuni pentru ea spre a se duce cu bine şi să-i ajute Dumnezeu să obţină un
rezultat favorabil. Părintele i-а dat blagoslovenie şi i-а promis că se va ruga pentru ea.
Ajungând în Bucureşti a început să meargă în audienţe pe la instituţiile unde
era nevoie ca să rezolve problema. Aflându-se în zona Pieţei Unirii şi urmând să
traverseze dinspre biserica Sfântului Ioan spre partea opusă, aştepta pe trotuar să se facă
112

trecerea liberă. Când aceasta s-a făcut şi miliţianul de la dirijare a fluierat, ea a început să
traverseze spre partea opusă, fără să se mai asigure dinspre dreapta. Când a ajuns pe la
mijlocul Bulevardului, a apărut, ca din senin, o motocicletă care în plină viteză fiind, a
lovit-o dintr-o parte şi a aruncat-o la pământ, lovindu-se puternic cu capul de asfalt.
Motociclistul a frânat brusc şi alb ca varul la faţă de emoţie, pe moment a rămas cu
mâinile înţepenite pe coarnele motocicletei, neştiind ce urmări va avea acea lovitură,
pentru fata pe care a accidentat-o. Dar spre uimirea şi uluirea tuturor celor ce au văzut şi
care sau adunat în jur, în număr foarte mare, inclusiv a miliţianului de la dirijare şi a
motociclistului, în clipa următoare fata (care avea 30 de ani) s-a sculat de jos sănătoasă,
fără să simtă nici o durere, sau să aibă vreo zgârietură cât de mică. Atunci miliţianul şi
lumea din jur au întrebat-o dacă nu are vreo fractură sau nu simte vreo durere la cap. Ea a
răspuns că nu are nimic, ci se simte perfect sănătoasă. Atunci unele femei adunate în jur,
intrigate de acest răspuns, au început să o controleze, de nu cumva are vreo fractură,
zicând că este scrintită la cap şi că ar trebui dusă la Spitalul nr. 9 de Neurologie. Dar ea a
răspuns că nu are nimic la cap şi că ceea ce văd cu toţii este o minune pe care Dumnezeu
a făcut-o pentru cei care nu cred în El.
Atunci miliţianul a cerut motociclistului suma de 1000 lei ca drept amendă,
care i-а oferit-o fără nici o împotrivire. Fata, văzând lucrul acesta, s-a adresat către
miliţian zicând:
-

Dumneata pentru ce amendezi cu 1000 de lei pe acest om? Dacă

Dumnezeu a vrut să facă această minune cu mine şi să scap nevătămată din această
lovitură, nu se cuvine să iei bani pentru aceasta. Trebuie să-i dai înapoi, căci eu nu am
nici o pretenţie pentru aceasta.
Atunci miliţianul, rămânând fără răspuns, i-а restituit banii motociclistului,
după care toţi cei adunaţi s-au răspândit, şocaţi de ceea ce au văzut cu ochii lor.

113

Creştina respectivă rezolvând cu bine treburile pentru care a venit la
Bucureşti, s-a întors acasă, dând slavă lui Dumnezeu pentru minunea pe care El a făcut-o
pentru rugăciunile duhovnicului ei.

Voia lui Dumnezeu
Pe vremea când părintele Nicodim era duhovnic în mănăstirea Văratec, o
maică care se spovedea la dânsul, îmbolnăvindu-se, a mers la medic la Târgu-Neamţ. În
urma analizelor şi a controlului, medicul a constatat că are tuberculoză osoasă şi că este
necesară o internare într-un sanatoriu. Medicul, văzând gravitatea cazului, i-a făcut şi
trimiterea la acel sanatoriu. După ce a plecat, uitându-se pe trimitere a observat că data
internării corespunde cu începutul Postului Mare şi a considerat că este o ispită pentru ea,
să plece pe drum în acest timp, când toate maicile din mănăstire şi foarte mulţi
credincioşi petrec în post şi rugăciune şi participă la slujba Canonului cel Mare. Cu acest
gând, maica a venit la părintele Nicodim spre а-i cere sfat ce să facă, convinsă fiind că
dânsul nu va fi de acord să plece acum. După ce a făcut cunoscută situaţia sănătăţii ei, şia expus şi punctul de vedere în legătură cu plecarea la sanatoriu. Spre surprinderea ei,
părintele Nicodim a zis hotărât:
- Vei pleca acum la sanatoriu, căci aşa este voia lui Dumnezeu.
Luându-şi blagoslovenie, a făcut pregătirile necesare şi a plecat la drum,
făcând ascultare de duhovnic, neînţelegând cum poate să fie voia lui Dumnezeu întru
aceasta.
Ajungând la sanatoriu, a fost aşezată într-un salon unde erau mai multe
bolnave, unele mai credincioase şi altele mai puţin credincioase. Una era grav bolnavă.
114

Maica apropiindu-se cu dragoste şi milă de dânsa, a intrat în vorbă cu ea şi a aflat că se
afla aici de 17 ani, şi că se simte foarte rău. A întrebat-o dacă are credinţă în Dumnezeu şi
dacă s-a spovedit vreodată. Ea a spus că crede în Dumnezeu, dar de spovedit nu s-a
spovedit niciodată şi nu s-a mai împărtăşit de la vârsta de şase ani. A rămas de mică
orfană de ambii părinţi. După ce s-a făcut mai mărişoară a lucrat toată viaţa ei ca
servitoare la diferite persoane, căzând în multe păcate. De 17 ani îmbolnăvindu-se, zăcea
uitată în acel sanatoriu, fără să aibă pe nimeni care să o cerceteze şi să o mângâie.
Maica, apropiindu-se de dânsa cu multă milă şi iubire, s-a legat atât de mult
sufleteşte încât numirea de „maică” pentru ea nu era numai un atribut, ci o calitate, o
realitate de care din pruncie a dus lipsă. Nefiind spovedită niciodată, maica a ajutat-o să
se pregătească după pravilă, notându-şi păcatele pe hârtie, şi sfătuind-o cu cuvinte dulci şi
mângâietoare, care au făcut să curgă din ochii ei torente de lacrimi, de căinţă şi regret.
Apoi, chemând preotul de la Biserica din incinta sanatoriului, a spovedit-o, care
constatând slăbirea ei a şi împărtăşit-o cu Sfintele Taine. După aceea, maica a organizat
săvârşirea Sfântului Maslu de câteva ori pentru acea bolnavă care nu după mult timp - cu
lacrimi în ochi - s-a despărţit de maica s-a iubită, care a ajutat-o să se împace cu
Dumnezeu şi să plece din această viaţă cu sufletul despovărat de păcate prin spovedanie,
şi împărtăşită cu Trupul şi Sângele Mântuitorului Hristos. Apoi în cea mai profundă
linişte şi simplitate, fără rude şi cunoştinţe, a fost condusă şi îngropată în cimitirul
sanatoriului Bisericani.
Acea bolnavă răposată i-а rămas pe toată viaţa ca o fiică duhovnicească, fiind
pomenită la toate parastasele şi Sfintele Liturghii.
Tot în această perioadă de internare, maica a ajutat pe o femeie, care se afla
în sanatoriu de 16 ani, să se întoarcă la credinţă, care la început era foarte necredincioasă
şi îi făcea mari greutăţi. În urma unei vedenii înfricoşătoare în vis, fiind bătută de demoni,
ea s-a întors la Dumnezeu şi, fiind ajutată de maică, s-a pregătit de spovedanie şi în
115

Sfânta şi marea Joi s-a spovedit cu mare căinţă şi şi-a schimbat vieţuirea. După această
întoarcere la Dumnezeu, până la Postul Sfinţilor Apostoli s-a făcut sănătoasă. Venind
soţul la ea, a rămas uimit văzând-o sănătoasă, şi cu mare bucurie au plecat amândoi
acasă, după o lipsă de 16 ani.
După toate acestea, maica a înţeles sensul cuvintelor pe care le-a rostit
părintele Nicodim: „Du-te acum la sanatoriu, căci aşa este voia lui Dumnezeu”.

Prin rugăciune a fost vindecat
Eram în satul meu natal şi a doua zi trebuia să plec la părintele Nicodim. Un
frate al meu avea copilul cel mai mare bolnav de epilepsie, care îl chinuia grozav. Соpilul
avea vreo 9 ani şi, nemaiputând suferi boala, a zis către părinţii lui:
-

Aş vrea să mor. Mă gândesc să mă urc într-un copac şi de acolo să-mi dau

drumul. Sau, când trece vreo maşină, să mă arunc înaintea ei, ca să mor.
Acest lucru se petrecea în fiecare zi. Aflând ei că eu merg a doua zi la
Părintele, m-au rugat să iau şi copilul pentru a sta la rugăciune, în speranţa că se va
tămădui de această boală cu rugăciunile părintelui Nicodim. Mama lui m-a rugat ca tot
timpul să ţin copilul de mână, ca nu cumva trecând pe vreun pod să se arunce în apă, sau
înaintea unei maşini.
Când am ajuns la Părintele, mai erau acolo câţiva oameni. După ce a mai
ascultat cuvânt de învăţătură, ne-a făcut molitfa de mărturisire. Primul care s-a mărturisit
a fost acest copil. Când a ieşit de la mărturisire, l-am întrebat:
- Ai spus Părintelui că eşti bolnav?
-

Nu. Nu i-am spus.
116

-

Atunci du-te înapoi şi-i spune, am zis eu.

Şi copilul s-a dus numaidecât. Când a auzit Părintele de suferinţa lui, căci el a
spus-o plângând, i-а zis:
-

Stai să-ţi citesc o rugăciune.

Copilul a stat în genunchi, neputându-şi stăpâni plânsul. După o rugăciune de
vreun sfert de oră, părintele Nicodim i-а zis iarăşi, făcând semnul Sfintei Cruci pe capul
lui:
-

Fii liniştit. Nu mai plânge, căci de-acum încolo n-ai să mai fii bolnav,

numai să faci ceea ce ţi-am spus eu.
Părintele Nicodim i-а dat canon la mărturisire să facă rugăciunea de
dimineaţă şi cea de seară după Ceaslov, 30 de metanii pe zi timp de un an şi să citească
cartea cu „Păcatul înjurăturilor”. Împlinind acestea, copilul s-a făcut sănătos pe loc. Au
trecut de atunci mai bine de 30 de ani.

Minunea Sfântului Nicolae
Cu adevărat putem spune noi românii: „Mare eşti Doamne şi minunate sunt
lucrurile Tale şi nici un cuvânt nu este de-ajuns spre lauda minunilor Tale”. Dacă Bunul
Dumnezeu nu ne-ar fi salvat de fiecare dată de-a lungul istoriei din ghearele duşmanilor
noştri, apoi de multe ori ne-am fi stins ca neam şi ca Biserică Ortodoxă.
Cine nu ştie despre atâtea războaie ce le-a avut Ştefan cel Mare cu turcii şi
tătarii şi de atâtea ori i-a biruit, ca prin minune, cu ajutorul Celui de Sus.
Despre o mare minune ce s-a petrecut în timpul primului război mondial, am
auzit-o prima dată de la tatăl meu, care o povestea cu lacrimi în ochi, atunci când eram
117

copil în casa părinţilor mei, după care am mai auzit-o şi de la părintele Nicodim Măndiţă,
care au luat parte, şi unul şi altul, la primul război mondial. Iar a treia persoană de la care
am mai auzit despre această mare minune, este părintele arhimandrit Ilie Cleopa de la
mănăstirea Sihăstria, jududeţul Neamţ. Părintele Ilie Cleopa, este adevărat că nu a luat
parte la primul război mondial, dar ne-a povestit că a auzit de la tatăl său. Şi iată cum s-a
întâmplat:
Când nemţii au cucerit aproape toată ţara noastră, de au mai rămas doar cinci
judeţe neocupate, fiecare din noi îşi poate da seama ce jale mare era în ţara noastră şi cum
se simţeau cei ce erau sub ocupaţie străină. Chiar şi în armată între soldaţi pătrunsese o
jalnică descurajare şi nimeni nu mai putea crede că vor mai putea pune pe fugă pe barbari
ca altă dată. Absolut în toate Bisericile din ţara noastră se făceau slujbe cu privegheri de
toată noaptea. Pe obrajii fiecărui locuitor al ţării erau lacrimi şi iar lacrimi. Preasfinţiţi
Arhierei au dat dispoziţie credincioşilor creştini în afară de bolnavi, femei lăuze şi pruncii
mici, să ţină post până seara; iar seara să mănânce fără ulei şi vin, petrecerile cu muzică şi
jocuri să fie interzise cu desăvârşire.
Dar în dimineaţa unei zile binecuvântate de Dumnezeu, un general,
comandantul suprem al armatei germane, căutând să-şi încurajeze trupele, a zis către ei:
-

Astăzi după masă vom servi cafeaua în Iaşi (adică vom ajunge la biruinţa

finală).
Bunul Dumnezeu întotdeauna stă împotriva celor mândri, iar celor smeriţi le
dă Har. În acest timp, armata germană la Mărăşeşti a dat un atac, puţin mai având să-i
scoată pe ostaşii români de pe poziţie. Deodată a apărut deasupra frontului Sfântul
Nicolae înconjurat de un nor luminos cu un omofor în mâini. Din acel moment toate
focurile de armă şi proectilele care erau îndreptate de nemţi spre ostaşii români, se
întorceau spre ei şi-i nimiceau cumplit. Paralel cu această situaţie, armata germană, care
din primele clipe a văzut pe Sfântul Nicolae, s-a umplut de groază şi de panică totodată şi
au dat bir cu fugiţii. Iar îndureraţii ostaşi români, privind cu multă evlavie spre Sfântul
118

Nicolae cum îi ocroteşte, au sunat alarma şi au sculat din somn şi pe ostaşii care nu de
mult au fost scoşi de pe poziţie pentru a se reface. Iar ei, aşa cum se aflau, în cămaşă şi
izmană, au pus baioneta la armă, fugind ca nişte disperaţi să alunge de pe pământul sfânt
al ţării noastre pe barbarii de altădată... şi i-au biruit.
Acestea sunt isprăvile credinţei noastre strămoşeşti care, de fiecare dată,
atunci când ne-a fost viaţa mai amară, nu ne-a lăsat fără răspuns la rugăciunile şi strigătul
nostru, nu ne-a părăsit şi, când ni se părea că suntem pe ultima treaptă, o mână nevăzută
ne-a salvat, ne-a izbăvit în chip minunat. De aceea suntem datori ca să mulţumim lui
Dumnezeu întotdeauna şi pentru toate.

Să mergem în livadă să ne rugăm
În anul 1949, soţia mea s-a îmbolnăvit şi a fost internată la spital, dar după
vreo săptămână i-а făcut ieşirea fără nici un rezultat mulţumitor. Urma după aceea să fie
internată în alt oraş. Cu o zi mai înainte, cineva din cunoscuţii noştri a mers la părintele
Nicodim. Între altele, s-a făcut cunoscut Părintelui şi de starea gravă a soţiei.
Era ora 12 când Părintele a spus către acel creştin:
-

Să mergem în livadă să ne rugăm pentru sora Elena, ca să se facă

sănătoasă.
Tot în acel timp, soţia mea era în pat supravegheată de o asistentă medicală,
pentru că avea crize puternice. Deodată s-a sculat din pat, şi a zis către cei din jurul ei:
-

Eu m-am făcut sănătoasă şi nu mai merg mâine la alt spital, şi a rupt

biletul de internare.

119

La vreo două zile, am aflat de la acel creştin, că tocmai în acea zi şi la acea
oră, părintele Nicodim a făcut rugăciunea pentru izbăvirea ei din boală. Şi aşa am văzut
minunea cu ochii, dacă ne este îngăduit să-i zicem chiar aşa pe nume, că a fost o minune.

A lăsat-o durerea de măsele
O femeie bătrâna, care-l cunoştea pe Părintele încă din tinereţe, văzând că nu
mai poate răbda durerea de măsele care o chinuia cumplit, s-a gândit să facă un drum
până la el. Ajungând la mănăstirea Văratec, unde se afla atunci Părintele, a aşteptat până
a reuşit să vorbească cu el, căci era aşa de multă lume adunată în grădina cea mare de
lângă casa unde locuia, de credeai că e zi de târg. Unii din ei aşteptau să se mărturisească,
alţii să primească anumite sfaturi la întrebările ce aveau, alţii să plătească anumite slujbe
pentru vii şi repauzaţi însă nu se putea vorbi cu Părintele aşa de repede. Când femeia cu
durerea de măsele a reuşit să ajungă la Părintele a început а-i spune necazul ce-l avea.
Părintele a ascultat-o, iar după ce femeia a terminat i-а zis, observând încă de la început
că hainele cu care era îmbrăcată, aveau pe ele semnul Sfintei Cruci:
-

Cum să nu te doară măselele, dacă dumneata profanezi semnul Sfintei

Cruci, avându-l pe îmbrăcăminte. Dacă vei căuta să cinsteşti semnul Sfintei Cruci pe care
îngerii în cer o înconjoară, după cum spune la Acatistul Sfintei Cruci, atunci vei scăpa de
această durere de măsele, până atunci nu.
Acestea le-a zis Părintele către ea, care vrând să-i dea un pomelnic ca să se
roage pentru ea, nu i l-a primit, zicându-i:
-

Nu-ţi primesc pomelnicul câtă vreme profanezi semnul Sfintei Cruci.

120

Ea a luat blagoslovenie şi a plecat, dar nu acasă, căci avea vreo 120 de km, ci
acolo, la o maică pe care o cunoştea. A rugat-o să-i dea nişte haine cu care s-a schimbat
ca să nu mai profaneze semnul Sfintei Cruci. Pe loc, ca prin minune, a şi lăsat-o durerea
de măsele. Iar ea, ca şi samarineanul din Sfânta Evanghelie care plin de recunoştinţă s-a
întors la Mântuitorul să-i mulţumească pentru facerea de bine ce a primit-o de la El, tot la
fel văzându-se vindecată de acea suferinţă ce o chinuia cumplit, s-a întors iar la Părintele
şi cu lacrimi de bucurie i-a mulţumit din toată inima.
-

Dă slavă lui Dumnezeu, i-а zis Părintele, şi păzeşte-te pe cât poţi, să nu

mai profanezi semnul Sfintei Cruci, Semnul Biruinţei, Sigiliul Dumnezeiesc cu care se
sfinţesc toţi şi toate şi fără de care nu se poate sfinţi nimeni şi nimic.
De data aceasta, i-а primit şi pomelnicul, i-а dat blagoslovenie şi a plecat cu
inima plină de bucurie la casa el. Până să ajungă acasă, pe drum, în maşină, în tren, a spus
la toţi această minune şi de cinstirea semnului Sfintei Cruci. La fel a făcut şi în satul ei.

121

Ascultarea de duhovnic și respectul față de preoți

Două examene de ascultare
Am coborât de la maica din deal, la casa unde locuia Părintele pentru a-mi
explica o nedumerire ce o aveam la manuscrisul din care copiam. Am luat blagoslovenie
şi m-am aşezat pe o bancă. După ce Părintele m-a lămurit în problema pe care o aveam,
am vrut să plec iarăşi în deal, ca nu cumva să-i răpesc prea mult timp. El însă m-a oprit şi
mi-a dat ceva de lucru. Între timp, mi-a arătat, prin câteva cuvinte, importanţa ascultării.
Au trecut câteva ore şi după ce am terminat ceea ce mi-a dat să scriu, i-am spus iarăşi că
vreau să plec în deal. Atunci s-a dus în cealaltă cameră unde avea biblioteca şi a adus de
acolo o valiză mare şi grea, în care se aflau manuscrisele cu „Privelişti apocaliptice”
bătute la maşină pe amândouă părţile, vrând să le pună în ordine după capitole şi a zis
către mine, arătând cu mâna spre valiză:
-

Pune înşirate una după alta aceste manuscrise, ţinând cont să fie după

numărul curent.
Atunci eu am întrebat:
-

Unde să le înşir, Cuvioase Părinte?

Era acolo în cameră lângă geam o bancă lungă şi lată. Părintele mi-a zis,
arătând cu degetul:
- Colo pe bancă e bine să le înşiri, pentru că ai loc mai mult.
-

Ba le pun pe pat, pentru că e mai lat ca banca, am zis eu.

- Socotesc că e mai bine să le aşezi pe bancă, stărui Părintele.
Pentru a doua oară repet:
-

E bine şi pe bancă, Cuvioase Părinte, dar eu le pun lot pe pat.
122

-

De ce să faci aşa, dacă ţi-am spus să le înşiri pe bancă, a zis iarăşi

Părintele, tot aşa de calm ca şi mai înainte.
Auzind aceste cuvinte, m-am trezit ca dintr-un somn. Tot atunci mi-au apărut
în minte şi cuvintele pe care mi le-a spus mai înainte, în privinţa ascultării. În clipa aceea,
mi-am dat seama că fac pe faţă neascultare Părintelui meu duhovnic, şi aş fi fost mai
bucuros să se desfacă pământul ca să fiu înghiţit de viu, decât să comit un asemenea
păcat. Pentru moment am rămas fără grai. Părintele a observat că mi-am dat seama de
greşeala pe care am săvârşit-o şi privea la mine compătimitor. Eu am pierdut de data
aceasta examenul. M-am ridicat din locul în care stăteam şi venind mai aproape de
Părintele, care sta la masa de scris, am căzut în genunchi înaintea lui şi l-am rugat să mă
ierte de această neascultare ce am făcut. Părintele a pus mâna pe capul meu şi mi-a zis:
-

Domnul Dumnezeu să te ierte pe tine, fiule Gheorghe, dar pe viitor să fii

atent, ca să nu se mai repete acestea, căci te păgubeşti mult sufleteşte.
Am plecat apoi în deal, amărât în sufletul meu de cele petrecute. A doua zi
am venit iarăşi, căci terminasem de scris ceea ce mi-a dat. Când am ajuns, mi-a dat un coş
mare şi greu, dar care era închis şi avea hârtie pusă deasupra. În el nu se putea observa ce
este, decât numai dacă desfăceai hârtia cea de deasupra. Când mi-a dat coşul, mi-a zis:
-

Mergi cu acest coş la mănăstirea Agapia. Când ajungi, cere de la sora mea

o pielicică de miel şi să o pui deasupra coşului pe hârtie, ca să nu se cunoască ce ai în coş.
Dormi acolo şi mâine cu maşina de 11 să mergi la Piatra Neamţ. Din Piatra să mergi în
comuna Calu şi să laşi coşul la moş Alexandru Ţupu, după care vii înapoi. Ai înţeles pe
deplin ceea ce ţi-am spus să faci?
-

Da, am înţeles, i-am răspus eu, e destul de clar.

Şi luând blagoslovenie, am plecat. Am ajuns la Agapia şi mi-a dat sora
Părintelui pielicică pe care am pus-o deasupra coşului, dar când au auzit maicile că e
vorba să plec a doua zi cu maşina de 11, mi-au zis:

123

-

Vezi, frate Gheorghe, poate n-ai înţeles bine, dar ce rost are să aştepţi

până la ora 11, când ai o maşină la 5 şi alta la 9.
Eu n-am zis nimic, dar nici nu m-am plecat la ceea ce mi-au spus ele,
deoarece am auzit destul de clar cum mi-a spus Părintele. La ora zece fără un sfert, ne
pomenim cu părintele Nicodim că deschide uşa la bucătărie, unde ne aflam. Când m-a
văzut, mi-a zis:
- N-ai plecat încă?
- Nu, n-am plecat, am răspuns eu, am înţeles că la ora 11 trebuie să plec.
-

Da, atunci trebuie să pleci, a zis Părintele, bine ai făcut că n-ai plecat. Nu

cumva ştii unde sunt „Comentariile la cele patrusprezece trimiteri”, de Sfântul Ioan Gură
de Aur?
- Ba da, am răspuns eu, sunt pe masă, în camera unde aveţi biblioteca.
Atunci Părintele a fost sigur că eu nu am umblat în coş, ca să văd ce este.
Cărţile de care a întrebat erau în coş, dar eu nu ştiam pentru că nu am umblat în el, ca să
văd ce este. Era acesta al doilea examen. Atunci Părintele mi-a zis:
-

Nu te mai duci acolo unde ţi-am spus, ci mergi la frăţia ta acasă şi tot ce

este în coş să ai de blagoslovenie.
M-am apropiat de Părintele şi sărutându-i mâna, i-am mulţumit frumos. Mi-a
dat blagoslovenie, după care am plecat cu maşina de 11 la Piatra Neamţ şi de acolo spre
casă.

124

Lucrează ca să rămână ceva pentru veşnicie
Părintele Nicodim preţuia foarte mult timpul şi-i dădea o importanţă
deosebită, după adevăratul lui merit. Adeseori, ne spunea să nu omorâm timpul, să nu
lăsăm să treacă timpul fără folos, pentru că timpul e scump ca şi sufletul. Ai pierdut
timpul, ai pierdut sufletul. Să folosim timpul numai la facerea faptelor bune, ca să avem
cu ce ne arăta la înfricoşata Judecată. Chiar şi canonul ce-l primeam la spovedanie avea
ca scop, pe lângă luminarea noastră sufletească, să folosim şi timpul în bine.
Mai aproape de Sfintele Sărbători ale Învierii Domnului, în Sfânta şi Marea
Miercuri din Săptămâna Patimilor, am plecat la părintele Nicodim, ca să mă mărturisesc
şi să stau acolo de Sfintele Paşti. La mărturisire, i-am spus Părintelui dorinţa mea. Dar
pentru că avea nevoie să mă trimită undeva, mi-a spus:
-

Te pregăteşti ca de Sfânta şi Marea Sâmbătă, la slujba Sfintei Liturghii, să

primeşti Sfintele Taine, iar ca să rămâi aici de Sfintele Sărbători, o să mai vedem. Stai la
Bacău în noaptea aceasta, la slujba Învierii, iar dimineaţă, cu primul tren să poţi pleca la
cei care te aşteaptă. Nu sta deloc ca să omori timpul degeaba. Trebuie să lucrăm cu multă
înţelepciune, după cum lucrează negustorii cei pricepuţi, pentru a merge totdeauna în plin
şi cu mult câştig. La sărbători, creştinii noştri sunt pregătiţi să asculte cu mai multă
plăcere ceva bun şi să-şi hrănească sufletele lor cu cuvântul lui Dumnezeu. Dacă pierdem
această ocazie, dacă nu ne ostenim puţin, atunci când avem prilej aşa de nimerit ca să-i
ajutăm şi pe ei cu ceva? Mergi iute acolo unde poţi lucra ceva, care să rămână pentru
veşnicie şi să avem cu ce ne arăta la înfricoşata Judecată.
Aşa că, după slujba Sfintei Liturghii, m-am pregătit de plecare.

125

Neascultarea s-a răzbunat
Era în Sâmbăta Moşilor de vară prin anul 1959. Părintele se afla la
mănăstirea Văratec şi stăteam la rugăciune în grădină. Cu noi mai era un om. A venit un
grup de vreo 25-30 de bărbaţi, femei şi tineret de la Mărgineni-Itrineşti, judeţul Neamţ.
După ce Părintele a terminat rugăciunile pe care obişnuia să le facă, ne-a mai vorbit
cuvânt de folos vreo câteva ore. Grupul acela se grăbea, şi cerând blagoslovenie, voia să
plece pe la alte mănăstiri, dar Părintele i-а sfătuit, zicându-le:
-

Nu aveţi timp în seara aceasta să ajungeţi acolo unde doriţi. Mai bine

mergeţi mâine după slujbă. Mă tem că o să rătăciţi drumul şi o să rămâneţi prin pădure
toată noaptea şi o să pierdeţi chiar şi slujba Sfintei Liturghii de mâine.
Vreo câţiva din ei, zâmbind puţin, au arătat o prea mare încredere în ei. Au
căutat să convingă pe Părintele că nu se va întâmpla nimic din cele spuse. Părintele a mai
încercat încă o dată să-i oprească, dar nu a reuşit. Numaidecât plecară unul după altul,
păşind cu încredere.
După vreo două ore a început o ploaie, de parcă ar fi fost rupere de nori de sa ridicat apa prin curte de 20-30 de cm şi a ţinut aşa până a două zi seara, de credeai că
duce casa la vale.
În ziua de Duminica Mare a fost slujbă cu sobor mare de preoţi, iar predica a
ţinut-o părintele Nicodim.
După masă s-a văzut cineva stând la poartă. Era oamenii aceia de la
Mărgineni, dar nu mai îndrăzneau să ciocănească, ci stăteau şi aşteptau. Părintele
Nicodim le-a dat drumul, i-а băgat în bucătărie, le-a făcut focul în sobă ca să-şi poată
usca hainele de pe ei, căci erau uzi până la piele.
Aşa erau de umiliţi şi necăjiţi, încât nu îndrăzneau nici privirile să le ridice
spre Părintele, dar el se purta cu ei ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic. Mai târziu, unul
din ei a luat curaj şi a povestit rând pe rând cele petrecute:
126

- Cuvioase Părinte, noi avem evlavie către Sfinţia voastră, pentru că doar de
atâţia ani ne mărturisim aici, însă drept să vă spun când am auzit că Sfinţia voastră vă
temeţi să nu rătăcim şi că nu avem timp să ajungem, mi-a venit să râd. Doar eu de când
eram copil de şcoală am cutreierat aceşti munţi şi puteam merge de la o mănăstire la alta
şi cu ochii închişi. Şi nu numai eu, ci aproape toţi câţi suntem aici, cunoaştem bine
drumul, însă de data aceasta, vai de noi, ce am pătimit în noaptea aceasta, că avem de
povestit la fiii şi nepoţii noştri.
După ce am plecat de aici, am mers noi ce am mers şi când socoteam că
suntem aproape de mănăstirea Agapia, ne-am dat seama că nu mai cunoaştem nimic... şi
apoi ne-am învârtit toată noaptea prin pădure. Chiar şi după ce s-a făcut ziuă nu mai
cunoşteam nimic. Până la urmă am pierdut slujba privegherii, Sfânta Liturghie, şi după
toate acestea ne-am trezit înaintea porţii Sfinţiei voastre şi acum suntem bolnavi de
oboseală.
Părintele a avut de data aceasta cea mai bună ocazie pentru a le vorbi ce
înseamnă ascultarea de Duhovnic:
-

Dragii mei, toţi, câţi s-au mântuit, au făcut ascultare. Fără ascultare nu se

poate ajunge acolo unde dorim să fim şi să rămânem pentru veşnicie: ascultarea e mai
mare ca jertfa, după învăţătura Sfintelor Scripturi.
În Pateric se spune că Părintele Ruf, a văzut patru cete în cer. În cea dintâi
ceată erau cei bolnavi care sufereau în răbdare boala şi mulţumeau lui Dumnezeu. În cea
de-a doua ceată erau cei ce primeau pe străini şi le slujeau lor cu toată dragostea, în cea
de-a treia ceată erau cei ce se duc în pustie şi nu văd faţă de om (adică se fac pustnici). Iar
în cea de-a patra ceată erau cei ce ascultă de Dumnezeu şi stau şi rămân în ascultare faţă
de Părintele lor duhovnic. Şi aceştia purtau lanţ de aur şi pavăză şi mai strălucitori erau
decât ceilalţi toţi.

127

Şi am întrebat, zice Părintele Ruf, pe cel ce mă povăţuia (adică pe îngerul
care îi arată această vedenie): Cum, acest mai mic, mai multă slavă are decât ceilalţi toți?
și el mi-a răspuns:
„Pentru că celui bolnav, îi fac voia lui cei ce-l îngrijesc pe el. Cel ce primeşte
pe străini, cu a sa voie îi primeşte. Asemenea şi cel ce s-a dus în pustie, cu voia lui s-a
dus. Iar cel ce face ascultare faţă de Duhovnicul lui, apoi unul ca acela toate voile sale
lăsându-le, atârnă de Dumnezeu şi de Duhovnicul său”.
Cel ce face ascultare faţă de Duhovnicul său, îl auzi mereu zicând aşa: „Să
vedem ce va zice Părintele meu Duhovnic!”; „Nu pot aşa, pentru că nu-i de părere
Duhovnicul meu!”; „Am să întreb pe Părintele meu duhovnic!”, „Aşa fac pentru că aşa
m-a învăţat Părintele meu Duhovnic!”.
Şi acum, după ce aţi avut această experienţă dureroasă, aţi văzut cât de
periculos este să meargă cineva după capul său, când are ocazia să primească un sfat
sănătos şi înţelept şi pe care îl refuză căzând în neascultare şi cât de bună şi sigură este
ascultarea, mergeţi cu pace în drumul vostru şi vă feriţi de a mai face asemenea
experienţe!
După ce au primit aceste sfaturi şi şi-au uscat hainele, primind blagoslovenie
au plecat spre casă, mult mai înţelepţiţi şi edificaţi sufleteşte, faţă de cum au venit.

128

Când faci ceva de capul tău
Un om din satul meu natal cu soţia sa împreună, mergeau adeseori de se
mărturiseau părintelui Nicodim, după Pravila Bisericii. Ei nu cunoşteau o buche de carte,
dar plăteau altora de le citeau canonul; iar ei ascultau şi se foloseau mult şi ei şi cei ce le
citeau cărţile.
De la o vreme, satana, ucigaşul de oameni, le-a semănat în inima lor o dorinţă
străină, să meargă şi ei cu puhoiul acela de lume la Vladimireşti şi să vadă şi ei cu ochii
cele ce se petreceau acolo. Neavând puterea de a deosebi binele de rău, şi-au lipit inimile
lor de acea lucrare înşelătoare. Venind acasă, au început a răscoli tot satul de la un capăt
la altul şi adunându-şi câteva suflete slabe de înger, le-au dus acolo, socotind în mintea
lor că săvârşesc un lucru plăcut lui Dumnezeu şi aşa au făcut de câteva ori la rând.
Aflând despre aceasta, părintele Nicodim m-a trimis la ei să le spun să se
liniştească şi să nu se mai încarce de păcate străine. Ei n-au vrut să înţeleagă şi au
continuat mai departe lucrarea lor atât de şubredă.
Nu a trecut mult timp şi bietul om, simţind o durere în spate, a socotit că ar fi
bine să se ungă cu benzină. A trimis soţia afară să îngrijească de vite, în care timp s-a
dezbrăcat până la jumătate şi s-a uns cu benzină pe spate. Cum era vreme de iarnă şi în
cameră răcoare, s-a apropiat de gura sobei cu spatele, să se încălzească puţin, în clipa
următoare însă o flacără i-а cuprins tot corpul, şi bietul om a căzut în mijlocul camerei
îngrozit de acea văpaie ce îl ardea cumplit. Grajdul vitelor fiind mult mai departe de casă,
soţia lui nu ştia nimic ce se petrecea cu soţul ei. Când s-a apropiat de casă a văzut fum
ieşind pe fereastră, iar când a intrat şi-a găsit soţul mort în mijlocul camerei, ars şi negru
ca un tăciune.
Când a auzit părintele Nicodim despre această întâmplare, a zis cu durere:
-

Aceasta s-a întâmplat numai pentru faptul că el a dus atâtea suflete la

Vladimireşti. Căci dacă i-am trimis vorbă să se liniştească, n-a vrut să înţeleagă. Aşa
129

păţeşte omul când face ceva de capul lui şi nu dă atenţie la sfatul duhovnicului. Intră cu
zile în mormânt şi cu sufletul în iad.
Acestea le-a zis părintele Nicodim despre el, iar eu am rămas gânditor şi miam zis în sinea mea: „Cât de uşor îşi poate pierde cineva sufletul pentru veşnicie”.

Canonul
Fiind prizonier aproape şase ani de zile şi trăind mereu zi şi noapte într-o
aglomeraţie mare, la un loc cu toate naţiile din Europa, când m-am văzut iarăşi în ţara
mea, în satul meu şi în casa părinţilor mei, am ajuns să iau o hotărâre ca aceasta: restul
vieţii mele, cât o fi voia lui Dumnezeu să mai trăiesc, să fiu izolat complet de oameni. Să
nu mă duc la nimeni şi nicăieri, decât la Sfânta Biserică şi la părintele Nicodim.
După două săptămâni am reuşit să mă mărturisesc Părintelui, căci aşa erau
posibilităţile atunci, în 1948. După mărturisire mi-a zis:
-

Să citeşti de 12 ori Noul Testament şi să mai faci patru călătorii: la

Şerbăneşti-Bacău, la Siliştea-Buhuşi, la Sohodor-Bacău şi la Grigoreni-Bacău. În fiecare
din localităţile amintite mi-a dat adrese, la cine să mă duc, cât să stau şi ce să fac.
-

După ce vei termina de citit Noul Testament şi de făcut aceste călătorii,

vii la noi să primeşti Sfintele Taine.
După ce mi-a dat acest canon, mi-a dat şi dezlegarea păcatelor şi, luând
blagoslovenie, am plecat...
Pe drum spre casă ziceam în sinea mea: „Na, că părintele Nicodim ţi-a stricat
tot planul pe care l-ai avut”. Dar îmi ziceam iarăşi că, după ce voi termina cu aceste patru
călătorii, părintele Nicodim o să mă lase în pace. Ce s-a întâmplat însă? La fiecare
130

mărturisire, pe lângă canonul de citit sau de scris, mi-a mai dat ca ascultare să mă duc
colo sau dincolo, încât de la o mărturisire la alta nu reuşeam să merg peste tot unde mă
trimetea. Aşa că planul meu a căzut şi n-a mai putut sta în picioare, deoarece părintele
Nicodim, ca duhovnic iscusit ce era, a socotit altfel de cum am gândit eu, om păcătos şi
nepriceput.

Graba strică treaba
De marele praznic al Înălţării Domnului, un grup de oameni au plecat să
viziteze sfintele mănăstiri, începând cu mănăstirea Bistriţa, de lângă Piatra Neamţ şi
terminând cu mănăstirea Neamţului, potrivit unei tradiţii rămasă de pe vremea
domnitorului Ştefan cel Mare.
Ei au trecut şi pe la mănăstirea Văratec, unde au stat mai mult decât la
celelalte mănăstiri, deoarece aici auzeau cuvânt de folos pentru suflet de la părintele
Nicodim Măndiţă. La întoarcere aveau obiceiul ca iar să vină pe la părintele Nicodim, ca
să ia blagoslovenie şi totodată să mai audă câte ceva. Unul din ei s-a rupt de grup şi voia,
cu orice preţ, să ajungă cât mai curând acasă. Cum aceste călătorii pe vremea aceea se
făceau pe jos. Când grupul lui a apucat spre mănăstirea Văratec, el a continuat drumul
înainte şi, odată cu seara, a ajuns aproape de Piatra Neamţ unde a dormit la un cetăţean.
Ceilalţi, au ajuns la Văratec şi au ascultat cuvânt de învăţătură de la părintele Nicodim
până după miezul nopţii, apoi s-au odihnit şi ei câteva ore. În zorii zilei grupul acela a
plecat spre casă precum şi omul care s-a rupt de grup. Ce s-a întâmplat însă? Omul acela
când a plecat dimineaţă spre casă, în loc să meargă înainte spre Piatra Neamţ, făcea acum

131

cale întoarsă. El mergea înapoi spre Târgu Neamţ, fără să-şi dea seama ce face. Pe la
jumătatea căii s-au întâlnit unii cu alţii.
- Da unde mergi, frate, aşa grăbit? l-au întrebat cei din grup.
-

Merg acasă, a zis el uitându-se la ei speriat.

Când şi-a dat seama mai bine, s-a alăturat de grupul din care se rupsese în
ajun, astfel au parcurs împreună drumul spre destinaţie, iar cel grăbit, mult a păgubit.

După Pravilă, trebuie să faci o mie de metanii
Am plecat de acasă la părintele Nicodim. Când mergeam cu trenul de la
Bacău la Piatra Neamţ, la staţia Buhuşi s-a urcat un preot care s-a aşezat în faţa mea pe o
bancă. I-am sărutat mâna cu evlavie şi respect după cum se cuvenea şi, pentru că mai erau
multe alte locuri libere, am ocupat un alt loc mai departe. La staţia Podoleni s-au urcat
câţiva oameni care au ocupat locurile libere din faţa preotului. Când trenul a plecat, unul
dintre ei a zis către preot, aşa cam cu duh de ispitire şi încredere în sine:
- Părinte, oare e aşa de mare păcat să joace omul la petreceri cu muzică?!
-

De ce să fie păcat, a zis preotul cu siguranţă. Nu-i păcat deloc să joace şi

să petreacă oamenii. Doar nu vedeţi că şi mielul zburdă. Omul nu-i bine să fie posomorât.
El trebuie să se distreze, să fie vesel, să joace, pentru ca să mai poată uita de necazurile
care vin peste el în viaţa aceasta.
Atunci unul din ei s-a sculat de pe bancă şi a venit lângă mine, a stat puţin şi
apoi mi-a zis:
-

Ce zici, frate, despre jocuri? E bine să se distreze creştinul luând parte la

asemenea petreceri sau nu?!
132

-

Eu ştiu că nu-i bine, am răspuns.

Şi văzând că preotul aduce mereu argumente, cum că ar fi îngăduite
petrecerile cu muzică, n-am mai stat pe banca mea, ci m-am apropiat şi eu şi mi-am cerut
voie de la preot ca să intru în discuţie. Când am încercat să dovedesc că jocurile nu-s
îngăduite creştinilor, preotul m-a întrerupt să vorbesc, zicându-mi:
-

Lasă că eu ştiu mai bine decât dumneata. Am şi cu dintre aceştia ca

dumneata în parohia mea, care îmi dau mult de lucru.
La auzul acestor cuvinte mi-am cerut iertare de la preot şi mi-am ocupat locul
meu. De data aceasta am rămas amărât în sufletul meu că am supărat pe acest preot, lucru
care nu s-a mai întâmplat niciodată în viaţa mea.
Când am apărut în faţa părintelui Nicodim, parcă a ştiut ce s-a întâmplat şi ma întrebat:
- Ce? Ai păţit ceva pe drum, pentru că te văd cam abătut?
I-am povestit toată întâmplarea cum a fost. Atunci Părintele mi-a zis:
-

Ce bine era dacă stăteai liniştit pe banca frăţiei tale. Acum, după cum zice

Pravila, trebuie să faci o mie de metanii pentru că ai învăţat pe preot. Numai atunci când
preotul te întreba ceva, îi dădeai răspunsul cuvenit cu smerenie şi la urmă îi cereai iertare.
Dar pentru că el nu te-a întrebat nimic, era tare bine să fi tăcut.

133

Femeia trebuie să tacă în biserică
După vreo câţiva ani, mi s-a întâmplat un alt caz. A venit la noi preotul
paroh, care ne vizita adeseori şi, după ce i-am sărutat mâna, mi-a zis:
-

Vezi, frate Gheorghe, că eu vin mereu pe la frăţia ta, dar n-am îndrăznit

să-ţi spun ceva. De data asta am să-ţi spun.
- Cucernice părinte, chiar vă rog să-mi spuneţi orice ar fi.
-

Să ştii, că frăţia ta faci un mare păcat că nu laşi soţia să cânte în biserică la

slujbă, aşa cum cântă şi celelalte femei.
De teamă să nu greşesc, căci era în faţa mea un preot, am stat câteva minute
şi m-am gândit ce să-i răspund, după care am zis:
-

Cucernice Părinte, vă rog să-mi spuneţi când aţi venit, Sfinţia Voastră, ca

preot în acest sat?
-

În anul 1948.

-

Iar eu am venit în 1949. Prin urmare în 1948, când ați venit Sfinţia

Voastră, soţia mea era fată în casa părinţilor ei. Atunci ea cânta în Biserică sau nu?
-

Nu, nu cânta.

-

Atunci dacă nu cânta, când era fată la părinţii ei, va cânta oare acum, când

este femeie căsătorită?! şi cu aceasta s-a încheiat discuţia purtată cu Părintele paroh.
Dacă a aflat părintele Nicodim şi de întâmplarea aceasta, mi-a zis:
-

Acum puteai să-i răspunzi preotului paroh că femeia trebuie să tacă în

biserică, pentru că de data aceasta nu mai greşeai, după cum ne învaţă Sfântul Apostol
Petru când zice: „Stând gata să daţi răspuns oricui vă cere socoteală de credinţa voastră”
(1 Petru 3, 15).

134

Prudența
Un al treilea caz. După plecarea preotului paroh în oraşul Bacău, a venit un
alt preot. Nu a trecut multă vreme după venirea lui şi într-o bună zi m-a chemat la sine,
zicându-mi:
-

Te-am chemat ca să-ţi dau ceva de lucru. Am observat că ai un scris

frumos, de la pomelnicul care mi-l dai la slujbă. Aşa că am nevoie să-mi faci nişte
tablouri scrise pe nişte coli mari, pe care o să le pun în pridvorul bisericii ca să le citească
oamenii.
Mi-a dat apoi o coală în care erau scrise cuvintele ce trebuiau să fie pe aceste
tablouri. După ce le-am luat, am plecat să aduc la cunoştinţă părintelui Nicodim, care
văzându-i conţinutul mi-a dat sfatul ca să-mi văd de treabă, deoarece nu era în acestea o
învăţătură spre zidire sufletească. Atunci am întrebat pe părintele Nicodim ce să-i spun
preotului paroh dacă mă întreabă de ce nu-i fac tablourile? Părintele Nicodim m-a învăţat
că ar fi bine să-i spun chiar aşa cum este: că sunt tare ocupat şi nu am timp disponibil
pentru a face acele tablouri, care se lucrează aşa de greu.
Dar lucrurile s-au petrecut în aşa fel că preotul paroh, dacă a văzut că eu nu
mai zic nimic, n-a mai zis nici el nimic, încât am ieşit bine cu el.

135

Fă ascultare și nu vei avea ce să mai rabzi
Trebuie să fim cu multă băgare de seamă şi când dăm răspuns celor ce ne
întreabă câte ceva, ca să nu ne împovărăm cumva de păcate străine.
-

Mi s-a întâmplat, spunea părintele Nicodim, când eram diacon, să dau un

sfat unui monah din mănăstirea Măgura, unde mă aflam atunci, la care am primit
observaţie de la părintele Petrovici, stareţul mănăstirii. Venea adeseori la chilia mea un
monah mai în vârstă, care mă simpatiza şi asculta cu plăcere ceea ce-i spuneam, sau îi
citeam de prin sfintele cărţi. De la o vreme, după ce ne-am mai împrietenit noi, a început
a-şi descărca sufletul spunându-mi că părintele stareţ îi face fel de fel de necazuri şi se
ţine de capul lui mereu. După ce l-am ascultat cu multă atenţie, l-am sfătuit să aibă
răbdare, să facă rugăciuni, să mai facă zile de post, de priveghere şi altele.
Odată făceam un stog de fân cu acel monah. Eu eram sus pe stog; iar el îmi
dădea fânul de jos. Fiind numai noi amândoi, el a căutat să se mai plângă către mine de
necazurile ce socotea că le rabdă pe nedrept de la părintele stareţ. La rândul meu, când a
venit vremea, i-am spus tot ceea ce îi mai zisesem şi altă dată: rabdă, părinte, se cere
multă răbdare de la noi, dacă vrem să ne mântuim...
Părintele stareţ care fusese de la început aproape de noi, pe după stog şi pe
care noi nu l-am observat, m-a întrerupt atunci când eu îi spuneam să rabde, cu cuvintele:
-

Bine, părinte Nicodim, aşa îl înveţi, să rabde? Învaţă-l mai bine să fie

ascultător în tot ceea ce-i spun să facă şi atunci nu mai are ce răbda. Chiar dacă va răbda
ca un mucenic până la moarte şi va fi mereu îndărătnic, nu-i va folosi la nimic acea
răbdare, tot în iad va merge, cu toată răbdarea lui. Sfinţia ta nu ştii că răbdarea nesocotită
seamănă greşeli? El ţi-a spus că răbdă de la mine multe, dar nu ţi-a spus şi că el e un
călugăr îndărătnic şi neascultător...
Zicând acestea către mine, părintele Petrovici, care era, într-adevăr, stareţ
vrednic şi iubitor de Dumnezeu, mi-am dat seama că eu am făcut greşeală şi nu am
136

cercetat mai întâi în ce fel face acel călugăr ascultare de părintele stareţ. Acea întâmplare
mi-a servit ca lecţie mai târziu. A avut mare şi perfectă dreptate Alexandru Macedon
când spune: „Ascult cu o ureche pe cel ce pârăşte; iar cu cealaltă ascult pe cel pârât”.

Cine îl va asculta, se va mântui
Îmi povestea cineva că pe vremea când era părintele Nicodim preot paroh în
Schitu-Frumoasa, judeţul Bacău, a mers într-o parohie în apropiere de Moineşti ce se
numea Poduri, la un cerc preoţesc, cum se obişnuia pe acele vremuri, între anii 19211923, cu scopul ca după slujbă să dea două piese religioase: „Baba vrăjitoare” şi
„Cârciumarul şi Naie Ciocan”. Era la acel cerc preoţesc, ca de obicei, şi protoiereul de
atunci, părintele Cojan...
Mai înainte de a începe acele piese, pe când se făceau pregătirile, oamenii
adunaţi acolo au început o discuţie aprinsă între ei, făcându-se două partide opuse. Unii
ziceau că mare lucrare face părintele Nicodim Măndiţă, luminând sufletele creştinilor
împătimiţi, iar ceilalţi ziceau că este adevărat că face mare lucrare, dar de ce nu-i lasă să
joace la petreceri cu muzicanţi, măcar cât de puţin, după cum au apucat din moşistrămoşi... Făcându-se mare zarvă între ei, a venit Părintele protoiereu, Cojan, în mijlocul
lor şi făcându-le semn cu mâna, le-a zis:
-

Oameni buni, ascultaţi ce vă spun eu. Cine va asculta pe părintele

Nicodim în această viaţă şi va face ceea ce învaţă el, va merge la fericire în viaţa cea fără
de sfârşit, iar cel ce nu-l va asculta, îşi va pierde sufletul său pentru veşnicie.

137

Auzind acea mulţime de oameni şi femei aceste cuvinte, spuse cu atâta
convingere şi pe înţelesul tuturor, de către părintele Cojan, s-a făcut tăcere şi pace între
ei.

Să asculţi de Duhovnic până la sfârşit
Am mers la Părintele să ne mărturisim un grup de vreo 17 bărbaţi şi femei şi
am ajuns în ajunul praznicului „Adormirii Maicii Domnului”. La spovedanie, Părintele a
găsit de cuviinţă ca a doua zi să ne şi împărtăşim cu Sfintele Taine. Ziua Adormirii a
căzut joia. Eu cu soţia am rugat pe Părintele să ne dea blagoslovenie, ca să mergem la
mănăstirea Agapia să ne putem pregăti ca să primim Sfintele Taine şi pe sâmbătă
dimineaţă să ne întoarcem, deoarece la mănăstirea Văratec era prea mare aglomeraţie. Cu
noi a mai mers şi o bătrână tare credincioasă. A doua zi, la sfârşitul Sfintei Liturghii, când
a venit vremea să primim Sfintele Taine, bătrâna a spus că nu este vrednică să le
primească. Deşi a stăruit mult părintele Nicodim şi noi, îndemnând-o să se împărtăşească,
ea nu s-a înduplecat nicidecum şi a plecat acasă aşa.
După puţin timp, bătrâna s-a îmbolnăvit grav de tot. Prima dată şi-a pierdut
mintea, apoi a fost cuprinsă de un duh rău, care a aruncat-o într-o fântână părăsită. A fost
scoasă de acolo şi atât de mult a chinuit-o acel duh necurat încât a ajuns la mărimea unui
copil de şapte ani, deşi era o femeie destul de voinică.
Auzind părintele Nicodim cele ce i s-au întâmplat acelei bătrâne, a zis
îndurerat:
-

Ce să-i fac acum, dacă n-a vrut să asculte când am sfătuit-o să primească

Sfintele Taine. Dacă asculta, nu pătimea nimic, dar aşa, prin ceea ce i sa întâmplat ei, vor
138

lua învăţătură şi ceilalţi. Mare lucru este să rămână cineva în ascultare de duhovnic până
la sfârşit.
După puţin timp, bătrâna a plecat în veşnicie neîmpărtăşită, lăsând în urma ei
o groază mare.
Ca o confirmare a celor zise mai sus, Părintele ne-a citit un pasaj din
„Urmarea lui Iisus Hristos”, pagina 385, ediţia 1901: „Prea adeseori aparentele mustrări
de cuget ce lipsesc multă vreme de împărtăşanie pe unele persoane, ascund o mare şi
vinovată mândrie. Trebuie ascultat duhovnicul lui Dumnezeu, nu să ne conducem şi să ne
judecăm pe noi înşine căzând în rătăcire al cărei sfârşit neînlăturabil e deznădejdea sau o
înfricoşată îngâmfare. Nu părăsiţi niciodată calea ascultării; toate celelalte căi duc la
pierzare. De ţi se opreşte apropierea de Sfintele Taine, pocăieşte-te şi plângi, căci e calea
cea dreaptă. De ţi se va zice (de Duhovnic) mergi la Iisus, în taina dragostei Sale,
apropie-te cu veselie”.

Nu te băga unde nu-ţi fierbe oala
Venind o maică, l-a chemat pe părintele Nicodim la stăreţie, iar noi am rămas
pe loc. Când s-a întors de la stăreţie, un om l-a înştiinţat pe Părintele că la ei în sat s-au
certat preotul paroh cu cântăreţul, încât a trebuit să vină o comisie de la episcopie pentru
a stabili care-i vinovat. Ce se cade a face în asemenea situaţie, deoarece oamenii din sat sau grupat în două partide, unii ţinând cu preotul, iar alţii cu cântăreţul, de nu ştii ce să mai
crezi?!
-

Cel mai potrivit lucru este, a răspuns Părintele, ca după ce ai ascultat cu

evlavie Sfânta Liturghie şi după ce se dă binecuvântarea de terminare a slujbei, să-ţi iei
139

pălăria sau căciula cu care ai venit şi să pleci acasă, deoarece dacă stai la anchetă, s-ar
putea să scapi un cuvânt, ori împotriva preotului, ori împotriva cântăreţului, pentru care
vei răspunde în ziua înfricoşatei Judecăţi. Făcând aşa, eşti pus la adăpost de a greşi în
cuvânt, deoarece pentru asemenea cazuri episcopia trimite protoiereul la faţa locului să
cerceteze, iar de nu va reuşi el singur, episcopia are o comisie de oameni bine pregătiţi
pentru a stabili şi ameliora situaţia dintr-o parohie sau alta. Aşa că nu-i de competenţa
noastră să ne ocupăm de nişte lucruri care ne depăşesc şi unde avem prilejul de a ne
împovăra cu păcate.
În patericul egiptean se spune că era un monah care, după ce ieşea din
biserică, de la slujbă, fugea repede la chilia lui, unde se ocupa cu osteneli şi rugăciuni
fierbinţi către Dumnezeu. Făcând mereu aşa, un alt monah îi zise:
-

De ce fugi de noi? Înseamnă că nu ai dragoste de noi? El, fugind spre

chilia lui, îi răspunse:
-

Dumnezeu ştie că vă iubesc pe toţi, dar vezi, că voi sunteţi mulţi şi aveţi

multe dorinţe pe care eu nu le pot îndeplini, pe când Dumnezeu are numai o voie, pe care
mă străduiesc după putere a o duce la îndeplinire.
Cel mai uşor putem greşi în cuvânt, după cum ne învaţă şi Sfântul Apostol
Iacov, zicând: «De nu va greşi cineva în cuvânt, acela este bărbat desăvârşit» (Iacov 3, 12). Să faceţi după cum v-am spus şi veţi ieşi bine...

140

Neascultarea l-a dus în primejdie de moarte
Un om din partea Bacăului a venit la părintele Nicodim la mănăstirea Văratec
şi s-a mărturisit. Când a vrut să plece, a luat blagoslovenie de la Părintele care l-a
întrebat:
- Dar unde vrei să pleci acuma în puterea nopţii, pe vreme de iarnă?
El i-а răspuns:
-

Mă voi duce la mănăstirea Agapia căci am ceva treabă acolo, iar mâine

dimineaţă voi pleca spre casă.
Părintele i-а zis iarăşi:
-

Eu nu sunt de părere să pleci singur tocmai la mănăstirea Agapia, nu

cumva să ai necazuri pe drum cu vreo dihanie, căci te poţi odihni în deal la maici, unde
mai sunt acolo vreo câţiva oameni, tot de la Bacău, iar mâine dimineaţa te vei putea duce
şi la Agapia dacă ai treabă. Eu aşa te sfătuiesc să faci. E riscant acum pe vreme de iarnă
să pleci singur pe drum.
El a rămas totuşi la părerea sa şi nu a ascultat de Părintele.
-

Mă voi duce acum la Agapia, a zis el, după care a plecat încrezător.

Părintele văzând că nu reuşeşte să-l convingă să nu plece, i-а zis iarăşi:
-

Dacă nu vrei să rămâi aici, cum te sfătuiesc, atunci cel puţin mergând spre

Agapia să iei în mână un toiag mai gros.
După ce a plecat, Părintele a rămas îngrijorat.
Ce s-a întâmplat? Aproape de Agapia, când a vrut să treacă pârâul şi să dea în
şosea, a apărut în faţa lui o dihanie de lup, care vrând să-l sfâşie s-a repezit asupra lui
căscând gura mare. Dar Dumnezeu a făcut milă cu el, căci i s-a încleştat în aşa fel gura
lupului, încât nu a putut să-l sfâşie, dar îl lovea cu botul. Dacă ar fi avut un toiag mai
gros, după cum l-a sfătuit Părintele ca să ia, ar fi putut lovi pe lup peste bot şi ar fi scăpat
mai uşor, dar aşa îl lovea cu nuiaua aceea, dar el nu simţea nimic. Lupul tot lovindu-l pe
141

bietul om cu botul, până la urmă slăbindu-i puterile l-ar fi biruit, dacă nu ar fi venit din
faţa lor pe şosea o sanie cu cai, în care erau câţiva bărbaţi. Fiind lună ca ziua, oamenii
care veneau cu sania au putut observa de la mare distanţă, lupta care se dădea între lup şi
omul acela. Apropiindu-se cu sania până aproape de acel pârâu, au putut salva pe omul
acesta care slăbise de tot. Oamenii au pus în sanie pe bietul om care era pierdut de tot şi lau dus la nişte maici de s-a odihnit. Dar, vai şi iar vai, de odihna care a mai avut-o,
sărmanul om. Căci de câte ori adormea se trezea ţipând, aşa de mult s-a speriat. Nici că a
mai fost om cât a trăit, aşa de tare s-a distrus. De aici, precum şi din alte cazuri, putem
vedea ce urmări grele are, pentru fiecare din noi, neascultarea de duhovnic, atunci când
vrem să facem ceva pe cont propriu, pe răspundere proprie. Ne putem pierde, atât viaţa
aceasta vremelnică, cât şi pe cea veşnică deodată...

Nu suntem proprietarii noştri şi nici a vreunei avuţii materiale
Părintele Nicodim vorbind despre Taina Spovedaniei, a venit o doamnă mai
în vârstă, care se vedea de la distanţă că avea o amărăciune mare pe sufletul ei. După ce a
luat blagoslovenie, a zis:
-

Cuvioase Părinte, de mult vă caut să vă găsesc, încât în ultima vreme mi-

am pierdut speranţa. Am căpătat de la cineva adresa Sfinţiei Voastre, dar a fost greşită.
Acum am reuşit să vă găsesc cu foarte multă greutate. Am eu o problemă mai complicată
şi după toate informaţiile numai Sfinţia Voastră o veţi putea rezolva, ca să mă pot şi eu
linişti cât de puţin.
S-a făcut o pauză, în care timp se tot uita la mine, cu o oarecare îndoială.
Părintele Nicodim a bănuit ceva şi i-а zis cu siguranţă:
142

-

Spune fără nici o teamă tot ce ai de spus, pentru că dânsul e un om de

bună credinţă.
Atunci femeia, neputându-şi stăpâni plânsul, Părintele s-a dus în camera unde
avea biblioteca să aducă o carte, iar ea a continuat:
-

Cuvioase Părinte, noi am fost oameni bogaţi şi de neam mare dar, după

cum vedeţi, acum la bătrâneţe am ajuns la mare necaz, (aici e vorba de conducerea
comunistă care a asuprit grozav pe oamenii bogaţi). Am avut trei vile mari şi câteva zeci
de hectare de pământ cu păduri, cu vii, cu livezi şi loc de agricultură. Acum am rămas şi
noi, din atâta bogăţie, că nu mai avem nimic. Din cele trei vile stăm acuma într-o casă cu
trei camere şi o cămară, unde stăteau servitorii noştri. Soţul meu a murit într-un spital,
mai mult de supărare, iar eu am vrut de câteva ori să mă otrăvesc şi să termin cu viaţa
asta. Cineva dintre ai noştri m-a îndemnat tare mult să vin la Sfinţia voastră, în speranţa
că mă veţi putea ajuta.
Părintele a mai stat câteva minute fără să zică un cuvânt apoi a început:
-

Toate cele întâmplate în viaţa aceasta, sunt ori voite ori îngăduite de

Dumnezeu, fie bune, fie rele. Noi însă nu cunoaştem de ce am venit pe acest pământ, ce
trebuie să lucrăm pe acest pământ, şi care e chemarea noastră înaintea lui Dumnezeu
după plecarea de aici în veşnicie! Dacă noi am cunoaşte măcar ceva din cele menţionate
mai sus, atunci desigur am rămâne liniştiţi la toate cele ce se petrec cu noi în această
vremelnică viaţă.
Şi când doamna a observat că s-a făcut o mică pauză, şi-a cerut voie să mai
spună ceva:
-

Cuvioase Părinte, am observat de la bun început, de când am păşit în

această cameră şi v-am auzit vorbind primele cuvinte, m-a cuprins o linişte, o pace
lăuntrică, pe care nu am avut-o niciodată în viaţa mea, cu toate că posedam atât de mare
bogăţie. Să mă iertaţi, că v-am întrerupt cuvântul, dar sincer vă spun, că am o nădejde în

143

mila lui Dumnezeu şi în cuvântul Sfinţiei voastre, că pe viitor, în tot restul vieţii mele, voi
fi mult mai fericită, de cum am fost până acum.
După aceea nu a mai zis nimic dar, ca drept dovadă că cele spuse îşi aveau
izvorul în inima sa, ochii ei s-au umplut de lacrimi.
Părintele reluând cuvântul a zis:
-

Bietul om! Făptura cea mai minunată, creată de mâna lui Dumnezeu după

Chipul şi asemănarea Sa, s-a înşelat şi se înşeală amarnic, socotindu-se proprietarul
bunurilor materiale în această vremelnică viaţă, când el este chemat să fie o veşnicie
întreagă cetăţeanul Împărăţiei Cerurilor şi, laolaltă cu îngerii, să petreacă, săturându-se de
bunătăţile cele negrăite.
Şi aşa după cum se spune la Faptele Apostolilor 16, 14, că o femeie cu
numele de Lidia, ascultând cele grăite de Apostolul Pavel, Dumnezeu i-а deschis inima,
tot la fel s-a întâmplat şi de data aceasta cu această doamnă. Ea ascultând cele spuse de
părintele Nicodim, despre nimicnicia acestei vieţi trecătoare şi că noi aici nu suntem
decât numai nişte administratori ai bunurilor materiale, i s-a umplut inima de o dorinţă
arzătoare de a iubi şi a sluji în tot restul vieţii pe Domnul Dumnezeu. Şi înţelegând din
cele ce auzea că are nevoie mai întâi de a-şi mărturisi păcatele toate, a cerut de la
Părintele o lămurire în această privinţă. Părintele a trimis-o la maicile din deal pentru а-i
ajuta să se poată pregăti de spovedanie. Ce mult poate face un duhovnic iscusit cu Darul
lui Dumnezeu! Căci după spovedanie aşa de mult s-a transformat acea doamnă disperată
încât nu o mai puteai cunoaşte, iar la despărţire a zis către Părintele cu faţa veselă şi plină
de bucurie, aceste cuvinte:
-

Îngăduiţi-mi, Cuvioase Părinte, să zic şi eu acele cuvinte către Sfinţia

voastră pe care le-a zis oarecând împărăteasa de la Saba lui Solomon: „Multe am auzit eu
despre Sfinţia Voastră până a nu veni aici şi nu le credeam că sunt toate adevărate. Dar
venind aici, acum pot spune că am văzut şi am auzit mai multe, decât auzeam spunânduse despre Sfinţia voastră” (3 Regi 10, 7). Aşa s-a întâmplat şi cu mine. Unele din rudele
144

mele, văzându-mă cum eram de disperată şi nimeni nu reuşea să-mi vorbească ceva
pentru a mă putea consola câtuşi de puţin, mi-au recomandat în cele din urmă să vin aici,
în speranţa că numai Sfinţia voastră veţi putea să mă ajutaţi. Plec de aici cu inima plină
de nădejde şi bucurie totodată, mai mult decât dacă aş fi primit înapoi toată averea şi
soţul pe care l-am pierdut. Vă mulţumesc din toată inima, Cuvioase Părinte, pentru că vaţi ostenit şi m-aţi ajutat să mă pot ridica şi reface din starea de decădere în care mă aflam
şi Bunul Dumnezeu să vă dea viaţă îndelungată, ca să ajutaţi şi pe alţii.
Şi, sărutând mâna Părintelui, a plecat.

Să rămânem în ascultare de Biserică
În revista „Glasul Bisericii” am citit, în urmă cu vreo 30 de ani, cum că se
intenţionează ca la un viitor sobor ecumenic să se mai scurteze din durata celor patru
posturi de peste an cu dezlegări mari. Am rămas în mare nedumerire şi când am avut
ocazie să merg la părintele Nicodim i-am arătat acea revistă, cam revoltat în inimă de cele
scrise acolo. Atunci Părintele mi-a zis uitându-se la mine şi parcă bănuind ceva:
-

Frate Gheorghe! E bine să ştim că prin soboare ecumenice s-a stabilit

postul şi tot un sobor ecumenic are putere să-l mai scurteze. Orice ar stabili soborul
ecumenic noi trebuie să rămânem ascultători întru toate de Biserică, mama noastră
duhovnicească. Cine rămâne în afară de Biserică, îşi pierde sufletul său, după cum şi
Mântuitorul ne spune în Sfânta Sa Evanghelie: „ Сinе nu ascultă de Biserică, să-ţi fie ţie
ca un păgân şi vameş” (Matei 18, 17).

145

Cum să ne purtăm când stăm la masă cu un preot
Când am stat la masă prima dată cu părintele Nicodim, el şi-a dat seama că pe
mine n-are cine să mă înveţe anumite rânduieli bune dacă nu-mi va spune dânsul. Și după
ce Părintele a binecuvântat masa şi ne-am aşezat pe scaune, mi-a zis:
-

Frate Gheorghe! Când se întâmplă să stai la masă şi va fi şi un preot,

atunci după ce a binecuvântat masa este bine să mergi la acel preot şi făcând plecăciune
cu mâna până la pământ, fără să faci Sfânta Cruce, să ceri binecuvântare pentru ca să poţi
sta la masă, zicând aceste cuvinte cu umilinţă: „Binecuvântaţi, Sfinţite Părinte, şi mă
iertaţi şi vă rugaţi pentru mine păcătosul”. Şi după ce îi săruţi mâna, te aşezi la locul tău.
Iar după ce se face mulţumirea de după masă, iarăşi mergi şi îi ceri binecuvântare ca şi
înainte de masă.

Vă ocupaţi mai mult de mireni decât de călugări
Am observat şi la noi, am observat şi la alţii, că atunci când creştinul doreşte
a pune început bun de pocăinţă, are un avânt mare, mare de tot, care ajunge până acolo,
încât ar dori să părăsească viaţa din mijlocul societăţii unde se află, şi să se refugieze la o
mănăstire undeva, socotind în mintea lui că acolo, şi numai acolo poate fi la adăpost de
săgeţile cele aprinse ale lui satan.
Părintele Nicodim având o bogată experienţă de viaţă şi de trăire
duhovnicescă autentică şi cunoscând toate ispitele cu care se confruntă pe calea mântuirii,
atât mirenii din toate categoriile sociale, cât şi cei ce au îmbrăţişat cinul monahal, el
146

însuşi fiind monah şi confruntându-se cu ele, a menţinut un minunat echilibru între cele
două feluri de vieţuire. Fiind conştient de răspunderea ce şi-a asumat-o în faţa lui
Dumnezeu şi a oamenilor, în momentul când, părăsind lumea, a intrat în monahism şi
apoi când a fost ridicat la treapta de preot, de povăţuitor de suflete, nu s-a jucat cu
conştiinţa şi viața oamenilor, care i s-au încredinţat spre îngrijirea sufletească. Noi, cei
care l-am cunoscut şi ne-am bucurat de sfaturile şi îngrijirea părintească în cele sufleteşti,
acum când limba lui tace, dar vorbesc cărţile, să aducem şi noi mărturia noastră despre
acest om, care şi-a onorat cu demnitate calitatea de creştin, de călugăr şi apoi de pPreot
duhovnic şi povăţuitor de suflete, atât pentru mireni cât şi pentru călugări. Uneori am
auzit glasuri care au rostit pe când el trăia: „Preacuvioase Părinte, Sfinţia voastă sunteţi
mai mult pentru mireni decât pentru călugări, adică vă ocupaţi mai mult de mireni decât
de călugări”.
Această obiecţiune a venit din partea unor persoane din aceeaşi tagmă.
Părintele a răspuns cu următoarele cuvinte:
„Adevărat, aşa este, că ne ocupăm mai mult de mireni şi în special de
oamenii de la ţară, fiindcă din mijlocul lor ne tragem, dar mai cu seamă pentru că sunt cei
mai lipsiţi de sprijinul sufletesc şi ei au dus în spate tot greul ţării, de-a lungul tuturor
timpurilor, şi ei au fost cei mai neglijaţi şi nedreptăţiţi dintre toate categoriile sociale. Dar
faptul că ne ocupăm mai mult de oamenii de la ţară şi de mireni în general, asta nu
înseamnă că am îndepărtat pe cineva vreodată. Poarta curţii şi uşa casei sunt deschise
pentru toţi cei care cu sinceritate doresc mântuire şi caută pe Dumnezeu, şi cu încredere
vin să le deschid”.
Acesta a fost răspunsul ce dânsul l-a dat celor ce i-au reproşat că se ocupă
mai mult de mireni decât de călugări. Dacă s-a întâmplat aşa, a fost pentru faptul că
părintele Nicodim la rândul său a fost căutat mai mult de mireni decât de călugări (sau
călugăriţe). Şi cauza a fost următoarea: dânsul dădea drept canon la spovedanie citirea
unui număr de cărţi sfinte sau copierea unor caiete cu învăţături folositoare de suflet
147

(Vămile văzduhului) şi recomanda citirea rugăciunilor de dimineaţă şi de seară după
ceaslov (sau Dai voinţă iei putere), precum şi a celor şapte laude. Lucrul acesta a făcut
să-i meargă faima că este prea aspru şi să determine pe multe persoane să-l ocolească. Cu
toate că oamenii simpli de la ţară au avut mai puţină vocaţie şi îndeletnicire la scris şi la
citit, dragostea şi încrederea pe care i-au acordat-o duhovnicului lor, i-а ajutat să
depăşească toate greutăţile acomodării cu noua ocupaţie. De multe ori prin stăruinţă,
mulţi dintre ei care aproape uitaseră să mai citească şi să scrie, au citit zeci de volume şi
au scris zeci de caiete cu cele 24 de Vămi ale văzduhului, ajungând să înveţe chiar pe de
rost rugăciunile dimineţii şi ale serii şi cele şapte Laude. Părintele a considerat că numai
luminarea minţii prin citirea cărţilor sfinte şi printr-o pravilă de rugăciune zilnică, poate
să lucreze o adevărată şi temeinică trasformare în bine a oamenilor. Acest crez al
dânsului nu l-a părăsit nici măcar o clipă, chiar în cele mai grele momente ale vieţii și
activității sale preoțești și a fost binecuvântat de Dumnezeu, făcând adevărate minuni
printre persoanele sincere şi dornice de mântuire.
Contrar situaţiei normale şi fireşti, părintele Nicodim fiind monah şi
duhovnic în mănăstiri de maici, puţine fiice duhovniceşti a avut dintre acestea, chiar dacă
a spovedit obştea în calitatea pe care o avea. Acest lucru îl mărturisim în cunoștintă de
cauză. Chiar și ucenicii cei mai apropiaţi, prin care şi-a tipărit şi difuzat toate cărţile sale
scrise până în anul 1948, nu au fost monahi, ci numai ipodiaconi mireni. Cu toate că a
scris foarte mult şi a tipărit şi difuzat cărţile în toată ţara până la război şi acum s-a reluat
retipărirea şi tipărirea unor manuscrise, totuşi a fost şi rămâne în continuare prea puţin
preţuit la adevărata lui valoare. Părerea noastră este că aşa a binevoit Dumnezeu, ca
despre acest om să nu se vorbească de bine (cel mult de rău), de către nimeni, nici cât a
trăit şi nici după moarte, pentru ca să poată vorbi nestingherite faptele lui, osteneala lui şi
dragostea lui. Dar şi aceste fapte sau roade ale faptelor lui sunt necunoscute acum în toată
plinătatea lor, fiind tăinuite în suspinurile acelor inimi şi în lacrimile acelor ochi, care
citindu-i cărţile, au cunoscut bunătatea lui Dumnezeu, faţă-n faţă cu înstrăinarea şi
148

păcătoşenia lor. Atât când a trăit printre noi şi cu atât mai mult acum, părintele Nicodim
nu a avut şi nu are nevoie de cuvinte de laudă şi de recunoştinţă din partea nimănui.
Singura laudă şi bucurie în existenţa sa, a fost împlinirea voii lui Dumnezeu „Care
voieşte ca toţi oamenii să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină” (1 Timotei 2,
4).
Ne vine foarte greu să continuăm şi să ducem până la capăt, acest capitol, al
raportului şi relaţiilor ce le avea, atât cu fiii săi duhovniceşti, cât şi cu fraţii şi surorile de
aceeaşi haină. Ne vine greu pentru faptul că putem lăsa impresia că ne place să clevetim,
vorbind despre comportarea unor persoane faţă de părintele Nicodim şi nu atât faţă de
persoană, cât faţă de lucrarea sa. Dar iubirea de adevăr şi datoria ce avem de a mărturisi
ceea ce am văzut cu ochii şi am auzit cu urechile, ne sileşte să punem pe hârtie atât
bucuriile cât şi durerile pe care dânsul le-a suportat în viaţă şi aceasta pentru faptul că nu
s-a dat bătut, nu s-a oprit din predicat şi nu a încetat a mai scrie.
Părintele Nicodim care cunoştea destul de bine acestea, ne-a adus la
cunoştinţă din vreme, cum şi ce putem să facem ca să ieşim cu bine si cu folos vremelnic
și veșnic. Au fost mai multe cazuri când cei ce l-au ascultat pe părintele Nicodim au
rămas pe temelie de piatră, iar cei ce i-au nesocotit sfaturile lui s-au prăbuşit cu zile în
mormânt cu trupul şi cu sufletul unde numai Dumnezeu ştie!
Adeseori, el ne spunea ca să rămânem acolo unde am făcut păcatul să facem
şi pocăinţa, pentru că nu locul sfințește omul, ci omul sfințește locul. Lucifer a fost în cer,
iar Adam şi Eva în Rai, însă dacă n-au rămas în ascultare de Dumnezeu, nu le-au folosit
lor nici Cerul, nici Raiul. Pe când Iov a zăcut pe gunoi şapte ani de zile şi cu nimic nu s-a
vătămat de aceasta, ba s-a folosit mult pentru că a rămas statornic în ascultare şi iubire de
Dumnezeu.
Şi fiindcă am ajuns aici la cuvântul despre ascultare, e bine să clarificăm
acest cuvânt, că ascultarea îţi asigură în mod precis mântuirea. Trebuie să cunoaştem mai
întâi graniţele ascultării, ca nu cumva având falsa nădejde că făcând ascultare, dar la voia
149

întâmplării, de oricine şi orice ni s-ar spune să facem socotind că ne mântuim sufletul, să
ne trezim la sfârşitul vieţii petrecută într-o astfel de ascultare, că nu ne mântuim, că neam pierdut sufletul împlinindu-se cuvântul Mântuitorului care zice: „Orb pe orb de se vor
conduce, cad amândoi în groapă” (Matei 15, 14).
Dacă deschidem cartea ce se numeşte: „Scurte reguli pentru monahi” la pag.
146, găsim acolo o învăţătură a Sfântului Vasile cel Mare, care zicea aşa despre ascultare:
„Ascultarea este un ordin conform legii lui Dumnezeu dat de superiori, el trebuie împlinit
cu preţul vieţii. Dacă ordinul este contra Legii lui Dumnezeu, poate să fie el şi de la un
înger sau de la oricare dintre apostoli, nu trebuie să i ne supunem, chiar dacă nesupunerea
aduce moartea”.
În aceste câteva rânduri avem destul de lămurit despre ce înseamnă cuvântul
ascultare, şi cât de greşit este înţeleasă de unii şi de alţii această ascultare. Unii socotesc
greşit că dacă te duci să stai într-o mănăstire toată viaţa, lucrând din zori şi până-n noapte
la cele pământeşti şi deşarte, fără să ai şi timp de rugăciune cât de puţin, te mântuieşti în
mod precis, pentru că tu stai în ascultare, tu faci ascultare şi cu ascultarea aceasta
împotriva voii lui Dumnezeu, după cum spune Sfântul Vasile cel Mare, îţi pierzi sufletul.
Da. Adevărat este că a lucra, a face ceva, e după voia lui Dumnezeu, dar a fi robit de
lucrul pe care îl faci, e cu totul altceva, e cu totul neplăcut lui Dumnezeu. Dacă tu monah,
nu faci rugăciunea de dimineaţă şi nici pe cea de seară după ceaslov în fiecare zi, atunci
de ce mai porţi haina aceea de monah?! Unde-i rânduiala ta? Care-i pravila ta? Toţi ştiu
că monahul se roagă mult mai mult decât un mirean, decât un muncitor, decât un plugar.
Dacă vă spun ceva ce am văzut cu ochii mei, o să vă vină greu să mă puteţi crede.
Prin anul 1955, mi-a recomandat medicul să stau undeva izolat şi în mare
linişte vreo lună de zile pentru durerea de cap ce mă chinuia. Am ales să stau la o
mănăstire, unde aveam prieten pe un monah. El mi-a oferit camera lui şi s-a dus la un alt
monah să stea cu el. Dimineaţa, în zorii zilei, când se suna deşteptarea, ei părăseau
camerele fără rugăciune şi nu mai veneau până seară târziu, când făceau o Cruce pe
150

aşternut şi se culcau frânţi de oboseală pentru munca ce o prestau în timpul zilei.
Duminica mergeau în serii (prin rotaţii) la slujba Sfintei Liturghii, deoarece mai aveau şi
unele ascultări şi nu puteau nici măcar duminica să meargă cu toţi la Biserică. La sfârşitul
lunii, când trebuia să plec acasă, am stat de vorbă cu ei la sala de mese câteva minute şi
văzând că am rămas aşa de mirat pentru că ei au părăsit până şi rugăciunea cea de
dimineaţă şi cea de seară, mi-au răspuns:
-

Ce să facem? Suntem cam puţini în această mănăstire, iar treabă e aşa de

multă, că nu dovedim să o mai terminăm, nici vara, nici iarna. Mai plătim şi oameni din
sat cu ziua, dar nu-i prea găsim disponibili.
Unul din ei, mi-a zis:
-

Eu sunt de trei ani aici, dar n-am reuşit să fac rugăciunea de dimineaţă de

trei ori după ceaslov. Nu ne opreşte nimeni, dar dacă este aşa de multă treabă, care
trebuie făcută, nu poţi să faci rugăciune.
De citit prin sfintele cărţi nici pomeneală, ei rămân numai cu ceea ce mai aud
duminica şi sărbătoarea la slujba din biserică.
Un alt tânăr monah, de la altă mănăstire m-a chemat mai de-o parte şi mi-a
spus:
-

Dragă frate, tare sunt amărât. Simt un gol în sufletul meu, mă simt

descurajat, n-am nici o mulţumire!
-

Dar de ce, părinte? l-am întrebat eu.

-

Pentru că n-avem timp de făcut rugăciuni, de citit prin sfintele cărţi, nu

ştiu ce să mă fac.
O rudenie de aproape care stă de mulţi ani la o mănăstire de maici, mi-a spus:
-

Îmi pare tare rău că am venit la mănăstire! De citit cărţi nu mai citesc, de

făcut rugăciune nu mai fac! Am ajuns aşa de descurajată încât am vrut să părăsesc
mănăstirea şi să mă duc prin pădure, prin munţi, să stau acolo şi să mor acolo. Doar mă
ştiu că mi-a plăcut munca şi îmi place. Nu mă mai săturam acasă când era de muncă.
151

Stăteam până după miezul nopţii la lucru, dar când venea timpul de rugăciune lăsam totul
baltă şi-mi făceam rânduiala mea: cele şapte laude, ba şi câte un acatist, un paraclis şi din
când în când aşa mai rar, mai puneam mâna şi mai citeam şi la psaltire câteva catisme,
dar aici la mănăstire, de când am venit, am terminat-o cu rugăciunea. Când văd Ceaslovul
sau Mica Prăvilioară îmi vine să bocesc în gură mare.
Am căutat să-i mai spun câte ceva ca să o încurajez, dar ea mi-a spus:
-

Dă-mi timp de rugăciune şi de citit prin sfintele cărţi, măcar două, trei ore

într-o zi şi o noapte şi atunci îmi pot reveni, mă pot reface, mi-ar părea viaţa mai uşoară,
mai plăcută, dar aşa cum?
Nu este cazul să mai înşirăm aici atâtea şi atâtea câte am auzit şi văzut prin
mănăstiri, din cauză că monahul nu are timp de rugăciune, de citit măcar cât de puţin pe
fiecare zi din sfintele cărţi. Cum va mai putea el răbda atâtea ispite care vin de la trup, de
la lume şi de la diavol, fără această hrană a sufletului: rugăciunea şi citirea?! Care va fi
oare cugetarea lui, dragostea lui faţă de Dumnezeu şi de aproapele? Că trebuie să şi
muncească? Da. Acest lucru este prea adevărat. Se spune că monahul, când n-are de
lucru, să-şi descoase haina şi să o coase la loc. Şi înţeleptul Solomon: „Că multe rele a
învăţat pe om lenevia”. Dar dacă e bine să lucreze monahul, tot aşa-i de bine ca să facă şi
rugăciune. Face opt ore de muncă să facă măcar patru ore de rugăciune. Munca să fie
împletită cu rugăciunea, sau mai bine zis; rugăciunea să fie împletită cu munca. Dacă
Marta cu Maria au fost surori, de ce să nu ne ocupăm cu rugăciunea ca şi cu munca?
Unii ziceau că se pot ruga şi muncind. Da. Adevărat este că omul, fie el
monah sau mirean, se poate ruga şi muncind, dar de regulă este nevoie ca în cele 24 de
ore să aibă şi câteva ore de rugăciune, să stea fiecare la rugăciune liniştit, să lase grija cea
lumească şi să se ocupe numai şi numai de rugăciune. Pentru că şi în timpul lucrului el
este îndatorat să facă rugăciune, este adevărat, dar e deosebită rugăciunea omului, cea din
timpul lucrului, de rugăciunea pe care o face fără să lucreze.

152

Atunci care este scopul bietului monah care a renunţat la căsătorie şi a ales
viaţa să trăiască în sărăcie de bună voie, dacă el aleargă după treburi mai ceva ca cel ce
are 10-12 copii?
În Pateric, atât în cel egiptea cât şi în cel românesc, nu se spune că monahul
trebuie să fie robit de treburi, care îi răpesc lui timpul de rugăciune, de meditaţie şi de alte
îndeletniciri duhovniceşti. Să nu ne jucăm cu veşnicia. Un singur suflet avem fiecare, pe
care se cade a-l mântui, iar nu a-l pierde. Să ţinem cont de cele ce ne învaţă Sfântul
Vasile cel Mare. Părintele Nicodim având cunoştinţă despre acestea şi despre alte
învăţături ale Sfinţilor Părinţi, nu dădea şi nu a dat vreodată blagoslovenie aşa cu uşurinţă
cuiva să se ducă la mănăstire. Acum ne întrebăm: Dacă omul lui Dumnezeu este omul
rugăciunii şi numai omul rugăciunii poate fi omul lui Dumnezeu, atunci monahul care
este afierosit cu trup şi suflet lui Dumnezeu, ce poate fi decât omul rugăciunii şi nu robit
cu totul de lucrul pentru cele pământeşti... Aşa ne sfătuia Părintele:
-

Decât să trăieşti în mănăstire ca-n lume, mai bine să trăieşti în lume ca-n

mănăstire. Să fii călugăr alb.
Altă dată când cineva dintre noi stăruia ca să-i dea Părintele voie să meargă la
mănăstire, să se facă monah, el ne-a povestit despre un tânăr care a voit să se lupte cu un
urs. Mergând la o peşteră unde locuia ursul, a zis către cei ce-l însoţeau:
-

Eu voi merge înăuntru să mă lupt cu acest urs.

Prietenii lui l-au sfătuit să nu facă una ca asta. El neţinând seama de nimeni, a
intrat înăuntru şi cu mare îndrăzneală l-a cuprins pe urs de mijloc. Ursul văzând aceasta,
l-a strâns şi el pe bietul tânăr ceva mai tare. Tânărul ne mai putând suferi, a strigat cu glas
mare:
-

Va-a-ai! Va-a-ai! Scăpaţi-mă ca mă omoară!

Cei de la gura peşterii auzind acestea, au zis către el:
-

Lasă-l mă! Lasă-l!

Tânărul a zis:
153

- Eu l-am lăsat, dar nu mă lasă el pe mine acum.
Şi aşa şi-a pierdut viaţa, bietul tânăr, dacă n-a vrut să asculte de cei ce-l
învăţau de bine.

Grija Dumnezeiască pentru toţi
Ne-am dus odată la părintele Nicodim să ne mărturisim. Eram noi destul de
mulţi, dar în drumul nostru s-a mai ataşat de noi o doamnă. De la o vreme, după ce am
văzut că stă cu noi la rugăciune, am întrebat-o unde merge. Ea ne-a răspuns că merge
acolo unde mergem şi noi. Noi i-am spus că mergem la un Părinte bătrân să ne
mărturisim. Ea ne-a răspuns că vrea şi ea să se mărturisească. Atunci noi i-am răspuns:
-

Bine, dar preotul acela la care mergem noi nu mărturiseşte dacă nu eşti

pregătită, cu păcatele scrise pe hârtie şi dacă nu renunţi pe viitor să mai mergi la petreceri
cu muzică şi jocuri şi dacă nu iubeşti să citeşti cărţi sfinte, să te rogi, să posteşti, să te
îmbraci cuviincios şi cu broboadă pe cap şi câte altele.
Atunci ea a răspuns că aşa va face, numai să o primească Părintele acela şi pe
ea la mărturisire.
Cum noi eram atunci la mănăstirea Văratec, când ne-am înţeles cu ea, n-a fost
aşa greu ca soţia şi cu altă femeie să o ajute să se pregătească de mărturisire, după cum
dorea părintele Nicodim. Şi, când am ajuns la mănăstirea Agapia, ea a fost prima care s-a
mărturisit... Mulţumirea ei a fost deplină şi din acea zi în viaţa ei s-a produs o mare
schimbare în bine.

154

Din ce cauză poate fi cineva tulburat?
Cu vreo trei-patru luni de zile înainte de a ne aresta, mă aflam la Bucureşti,
cu părintele Nicodim, la ucenicii săi apropiaţi şi stăteam la masă, corectând împreună cu
dânsul, nişte manuscrise.
Simţind că vine cineva, Părintele s-a ridicat în picioare şi a deschis uşa. A
apărut o fată care era fiică duhovnicească şi care s-a adresat, zicând:
-

Cuvioase Părinte, nu ştiu ce să mai fac! Mă simt tare tulburată şi

neliniştită, de-mi vine să răcnesc în gura mare - şi a început să plângă cu disperare.
După o mică pauză, părintele Nicodim i-а zis:
-

Mă minunez de cele ce-mi spui frăţia ta, deoarece te ştiu că eşti

necăsătorită, ai din mila lui Dumnezeu părinţi credincioşi şi nu duci lipsă de nimic.
Însemnează că este ceva la mijloc. Ai cumva vreun păcat nemărturisit sau umbli cu
vicleşug, nu eşti sinceră la scaunul Sfintei Spovedanii. Altfel nu se poate explica această
stare sufletească pe care o ai. La noi vin femei căsătorite cu bărbaţi beţivi şi cu copii
mulţi care de multe ori n-au ce mânca şi câte alte multe necazuri nu pătimesc ele de la
bărbaţii lor, dar să le vezi când vin, parcă au soarele în faţă şi dacă ele mai plâng atunci
când vin la noi, apoi plâng de bucurie că au reuşit să se poată mărturisi măcar o dată sau
de două ori pe an, deoarece unele din ele sunt de la distanțe mari și mai vin și fără ştirea
bărbaţilor lor... Iar Sfântul Apostol Pavel spune, între altele, că: „Pacea şi bucuria va veni
peste tot sufletul care face binele” şi „Necaz şi strâmtoare va veni peste tot sufletul care
face răul”. Aşa că, vezi ce faci, că până la urmă Dumnezeu va descoperi ceea ce acum ţii
ascuns.
Ascultând cele spuse de Părintele, ea nu a spus nimic, apoi luând
blagoslovenie a plecat plângând.
155

Mirenii se pot ajuta reciproc în toate
Pentru un păcat sau pentru mai multe păcate părintele Nicodim a găsit de
cuviinţă să mă oprească de a mai veni la el o perioadă de timp. După ce a trecut vremea
hotărâtă de dânsul, am mai zăbovit câtva timp să mă duc. Văzând că am mai întârziat, a
trimis vorbă printr-o rudă de-a mea, zicând:
-

Spune-i fratelui Gheorghe să nu ne dea uitării de tot. Să nu ne părăsească,

pentru că şi noi ne păgubim, dar şi el se păgubeşte mult sufleteşte dacă zăboveşte şi nu
vine mai curând. Căci ceea ce face un bărbat credincios printre bărbaţi, şi ceea ce face o
femeie credincioasă printre femei, şi o fată credincioasă printre fete, nu pot face eu ca
preot. Între noi preoţii şi mirenii este o oarecare distanţă. Când credinciosul creştin face
rugăciuni cu alţii la un loc, apoi fiecare din ei poate să-l imite, să-l copieze, căci nu e nici
o deosebire între ei. Când un preot face rugăciuni cu alţi oameni, deosebirea între preot şi
oameni e mare. Nu poate să-l imite pe preot nici un om în nici o împrejurare. Deci spunei fratelui Gheorghe să vină cât mai curând, căci noi îl aşteptăm cu toată dragostea.
Când m-am văzut în faţa părintelui Nicodim, nu îndrăzneam să ridic cât de
puţin privirea şi nici să rostesc vreun cuvânt. Mai era cineva acolo, dar părintele Nicodim
se purta în aşa fel, parcă nu se întâmplase nimic şi prin acest fel de a se purta cu mine,
care mă simţeam vinovat, dădea dovadă în plus de un adevărat părinte care e în stare
oricând să plângă cu cei ce plâng şi să se bucure cu cei ce se bucură.

156

Slujire în folosul altora
Desigur că pe vremea când părintele Nicodim petrecea în această lume, orice
s-ar fi întâmplat cu fiecare dintre noi, îi aduceam numaidecât la cunoștință. Fie că
mergeam noi personal la el, fie că trimiteam prin cineva răspuns ca să-l ţinem la curent cu
tot ce se petrecea între noi.
Când mă aflam într-o situaţie foarte grea, am trimis un pomelnic părintelui
Nicodim şi am rugat persoana căreia i-am dat pomelnicul să-i spună părintelui Nicodim
situaţia noastră. Când acea persoană a dat pomelnicul Părintelui şi i-а făcut cunoscut cele
ce se petreceau cu noi, era singur, iar în fundul grădinii, ceva mai departe, erau câteva
perechi de oameni care aşteptau să le vină rândul să se mărturisească. Cu pomelnicul în
mână, Părintele s-a apropiat de ei şi le-a zis:
-

Vedeţi pomelnicul acesta, l-a trimis la noi fratele Gheorghe Ionescu de la

Grigoreni. El ştie ce pot rugăciunile noastre cu Darul lui Dumnezeu.
Dar oare pentru ce a fost nevoie ca să zică chiar părintele Nicodim aceste
cuvinte către cei ce erau de faţă? Doar noi ştim că nu s-a pomenit vreodată ca Părintele să
vorbească şi bune şi rele, sau să se laude pe sine cu ceva. Nu. Cuvântul lui era
întotdeauna dres cu sare ca să dea har celor ce-l aud. A spus aceste cuvinte de mare
nevoie către oamenii aceia ca să-i folosească, deoarece ei aveau unele îndoieli în lucrarea
de mântuire ce o făcea părintele Nicodim. A spus aceste cuvinte ca să fie spre zidirea
altora, căci pe toate căile urmărea numai şi numai folosul altora...

157

Prezența continuă a Părintelui
Frumoasă şi de mare folos pentru sine şi pentru aproapele a fost viaţa
părintelui Nicodim Măndiţă. Mereu căutat de alţii, ca un doctor renumit, mereu întrebat
de cei ce aveau încredere în el şi siguranţă că vor căpăta un răspuns mulţumitor la fel de
fel de probleme care de cele mai multe ori nu se puteau rezolva numai de o minte isteaţă,
ci se cerea şi o intervenţie de natură Dumnezeiască. Aşa că părintele Nicodim a fost acela
care a căutat încă din copilărie să facă voia lui Dumnezeu şi pentru acest fapt făcea şi
Dumnezeu voia lui, după cuvântul cel zis de proorocul David că: „Voia celor ce se tem
de El va face şi rugăciunea lor o va auzi” (Psalmi 144, 19).
Am observat şi eu, şi mulţi alţii care l-au cunoscut, că atunci când era cazul
să spună cuiva că problema cutare se va rezolva aşa sau altfel, apoi aşa cum spunea
Părintele se rezolva şi nu altfel. Dacă trimitea pe cineva, undeva sau să facă ceva, şi-i
spunea să aibă bună nădejde că va reuşi, apoi aşa se petreceau lucrurile, încât nici un
punct sau o virgulă nu trebuia adăugat la cuvântul ce-i ieşea din gură.
Cele ce scriu eu aici sunt confirmate nu de unu sau doi, ci de o sumedenie de
oameni care au văzut cu propria lor persoană petrecându-se cele menţionate mai sus.
Cum stau puişorii în cuiburi aşteptând cu nerăbdare să le aducă mama lor ceva hrană, aşa
stăteam şi noi îii faţă părintelui Nicodim, aşteptând răspunsurile la diversele noastre
probleme. Şi cum puişorii caută să nu le scape nici cea mai mică fărâmă de hrană ce o
primesc de la mama lor, tot aşa şi cei ce mergeau la Părintele, erau numai ochi şi urechi,
ca să nu le scape cumva vreun cuvânt cât de mic, din cele ce zicea Părintele către ei.
Mereu se auzea printre cei ce-l cunoşteau pe el: „De ce nu te-ai dus la
Părintele?”; „Ce a spus Părintele că se va întâmpla?”; „Du-te, bre, şi spune Părintelui!”;
„Rău ai făcut că nu te-ai dus la Părintele!”; „Lasă că de acum mă duc la Părintele!”;
„Numai Părintele m-a salvat...!”; „Muream de nu mă duceam la Părintele!”; „Mă ţin de
acum până la moarte de Părintele!”; „Ai trimis vreun răspuns Părintelui?”.
158

Părintele era atunci, este şi azi, şi va fi şi mâine în centrul atenţiei noastre, a
celor ce l-am cunoscut şi dorim să-l cunoaştem. Nu se făcea atunci nici o nuntă, nici o
înmormântare, nu se construia nici o casă sau nu pleca nimeni la o şcoală superioară sau
la o meserie sau la armată, ori angajarea într-un servici sau renunţarea la el, ori să vândă
ceva, ori să cumpere ceva mai de valoare, fără ştirea sau consimţământul sau, mai bine
zis, blagoslovenia părintelui Nicodim. Și s-a observat acest lucru de cei ce au avut ochi
de văzut, că ceea ce se făcea cu blagoslovenia Părintelui, mergea tot înainte; iar ceea ce
se făcea pe cont propriu dădea înapoi şi nu era ceva de durată.

O discuţie purtată într-un compartiment de tren
Eram în drum spre Bucureşti şi-l însoţeam pe părintele Nicodim. În faţa
noastră stătea un om cu soţia lui. Omul ieşea din când în când pe coridor şi fuma. De la
bun început de când ne-am urcat în acceleratul care venea de la Bicaz şi am intrat în
compartiment, omul ne privea cu dispreţ, în schimb soţia lui i-а sărutat mâna părintelui
Nicodim cu multă evlavie. Era îmbrăcată cuviincios, cu broboadă pe cap şi de câte ori
soţul ei ieşea pe coridor să fumeze, de fiecare dată ea întreba pe părintele Nicodim câte
ceva. Când el intra înapoi ea tăcea. De la o vreme a îndrăznit şi el să întrebe pe Părintele,
zicând:
-

Domnule Părinte, dacă vă întreb ceva, vă rog să-mi spuneţi dacă vă

deranjez? la care Părintele i-а zis:
- Nu, nu mă deranjaţi. Vă rog spuneţi ce aveţi de spus.
Părintele a închis cartea din care citea şi stătea atent să vadă ce-i va spune
omul acela.
159

-

Dânsa e soţia mea şi anul acesta avem 25 de ani de când ne-am căsătorit.

E o femeie vrednică, harnică şi cinstită, dar de vreo doi ani de zile nu mai avem zi bună
în casa noastră. Nu ne mai înţelegem unul cu altul ca mai înainte. Douăzeci şi trei de ani
ne-am înţeles ca de minune, dar, cum v-am spus, de vreo doi ani nu ne mai înţelegem.
Înainte dacă îi spuneam hai în grădina publică să ne plimbăm, mergea. Dacă-i spuneam,
hai la restaurant, mergea, hai la film, mergea. Mergea unde voiam eu. Acum nu mai
merge. Şi chiar dacă ar merge nu-mi vine mie să merg cu ea pe stradă, sau să merg în
vizită la vreun prieten, la vreo cunoştinţă, deoarece ea nu mai este ca mai înainte,
îmbrăcată la modă. Nu-şi mai coafează părul, îmbracă haine închise la culoare, broboadă
pe cap după cum o vedeţi. Nici mama, care are 75 de ani, nu-i îmbrăcată aşa. Acum,
domnule Părinte, vă văd că sunteti mai în vârstă și vă rog tare mult să-i spuneţi, că aşa nu
se poate trăi în societatea de azi. Am uitat să spun că ea mereu se roagă, mereu citeşte
prin cărţi. Dar oare se poate trăi în lumea aceasta aşa cum face ea de vreo doi ani în
urmă?
Părintele îl întrebă:
- Aveţi copii?
-

Da, avem cinci copii, două fete şi trei băieţi.

-

Dar de când s-a întâmplat această schimbare cu soţia?

-

Domnule Părinte, acum vreo doi ani soţia a mers să cumpere ceva de la

piaţă şi venind înapoi a adus cu sine două maici. Eu am plecat la serviciu, iar ea a rămas
cu maicile de vorbă. Când am venit seara de la serviciu maicile plecaseră, dar i-au lăsat
vreo cinci cărţi care aveau ca autor pe părintele Nicodim Măndiţă. Şi de atunci, treptattreptat, a început să-şi schimbe portul. A pus broboadă pe cap, a dat jos cerceii, mărgelele
şi nu le mai poartă nici fetele. A fost de s-a mărturisit la mănăstirea Văratec. Cărţile le-am
citit şi eu ca să văd dacă nu cumva învaţă ceva rău. Însă cărţile sunt bune, mi-au plăcut şi
mie.

160

Acum aştepta să vadă ce o să mai spună părintele Nicodim, dar care l-a mai
întrebat:
-

La biserică merge?

-

Da, a răspuns el, la biserică merge cu toţi din casă. Mergeam şi eu înainte

de a veni acele maici al noi.
După care el nu a mai zis nimic. Părintele până aproape de Ploieşti a vorbit
cu ei şi le-a spus multe învăţături şi sfaturi încât, bietul om, s-a schimbat mult din starea
lui. Şi mai înainte de a coborî ei la Ploieşti, soţia a luat îndrăzneală şi i-а zis lui:
-

Uite bre, arătând cu degetul, Părintelui acestuia m-am mărturisit eu, la

mănăstirea Văratec de vreo trei-patru ori.
De data asta când au coborât din tren a sărutat şi el mâna părintelui Nicodim
și i-а mulțumit de câteva ori pentru învăţăturile şi sfaturile pe care le-a auzit de la el. Şi
aşa ne-am despărţit, iar femeii îi jucau ochii în lacrimi de bucurie că soţul ei, care acum
se lămurise pe deplin, a avut fericita ocazie să-l cunoască pe duhovnicul ei cel atât de
iscusit şi să-l asculte vorbind atâtea ore...

Puterea rugăciunii prin acatiste
Într-un sat, aproape de mănăstirea Văratec, era o familie de oameni care se
mărturiseau părintelui Nicodim și își ducea viața așa cum o învăţa el. Într-o zi, feciorul
lor cel mai mare a zis către tatăl său:
- Tată, vreau să mă duc la facultate la Iaşi! Matale ce zici, e bine sau nu?

161

-

Nu ştiu cât o fi de bine, dar eu zic să-i spui părintelui Nicodim, despre ce

vrei tu să faci, atunci când mergi la spovedanie. Dacă îţi va spune să te duci, du-te, iar de
nu, atunci să-ţi vezi de treabă.
Când a venit vremea să meargă la spovedanie, tânărul a zis:
-

Cuvioase Părinte, am şi eu o întrebare: aş vrea să mă înscriu la facultate la

Iaşi, îmi daţi blagoslovenie, sau nu sunteţi de părere?
-

Ba da, a răspuns Părintele, îţi dau blagoslovenie cu toată bunăvoinţa dar,

dacă vrei să reuşeşti, să citești 40 de Acatiste către Domnul nostru Iisus Hristos şi să mai
scrii cinci caiete din Vămile văzduhului, doar mai ai până la examen.
-

Mai am, cum să nu, a răspuns tânărul bucuros, şi voi face aşa cum m-aţi

învăţat. Îmi pare bine că mi-aţi spus că voi reuşi.
Într-adevăr, tânărul a reuşit printre primii şi în toţi anii de facultate a primit
bursă, iar când a terminat a obţinut medie mare şi a devenit profesor de desen şi a rămas
şi credincios lui Dumnezeu, având o mare evlavie către părintele Nicodim...

Judecăţile lui Dumnezeu sunt bune
Ne pregăteam să mergem la slujba de vecernie, într-o după amiază. Când să
ieşim pe uşă, o maică de la Agapia Veche a cerut blagoslovenie şi s-a arătat tare
îngrijorată. Văzând-o Părintele aşa, i-а zis:
-

Ce este maică? Ce s-a mai întâmplat?

-

Necazuri, Cuvioase Părinte, şi altceva nimic, a zis maica suspinând. A

venit un ordin de la Mitropolie, ca toate maicile mai tinere să se ducă înapoi în satele sau
oraşele de unde fac parte. Să se ducă la părinţii lor.
162

Aici e vorba de cele petrecute în 1959, când conducerea comunistă a scos din
mănăstiri pe călugării şi călugăriţele ce aveau vârsta sub 50 de ani. Atunci a fost mare
plângere prin mănăstiri... Părintele i-а zis:
-

De ce vă amărâţi aşa de mult, că doar nu locul sfinţeşte pe om, ci omul

sfinţeşte locul. Dacă o să vă duceţi prin satele şi oraşele de unde aparţineţi, asta poate aşa
este voia lui Dumnezeu. E atâta întuneric sufletesc prin satele şi oraşele noastre!
Atunci maica a întrerupt pe Părintele, zicând:
- Dar ce, ai voie să spui ceva?
Părintele i-а răspuns:
-

Doar n-o să vă pună lacăt la gură şi nici n-o să vă suiţi pe tribună să

vorbiţi. Nu vă aduceţi aminte de pustnicul acela care a zis către ucenicul său: „Fiule,
astăzi vom merge prin cetate să vestim oamenilor cuvântul lui Dumnezeu, învăţătura cea
Sfântă a Bisericii”. Ucenicul, auzind aceste cuvinte de la Părintele său, s-a bucurat, în
speranţa că v-a auzi multe cuvinte bune.
Plecând prin cetate, pustnicul cu ucenicul său, au mers pe străzi, prin piaţă,
prin centru şi prin cartierele cetăţii fără să vestească măcar un cuvânt cuiva. Seara târziu,
când au ajuns în pustie şi au intrat în chilie au zis rugăciunea de mulţumire, dând slavă lui
Dumnezeu care 1-a ajutat să vestească poporului învăţătura cea Sfântă. Atunci ucenicul
mirându-se de cele ce a auzit de la bătrânul, a zis: „Părinte! Cum de zici acestea, că doar
n-ai vorbit nimic prin cetate”. Bătrânul pustnic i-а răspuns: „Fiule, omul nu vorbeşte
numai cu cuvântul, ci şi cu fapta, şi cu mersul, şi cu privirea, şi cu tot ce face el. Mergând
noi prin cetate astăzi, oamenii ne-au văzut îmbrăcaţi cuviincios, purtând podoabă
bărbătească, vorbind unul cu altul liniştiţi, dând milostenie celor săraci şi neputincioşi,
apoi când am stat la masă în piaţă, am făcut rugăciune înainte de masă şi după masă cu
Sfânta Cruce dreaptă. La masă n-am râs, n-am vorbit deşertăciune şi nici alte
neorânduieli n-am făcut. Trecând pe lângă sfintele biserici am făcu Sfânta Cruce dreaptă.
Apoi am sărutat mâna preotului când ne-am întâlnit cu el. Toate acestea la un loc
163

formează răspândirea învăţăturilor Sfinte în poporul nostru creştinesc”. În felul şi în
sensul acesta a explicat Părintele din Pateric ucenicului său, că au predicat prin cetate,
fără să rostească nici un cuvânt. Căci este adevărat lucrul acesta, ne-o adeverează chiar
Mântuitorul nostru Iisus Hristos, Care arată că trăirea sau traducerea în fapte a cuvântului
Evangheliei are mai mare putere, decât vorbirea singură fără trăire, după cum se spune:
„Cel ce va face şi va învăţa, acela mare se va chema” (Matei 5, 19). Vedeţi că trăirea
cuvântului lui Dumnezeu ocupă primul loc; iar răspândirea prin cuvânt ocupă locul doi.
Aşa că nu e cu cale să ne supărăm, deoarece «al Domnului este pământul şi plinirea Lui»
(Psalmi 23, 1). Oriunde vom fi, să căutăm a trăi după învăţătura pe care o avem după
cuvântul din Apocalipsă, care zice: „Vin curând; ţine ce ai primit, ca nimeni să nu-ţi ia
cununa” (Apocalipsa 3, 11). De altă parte Sfântul Apostol Pavel zice că: „Celor
credincioşi, toate se lucrează spre bine” (Romani 8, 28). Când a venit poruncă de la
Cezarul, ca fiecare să meargă în cetatea sa de unde făceau parte şi să se scrie, Maica
Domnului s-a supus şi mergând din Nazaret la Betleem, după porunca Cezarului, s-a
împlinit vremea şi a născut pe Mântuitorul Iisus Hristos în Betleem, după cum fusese
proorocit pentru El. Dacă Maica Domnului nu se supunea acestei porunci împărăteşti,
avea să greşească. Aşa vă sfătuiesc şi eu, să fiţi liniştite, ştiind că tot ce sloboade
Dumnezeu este spre binele nostru, chiar dacă noi deocamdată nu pricepem. La spălarea
picioarelor din Sfânta şi Marea Joi, Domnul nostru Iisus Hristos i-а zis Apostolului Petru:
„Cele ce fac eu cu tine acum, tu nu pricepi, mai târziu vei vedea” (Ioan 13, 7). Aşa şi noi.
Nu putem pricepe acuma tot ceea ce lucrează Dumnezeu cu noi. Dar să avem bună
nădejde că, tot ceea ce face El cu noi, are să fie bine.
Auzind aceste cuvinte, acelei maici i s-a schimbat înfăţişarea feței și,
mulţumind din inimă Părintelui, a luat blagoslovenie şi a plect cu voie bună la mănăstire.
Noi am pierdut slujba Vecerniei în seara aceea.

164

Bunăcuviinţă faţă de preot
Când părintele Nicodim ne sfătuia, a venit un om cu soţia lui să se
mărturisească. După ce s-a mărturisit, a zis către Părintele:
-

La noi în sat a venit un preot tânăr în locul celui ce a murit anul trecut. Şi

văzându-mă că port barbă şi sunt cel mai bătrân din sat, ba sunt şi epitropul bisericii, m-a
întrebat dacă am ceva de spus. Atunci eu l-am sfătuit ca să ne pomenească la ieşirea cu
Sfintele Daruri şi să iasă cu ele până în Pridvorul bisericii după cum am mai văzut și la
alte biserici. Și de atunci iese cu Sfintele Daruri până şi în pridvorul bisericii de rămân
oamenii şi femeile tare mulţumiţi, iar pentru pomenit viii şi morţii la ieşirea cu Sfintele
Daruri a întocmit cântăreţul bisericii un tabel şi care au dat bani au fost notaţi pe acest
tabel după care la fiecare slujbă ne pomeneşte.
Auzind acestea, părintele Nicodim i-а zis cam îndurerat:
-

Apoi, dacă-i aşa, ai făcut deodată trei păcate. Mai întâi mireanul nu are

voie de a învăţa pe preotul bisericii. În al doilea rând, preotul după ce dă binecuvântarea
de Sfânta Liturghie, nu mai are voie să iasă decât numai în naosul bisericii iar, de a
pomeni la ieşirea cu Sfintele Daruri pe enoriaşii din parohie, este o abatere gravă,
deoarece mireanului care aduce pomelnicul cu viii şi repauzaţii şi-l dă preotului
liturghisitor, nu-i este îngăduit a-i spune preotului unde să-l pomenească, deoarece, ori
unde l-ar pomeni, are aceeaşi valoare; ori la Sfânta Proscomidie, ori la Sfânta Masă, ori la
ieşirea cu Sfintele Daruri. Este pomenit în tot timpul Sfintei Liturghii. Aici, pe lângă
evlavia ce o are mireanul de a fi pomenit, mai intervine şi îndrăzneala, sau mai bine zis
obrăznicia de a învăţa pe preot unde să-l pomenească, ca şi cum el n-ar şti ce are de făcut.
Şi aşa, fără să-şi dea seama, omul se încarcă de păcate, dacă încearcă să facă ceva ce nu-i
aparţine lui. Este o carte ce poartă titlul „Să stăm bine, să stăm cu frică”, unde se arată
165

clar că nu este bine a se pomeni la ieşirea cu Sfintele Daruri, decât Episcopul locului,
conducătorii ţării, ctitorii bisericii, eroii ţării şi se încheie cu cuvintele: „Şi pe voi pe
toţi...”, iar de a se pomeni şi enoriaşii parohiei, acest obicei a apărut în zilele noastre. De
aceea pe cât de bine fac creştinii noştri că dau pomelnice preotului în timpul slujbei, pe
atât de rău fac având şi pretenţia să fie pomeniţi unde vor ei, fără să-şi dea bine seama ce
vor.
Omul, auzind aceste sfaturi de la părintele Nicodim, şi-a cerut iertare cu
multă părere de rău şi a plecat cu soţia sa acasă.

Cei ce s-au opus învăţăturii, au avut de suferit!
Pe vremea când era preot în satul Schitu-Frumoasa, părintele Nicodim a mers
într-o comună vecină într-o zi de duminică la un cerc pastoral, aşa cum se obişnuia pe
vremea aceea.
După masă s-au adunat cu toţii la şcoala din sat. Preoţii, care erau de faţă, au
rugat pe părintele Nicodim să spună cuvânt de învăţătură. Când s-a făcut o mică pauză, o
femeie cam îndrăzneaţă sau mai bine zis cuprinsă de un duh străin, a zis către părintele
Nicodim, cam ironic:
- Părinte, ceea ce ne înveţi sfinţia ta, noi nu putem face!
Atunci Părintele, privindu-o compătimitor şi dându-şi bine seama că însuşi
duhul cel rău vorbeşte prin ea, i-а zis:
-

Dacă zici aşa, apoi nici că ai să mai poţi face ceva!

Femeia când a auzit aceste cuvinte s-a schimbat la faţă şi a cuprins-o teama,
pentru că era tânără, de vreo 35 de ani şi cu şase copii. A doua zi prin sat a străbătut ca
166

fulgerul vestea, că femeia aceea nu s-a mai putut ridica din patul ei. O parte din oameni,
ziceau:
-

De când i-а zis părintele Nicodim cuvintele acelea, ne-am dat seama că de

ea nu va fi bine.
Deşi soţul ei a cheltuit o groază de bani pe la mulţi doctori din toată ţara,
starea ei de boală a rămas aceeaşi. Şi aproape 40 de ani, până la moartea ei, a petrecut în
acea paralizie, fără nici un folos, deoarece ea a rămas tot în acea stare de necredinţă pe
care o avea mai înainte de a se îmbolnăvi.
Tot în acel sat două cumnate tinere care petreceau la o nuntă cu muzicanţi,
jucând şi lovind cu piciorul în duşumea, zice una către alta:
„Să nu ne lăsăm deloc
Şi să jucăm cu mult foc
În ciuda lui popa Nicodim
Care vrea de la joc să ne oprească...”
Nu a trecut decât câteva zile şi acele cumnate au căzut într-o paralizie ceva
mai uşoară, de se puteau purta de ici colo în cârje. N-au mai putut nici lucra, dar nici juca,
până la moartea lor. Cine a fost atunci la acea nuntă şi le-a auzit pe ele vorbind împotriva
părintelui Nicodim a avut o explicaţie de ce au ajuns în acea suferinţă. Dar nici ele nu sau folosit deloc pentru că au petrecut tot în necredinţă până la moartea lor.
Au trecut mai bine de patruzeci de ani şi un tânăr tot din acel sat s-a
mărturisit părintelui Nicodim. A primit canon, dar continua viaţa de mai înainte, mergând
la petreceri neîngăduite. Când am început să-i spun ceva în legătură cu aceste lucruri, el
mi-a răspuns:
-

E greu de tot canonul ce mi l-a dat părintele Nicodim.

Când a auzit Părintele, a zis:

167

-

Să-i spui aşa, că de nu va face canonul pe care l-a primit la Scaunul

Sfintei Spovedanii, o să-i rânduiască Bunul Dumnezeu un canon tot în această viaţă, ceva
mai greu. Şi dacă nici atunci nu se va hotărî să-şi ducă viaţa după voia lui Dumnezeu,
desigur va urma pedeapsa cea veşnică.
Auzind el aceste cuvinte zise de părintele Nicodim, s-a îngrozit pe moment,
dar nici de data aceasta nu a încercat să-şi schimbe viaţa câtuşi de puţin. Şi-a căsătorit
copiii făcând fiecăruia din ei nuntă cu muzicanţi. După o vreme însă o fată a lui s-a
îmbolnăvit grav încât a fost scoasă din câmpul muncii şi pensionată. Totuşi, nu şi-a
schimbat drumul ce ducea în mod precis la prăpastie, ci se arătă cu mult curaj.
A urmat apoi ca şi soţia lui să bea din acel pahar al suferinţei, din care a băut
fiică-sa, dar el ţinea tot capul sus, urmând mai departe şoaptele vrăjmaşului diavol.
Canonul prezis de părintele Nicodim că-l va primi din partea lui Dumnezeu în această
viaţă, sosise de mult în casa lui, dar el se arăta nepăsător faţă de această situaţie jalnică,
urmând tot pe drumul bătătorit de el din tinereţe.
În ultimă instanţă am fost la el împreună cu cineva dintre credincioşi şi
discutând despre situaţia în care se prezenta familia lui, ne-a promis cu multă siguranţă,
că pe viitor va părăsi cu desăvârşire calea lui satan.
Şi iată aşa s-a petrecut cu omul care n-a voit de bunăvoie să urmeze calea
vieţii şi să părăsească pe cea a morţii, ca să fie oarecum silit de împrejurări a sluji pe
viitor lui Dumnezeu după cuvântul Evanghelie care zice: „Ieşiţi la drumuri şi la garduri şi
siliţi-i să intre ca să mi se umple casa” (Luca 14, 23).
Această întâmplare de mai sus, lasă a se înţelege că omul poate face ceva
pentru a ajuta pe alţii la mântuire, indiferent în ce stare se află, căsătorit sau necăsătorit,
numai dacă are bunăvoinţă şi e sprijinit de Darul lui Dumnezeu...
Omul este în primejdie să greşească mult, atunci când nu cunoaşte clar
învățătura Bisericii Ortodoxe. Ba având curajul să înveţe şi pe alţii.

168

Îndrăzneală păcătoasă
Undeva într-un sat a venit ca paroh un preot tinerel. În prima duminică, când
a slujit Sfânta Liturghie, a dat cu ochii de doi bărbaţi care la înfăţişare păreau a fi oamenii
cei mai de bază ai bisericii, dar care, în realitate, nu cunoşteau prea mult. Văzând ei că
tânărul preot le-a dat o atenţie mai deosebită, s-au sfătuit între ei să încerce să facă unele
modificări. Şi au sfătuit pe preot ca atunci când iese cu Sfintele Daruri prin naosul
Bisericii să meargă cu ele şi prin pronaos până la uşă, ca să atingă cu Sfântul Potir şi pe
femeile care se aflau acolo. Văzând că tânărul preot le-a făcut voia lor, mulţumiţi
oarecum de această ispravă, au mers la părintele Nicodim ca să-i aducă la cunoştinţă.
După ce i-а ascultat,le-a zis:
-

N-ați făcut bine de loc ceea ce ați făcut, deoarece mireanului nu-i este

îngăduit să înveţe pe preotul lui Dumnezeu. Aşa că vă dau de canon să faceţi câte o mie
de metanii fiecare după cum spune Pravila Bisericii. Numai dacă te întreabă ceva preotul
poţi să-i spui, însă cu mare smerenie. În al doilea rând l-aţi învăţat ceva greşit căci cu
sfintele Daruri nu trebuie să se ducă preotul şi prin pronaos, ci numai prin naos, deoarece
obiceiul de a ieşi cu Sfintele Daruri a rămas de atunci când între Sfânta Masă şi Sfânta
Proscomidie era un perete şi nu se putea trece cu ele de la Sfânta Proscomidie la Sfânta
Masă din cauza acestui perete şi trebuia să vină cu ele prin mijlocul Bisericii pentru a le
duce la Sfânta Masă. Acest obicei a rămas mai departe pentru mângâirea credincioşilor.
N-aţi observat acest lucru, că preotul după ce a dat binecuvântarea pentru începerea
Sfintei Liturghii, nu mai are voie să tămâieze decât numai până în naosul Bisericii, iar nu
şi prin pronaos cum de obicei se face în timpul utreniei şi la alte slujbe. Nu-i bine să vă
apucaţi de lucruri care nu vă aparţin. Ce credeţi că dacă aţi încerca să mai spuneţi
preotului că aţi greşit, poate el să mai facă altfel, deoarece a obişnuit pe oameni aşa.
169

Şi într-adevăr, până azi în acel sat a rămas obiceiul ca preotul să ducă Sfintele
Daruri până la uşa bisericii, deşi preotul care a fost înaintea lui, nu făcea aşa.

Dumnezeu l-a întors la dreapta credinţă
Un grup de oameni mergeau să se mărturisească părintelui Nicodim care era
atunci la mănăstirea Văratec. Un consătean, care ţinea calendarul pe stil vechi, i-a văzut
şi i-а întrebat:
- Da, unde mergeţi, oameni buni?
-

Unde să mergem? La un părinte duhovnic, să ne mărturisim de păcate, au

răspuns oamenii, dar e un preot iscusit şi tare minunat.
-

Cât de iscusit ziceţi dumneavoastră că este, dar dacă aş vorbi cu el, lasă că

l-aş lămuri eu, adăugă stilistul.
Oamenii nu au mai zis nimic şi au plecat mai departe, iar stilistul a rămas
gânditor...
După vreo câteva zile oamenii s-au reîntoars de la mănăstire şi, văzându-i,
stilistul le-a arătat dorinţa că ar vrea să meargă şi el la acel părinte, cu gândul că-l va
putea combate. Când a mai trecut un alt grup de bărbaţi şi femei care mergeau la părintele
Nicodim, s-a ataşat şi el de ei. Era pe vremea postului Adormirii Maicii Domnului când
stiliştii n-au post.
Ajungând la Părintele, stilistul n-a vrut să intre în cameră cu ceilalţi, ci a
rămas afară.
Într-un târziu, Părintele, uitându-se pe fereastră, a văzut pe acest om afară. El
a întrebat pe ceilalţi de ce stă el afară. Ei i-au spus atunci situaţia lui. Totuşi, Părintele a
170

trimis pe cineva să-l cheme înăuntru. După ce a venit s-a aşezat şi el pe un scaun, fără să
ia blagoslovenie de la Părintele, după cum au făcut ceilalţi.
După un timp tot ascultând el cuvânt de învăţătură, s-a sculat de pe scaun în
picioare şi cu lacrimi în ochi şi cu suspine din inimă, a zis către el:
-

Iertaţi-mă, Cuvioase Părinte, că astfel de cuvinte care au mers la inimă, nu

am auzit niciodată în viaţa mea. Vreau şi eu să ascult până la moarte de Sfinţia voastră,
îmi dau seama că până acum am petrecut în întuneric.
Şi iată cum, omul care a venit cu scopul de a combate pe Părintele, a rămas
uimit de cuvintele pe care le-a auzit şi s-a hotărât, ca pe viitor, să urmeze învăţătura
dreaptă a Bisericii lui Dumnezeu.

Primeam cuvântul ca din gura lui Dumnezeu
Noi, cei care l-am cunoscut pe părintele Nicodim Măndiţă, avem o
convingere deplină că el ne-a iubit mult, foarte mult, pe fiecare dintre noi, fără părtinire şi
avem dovezi destul de multe care scot aceasta în relief. El ne-a iubit nu numai cu
cuvântul, ci şi cu fapta şi cu adevărul. El ne-a iubit cu o iubire mai mare decât a unei
mame devotată pentru copilul ei. Ne-a iubit cu o iubire Dumnezeiască, după exemplul
iubirii lui Iisus Hristos, pecetluind această iubire prin suferinţă şi jertfă. Şi ce să vă spun
mai mult, căci sunt sărac şi nu găsesc cuvinte suficiente şi potrivite ca să spun, despre
această iubire, pe care am văzut-o şi am simţit-o că a avut-o Părintele faţă de noi toți și de
tot sufletul dornic a se mântui.

171

Cât a vieţuit el pe acest pământ s-a rugat pentru noi şi a căutat pe toate căile,
posibile şi imposibile, de a ne ajuta şi de a căuta toate mijloacele pentru a ne scoate la
lumină, a ne pune în lumină, ca să trăim, să fim şi să rămânem în lumină.
Cât a trăit el pe acest pământ, când se ivea ceva, vreun necaz sau altceva,
alergam la dânsul sau la nevoie trimiteam pe cineva din rude sau cunoscuţi să-i spună
cum se prezintă situaţia cu noi şi să ne aducă şi răspunsul ce trebuie să facem şi cam ce sar putea întâmpla.
Şi orice ne spunea părintele Nicodim, primeam ca din gura lui Dumnezeu.
„Cel ce va deosebi cele de cinste de cele de necinste, va fi ca gura Mea...” - zice Domnul
prin proorocul Ieremia (Ieremia 15, 19). Şi nimeni din cei ce l-au ascultat pe el, nu pot să
spună că le pare rău, sau că nu au reuşit cu bine pentru că au ascultat de el.
Au fost desigur şi cazuri, pe ici, pe colo, când unii din ucenicii părintelui
Nicodim, mai mici la suflet şi la ascultarea sfatului său, să mai ştirbească sau să mai
adauge ceva la ceea ce a spus el, şi atunci desigur că lucrurile au ieşit cum nu trebuia. Nu
mai pot uita niciodată că, de câte ori am fost mai ameninţat şi mai în nesiguranţă, iar
Părintele s-a rugat pentru noi, de atâtea ori am ieşit cu bine, încât s-au depăşit cu mult
aşteptările noastre.
Aşa că, acum, la încheierea acestui capitol, ar fi de dorit să punem şi noi, fără
nici o sfială, întrebarea: oare am răspus cu o iubire tot atât de mare şi arzătoare ca şi
iubirea ce ne-a arătat-o nouă părintele Nicodim?
La drept vorbind, eu nu pot să zic ceva despre alţii ci numai despre mine. Da.
Eu l-am iubit, căci adeseori îmi era aşa de dor să-l văd, mai mult decât de mama mea. Şi
când ascultam cuvântul de învăţătură pentru mântuirea sufletului ce ieşea din gura lui, nu
mă mai săturam.
Dar pentru faptul că de multe ori l-am supărat cu neascultarea, cu păcatele şi
îndărătnicia mea, mă ruşinez când scriu aceste rânduri, cum că eu cu adevărat l-am iubit

172

pe el, tot aşa cum m-a iubit şi el pe mine. Capitolul rămâne deschis pentru ceilalţi, care lau iubit fără să-l jignească cu ceva.

Credinciosul nu trebuie să ajungă la tribunal
Părintele Nicodim se întrista când afla că vreun om credincios a căzut în
păcat de moarte; sau când auzea că cineva se duşmăneşte cu altul. Iar când i-am povestit
că un om credincios a ajuns la atâta neînţelegere cu un vecin al său, încât s-a hotărât să-l
dea în judecată la tribunal, Părintele m-a întrebat cam ce pagubă i-а făcut vecinul. De
vreo 700-800 de lei, am răspuns eu. Atunci el a scos o mie de lei şi mi-a spus să o dau
vecinului, zicându-i:
-

A spus părintele Nicodim, care e şi duhovnicul dumitale, să primeşti

aceşti bani pentru paguba ce ţi-a făcut-o vecinul, deoarece omului credincios nu-i este
îngăduit să urce treptele tribunalului, ci mai bine să rabde paguba (1 Corinteni 6, 1-8;
Matei 5, 39; Romani 12, 19).
Omul a primit banii de la Părintele cu bucurie, însă de dat în judecată tot l-a
dat, căci era un om răzbunător. Aşa se ostenea Părintele a face pace şi cu fapta şi cu
cuvântul.
Dacă la spovedanie afla că acel creştin trăieşte în duşmănie cu cineva, nu-i
dădea dezlegare de păcatele spovedite până ce nu se împăca cu cel învrăjbit, iar de cumva
afla mai înainte, nu-l primea să se spovedească până nu se împăca cu el. Foarte multe
pagini a scris, şi a dat şi multe explicaţii verbale, arătând greutatea acestui uriaş păcat al
urii şi al duşmăniei. Cu durere în inimă trebuie să recunoaştem că foarte mulţi creştini,

173

chiar şi dintre cei mai credincioşi fii şi fiice ale Bisericii lui Dumnezeu, ba şi dintre cei ce
se socotesc a fi povăţuitori celor din întuneric, sunt robiţi de acest păcat.
În raport cu această stare de lucruri, Bunul Dumnezeu, Care pe toate le-a
făcut şi le face bune foarte, a iconomisit cu înţelepciunea Lui cea negrăită şi a trimis în
vremea noastră, în persoana părintelui Nicodim, un apostol al zilelor noastre, care să ne
arate şi cu fapta şi cu cuvântul, în mod precis şi desluşit, calea care duce la viaţă, la
împărăţia lui Dumnezeu.
Nu ar trebui să ne ocupăm de nimic altceva, decât numai de a mulţumi, lăuda
şi slavoslovi pe Dumnezeu, care nu ne-a lăsat în întunericul necunoştinţei, nici să murim
în păcatele noastre.
Încă nu ne putem da bine seama în ce măsură şi cum ar trebui să mulţumim
lui Dumnezeu pentru mila cea mare cu care am fost miluiţi de El, prin venirea pe lume, în
țara noastră și în zilele noastre a părintelui Nicodim. Nici muncile gheenei nu ar fi deajuns pentru noi, dacă am rămâne nerecunoscători faţă de mila cea mare a lui Dumnezeu
ce a arătat-o către noi, prin atâtea şi atâtea învăţături pe care le-am primit prin trimisul
Lui, prin străjerul Lui care a sunat aşa de clar şi tare: „să ne pregătim pentru veşnicie”.

Părintele Nicodim Măndiță, mare predicator
Un om bătrân, care în tinereţile lui a deţinut o funcţie mare în societatea de
atunci, mi-a povestit următoarea întâmplare:
-

Într-o duminică, după Sfintele Paşti, părintele Nicodim a slujit Sfânta

Liturghie în oraşul nostru, în sobor mare de preoţi. După masă, Părintele a plecat la gară
înconjurat de o mulţime de oameni, printre care mă aflam şi eu cu toată familia mea.
174

Înainte de venirea trenul, Părintele a socotit că ar fi bine să vorbească ceva acelor suflete
aşa de însetate după apa cea vie. Când a început să vorbească, s-au adunat şi ceilalţi
pasageri de pe peronul gării şi ascultau... Nişte suflete negre au pus la cale arestarea lui.
Venind un ofiţer de la legiunea de jandarmi și dând cu ochii de mine, m-a întrebat:
-

Ce este, ce s-a întâmplat?

Părintele Nicodim şi-a dat seama despre ce este vorba şi a întrerupt cuvântul.
Atunci eu, în auzul tuturor, am zis cu voce tare, ca să mă poată auzi toată mulţimea aceea
de oameni:
-

Domnule comandant, părintele Nicodim Măndiţă este un mare predicator

al zilelor noastre. Sfinţia sa este totdeauna un apărător înfocat al ortodoxiei, îndrumător al
celor rătăciţi, iar păcătoşilor mare folositor. Este un al doilea Sfânt Ioan Gură de Aur şi ca
o trâmbiţă a lui Dumnezeu răsună în urechile surzilor. Mă simt fericit în sufletul meu că-i
pot face în faţa dumneavoastră această recomandare.
Acel ofiţer care era însuşi comandantul legiunii de jandarmi, auzind de la
mine aceste cuvinte, a mers şi a dat mâna cu părintele Nicodim, cerându-şi scuze că l-a
întrerupt de la predică. Părintele Nicodim l-a binecuvântat şi a continuat mai departe
cuvântul până a sosit trenul. Acea întâmplare n-o pot uita până la moarte.

Preotul comparat cu profesorul şi cu judecătorul
Între ani 1944-1945, cu ocazia retragerii din faţa armatelor ruseşti, părintele
Nicodim a slujit câteva luni în parohia Schitu-Frumoasa, județul Bacău. Preotul paroh l-a
rugat atunci când slujea împreună Sfânta Liturghie, ca la predică să arate cât e de păcat,
ca partea femeiască să stea la strană de-a valma cu cântăreţii Bisericii şi că locul lor e
175

rezervat în pronaos. Ce se întâmplase? Câteva femei mai de elită, cu mai multe pretenţii,
şi-au găsit locul cel mai potrivit lângă strana cântăreţilor, înaintea oamenilor mai bătrâni.
Preotul paroh a încercat de vreo câteva ori să le spună, dar ele n-au vrut să înţeleagă.
Tocmai acesta a fost motivul de a rugat pe părintele Nicodim, în speranţa că el va reuşi să
facă acest lucru. Printre acele femei mai cu mofturi de cucoane, se nimerise să fie şi fata
cântăreţului de la strană care era pe post de învăţătoare la şcoală. În predică, părintele
Nicodim, aşa uşurel şi cu multă fineţe, a atins punctul despre care i-a spus preotul paroh.
Şi chiar după primele cuvinte, femeile cele cu pretenţii au înţeles lecţia şi una câte una sau tot retras în spatele bărbaţilor, unde era locul rezervat pentru ele. Însă numai fata
cântăreţului n-a vrut să părăsească locul. De la o vreme, Părintele obosind cu explicaţiile,
face câţiva paşi din uşa Sfântului Altar şi, apropiindu-se de ea, o ia de haină şi îi zice:
-

Şi dumneata poţi să faci ceea ce au făcut celelalte.

Văzând aceasta, ea a ieşit ca glonţul din biserică şi s-a tot dus bodogănind şi
ameninţând pe părintele Nicodim!...
Ca să se poată răzbuna, l-a dat pe Părintele în judecată la tribunalul din Iaşi.
La proces ea s-a prezentat, curioasă şi nerăbdătoare, să vadă cât de aspru va fi pedepsit
Părintele. Căci ea din vreme aranjase nişte treburi cu vreo doi avocaţi din cei mai de
seamă. Părintele nu s-a prezentat, ci şi-a trimis un delegat, care nu a dat nici un ban
nimănui. Ce credeţi că s-a întâmplat? După judecarea procesului a urmat sentinţa pe care
judecătorul a rostit-o zicând:
-

Preotul Nicodim Măndiţă este achitat, iar cheltuielile de judecată le va

suporta reclamanta, deoarece preotul în biserică este la fel ca profesorul la catedră şi ca
judecătorul la tribunal. Cui nu-i place ceea ce face preotul în biserică, n-are ce căuta
acolo.
Și asa s-a terminat procesul.

176

Gustul paharului neascultării!
Aş dori ca întâmplarea ce urmează, care s-a petrecut cu un tânăr credincios,
să o pot zugrăvi în culori cât mai vii, pentru a servi ca lecţie pentru alţi tineri credincioşi,
ba chiar pentru cei mai bătrâni. În părţile noastre s-a ridicat aşa ca din apă, dintr-o familie
de oameni temători de Dumnezeu, un tânăr dornic de a se angaja cu trup şi suflet în slujba
lui Dumnezeu. Şi ca o probă vie şi grăitoare că în inima lui s-a aprins o văpaie din focul
cel ceresc, a avut curajul să mărturisească pe faţă, atunci când a fost tras la răspundere de
puternicii zilei (adică securitatea comunistă), că el a aflat pe Mântuitorul şi că vrea ca în
viitor să-i slujească Lui din toată inima sa, încât cei ce l-au auzit au rămas uimiţi de atâta
curaj şi pe moment i-au dat dreptate...
Prima lui grijă a fost ca să facă părintelui Nicodim o mărturisire adevărată
după Pravila Bisericii care să poarte în sine pecetea Dumnezeiescului Botez. După ce a
primit canonul în scaunul spovedaniei, s-a ostenit să-l facă pe cât s-a putut mai repede...
Văzând părintele Nicodim râvna cea bună de care era stăpânită inima lui, i-а
dat blagoslovenie să stea la un loc cu ucenicii pe care îi avea la Bucureşti, măcar aşa
provizoriu, de probă... Şi aşa după cum o plantă bine îngrijită se dezvoltă de la o zi la alta
uimitor, tot aşa acest tânăr creştea şi se dezvolta minunat în viaţă duhovnicească... Dar
satana, începătorul răutăţii, nu vedea cu ochi buni cum sporea acest tânăr şi a încercat pe
toate căile să-i bareze calea, să-i împiedice paşii şi să-i strice lucrarea cea bună pe care a
început-o... Şi puţin a fost ca ucigaşul de oameni să nu-i vâneze sufletul lui... şi am zis şi
zic aşa, că puţin a fost ca acest tânăr să nu fie prins de mrejele lui satan cele multe şi de
multe feluri, pentru faptul că s-a încâlcit în nişte lucruri aşa de mult, încât eu nu mai
aveam nici o speranţă că pe viitor se vor mai putea reface lucrurile spre bine... Căci în
timpul ce stătea el la Bucureşti, după cum am menţionat mai sus şi le era tuturor supus şi
177

ascultător, mai lucra în timpul liber nişte versuri religioase de o rară frumuseţe. Dar
despre acest lucru nu s-a cerut binecuvântare de la părintele Nicodim, nici de către acest
tânăr care le lucra şi nici de cel mai bătrân din grup care ştia şi care îl încuraja.
Fără să bănuiesc ceva, cum că aceste versuri sunt rodul neascultării faţă de
părintele Nicodim, am luat o parte din aceste versuri cu învoirea celui mai bătrân din grup
şi le-am dus părintelui Nicodim, ca să-mi pot da seama ce urmări va avea acest lucru.
După ce Părintele le-a verificat, rând cu rând, mi-a arătă în câteva locuri nişte greşeli
mari, zicându-mi:
-

Cine l-a pus pe el să lucreze aşa ceva, deoarece ca tânăr nu poate să

cunoască în întregime învăţătura Bisericii lui Dumnezeu şi e în primejdie de a da o
învăţătură greşită care îl poate vătăma şi pe sine şi pe alţii.
Aceste cuvinte le-a zis părintele Nicodim către mine ca o mustrare şi abia
atunci mi-am putut da seama că lucrurile nu sunt în regulă. Şi, deşi am făcut cunoscut
celor din grup despre cum se prezintă situaţia, s-a constatat mai târziu că ei nu au luat
măsuri pentru recunoaşterea greşelii şi a neascultării ce o făcuse faţă de părintele
Nicodim - duhovnicul lor, ca să poată reveni lucrurile la normal, deşi părintele Nicodim
aştepta acest lucru.
Întâmplarea face, sau mai bine zis, că Dumnezeu a slobozit tot pentru binele
nostru ca o vreme de vreo trei ani şi jumătate să fim duşi la închisoare o parte din noi, în
care timp lucrurile şi unele persoane şi-au mai schimbat înfăţişarea lor, iar tânărul de care
ne-a fost vorba mai sus a rămas suspendat şi fără nici un punct de sprijin.
Aici e vorba de vremea când am fost la închisoare. Revenind de la închisoare,
a fost nevoie ca să dau mai întâi pe la părintele Nicodim. Între altele Părintele mi-a făcut
cunoscut despre acest tânăr şi despre căderea lui în păcatul neascultării şi mi-a poruncit
ca să-i fac cunoscut că pe viitor nu mai are ce căuta la dânsul, ci să-şi caute alt duhovnic.
Aceste cuvinte le-a repetat părintele Nicodim de două ori către mine.

178

Când am ajuns acasă, am găsit pe acest tânăr de parcă mă aştepta anume.
Făcându-i cunoscute acele cuvinte zise de părintele Nicodim pentru el, n-a făcut altceva
decât a plâns şi iar a plâns, fără să-şi poată da seama ce ar putea face în cazul acesta
pentru stabilirea şi refacerea lui sufletească. Mai zăbovind la noi câteva zile, i-am făcut o
propunere în felul următor:
-

Uite ce m-am gândit că ar fi bine să încercăm. Ca să te mai duci, frăţia ta,

înaintea părintelui Nicodim, acest lucru este cu neputinţă şi fără să obţii vreun rezultat
mulţumitor. Ba dimpotrivă, îl superi şi mai mult. Pentru că am constatat că părintele
Nicodim nu e aşa de supărat că ai săvârşit acest păcat al neascultării, pe cât e de supărat
că nu-ţi recunoşti păcatul în întregime şi nici nu-ţi ceri iertare după cuviinţă. Aşa că
rămâne, după părerea mea să te osteneşti a scrie părintelui Nicodim o scrisoare de câteva
pagini în care să arăţi cu sinceritate şi smerenie că îţi recunoşti păcatul neascultării în
întregime şi eşti gata a face orice fel de canon, numai să fii reprimit ca cel din urmă, să fii
şi să rămâi în ascultare de Sfinţia sa până la moarte. Faptul că ai întârziat atâţia ani de zile
de a recunoaşte păcatul săvârşit a fost încrederea pe care ai avut-o că, dacă cel mai bătrân
are cunoştinţă de cele ce lucrezi, ai socotit ca ceva de prisos de a mai aduce şi frăţia ta la
cunoştinţă părintelui Nicodim. Această scrisoare o dai soţiei mele să o ducă părintelui
Nicodim şi tot ea îţi va aduce şi răspunsul scrisorii.
Răspunsul pe care l-a adus soţia mea de la părintele Nicodim a fost acesta: ca
tânărul care se afla deja la noi, să plece cât mai repede la Bucureşti şi să stea cu cei din
grupul pe care îl avea acolo părintele Nicodim. Să se angajeze la un serviciu şi în felul
acesta se socotea desigur iarăşi reprimit în ascultarea Părintelui. Pe viitor acestă
întâmplare i-а servit lui nu numai ca o lecţie, ci a fost şi a rămas pentru el ca o temelie de
bază a mântuirii sale. I-а străpuns inima în aşa măsură, încât şi după douăzeci de ani de
atunci îşi amintea despre acea întâmplare suspinând şi lăcrimând. El n-a putut suporta
uşor despărţirea pentru câţiva ani de părintele Nicodim, duhovnicul lui, pe care îl iubea
mai mult decât pe părinţii lui, care l-au născut, crescut şi îngrijit...
179

Eu mă ostenesc în zadar şi nu reuşesc nici pe departe să scriu, în aceste
rânduri, starea de umilinţă şi de zdrobire a inimii lui pe care a avut-o în cei vreo patru ani
de zile, ştiindu-se pe sine înstrăinat faţă de cel pe care îl iubea şi se făgăduise să asculte
de el până la moarte. După ce însă părintele Nicodim l-a reprimit şi i-а dat o ascultare de
făcut, apoi fiecare îşi poate da seama, cum căuta el să îndeplinească acestă ascultare fără
a ştirbi din ea cât de puţin.
Aşa iconomiseşte Dumnezeu mântuirea fiecăruia din noi. Pentru unul într-un
fel, pentru altul în alt fel, după cum se spune şi la rugăciunea ultimă de la Ceasul al 3-lea
când se zice: „Stăpâne Dumnezeule, Părinte Atotputernice, Doamne, Fiule Unule-Născut,
Iisuse Hristoase şi Duhule Sfinte, o Dumnezeire, o Putere, miluieşte-mă pe mine
păcătosul şi cu judecăţile care ştii mântuieşte-mă pe mine nevrednicul robul Tău, că bine
eşti cuvântat în vecii vecilor, Amin”.

Preotul este răspunzător de păstorirea sufletelor
Mergând odată la părinţii mei pe când erau în acestă viaţă, m-am întâlnit cu
preotul paroh. După ce i-am sărutat mâna, mi-a zis:
-

Numai Dumnezeu te-a scos în calea mea, deoarece te ştiu că eşti unul

dintre ucenicii apropiaţi ai părintelui Nicodim. Vreau să trimit un răspuns şi nu am prin
cine. Să-i spui Părintelui că îl rog tare mult să-mi recomande un preot călugăr mai bătrân
şi dacă se poate să fie chiar din ucenicii lui, pentru a sta în parohia mea câţiva ani să facă
în locul meu serviciul preoţiei de care au nevoie parohienii mei. Îi aduc eu aprobare de la
Episcopie. Îi asigur cazare şi tot ce are nevoie. Căci doar şi dumneata ştii că eu sunt tare
ocupat cu treburile cele gospodăreşti ale parohienilor mei. Dacă eu nu m-aş îngriji de ei,
180

ar însemna să moară de foame. Aşa că, te rog tare mult, să nu uiţi să-i spui Părintelui sămi scrie câteva rânduri.
I-am sărutat mâna şi ne-am despărţit unul de altul, însă preotul a mai repetat
de vreo două ori:
-

Vezi, să nu uiţi ce te-am rugat.

Când am dat ochii cu părintele Nicodim i-am spus cele ce m-a rugat preotul
paroh din satul meu natal, la care el a dat acest răspuns, oarecum îndurerat în sufletul lui,
că unii preoţi din zilele noastre părăsesc Sfântul Altar şi se ocupă de nişte treburi care nu
le aparţin lor.
-

Vai de noi preoţii, dacă ne mai ocupăm şi de altceva înafară de misiunea

noastră pe care o avem. Căci atunci nu ştiu ce răspuns vom da la înfricoşata Judecată,
pentru acele suflete care s-au pierdut din cauză că noi nu ne îngrijim de ele aşa cum
trebuie. Unui preot conştient şi iubitor de a sluji lui Dumnezeu cu trup şi suflet, nu-i
ajunge timpul de a studia tezaurul de învăţătură al Bisericii noastre Ortodoxe, de a se
pregăti cât mai bine atunci când e nevoie de a sluji Sfânta şi Dumnezeiasca Liturghie, de
a sfătui şi îndruma pe cei ce trăiesc în patimi şi păcate grele, de a se pregăti pentru
predică, atât în biserică, cât şi în alte ocazii şi mai presus de toate, de a ţine în permanenţă
o strânsă legătură de comuniune cu Dumnezeu prin rugăciune. Aşa că preotului nu-i mai
rămâne timp nici să mai gândească la altceva decât la marea lui răspundere ce o are
înaintea lui Dumnezeu ca preot...
Iar dacă preotul este căsătorit, mai are o sarcină în plus, de a griji de nevoile
casei sale. Unde mai pui că preotului i se cere a se ocupa, după puterea lui, să scrie şi
ceva învăţături folositoare de suflet pe care să le lase urmaşilor, sau să le trimită acolo
unde se simte nevoia, însă a se ocupa de alte treburi în afară de cele ce se cer unui preot,
acest lucru este o înşelăciune de la vrăjmaşul diavol. Mai anul trecut a venit la noi un
preot credincios care de mulţi ani se mărturiseşte la noi. Între altele s-a plâns că i s-a
uscat toată livada de pomi fructiferi, care i-а rămas de la tatăl său ca moştenire. Nu a
181

beneficiat de ea decât doi ani, căci ca la comandă, când era încărcată de roade mai să dea
în copt, s-au uscat absolut toţi pomii, vreo 700 la număr. Dar spunea preotul că în cei doi
ani cât a îngrijit de livadă, cu greu şi cu mare oboseală mai reuşea să facă serviciile din
parohie. Iar de citit sau de făcut rugăciuni, se ruşina să mai spună cât şi cum făcea. Şi
recunoştea preotul că numai Bunul Dumnezeu a iconomisit de a scăpat de livadă. Locul,
unde a fost livada, îl dădea în fiecare an oamenilor săraci din parohie, ca să-l folosească
ei.
Un alt preot din părţile Neamţului, care şi el se mărturiseşte de multă vreme
la noi, mi-a cerut să-i dau blagoslovenie ca să-şi cumpere câţiva stupi cu albine. Iar eu lam întrebat:
-

Dar cu sufletele celor din parohie ce ai de gând să faci, dacă vrei să te

ocupi de albine?
Auzind acestea, preotul s-a ruşinat şi n-a mai zis nimic. După câţiva ani mi-a
spus:
-

Cuvioase Părinte, cum voia satana să mă înşele, atunci când am vrut să-mi

cumpăr stupi cu albine. Eu mă gândeam numai la miere că e bună, dar uitam cu totul de
acele suflete din parohie, de care voi da seama la înfricoşata Judecată. Au fost bine venite
şi la timp potrivit acele cuvinte de uşoară mustrare ce mi le-aţi zis, Cuvioşia voastră, aşa
că, pe noi preoţii, caută vrăjmaşul să ne sustragă de la îndatoririle noastre preoţeşti, ca el
să poată avea mai mult spor să piardă sufletele oamenilor.
Aşa că, frăţia ta, când te vei mai întâlni cu preotul paroh din satul natal, să-i
spui aşa: Părintele Nicodim nu-i de părere ca Sfinţia voastră să vă părăsiţi Sfântul Altar şi
grija de sufletele pe care le aveţi în parohie şi să vă ocupaţi de un lucru care nu vă
aparţine. Atâta să-i spui lui.
Eu am zis atunci:
-

Cuvioase Părinte, oare n-ar fi bine să-i scrieţi câteva rânduri, căci aşa v-a

rugat preotul paroh?
182

Părintele Nicodim a răspuns:
- Nu-i scriu nimic, deoarece el m-a întrebat verbal prin frăţia ta şi noi îi dăm
răspunsul tot verbal.

Despre Sfânta Împărtășanie

Pregătirea pentru primirea celor sfinte
În cele opt zile, începând cu Botezul Domnului, 6 ianuarie şi până la 13
ianuarie inclusiv, Sfânta Agheasmă Mare se poate lua în fiecare zi; chiar dacă nu ar reuşi
cineva să facă mai mult de rugăciunea dimineţii şi cea de seară. Nu-i bine să ne lipsim de
această sfinţenie pe care Biserica, mama noastră duhovnicească, ne-o oferă în aceste opt
zile.
Se mai poate lua şi în cele patru posturi de peste an, însă după spovedania
făcută la preot, câte odată în fiecare post, dar cu o bună rânduială pe care o vom nota mai
jos.
Se mai poate lua sfânta Agheasmă Mare şi în ajunul zilei când ne vom
împărtăşi cu Sfintele Taine şi imediat după ce am primit Sfintele Taine (Vezi despre
aceasta, în cartea de învăţătură Creştină Ortodoxă, ediția 1952, pag. 359).
Pentru ca să primim cu cât mai mult folos Agheasma Mare şi Sfânta
Împărtăşanie, părintele Nicodim ne-a învăţat cum să ne pregătim în posturi pentru lucrul
acesta: mai întâi de toate să fim împăcaţi cu toţi şi spovediţi de preot. Sfânta Agheasmă
183

Mare se poate lua şi fără spovedanie, dacă nu am săvârşit vreun păcat de moarte de la
ultima spovedanie până la momentul când vrem să o luăm. Să nu mâncăm sau să bem
ceva din seara aceasta până mâine seară. Apoi seara facem în afară de cele şapte laude: 1)
Acatistul Domnului nostru Iisus Hristos; 2) Acatistul Bunei Vestiri; 3) Acatistul Sfântului
Nicolae şi trei rugăciuni: prima a Sfântului Vasile şi cele două următoare, care se găsesc
în Ceaslov, la urmă, în Rânduiala Sfintei Împărtăşanii, şi 300 de metanii. Când asfinţeşte
soarele, se ia Agheasma Mare, apoi Anafora și agheasmă Mică, după care facem
rugăciunile de mulţumire tot din Ceaslov. Când răsar stelele mâncăm cumpătat şi numai
pe jumătate de cum mâncăm obişnuit şi numai un singur fel. Ţinem o zi să nu scuipăm.
Dacă cineva se află într-o situaţie grea şi nu reuşeşte să facă întocmai cum este această
rânduială, atunci face cum poate şi cât poate şi completează restul cu căinţă şi smerenie
mare.
Dar dacă dorim să primim a doua zi Sfânta Împărtăşanie, trebuie să citim
complet toată rânduiala rugăciunilor şi dacă sănătatea îngăduie, după ce am luat seara
Agheasma Mare, nu mai luăm nimic şi nici nu mâncăm nimic. După ce am primit Sfânta
Împărtăşanie, luăm Anafora într-o hârtie şi venind acasă luăm iarăşi Agheasma Mare,
apoi Sfânta Anaforă şi Sfânta Agheasmă Mică şi citim rugăciunile de mulţumire din
Ceaslov. Ne odihnim după aceea măcar o oră, după care putem sta la masă. Avem grijă să
nu scuipăm trei zile şi batista ce am folosit-o sau vasele şi lingura cu care am mâncat,
când le spălăm, punem apa în fântâniţă.
Anafora o putem lua în fiecare zi, dar se recomandă să fim ajunşi cu cele
şapte laude la ceasul nouă şi să ne simţim curaţi de visuri cu închipuiri pătimaşe şi de
întinăciuni trupeşti şi sufleteşti.
Agheasma Mică o putem lua după Anaforă, dacă am făcut post până la ora
trei după masă, căci aşa ne-a îndrumat părintele Nicodim. Pentru că ne-am ostenit a face
cele 7 laude până la ceasul al nouălea, suntem îndreptăţiţi să luăm Anaforă. Mai vrem o
altă sfinţenie în afară de Anaforă, atunci ne ostenim să amânăm masa până după ora trei
184

(ora 15) şi atunci putem lua şi Agheasmă Mică. Cine nu va putea ţine atât, va ţine cât
poate şi tot trebuie să se împărtăşească de aceste sfinţenii, pentru a fi ocrotiţi de lucrările
răufăcătoare ale vrăjmaşilor văzuţi şi nevăzuţi. Este adevărat că aşa se obişnuieşte la
mănăstiri, ca atunci când primesc Sfânta Anaforă să primească imediat şi Sfânta
Agheasmă Mică, pentru faptul că s-a participat la Sfânta Liturghie. Pe noi aşa ne-a sfătuit
părintele Nicodim şi ne place să ţinem această rânduială.

Condiţia primirii Sfintelor Taine
O femeie drept-credincioasă, care mergea adeseori pe la mănăstiri, avea cu
sine o fetiţă ca de trei ani, care a învăţat pe de rost „Crezul” şi îl zicea la slujba Sfintei
Liturghii. Mergând cu ea la părintele Nicodim, l-a rugat ca a doua zi la slujba Sfintei
Liturghii să-i dea Sfintele Taine. Era chiar marele praznic al Adormirii Preasfintei
Născătoarei de Dumnezeu. Părintele a întrebat-o:
-

Fetiţa a postit tot postul?

-

Da, Cuvioase Părinte, a postit, a zis femeia, dar când a coborât din maşină

aici la Văratec, o cucoană din Bucureşti care venea în urma ei, i-а dat o prăjitură şi până
să observ eu, ea a mâncat-o. Am întrebat pe cucoană dacă prăjitura era de dulce şi mi-a
spus că da. Deci, chiar azi ultima zi, s-a înfruptat, a zis femeia cu amărăciune.
-

Atunci nu poate primi Sfintele Taine pentru că a mâncat de frupt, a zis

Părintele către femeie.
Când a spus aceste cuvinte, mai era de faţă o femeie cu fata ei, care a venit
pentru prima dată şi, auzind aceste cuvinte de la Părintele, s-a îngrozit şi luând
îndrăzneală a zis către dânsul:
185

-

Cuvioase Părinte, mă minunez de cele ce am auzit de la Sfinţia voastră, că

o fetiţă de trei ani nu poate primi Sfintele Taine dacă a postit tot postul şi la urmă a gustat
ceva de frupt! Ce va fi oare cu noi, care până mai ieri am postit doar o săptămână la
începutul postului şi una la sfârşitul lui şi am primit fără nici o căinţă Sfintele Taine? Şi
apoi câtă deosebire este între copilul nevinovat şi noi care suntem plini de păcate!
-

Bietul creştin, a zis Părintele, care trăieşte în întunericul patimilor, face pe

cele rele ca pe cele bune, iar creştinul care se alimentează zilnic cu hrană sufletească, cu
cuvântul lui Dumnezeu, vede lucrurile aşa cum trebuie să le vadă!

Cele trei împărtăşiri nevăzute
Părintele Nicodim Măndiţă, când era vorba să dea Sfintele Taine la cineva,
nu le dădea aşa cu uşurinţă şi fără vreo socoteală. El îndemna pe oameni să se
pregătească bine şi, numai după o bună pregătire, putea să primească cineva de la el
Sfintele Taine. La o spovedanie am arătat către părintele Nicodim Măndiţă dorinţa de a
mă împărtăşi, căci a trecut multă vreme de când nu a mai primit Sfintele Taine. Iar el mia răspuns:
-

Oare, frăţia ta, socoteşti că numai atunci când primeşti în chip văzut din

mâna preotului Sfintele Taine eşti cu Dumnezeu? Petreci împreună cu El? Iar în restul
timpului eşti lipsit cu totul de prezenţa Lui?! Acestea să nu le mai ai în mintea frăţiei tale,
căci nu te folosesc, ci te păgubesc. Omul credincios, care se osteneşte după buna
rânduială a păzi cu sfinţenie legea lui Dumnezeu, apoi unul ca acela se poate împărtăşi cu
Dumnezeu în chip nevăzut pe trei căi posibile. Iar împărtăşirea în chip văzut, primind
Sfintele Taine din partea preotului, este ca o pecete a celor trei împărtăşiri care se fac în
186

chip nevăzut. Omul fiind creat de Dumnezeu cu sufletul nemuritor, se împărtăşeşte cu El
în chip nevăzut pe trei căi:
1.

Când creştinul drept-credincios se osteneşte zi şi noapte a păzi cu

sfinţenie poruncile lui Dumnezeu, ferindu-se de rău şi făcând binele, unul ca acela are
mereu pe Dumnezeu petrecând în inima lui, după cuvântul Evangheliei care zice: „Cel ce
are poruncile Mele şi le păzeşte, acela este care Mă iubeşte; iar cel ce Mă iubeşte pe
mine, va fi iubit de Tatăl Meu şi-L voi iubi şi Eu şi Mă voi arăta lui... Dacă Mă iubeşte
cineva, va păzi cuvântul Meu, şi Tatăl Meu îl va iubi şi vom veni la el şi vom face lăcaş
la el” (Ioan 14, 21-23). Aşa că, de vom păzi cu adevărat poruncile lui Dumnezeu, vom
avea întotdeauna pe Dumnezeu în noi, făcând locaş chiar în inima noastră, după cum s-a
făgăduit în Sfânta Sa Evanghelie către Sfinţii Apostoli: „...iată Eu sunt cu voi până la
sfârşitul veacului” (Matei 28, 20).
2.

A doua cale posibilă de a ne împărtăşi cu Dumnezeu în chip nevăzut

este atunci când facem rugăciune cu toată luarea-aminte, cu umilinţă şi evlavie şi
ajungem într-o stare de lacrimi. Atunci e bine să rămânem aici şi să nu continuăm mai
departe cu rugăciunea, deoarece Însuşi Domnul nostru Iisus Hristos este prezent în inima
noastră. De nu vom continua mai departe cu rugăciunea, atunci pierdem această stare de
umilinţă şi evlavie şi rugăciunea noastră nu mai are nici o valoare, ba se preface chiar în
păcat şi se cheamă rugăciune blestemată. De vom rămâne în această stare de umilinţă,
evlavie şi lacrimi chiar ore întregi, ea are aşa de mare valoare înaintea lui Dumnezeu şi e
socotită ca mii şi zeci de mii de pravile. Tocmai acesta este rostul rugăciunii celor şapte
Laude pe care suntem datori să le facem noi zilnic, de a putea ajunge la această stare,
adică de a ne împărtăşi cu Dumnezeu pe calea rugăciunii sau, mai bine zis, să ne întâlnim
cu El rugându-ne. Dacă ne-am întâlnit cu Dumnezeu pe calea rugăciunii, atunci ce rost
mai are să nu continuăm rugăciunea şi să fim împreună cu El...

187

3.

A treia cale posibilă de a ne împărtăşi cu Dumnezeu în chip nevăzut

este atunci când ascultăm cuvântul lui Dumnezeu: în predici, cântări religioase sau când
citim prin cărţile sfinte şi ne vin lacrimi de umilinţă, gândindu-ne la marea bunătate a lui
Dumnezeu şi la ticăloşia vieţii noastre, la cât de mult Îl supărăm noi pe Dumnezeu cu
păcatele. În această stare de umilinţă, evlavie şi lacrimi, Dumnezeu, în marea lui
dragoste, coboară în inima noastră. Ne cercetează, ne mângâie cu prezenţa Sa şi ne
asigură totodată că, de vom fi şi vom rămâne cu El în această vremelnică viaţă, vom
petrece cu El în veşnicie...
Aşa se înţelege cuvântul pe care l-a zis Mântuitorul nostru Iisus Hristos în
Sfânta Evanghelie la Matei 4, 4: „Nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu tot cuvântul ce
iese din gura lui Dumnezeu”. De aici înţelegem că pentru a trăi omul în împărtăşire cu
Dumnezeu, este mare nevoie de a se hrăni zilnic cu cuvântul lui Dumnezeu.
Aşa s-a împărtăşit cu Dumnezeu Maria Egipteanca, în cei 47 de ani cât a
vieţuit în pustie, de stătea la rugăciune ridicată în văzduh ca de trei palme şi numai o
singură dată s-a împărtăşit în chip văzut cu Sfintele Taine de la părintele Zosima.
Aşa s-a împărtăşit cu Dumnezeu în chip nevăzut pe aceste trei căi posibile
atâţia şi atâtea pustnici şi pustnice care au vieţuit prin pustietăţi toată viaţa lor, nevăzând
faţă de om; iar acum strălucesc ca soarele întru împărăţia lui Dumnezeu, în vecii vecilor.
În cartea „Urmarea lui Iisus Hristos” ediția 1901 pag. 383 scrie aşa: „Iar când
creştinul este oprit de la cuminecătură (adică de la Sfintele Taine de către preotul
duhovnic) pentru cuvinte canonice, însă are bunăvoinţă şi dorinţă aprinsă ca să se
cuminece (împărtăşească), el nu va fi de tot lipsit de rodul Sfintelor Taine. Cel care are
evlavie adevărată întru sine, acela poate în tot ceasul a se apropia cu duhul de Sfânta
Masă şi a se cumineca, a se uni cu Hristos fără să fie oprit”.
De câte ori creştinul gândeşte cu evlavie în mintea sa la marea Taină a
întrupării şi la Patimile lui Hristos şi cu chipul acesta se aprinde de dragostea Lui, de
atâtea ori el se cuminecă (împărtăşeşte) în duh cu Domnul nostru Iisus Hristos.
188

Sfântul Pavel cel simplu, stând în pridvorul Bisericii şi luând seama la cei ce
intrau şi ieşeau, a văzut pe un om negru ca smoala, condus de duhuri necurate că a intrat
în biserică. Iar după terminarea slujbei l-a văzut tot pe acel om curat şi luminat la faţă şi
condus de îngerii lui Dumnezeu. Când a fost întrebat omul acela de Sfântul Pavel cum s-a
putut face o schimbare ca aceasta, el a răspuns că mai înainte de a intra el în biserică şi-a
petrecut viaţa în desfrânări şi în mari ticăloşii; iar auzind acolo cântările şi citirile sfinte, a
venit la aşa de mare umilinţă şi lacrimi amare, pline de durere încât s-a hotărât înaintea
lui Dumnezeu ca mai bine să moară decât să mai trăiască în păcate. Şi în felul acesta s-a
făcut o schimbare aşa de mare, că omul cel ce mai înainte era în împărtăşire cu diavolii şi
rob al lor de bunăvoie, a devenit alb în chip minunat şi scăpat din această robie, intrând
direct în împărtăşire cu Dumnezeu. S-a împărtăşit în chip nevăzut cu Dumnezeu, de care
mai înainte era cu totul străin.
De aceea şi Sfântul Ioan Gură de Aur arată cum se plânge diavolul zicând:
„Mari vase mi-a răpit mie pocăinţa”, iar în „Mântuirea Păcătoşilor” se zice că:
„Înfrângerea inimii are atâta putere încât iartă păcatul mai înainte de a ajunge omul să se
mărturisească la preot, pe care singură mărturisirea păcatelor - fără această înfrângere a
inimii - nu are putere să ierte păcatele” (Mântuirea Păcătoșilor pag. 320).
În această carte de mai sus la pag: 63-64 se vede clar cum acel mare pustnic
care s-a ostenit atâţia ani în pustie şi a ajuns către sfârşitul vieţii, s-a împărtăşit cu
Preacuratele Taine de la preotul care a venit la chilia lui. De faţă fiind atunci un mare
tâlhar, a zis către pustnic: „Sfinte al lui Dumnezeu, ferice de tine!” la care pustnicul i-а
răspuns: „Fiecare pofteşte binele”.
Întorcându-se preotul la mănăstire, urma după el şi acel tâlhar plângând cu
lacrimi amare. Şi aşa plângând din toată inima lui, cerea să se mărturisească, având în
inima lui hotărâre adevărată si statornică. Și așa urmând după el, a murit. Iar ucenicul
preotului ce avea dar de la Dumnezeu de a cunoaşte cele ascunse, a plâns când a murit
pustnicul ce s-a împărtăşit cu Sfintele Taine de către preot şi s-a bucurat când a murit
189

tâlharul ce şi-a plâns cu amar păcatele sale. În aceste rânduri de mai sus se văd două
feluri de împărtăşiri cu Dumnezeu. Tâlharul s-a împărtăşit în chip nevăzut cu Dumnezeu,
vărsând din ochii lui lacrimi amare pentru păcatele sale, având totodată şi o statornică
hotărâre în inima sa de a părăsi cu desăvârşire păcatul şi de a petrece restul vieţii lui în
aspră pocăinţă şi aşa, prin astfel de împărtăşire în chip nevăzut cu Dumnezeu, s-a
mântuit.
De altă parte vedem pe pustnicul, ce şi-a petrecut o viaţă întreagă în osteneli
pustniceşti, dar fără a se împărtăşi cu Dumnezeu în chip nevăzut, cum la sfârşitul vieţii
lui a primit din mâna preotului Sfintele Taine fără pregătirea cuviincioasă şi aşa şi-a
pierdut pentru totdeauna sufletul său. S-a înălţat cu mintea pentru pustnicia sa şi a osândit
pe tâlharul care îl fericea pentru sfinţenia vieţii sale şi plângea pentru fărădelegile lui.
Doi creştini merg la biserică. Unul e pregătit să primească de la preot Sfintele
Taine, celălalt merge să asculte cu evlavie slujba Sfintei Liturghii.
În timpul când credincioşii creştini primesc de la preotul liturghisitor
Preacuratele Taine, creştinul care poate este oprit de duhovnicul lui să primescă Sfintele
Taine sau din alte motive nu s-a putut pregăti pentru a le primi, gândind cu durere despre
acestea, de ce mare dar s-a lipsit, şi este atât de umilit şi evlavios, încât îi curg lacrimi din
ochi cu multă prisosinţă. Şi în aşa stare petrecând el, se împărtăşeşte în chip nevăzut cu
Domnul Hristos. Iar cel ce se împărtăşeşte din mâna preotului fără o pregătire
cuviincioasă, rămâne îndoielnică starea lui, dacă un asemenea creştin s-a împărtăşit cu
Domnul Hristos sau numai de către preot, care după cum zice Sfântul Ioan Gură de Aur
că: „mulţi se împărtăşesc de preot, dar nu şi de Domnul Hristos”.
Ca încheiere la acest capitol despre împărtăşirea cu Hristos, ar fi de dorit să
rămânem statornici în păzirea poruncilor lui Dumnezeu. Să facem rugăciuni cu umilinţă
şi evlavie către El. Să citim prin sfintele cărţi, zi de zi, ca astfel făcând, să avem şi noi
parte de împărtăşirea cu Dumnezeu pe cele trei căi nevăzute. Iar ca o pecete a tuturor

190

celor trei feluri de împărtăşiri să avem parte întotdeauna a primi Sfintele Taine şi din
mâna preotului cu o bună pregătire, ca să avem nădejde de mântuire.
Ascultând această învăţătură desptre împărtăşirea cea nevăzută cu Hristos, mam folosit foarte mult sufleteşte şi m-am încurajat.

Ce înseamnă vindecarea lui Neeman Sirianul?
Într-o zi, când am venit, am găsit pe Părintele în grădină cu câţiva oameni.
Unul din ei a întrebat:
-

Cuvioase Părinte! Eu nu înţeleg aşa de bine acele cuvinte din Sfânta

Evanghelie, «că mulţi leproşi erau pe vremea lui Elisei şi nici unul din ei nu s-a vindecat,
decât numai Neeman Sirianul».
Părintele i-а răspuns:
-

Acei leproşi de pe vremea lui Elisei, proorocul, care nu s-au vindecat, au

fost oameni care n-au socotit sfaturile şi învăţăturile Proorocului, ci le-au dispreţuit.
Pentru aceasta au rămas toată viața lor în suferinţă și n-au mai scăpat de lepră până la
moartea lor. Numai Neeman Sirianul a fost cel ce a scăpat de lepră şi s-a putut vindeca de
această cumplită boală deoarece a dat ascultare Proorocului Elisei. Restul de oameni
cuprinşi de această groaznică boală, neascultând de proorocul, nu s-au putut tămădui, deşi
doreau acest lucru din toată inima lor.
Proorocul Elisei din Legea Vechiului Testament, este icoana Preotului
Duhovnic din Legea Noului Testament. Iar oamenii cei plini de lepră din vremea aceea
sunt oamenii păcătoşi, plini de lepra păcatelor, din vremea noastră. Dacă din mulţimea
acelor leproşi nu s-a vindecat decât numai Neeman Sirianul, care a pus la inimă cuvintele
191

proorocului şi le-a tradus în faptă, iar restul au rămas pe mai departe în suferinţa lor, este
că n-au dat ascultare proorocului. Astfel se întâmplă şi cu cei ce nu dau ascultare
preotului duhovnic din vremea noastră şi mor în păcatele lor, mergând în munca de veci...
S-a auzit cum cineva a deschis poarta. Era un tânăr cu o fată şi cu o femeie
care-i însoţeau. Au luat toţi trei blagoslovenie şi s-au aşezat pe bancă. Ei au venit la
părintele Nicodim să ia blagoslovenie pentru căsătorie.
Tânăra fată era ucenică apropiată a Părintelui care până atunci nu-i călcase
piciorul în joc şi nici nu luase parte la vreo petrecere lumească. De la bun început, fata i-а
arătat tânărului Mica Prăvălioară şi pasiunea ei de a face cele şapte Laude. Părintele, care
îi cunoştea bine pe amândoi, le-a dat blagoslovenie să se căsătorească şi unele sfaturi cum
să-şi ducă ei viaţa de căsnicie. După ce i-a spovedit, le-a dat drumul să plece spre casă,
unde-i aşteptau treburile lor.

Respectarea Sfintei îmărtăşanii
Primind de la părintele Nicodim Sfintele Taine, l-am întrebat despre nişte
lucruri de ordin gospodăresc la care mi-a răspuns privindu-mă cu oarecare milă:
-

Acum lasă aceste griji pământeşti, deoarece ai primit în fiinţa frăţiei tale

pe Împăratul a toată făptura cea văzută şi cea nevăzută şi ai pe îngerii lui Dumnezeu care
stau nevăzut aproape de Stăpânul lor cel Ceresc.
Auzind acestea, mi-am cerut iertare de la părintele Nicodim şi mi-am putut da
seama şi de data aceasta de nimicnicia mea...
Am fost trimis o dată de părintele Nicodim într-o grea ascultare şi timp de
vreo trei ani şi jumătate n-am mai dat pe la mănăstirea Agapia. Când a rânduit Bunul
192

Dumnezeu să mă reîntorc, a trebuit să trec pe la părintele Nicodim mai înainte de a
ajunge acasă. Aici e vorba de timpul când am stat la închisoare.
Era pe la ora 10 dimineaţa când am ajuns şi părintele Nicodim a socotit să-mi
dea Sfintele Taine, pentru aceea m-am dus în camera paraclis ca să mă împărtăşească.
Din nefericire însă, eu băusem apă după miezul nopţii, deoarece călătorisem cu trenul
cale lungă, aşa că am fost lipsit de acest scump mărgăritar pentru păcatele mele. Totuşi,
spre mângâiere, mi-a dat Sfânta Aghiasmă Mare.

Smerenie şi dragoste desăvârşită
Noi obişnuiam ca atunci când vizitam sfintele mănăstiri, de praznicul Înălţării
Domnului, să poposim la mănăstirea Văratec sau Agapia, acolo unde se afla părintele
Nicodim, de sâmbătă seara până luni după masă. Şi nu numai noi, ci toţi care îl aveam pe
părintele Nicodim de duhovnic. De altfel, numai în doi ani, în anul 1957 şi 1958, am
căpătat blagoslovenie de la Părintele şi am vizitat toate mănăstirile, 13 la număr, care se
ţin ca şi cu un lanţ de mănăstirea Neamţului. La Văratec sau Agapia, unde se afla atunci
părintele Nicodim, trebuia să rămân la lucrul. Dacă mai stăruiam să-mi dea blagoslovenie
să merg mai departe, îmi zicea cu inima îndurerată:
- Da. Poţi să mergi, dar noi nu-ţi dăm blagoslovenie.
Iar alte ori îmi zicea:
-

Ai fost odată, le-ai văzut, e de ajuns. Ce folos ai, să vezi mereu acele

ziduri?
Era mai de folos să rămân să scriu.

193

În primăvara anului 1956, de praznicul Înălţării Domnului, ne formăm noi o
echipă numai de trei: Gheorghe Marcu, un frate al soţiei şi cu mine. Ajungem la părintele
Nicodim, aşa după cum obişnuiam, de sâmbătă seara. Duminică seara ne-a întrebat
Părintele pe toţi trei dacă avem cumva de gând să mergem mai departe. Atunci, cel mai
bătrân dintre noi a răspuns:
- Da, cinstite Părinte, vom merge mai departe, dacă ne daţi blagoslovenie.
Atunci Părintele a zis:
-

Eu am o propunere, dacă sunteţi cu toţii de părere, mai sunt trei zile până

la ziua de Înălţare. Faceţi post în aceste trei zile, ca miercuri să vă mărturisiţi, iar joi în
ziua de Înălţarea Domnului să primiţi Sfintele Taine.
-

Da, am răspuns cu toţii în cor.

-

În aceste zile, a continuat Părintele, veţi rămâne în această cameră unde

veţi face rugăciune pentru a vă pregăti cât se poate mai bine.
Am rămas toţi trei după zisa Părintelui însă cu toată bunăvoinţă. Miercuri neam mărturisit, iar miercuri seara vine la noi cu Sfânta Agheasmă Mare, însă fără a mai
mânca ceva. Apoi Părintele ne-a vorbit de însemnătatea Sfintelor Taine. La plecare,
Părintele ne-a sfătuit ca în noaptea aceea să dormim mai puţin ca de obicei, dacă nu se
poate a nu dormi deloc. La priveghere n-am mai fost, am rămas acolo.
-

E recomandat să faceţi priveghere toată noaptea, dar fiecare face cum

poate, numai să fie din dragoste, a zis el către noi.
Nu pot trece cu vederea un caz aparte pe care nu l-am mai văzut niciodată în
viaţa mea şi pe care îl socotesc că e un dar deosebit pe care îl dă Dumnezeu acelor ce-L
iubesc pe El cu adevărat, se ostenesc а-i păzi poruncile Lui şi se feresc din răsputeri de a
osândi pe alţii. În cele trei zile cât am stat în acea cameră modestă, în care adeseori
stăteam la scris, folosită de maica gazdă ca bucătărie de vară, ne-am ocupat cel mai mult
de rugăciune. Cum eu eram cel mai tânăr, am fost rânduit de Gheorghe Marcu să citesc
din Ceaslov, iar ei să mai zică pe de rost ceea ce ştiau fiecare. Din când în când se simţea
194

nevoia a face câte o pauză. Cum pe jos nu era duşumea, ci pământ galben lipit frumos,
căci doar e vorba de vreo 40 de ani în urmă, în dreptul lui Gheorghe Marcu se putea
vedea, atunci când stăteam în pauză pe pat, câte o băltiţă de lacrimi, ca şi cum ai turna
apă cu cana. Biserica avea duşumea vopsită. Când venea vremea să stăm îngenunchi se
putea vedea deasemenea pe duşumea o băltiţă de lacrimi. Cât am stat în acea bucătărie şi
lacrimile lui curgeau pe pământ, o parte din ele le absorbea pământul. În Biserică unde
duşumeaua era vopsită, cu toate că el căuta să le şteargă când sta în genunchi, totuşi se
puteau observa. Ca să acopere cumva, făcea un pas mai înainte şi stătea cu picioarele pe
locul unde lacrimile lui îl dădeau de gol.
Ceva mai bătător la ochi s-a petrecut la primirea Sfintelor Taine. Atât în cele
trei zile, cât am stat în acea bucătărie, cât şi în timpul slujbei din Biserică, pricina cu
lacrimile era cunoscută doar de mine şi de cei din apropierea lui, dar cele petrecute la
primirea Sfintelor Taine a fost cunoscută de toţi cei ce participau la acea slujbă. Cei ce
primeau în acea zi Sfintele Taine, eram doar numai noi trei. Ca cel mai în vârstă, el era
primul, al doilea era cumnatul meu şi la urmă eu. Când s-au deschis uşile împărăteşti de
către preotul liturghisitor, care era părintele Nicodim şi a zis cuvintele: „Cu frică de
Dumnezeu, cu credinţă şi cu dragoste să vă apropiaţi”, a rostit apoi mărturisirea: „Cred,
Doamne, şi mărturisec...”.
Pe când Gheorghe Marcu se apropia ca să primească Sfintele Taine, aud o
mustrare uşoară rostită de părintele Nicodim către dânsul:
-

Ce faci? Fii bărbătos, stăpâneşte-te! Nu-i bine aşa... n-am să pot să-ţi dau

Sfintele Taine... Ce? Nu te poţi stăpâni... Atunci o să vii mai târziu.
Şi aşa a plecat Gheorghe Marcu din faţa părintelui Nicodim fără a putea primi
Sfintele Taine.
Ce se întâmplase? La rostirea de către părintele Nicodim a cuvintelor: „Cu
frică de Dumnezeu, cu credinţă şi cu dragoste să vă apropiaţi”, după care a urmat: „Cred,

195

Doamne, şi mărturisesc că Tu eşti cu adevărat Hristos Fiul lui Dumnezeu Celui Viu, Care
ai venit în lume să mântuieşti pe cei păcătoşi, dintre care cel dintâi sunt eu”.
Darul lui Dumnezeu a umplut de umilinţă şi dragoste inima lui Gheorghe
Marcu, care se făcuse de multă vreme lăcaşul Preasfintei Treimi, Mântuitorul nostru Iisus
Hristos s-a atins de genele lui, ca oarecând toiagul lui Moise de piatră în pustie şi cum din
piatra aceea au izvorât pâraie de apă, aşa şi din ochii lui au izvorât lacrimi cu
îmbelşugare, de parcă ar fi turnat cineva deasupra apă cu cana. Deoarece părintele
Nicodim s-a temut să apropie Sfânta Linguriţă cu Sfintele Taine de gura lui, ca nu cumva
din mulţimea aceea de lacrimi, să cadă o parte în Sfântul Trup şi Sânge mai înainte de a
ajunge în gura lui, a fost nevoit să-l împărtăşească cu Sfintele Taine după terminarea
slujbei.
Am socotit că nu e bine să trecem cu vederea şi să dăm uitării această
întâmplare neobişnuită. Ci am notat-o pentru a ne folosi şi noi cu ceva, făcând un mic
popas duhovnicesc. Această întâmplare e strâns legată de viaţa părintelui Nicodim care a
petrecut cu zeci de ani în urmă în satul Schitu-Frumoasa şi a cultivat smerenia, credinţa şi
dragostea acestui fiu duhovnicesc şi a altora mulţi. Bunul Dumnezeu a vrut să arate prin
aceasta, că El este prezent şi lucrător şi azi ca şi ieri. Gheorghe Marcu era un om obişnuit
şi nu prezenta la arătare ceva deosebit, de altfel aşa cum s-a petrecut întotdeauna cu
oamenii care într-adevăr s-au dovedit a fi şi rămâne vase alese.

196

Despre rugăciune și cele șapte laude

Ajutorul rugăciunilor
Un om din satul vecin cu mănăstirea Văratec, din când în când, mergea la
părintele Nicodim pentru a asculta cuvinte de ale vieţii veşnice şi totodată îşi mai
descărca şi sufletul de necazurile, care de multe ori îl inundau. În sfaturile ce le primea de
la Părintele, s-a observat şi un îndemn pentru a se hotărî odată să facă cele şapte laude.
După ce a mai trecut o vreme, Părintele a observat că omul de altădată, care
se plângea mereu că nu mai scapă de necazuri, s-a liniştit de-a binelea. Ca să fie
încredinţat pe deplin dacă omul nostru se ocupă serios cu rugăciunea şi în special cu cele
şapte laude, Părintele l-a întrebat:
-

Aşa-i că de când faci cele şapte laude nu mai ai aşa necazuri grele, ca mai

-

Da, Cuvioase Părinte, aşa este, a zis omul.

înainte?
De atunci până astăzi omul nostru a preferat să se culce flămând, decât să-i
rămână ceva din cele şapte laude nefăcute.
Oare necazurile omului de care am vorbit, fugeau de el şi nu-l mai necăjeau
pentru că el făcea cele şapte laude? Nu. Necazurile veneau şi atunci când făcea el cele
şapte laude, ca şi mai-nainte, numai că atunci când nu făcea cele şapte laude, el nu le
putea ţine piept, nu avea nici o rezistenţă în faţa necazurilor, ca să le poată suporta; îl
doborau la pământ, nefiind întărit de sus. Îi era groază de ele, se speria numai când îşi
aducea aminte de ele, căci nu avea întărire de la Dumnezeu, care se capătă numai prin
rugăciune, propriu-zis, nu avea pe Dumnezeu petrecând cu el şi vorbind adeseori prin
rugăciuni fierbinţi făcute în Duh şi adevăr. Acum, când ţinea o legătură permanentă cu
Dumnezeu prin rugăciuni, prin cele 7 laude, desigur că lucrurile s-au schimbat, au luat
197

altă înfăţişare. Nu se mai plângea de necazuri ca mai-nainte. Necazuri veneau şi acum
destule, după cum zice psalmistul David: „Multe sunt necazurile drepţilor şi din toate
acelea va izbăvi pe ei Domnul” (Psalmi 33, 18). La necazurile care veneau, el nu le mai
dădea aşa mare atenţie, nu le mai simţea ca altădată. Dumnezeu cel bun şi milostiv îl
întărea, pentru că şi el se ruga, cerea, Îi mulţumea, Îl lăuda pe Dumnezeu. Omul lui
Dumnezeu e omul rugăciunii şi numai omul rugăciunii poate să fie omul lui Dumnezeu.
Iată ce ne spune nouă Cazania, ediţia 1960, fila 322: „şi fiindcă acest
Dumnezeiesc drum merge în sus, iar voinţa omului din tinereţe până la bătrâneţe trage în
jos, pentru aceasta mulţi încep a se sui cu râvnă, dar numai aceia nu cad şi într-una se
suie, care stau tari şi neclintiţi în cea dintâi râvnă a lor. Te rogi cu credinţă şi cu evlavie,
căci rugăciunea este o bună întrarmare împotriva înfocatelor săgeţi ale diavolului. Dacă te
vei ruga neîncetat, vei fi biruitor asupra diavolilor, vrăjmaşilor tăi cei aducători de
moarte, iar dacă din cauza grijilor pământeşti vei înceta să te rogi, atunci vei primi săgeţi
şi răni cumplite de la diavolul”.

Sfaturi pentru cei neştiutori de carte
Un om, care asculta de la început cu mare atenţie cele ce vorbea Părintele, a
zis:
-

Dar cel care nu ştie carte, ce să mai facă? Cum poate el să facă cele şapte

laude sau rugăciunile de dimineaţă şi cele de seară?
-

Acela să asculte, a răspuns Părintele uitându-se la el zâmbind, iar dacă n-

are cine să-i citească, să facă în felul următor: să ia în buzunarul drept al hainei şapte
boabe de porumb sau de fasole şi începând cu cuvintele: în numele Tatălui și al Fiului și
198

al Sfântului Duh, Slavă Ție Dumnezeul nostru, Slavă Ţie (de trei ori). Doamne Iisuse
Hristoase, Fiul şi Cuvântul lui Dumnezeu Celui Viu, pentru rugăciunile Prea Curatei
Maicii Tale şi ale prea cuvioșilor Părinţilor noştri și ale tuturor Sfinţilor Tăi, miluieşte-mă
pe mine păcătosul, apoi: Împărate Ceresc..., Sfinte Dumnezeule... (de trei ori), Slavă... Şi
acum.. Prea Sfântă Treime... Doamne miluieşte (de trei ori). Slavă... Şi acum... Tatăl
nostru... acestea se cheamă rugăciuni începătoare, după care: Veniţi să ne închinăm (de
trei ori) şi Psalmul 50 (Miluieşte-mă Dumnezeule, de trei ori) sau dacă mai ştie vreun
psalm îl poate zice în numărul acesta de trei psalmi, după care mai zice Crezul... Cuvinese cu adevărat... şi cu aceasta se cheamă o laudă pentru acela care nu ştie carte, sau şi
pentru acela care ştie carte, dar nu are posibilitatea să le citească după carte... După
fiecare laudă făcută în felul arătat mai sus, ia din buzunarul drept al hainei o boabă şi o
pune în buzunarul stâng, arătând cu aceasta că el cu cele bune biruieşle pe cele rele.
Dacă reuşeşte să facă în cele 24 de ore, adică într-o zi şi o noapte, lauda de
mai sus de şapte ori, are mângâierea că şi el a făcut ce a putut şi Bunul Dumnezeu - în
iubirea Lui de oameni - îi va răsplăti după osteneala pe care a făcut-o. Și așa se află și el
sub scutul lui Dumnezeu întru ajutorul Celui Preaînalt şi întru Acoperământul
Dumnezeului Cerului se va sălăşlui (Psalmi 90, 1), dar să le facă cu toată evlavia şi
credincioşia...
Dacă creştinul nu se pune cu trup şi suflet în slujba lui Dumnezeu, cu nimic
nu se deosebeşte de dobitoc. Munceşte omul, munceşte şi dobitocul, se odihneşte omul,
se odihneşte şi dobitocul, mănâncă omul, mănâncă şi dobitocul. Aici se potriveşte ceea ce
spune Proorocul David când zice: „Omul în cinste fiind, n-a cunoscut, alăturatu-s-a cu
dobitoacele fără de minte şi s-a asemănat lor”.
Omul, când se roagă, stă de vorbă cu Dumnezeu. Care cinste vrei mai mare,
ca atunci când omul stă de vorbă cu Dumnezeu Creatorul, purtătorul lui de grijă şi
Făcătorul lui de bine. Iar când citeşte sau ascultă învăţături de prin sfintele cărţi, stă de
vorbă Dumnezeu cu omul şi-i descoperă voia Sa cea Sfântă.
199

Observând că Părintele vrea să plece, am luat rând pe rând blagoslovenie şi
ne-am despărţit de el, ca după masă să mărturisească iar eu am plecat la maica în deal.
După masă, Părintele a mărturisit pe toţi câţi erau şi pe seară a venit în deal la
maica să vadă dacă mai am de lucru.

Posibilităţi de săvârșire a Laudelor
Un tânăr crescut în frica lui Dumnezeu în casa părinţilor săi, s-a obişnuit să
facă cele şapte Laude încă din şcoala primară. După ce s-a căsătorit, a observat că a fi cu
cele şapte Laude la zi nu se mai poate. Speriat de această stare, s-a văzut silit să aducă la
cunoștință Părintelui, zicând:
-

Cuvioase Părinte, înainte de a mă căsători, nu aveam nici o problemă cu

cele şapte Laude. Căsătorit însă, cerinţele familiei sunt mai multe; iar ca să ţin aproape cu
cele şapte Laude, îmi vine tare greu. Ce aş putea oare să fac, pentru a-mi continua
obişnuinţa?
Părintele Nicodim, văzându-l aşa de îngrijorat şi frământat de această
problemă, l-a privit cu multă plăcere apoi i-а zis:
- Acolo unde faci servici nu ai deloc timp liber ca să mai faci ceva din ele?
-

Nu, n-am nici un minut liber. Aproape două ore fac dus şi două ore la

venit cu maşina şi pe jos.
Părintele i-а zis:
-

Mergând pe jos şi cu maşina, faci ceea ce ştii pe de rost din psalmi sau din

rugăciuni, iar restul îţi completezi când ajungi acasă. Când faci rugăciuni pe drum sau în
maşină, nu te descoperi, nu faci semnul Sfintei Cruci şi nici nu-ţi mişti buzele, ca să nu fii
200

observat de cineva. Rugăciunile făcute pe drum, şi cele pe care le faci pe acasă, trebuie
spuse cu atenţie, cu evlavie şi cu toaţă credincioşia.
Tânărul a ascultat cu toată atenţia şi, după ce s-a mărturisit, a luat
blagoslovenie şi a plecat. Deşi Părintele era tare ocupat, însă l-a petrecut pe acest tânăr
până dincolo de poartă, urmărindu-l cu privirile. Tânărul a iuţit pasul, să nu scape maşina,
uitându-se de câteva ori înapoi, vrând parcă să-şi întipărească figura părintelui Nicodim
în memoria sa, ca să-i mai treacă de dor atunci când va simţi nevoia... Astfel, între
ucenici şi părintele, era o iubire reciprocă.

Închinăciunile si metaniile alungă somnul
Am mers pe jos la mănăstirea Văratec aşa cum se călătorea pe vremea aceea.
Eram vreo douăsprezece persoane. Cel mai bătrân era tata-socru, om trecut de şaptezeci
de ani. Odată cu seara, am ajuns aproape de mănăstirea Văratec, dar am dormit în Valea
Seacă să nu mai deranjăm pe maici.
Dimineaţa, când se lumina de ziuă, am ajuns la părintele Nicodim, care se
afla la rugăciune în grădină înconjurat de mulţi oameni veniţi de seara.
După vreo două ore de rugăciune, părintele Nicodim a început a face
închinăciuni cu metaniile în mâna stângă, aşa cum se cere monahilor. O parte din noi
eram oameni tineri în jurul a 30 de ani dar nimeni n-a reuşit să facă închinăciunile ca
Părintele, aşa de repede şi corecte, cu mâna până la pământ şi Sfânta Cruce dreaptă.
După o vreme de făcut închinăciuni fără întrerupere, Părintele s-a întors spre
noi şi ne-a întrebat:
- Cine ştie câte închinăciuni am făcut acum?
201

Noi am dat din umeri că nu ştim. Atunci, părintele Nicodim care a avut aţa de
mătănii în mâna sa ştia precis şi a spus:
-

Opt sute s-au făcut.

Ceea ce înseamnă că s-au făcut opt aţe, deoarece aţa avea o sută de bobiţe
(sau noduri) pentru a-şi putea da seama monahul de numărul metaniilor şi închinăciunilor
ce erau datori să le facă fiecare după rânduiala lor monahală.
Am întrebat atunci:
-

Cuvioase Părinte, ce să fac pentru că mă chinuieşte cumplit somnul când

încep rugăciunea de seară, încât adorm de-a binelea?
Părintele zâmbind mi-a zis:
-

Încearcă să faci vreo douăzeci sau treizeci de aţe de metanii sau

închinăciuni şi să vezi cum fuge somnul de nu-l mai zăreşti o bucată de vreme.
Douăzeci sau treizeci de aţe de metanii sau închinăciuni înseamnă două sau
trei mii de metanii sau închinăciuni. După ce am venit acasă, am încercat după
îndrumarea părintelui Nicodim şi am văzut că se poate. E mai greu la început, vreo şaseşapte sute, dar după aceea se obişnuieşte trupul cu asemenea exerciţii şi le faci cu multă
uşurinţă şi sunt de mare valoare înaintea lui Dumnezeu.
-

Vezi, frăţia ta, casa aceasta unde stăm noi - a zis părintele Nicodim către

mine - a fost construită de nişte arhierei credincioşi cu viaţă îmbunătăţită. Am cercetat în
arhiva mănăstirii Văratec planul clădirilor. Această casă este fondată de aproape 200 de
ani. Doi arhierei credincioşi, când au ajuns la adânci bătrâneţi, s-au retras aici în această
mănăstire, unde au murit şi sunt îngropaţi în tinda bisericii Adormirii Maicii Domnului.
Din vreme ei şi-au construit această casă, aşa cum obişnuiesc să se retragă arhiereii în
vreo mănăstire după dorinţa lor. Fiind amândoi plini de evlavie şi plăcuţi lui Dumnezeu,
prin viaţa lor curată şi plină de fapte bune, Dumnezeu, în mila Lui cea mare, a rânduit ca
în casa, construită cu a lor cheltuială, să se facă această mare lucrare de luminare şi
mântuire a multor suflete omeneşti, ce erau şi petreceau în întuneric, înstrăinaţi de
202

Creatorul. Pentru că aşa de mult iubeşte Dumnezeu pe omul credincios care i-a slujit Lui
cu trup şi suflet, încât şi după trecerea lui la cele veşnice îi rânduieşte şi-i face parte de
mai multă slavă şi cinste...
Cu această ocazie am aflat şi noi istoricul acestei case în care locuia, cu
chirie, părintele Nicodim în mănăstirea Văratec, aproape de biserica Sfântul Ioan
Botezătorul.

Pomenirea în rugăciunile noastre
După ce a plecat o doamnă care s-a spovedit, am întrebat pe părintele
Nicodim:
-

Cuvioase Părinte, noi ca simpli creştini avem datoria de a ne ruga pentru

părintele duhovnic şi pentru rudele şi cunoscuţii care sunt în bună credinţă? Vă rugăm să
ne spuneţi cum trebuie să ne rugăm pentru ei şi de câte ori? Ce rugăciuni ar trebui să
zicem când plecăm sau venim de undeva?!
Părintele mi-a răspuns:
-

Măcar o dată pe zi să pomenim în rugăciunile noastre pe rudele, prietenii

şi pe binefăcătorii noştri. Iar pe duhovnic de două ori. Pentru că nu există o apropiere sau
intimitate după Dumnezeu, mai mare ca aceea ce există între ucenic şi duhovnic.
Rugăciunea pentru duhovnic o puteţi spune aşa: «Pomeneşte, Doamne, pe părintele meu
duhovnic (numele) dă-i lui putere şi înţelepciune ca să binevestească cuvântul Tău şi să
supună sub picioarele lui pe tot vrăjmaşul şi potrivnicul care se ridică contra Sfântului
Tău Adevăr, şi-i dăruieşte lui toate cererile cele către mântuire şi viaţă veşnică».

203

Când plecaţi undeva, să ziceţi o rugăciune mai pe scurt, deoarece rugăciunea
de călătorie aţi făcut-o la rugăciunea de dimineaţă. Ziceţi aşa: «în Numele Tatălui şi al
Fiului şi al Sfântului Duh. Amin. Nădejdea mea este Tatăl, scăparea mea este Fiul,
acoperământul meu este Duhul Sfânt, Treime Sfântă slavă Ție». «Toată nădejdea mea
spre Tine o pun, Maica lui Dumnezeu, păzeşte-mă sub Sfânt acoperământul Tău». «Mai
Marilor Voievozi ai Oştirilor Cereşti rugămu-vă pe voi, noi nevrednicii, ca prin
rugăciunile voastre să ne acoperiţi pe noi cu acoperământul aripilor slavei voastre celei
netrupeşti; păzindu-ne pe noi cei ce cădem cu dinadinsul şi strigăm: Izbăviţi-ne din nevoi
ca nişte mai mari peste cetele puterilor celor de sus».
Iar în încheiere ziceţi: «Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh, şi acum şi
pururea şi în vecii vecilor. Amin. Doamne miluieşte (de trei ori), Doamne
binecuvintează». «Pentru rugăciunile Sfinţilor Părinţilor noştri, Doamne Iisus Hristoase,
Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul». Iar când sosiţi de undeva ziceţi:
«Cuvine-se cu adevărat...».
-

Cuvioase Părinte - am întrebat iarăşi -, unii oameni m-au întrebat de ce zic

eu acest cuvânt «Doamne binecuvântează»?!
Părintele Nicodim mi-a răspuns:
-

Aşa se zice când nu este preotul de faţă; iar când este preot atunci trebuie

să zici: «Părinte binecuvântează». Şi noi preoţii când suntem singuri, zicem acest cuvânt:
«Doamne binecuvântează», adică cerem binecuvântarea de la Dumnezeu. Aşa să faceţi şi
frăţiile voastre, după cum este rânduiala pusă de Sfinţii Părinţi ai Bisericii. Oamenii care
nu cunosc, pot să zică ce vor. Nu poţi să opreşti şi nu poţi nici să lămureşti pe unii care au
idei fixe şi nu renunţă la părerea lor pe care o au. Creştinul drept-credincios care s-a pus
cu trup şi suflet în slujba lui Dumnezeu e asemenea cu soba în care arde focul. Este
mereu plină de căldură şi răspândeşte în jurul ei valuri, valuri de căldură binefăcătoare.
Creştinul care stă nepăsător şi nu se grijeşte de mântuirea sa, se aseamănă cu soba în care

204

nu arde foc. Este mereu rece, rece de tot. Nici ea nu e caldă şi nici în jurul ei nu
răspândeşte vreun pic de căldură.
Se mai aseamănă creştinul şi cu fierul pus în foc. Dacă arunci în foc o bucată
de fier, poate fi el şi plin de rugină, dar stând şi rămânând în foc, de la o bucată de vreme,
sub privirile noastre, nu deodată ci treptat, treptat, capătă şi culoarea şi fierbinţeala
focullui. Cu mâna l-ai aruncat atunci când era rece şi ruginit, dar acum, când el a căpătat
culoarea şi fierbinţeala focului, nu te mai poţi atinge de el, căci este şi el tot ca şi focul în
care stă şi rămâne. La fel este şi creştinul care se dă de partea luminii, de partea lui
Dumnezeu, chiar dacă mai înainte a fost plin de rugina păcatelor, odată ce s-a mărturisit
cu pocăinţă şi hotărâre statornică, treptat se luminează, se scutură de zgura păcatelor şi a
patimilor şi, umplându-se de focul dragostei de Dumnezeu şi de aproapele, ajunge în aşa
stare, încât nimeni şi nimic nu mai poate vătăma pe un astfel de creştin. Nici chiar
diavolul nu-i mai poate face vreun rău şi nici năimiţii lui.

Cele şapte laude ocupă primul loc
Un tinerel, care obişnuia în casa părintească să citească mai mult Acatiste
decât cele şapte laude, s-a căsătorit cu o fată care era obişnuită cu cele Șapte Laude în loc
de Acatiste.
Pentru a stabili ce rugăciuni aveau cea mai mare valoare, m-a întrebat într-o
zi despre aceasta. Eu i-am răspuns că aş putea să-i dau o lămurire, aşa mai pe scurt, dar
de voi întreba pe părintele Nicodim, atunci vom căpăta o explicaţie mai bogată. Am notat
această întrebare pe foaia unde mai aveam şi alte întrebări şi, când m-am dus la Părintele,
m-am documentat:
205

-

E de la sine înţeles - zicea el - că cele şapte laude ocupă primul loc,

deoarece în cartea cu păcatele omeneşti găsim afirmaţia: «N-am făcut cele şapte laude în
fiecare zi», iar în cartea VIII cap. 34 din «Constituţiile Apostolice» se arată clar că fiecare
creştin sau creştină sunt datori să facă cele şapte Laude în fiecare zi. Fericitul Teodorit
zice că: «mă minunez dacă creştinul, care într-o zi şi o noapte nu va reuşi să facă cele
şapte laude, va avea parte să petreacă în veşnicie cu Dumnezeu»; şi că: «Cel ce se
leneveşte a slăvi pe Dumnezeu, slava veşnică nu va moşteni». Iar după ce va face cele
şapte Laude, atunci e bine să citească şi acatiste; însă, a citi acatiste şi a neglija facerea
celor şapte laude, nu e bine, deoarece cele şapte laude au aproape cincizeci de Psalmi şi
multe alte rugăciuni, încât creştinul care se osteneşte a le face zilnic păstrează necontenit
legătura cu Dumnezeu, urcând pe scara virtuţilor şi ajungând acolo unde doreşte şi acolo
unde trebuie să ajungă. Numai cine ţine legătura de comuniune cu Dumnezeu prin
rugăciuni va putea ieşi biruitor în această eficientă luptă cu duhurile răutăţii, cu atâtea
patimi şi păcate care lesne ne înconjoară şi de care ne izbim la tot pasul.
Omul, care neglijează facerea celor şapte laude, ridică steag de pace cu
diavolul, şi chiar de i se pare că avansează pe calea vieţii, în realitate însă el bate pasul pe
loc. Omul care nu se osteneşte zi de zi a face cele şapte laude, i se lipeşte inima lui tare
uşor de cele materiale, vremelnice şi putregăioase, iar pe patul de moarte se va căi amar
văzând cu ochii cum le părăseşte pe toate şi pleacă în veşnicie sărac de roadele
rugăciunii.

206

Rugăciunea cu mintea răspândită
Am corectat după aceea nişte manuscrise cu părintele Nicodim, după care a
mai venit o femeie. După ce s-a mărturisit şi ea, a întrebat pe Părintele:
-

Cuvioase Părinte, am auzit de la cineva că, dacă noi rostim rugăciunile

mai repede, nu sunt primite la Dumnezeu. Zicea că trebuie să rostim rugăciunile rar, rar
de tot şi cu pauze dese printre ele, ca să fie bine primite la Dumnezeu. Altfel nu. Nu sunt
primite, ci respinse. Ne ostenim în zadar. Pierdem vremea fără nici un folos dacă nu le
rostim rar. Noi de la Sfinţia voastră n-am auzit aşa ceva. Tocmai de aceea am venit să vă
întreb.
Părintele Nicodim a răspuns:
-

De unde a mai scos acela o învăţătură ca aceasta? Da. Este adevărat că nu

e bine a rosti cineva rugăciunile repezite, fără de evlavie, ca şi cum l-ar fugări cineva. Le
rostim mai repede, dar să fim liniştiţi atunci când le rostim, încât să ne dăm seama de
orice cuvânt pe care l-am rostit. Dacă nu avem timp de zis toate rugăciunile pe care
suntem datori a le zice, atunci spunem numai câteva dintre ele, şi rămâne ca restul să le
rostim după ce am rezolvat problemele ce nu îngăduie aşteptare, după cum am notat noi
la „Sfârşitul Rugăciunilor Dimineţii”, din cartea de rugăciuni „Dai voinţă, iei putere” pag.
54, aşa: „Vezi, dacă eşti chemat la datoria şi slujba ta, aşa că ai vreme puţină, mai bine
este pentru tine ca, din rugăciunile puse aici să citeşti numai pe unele din ele, însă cu
luare-aminte, din inimă curată, fără grăbire, în Duh şi în adevăr”.
Dar nicăieri nu se spune că rugăciunile rostite rar se primesc, iar cele rostite
repede nu sunt primite. Noi aşa ştim din învăţătura Sfinţilor Părinţi că toate rugăciunile
pe care le rostim către Dumnezeu, să fie făcute cu smerenie, cu evlavie şi cu mintea la
ceea ce zice gura. Fie că rostim mai rar, fie că rostim mai repede, dar dacă nu suntem
atenţi la cuvintele pe care le zicem, ci lăsăm mintea să hoinărească încoace şi încolo la
deşertăciuni, sau să cugete la cele rele, apoi o rugăciune cu mintea răspândită poate să fie
207

zisă cât de rar, tot nu este primită la Dumnezeu. Dar de vom zice rugăciunile mai repede,
însă cu mintea noastră urmărim cuvânt cu cuvânt, adică luăm parte la rugăciuni cu toată
fiinţa noastră, apoi astfel de rugăciuni pot să fie făcute şi mai repede, avem siguranţa că
vor fi bine primite.
Femeia a mulţumit Părintelui din toată inima ei și, luând blagoslovenie, a
plecat acasă liniştită!

Despre cele şapte laude şi despre «epistolia căzută din cer»
După ce s-a terminat de citit un fragment dintr-o carte cu literă chirilică, un
om mai bătrân a întrebat:
-

Cuvioase Părintele, oare noi mirenii suntem obligaţi a face cele şapte

laude? Căci tare mai suntem ocupaţi cu treburile. Alergăm mereu după ele şi nu ne mai
rămâne timp pentru cele şapte laude. Eu socotesc că numai pentru călugări şi maici se
cere a face cele şapte laude, dar nu şi pentru noi. Sfinţia voastră ce ziceţi?
-

Eu ce să zic, să vedem ce zice cartea, care se cheamă „Constituţiile

Apostolice”.
Și mergând în veşmântărie, a luat-o din dulap şi ne-a citit clar şi rar cum că
nu numai monahii, ci şi mirenii sunt datori a face în fiecare zi cele şapte laude (vezi
„Constituţiile Apostolice”, cartea a VIII-a, capitolul 34 şi cele şapte laude, de autor). În
continuare ne-a explicat mai pe larg despre această datorie a noastră, a mirenilor, de a
face cele şapte laude, zicând:
-

Nu vedeţi, dumneavoastră, că tot ce există pe pământ sunt puse în slujba

omului? Iar raţiune, voie liberă şi grai cuvântător, au de la Dumnezeu numai îngerii şi
208

oamenii. Pentru că Dumnezeu l-a creat pe om şi l-a pus stăpânitor peste toate cele de pe
pământ, iar el este şi rămâne pururea dator lui Dumnezeu de a-L lăuda, de a-I mulţumi,
fiind plin de recunoştinţă către Făcătorul lui de bine. Mai mult decât atât, după căderea
omului în păcatul strămoşesc, l-a răscumpărat cu scump sângele Fiului Său şi i-а pregătit
şi fericire veşnică în Împărăţia Cerurilor. Iar pe pământ câte sunt, pentru om le-a făcut şi
omul le stăpâneşte şi se foloseşte de ele după bunul său plac. Dacă omul va fi aşa de
nesimţitor la atâtea faceri de bine din partea lui Dumnezeu, va rămâne desigur
răspunzător la ieşirea sufletului său şi trecerea lui prin Vămile văzduhului.
-

Atunci însemnează ca omul să nu mai facă treabă, dacă trebuie să se ţină

numai de rugăciune, a zis omul acela bătrân.
-

Ba poate să facă treabă câtă vrea, i-а răspuns Părintele, numai să nu se

mai ţină de poveşti, vorbe deşarte, glume necuviincioase şi de a mai cleveti pe alţii, lucru
care răpeşte timpul bieţilor oameni şi-i împiedică a face cele şapte laude... Să nu mai stea
oamenii prin cârciumi sau pe drumuri, pe la porţi, pe marginea şanţurilor şi atunci vom
vedea că este timp destul pentru a face cele şapte laude. Ba ne mai rămâne timp şi de citit
prin sfintele cărţi.
-

Aveţi dreptate, cinstite Părinte, a zis omul, lămurindu-se din cele ce a

auzit, stăteam câte o dată de vorbă cu vecinii până după miezul nopţii şi tot nu mai
terminam de povestit. Luam satul de la un capăt la altul. Oare câte rânduri de laude nu am
fi putut face noi atunci, dacă ştiam de ele?! Numai Sfinţia ta ne-ai deschis ochii, de am
mai auzit şi noi de cele şapte laude, dar mai înainte nici pomeneală. Sunt om bătrân,
trecut de 80 de ani, dacă nu veneam la Sfinţia ta, poate muream fără să ştiu măcar ce sunt
cele şapte laude. Am auzit de la bietul tata de o epistolie căzută din cer şi altceva nimic.
-

Stai puţin, l-a întrerupt Părintele pe omul acela vorbăreţ, să lămurim şi

problema cu epistolia aceea care se spune că e căzută din cer. Noi ştim că Sfânta
Evanghelie pe care o poartă preotul deasupra capului şi pe care o sărutăm cu toţii cu
multă evlavie, nu se spune despre ea că ar fi căzută din cer, dar ştim bine că altă carte mai
209

Sfântă nu este şi nici nu poate fi decât Sfânta Evanghelie. Aşa că nu e potrivit a mai
spune despre această cărticică, străină cu totul de ortodoxie și de învățătura cea adevărată,
că e căzută din cer. Atât această epistolă care se spune pe nedrept că e căzută din cer, cât
şi cărticica aceea cu cele 12 Vineri, cu Sfântul Sisoie, cu Visul Maicii Domnului, cartea
de samcă, cartea cu explicarea visurilor, şi altele multe care nu au pe copertă nici un autor
şi nici aprobarea Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe, se cheamă şi sunt cărţi
mincinoase, care duc pe bieţii creştini în rătăcire şi sunt bune de pus pe foc să ardă. Noi
creştinii, trebuie să cinstim toate miercurile şi vinerile de peste an şi nu numai 12, cum
greşit învaţă aceea mincinoasă carte. Toate vinerile în număr de 52 trebuiesc respectate
cu post, curăţie, rugăciuni şi fapte de milostenie, cu deosebire Sfânta şi Marea Vineri a
Patimilor celor de bună voie ale Domnului nostru Iisus Hristos. Toate vinerile trebuie
respectate deopotrivă.
Creştinii care nu fac în fiecare zi rugăciunea de dimineaţă şi de seară după
ceaslov sau cartea de rugăciuni completă, nu se pot numi creştini, iar cei care nu se
ostenesc a face în fiecare zi cele şapte laude, nu pot să se lupte lupta cea bună până la
sfârşit şi, după o vreme, cad, se prăbuşesc, rămân istoviţi, fără putere de a mai lupta;
pentru că „orice dare bună şi orice dar desăvârşit de sus este, pogorându-se de la Părintele
luminilor” (Iacov 1, 17) iar conducta prin care Darul lui Dumnezeu se pogoară asupra
noastră, este rugăciunea.
Auzind aceste învăţături minunate, s-au bucurat şi s-au folosit cu toţii şi,
mulţumind Părintelui, au luat blagoslovenie şi au plecat la casele lor.

210

Să nu ţinem la poartă pe cel ce vine la noi
În timp ce stăteam la masă, a venit un om credincios de prin părţile
Romanului. Părintele i-а făcut loc să stea şi el cu noi la masă. Omul a întrebat:
-

Cuvioase Părinte, oare e bine ca atunci când noi facem rugăciunea şi bate

cineva la poartă să-i deschidem? Sau să-l lăsăm acolo să aştepte până ce terminăm
rugăciunea?
Părintele i-а zis lui:
-

Dar, frăţia ta, ce zici? E bine să lăsăm să aştepte sau să punem semn cărţii

unde am rămas şi apoi să deschidem?
-

Eu socotesc că-i mai bine să punem semn cărţii, unde am rămas cu

rugăciunea şi să-i deschidem degrabă. Dacă noi nu-i vom deschide poarta degrabă şi vom
lăsa să bată mereu în poartă, apoi nu ne tihneşte nici nouă rugăciunea, auzind cum
ciocăneşte el mereu, iar pe de altă parte vecinii îl vor potoli pe cel ce bate în poartă,
zicându-i: „Lasă-l bre, nu mai bate în poartă degeaba, că şi aşa el nu-ţi deschide. El se
roagă acum, face slujbe, e pocăit, poţi muri acolo la poartă şi ăsta tot nu-ţi deschide până
nu-şi termină el slujbele lui”. Ca să punem capăt acestor vorbe, mă gândesc că ar fi bine
să-i deschidem.
-

Da. Bine ai socotit, a zis Părintele, el poartă chipul lui Dumnezeu. Trebuie

neapărat să-i deschidem. Dacă observăm că e un om străin de Dumnezeu, de cele
religioase, atunci rezolvăm cu el problema acolo la poartă, ca nu cumva poftindu-l în casă
să ne reţină prea mult şi să rămânem cu rugăciunea în urmă. De observăm că omul sau
persoana de la poartă e un suflet a lui Dumnezeu, atunci îl poftim în casă, deoarece el va
fi de părere să stea cu noi la rugăciune sau, dacă nu-i permite timpul, ne va lăsa cel puţin
pe noi să continuăm rugăciunea.

211

Importanţa memorării rugăciunilor

A venit într-o zi o bătrână cu o nepoată a ei. Bătrâna avea un fecior la armată.
În scrisoarea pe care o primise de la el, îi cerea bătrânei o carte de rugăciuni. Ea a venit să
întrebe pe Părintele ce să facă, să-i trimită sau nu. Părintele Nicodim a sfătuit-o, zicând:
- Nu, să nu-i trimiţi la armată nici o carte.
Aici este vorba de vremea aceea când nu era îngăduit militarului să aibă în
armată cărţi religioase, deoarece atunci era conducerea comunistă...
-

Trebuia ca mai înainte de a pleca la armată, să fi învăţat rugăciunea de

dimineaţă şi pe cea de seară pe de rost.
Mama lui a intervenit din nou şi a zis:
-

Da, aşa este, dar băiatul meu e slab de carte şi nu a putut să înveţe. Ştie

doar rugăciunile începătoare... Miluieşte-mă Dumnezeule..., Crezul... şi câteva rugăciuni
mai scurte.
Atunci Părintele i-а zis:
-

Să le spună de mai multe ori pe acestea care le ştie, până ce socoteşte că a

trecut vremea în care putea să facă rugăciunea după carte. El e militar şi are programul lui
destul de încărcat, aşa că va folosi cartea când va veni acasă.
Femeia s-a mărturisit şi a plecat acasă cu nepoata ei, cu gândul să facă aşa
cum a învăţat-o părintele Nicodim...

212

Corectitudinea semnului Sfintei Cruci
Nu mai era nimeni. Părintele a adus din camera sa epitrafirul şi ceaslovul şi
se pregătea să facă rugăciune. Nu începuse, mai erau doar câteva minute dar, aşa ca din
senin, a venit un grup mare de oameni, femei şi tineret. Totuşi, după ce ei au luat
blagoslovenie, Părintele a început rugăciunea ca de obicei în grădina cea mare de lângă
casa unde locuia el. Era, cum am spus, o grădină mare cu pomi fructiferi şi iarbă verde,
parcă anume aşa bine pregătită pentru a avea unde sta oameni să asculte cuvânt de
mântuire, să se mărturisească, să stea la rugăciuni. Vară-iarnă, acolo îşi făcea Părintele
rugăciunile când era singur, cât şi atunci când era însoţit de câţiva oameni sau de o
mulţime.
De ar fi avut ochi spirituali, ea ne ar putea spune în mod precis, pe câţi din cei
ce veneau la spovedanie nu i-а văzut venind negri ca tăciunele sau ca smoala şi după
spovedania făcută după pravila bisericii, cu înfrângerea inimii şi hotărârea statornică de
îndreptare, plecau aşa de albi și curaţi, de nu-ti venea a crede că sunt ei. Mari taine s-au
petrecut în această grădină! Dacă ar putea ea să spună tot, absolut tot ce a văzut, ce a
auzit şi ce a simţit, noi credem că s-ar putea scrie volume întregi.
Noi ne minunăm când citim sau auzim că sfântul Antonie cel Mare a avut
25.000 de ucenici. Dar oare părintele Nicodim câţi va fi avut în cei 55 de ani de preoţie?
Despre Sfântul Antonie ni se spune că numai după opt zile puteau ucenicii lui să asculte
cuvânt pentru folosul sufletului. Şapte zile sta închis în chilia sa, iar a opta zi se arăta
ucenicilor. Se spune că ucenicii lui, au făcut chiar un gard de piatră în jurul chiliei
sfântului Antonie, ca să poată avea linişte şi să nu-l întrerupă nimeni de la rugăciunile ce
la făcea el către Dumnezeu. Să revenim...
Părintele Nicodim făcând rugăciune în grădină cu acea mulţime, a observat
că unii din ei nu-şi făceau semnul Sfintei Cruci drept pe feţele lor.

213

După ce a terminat Acatistul Domnului nostru Iisus Hristos, Canonul de
Pocăinţă al Domnului nostru Iisus Hristos şi Al doilea Paraclis al Maicii Domnului, şi
restul de la cele şapte Laude: Ceasul IX, Vecernia şi Pavecerniţa, a făcut o pauză. Ne-am
aşezat pe cele două bănci, iar unii s-au aşezat pe iarbă. Părintele a început să ţină cuvânt
de învăţătură:
-

Am observat că sunt mulţi dintre dumneavoastră şi unii chiar bătrâni, care

nu-şi fac semnul Sfintei Cruci drept pe feţele lor. Auziţi ce spune Sfântul Ioan Gură de
Aur despre cum se cade a-şi face creştinul drept-credincios semnul Sfintei Cruci pe faţa
lui.
Luând „Mântuirea Păcătoşilor” care era pe masă, a deschis-o la pag. 523 şi a
citit din ea aceste cuvinte: „Mulţi, adică din cei fără de socoteală, fluturând cu mâna îşi
fac semnul Sfintei Cruci pe feţele lor, și se ostenesc în deşert, de vreme ce nu închipuiesc
Crucea dreaptă pe feţele lor, căci numai dracii se bucură de îngâmfarea aceea. Iar dacă îşi
va face cineva crucea dreaptă având împreunate cele trei degete ale mâinii drepte şi
punând mâna sa pe frunte, apoi la piept şi de aici la umărul drept, iar la urmă la umărul
stâng, atunci îngerul văzând, se veseleşte de adevărata închipuire a Sfintei Cruci pe feţele
noastre şi îngerul Domnului scrie pe cei ce intră în Biserică cu frică şi cu credinţă.
-

Aşa că se cade a fi cu băgare de seamă când faceţi semnul Sfintei Cruci ca

să vă folosiţi vremelnic și veşnic.

214

Prin rugăciune s-a izbăvit de frică
O fată credincioasă suferea de urât, căpătat dintr-o spaimă. La amiază avea
frică să intre în casă. A mers la părintele Nicodim şi i-а spus despre aceasta, cum că era
terorizată, până la epuizare. El a luat epitrafirul şi a făcut rugăciune, persoana stând în
genunchi. După ce s-a terminat rugăciunea, fata s-a ridicat, sărutând Sfânta Cruce şi mâna
dreaptă a Părintelui. Apoi el i-а zis:
-

Mergi acasă, aprinde candela, aprinde tămâie şi tămâiază, fă rugăciune şi

diavolul va fugi. Iată-l cum fuge!
În acel timp arăta cu mâna dreaptă spre apus, căci vedea pe diavolul spaimei
care fugea de la acea persoană izgonit de puterea dumnezeiască. După aceia i-а mai zis:
-

Să citeşti pentru aceasta zece cărţi: Tâlcuirea Sfintei Liturghii, Poarta

Raiului, Mântuirea Păcătoşilor, Uşa Pocăinţei şi cele şase volume ale Oglinzii
duhovniceşti.
Făcând aceasta, a scăpat pentru totdeauna de acea frică care o tortura.

Capuri fără trupuri
O creştină care lucra duminica la servici, a întrebat pe părintele Nicodim cu
multă întristare, ce să facă. Dânsul i-а dat următorul sfat:
-

Daţi lui Dumnezeu ce este a lui Dumnezeu, iar cezarului daţi ce este al

cezarului. Unde vă pune să faceţi treabă, acolo să faceţi, dar să vă duceţi mai întâi la
Biserică să vă închinaţi, daţi darul vostru acolo, apoi mergeţi la serviciu şi vă faceţi
conştiincios datoria, să nu fiţi vicleni, să nu vă certaţi cu colegii de muncă, să nu pârâţi,
215

să vă gândiţi la Dumnezeu ca şi cum aţi fi în biserică, pentru că sunt capuri fără trupuri şi
sunt trupuri fără capuri. Cei ce sunt la servici cu trupul, dar mintea şi inima lor este în
Biserică, ei au trupurile la servici şi capul în Biserică, iar cei ce sunt cu trupul în Biserică,
dar cu mintea risipită la deşertăciuni, aceştia sunt trupuri fără capuri, trupul în biserică şi
mintea, capul, afară. Şi mai mult se folosesc cei ce au trupul la servici şi mintea în
Biserică, decât cei се-şi duc trupul în biserică, iar mintea o lasă afară, în lume. Însă când
veniţi acasă, să vă feriţi de a lucra ceva şi să prăznuiţi cu toată sfinţenia.

Condiţiile îndeplinirii faptelor bune
Era la începutul Postului Naşterii Domnului când am venit să ne mărturisim
la părintele Nicodim. Şi după ce ne-a mărturisit, a venit iarăşi la noi să ne mai spună câte
ceva de folos pentru mântuire. Eram vreo 20 la număr bărbaţi şi femei. Mai înainte de a
se aşeza pe scaun, Părintele ne-a privit pe fiecare în parte cu zâmbetul acela de adevărat
Părinte duhovnicesc, după care s-a aşezat. S-a făcut tăcere timp de câteva minute, după
care Părintele ne-a întrebat:
- Mai aveţi ceva de întrebat?
Un tânăr, care purta podoabă bărbătească, a zis:
- Cuvioase Părinte, aş vrea, dacă se poate, să ne daţi o explicaţie mai pe larg
cuvintelor psalmistului, care zice: „Slujiţi Domnului cu frică şi vă bucuraţi de El cu
cutremur” (Psalmi 2, 11) căci eu nu pricep aşa bine cum se înţelege.
-

Da, în câteva cuvinte rostite de proorocul David se înţelege şi se cuprinde

aproape toată viaţa unui creştin care se osteneşte a trăi după plăcerea şi voia lui
Dumnezeu. Omul greşeşte înaintea lui Dumnezeu nu numai atunci când face păcate, ci el
216

poate greşi, dacă nu umblă cu băgare de seamă, chiar şi atunci când se osteneşte a face
fapte bune. Şi iată cum: se aşază omul la rugăciune. Desigur am putea spune că
rugăciunea este cea mai mare faptă bună. Dar vezi, are şi ea nişte condiţii şi dacă omul nu
ţine seama de ele, atunci rugăciunea îşi pierde valoarea ei. Ba ceva mai mult, ea se poate
preface chiar şi în păcat. De pildă, dacă omul, făcând rugăciune, trăieşte în duşmănie cu
alţii sau trăieşte în concubinaj, sau lasă mintea să hoinărească la alte deşertăciuni, sau ţine
lucrul străin şi nu-l dă înapoi, sau rosteşte rugăciunea fără evlavie, cu multă grabă şi nu
pronunţă cuvântul întreg, sau dormitează, sau nu face Sfânta Cruce dreptă pe faţa sa, sau,
făcând metanii, zice şi rugăciuni în acelaşi timp şi câte altele. Vedeţi! Că ne putem
împovăra cu multe păcate, chiar şi atunci când ne ostenim a sluji lui Dumnezeu. De aceea
proorocul David ne spune ca să slujim lui Dumnezeu cu frică. Adică să fim cu multă
băgare de seamă, ca să nu greşim cu ceva chiar şi atunci când săvârşim fapta bună. La fel
se poate să greşim şi atunci când facem milostenie, post sau alte fapte bune, dacă nu
băgăm de seamă, sau nu ţinem cont de condiţiile care se cer la acea faptă bună. Căci fapta
bună dacă se face la voia întâmplării, fără să ţinem cont de unele condiţii ale ei, ea nu-i
primită la Dumnezeu, iar noi nu avem nici un folos de pe urma lor, poate să fie ele cât de
multe şi de mari.
De pildă, dacă dăm milostenie la rudele noastre, mai avute decât alţi săraci
mai lipsiţi sau dacă milostenia pe care o facem nu provine din munca noastră cinstită, ci
este agonisită cu nedreptate, sau dacă facem în văzul altora pentru ca să fim lăudaţi de ei,
iată că şi-a pierdut valoarea ei şi este neprimită înaintea lui Dumnezeu. În schimb noi ne
putem amăgi, socotind că am făcut o aşa faptă de milostenie. De aceea proorocul David
ne sfătuieşte ca şi atunci când ne ostenim a sluji Domnului, făcând fapte bune, să slujim
cu frică, nu cumva socotind că ne adunăm comoară în cer prin săvârşirea faptelor bune,
să ne trezim împovăraţi de păcate. Desigur că acest lucru nu se poate întâmpla omului ce
are în vedere ca la orice faptă bună ce o săvârşeşte să ţină cont să îndeplinească toate

217

condiţiile ce i se cer. Și atunci se cheamă că omul slujeşte Domnului cu frică, iar Darul
Lui îl ajută.
Când e vorba ca „să ne bucurăm de El cu cutremur” se înţelege ca să nu
facem abateri, în timpul veseliei şi al petrecerilor, de la buna cuviinţă, adică să petrecem
creştineşte, să bem, să mâncăm cumpătat, nu cu muzică şi jocuri ca păgânii şi ca cei
necredincioşi care n-au pe Dumnezeu. Să nu vorbim vorbe deşarte sau să cântăm cântări
lumeşti... Şi atunci se înţelege că noi, precum creştinii, ne-am bucurat cu cutremur.
Tânărul acela a rămas tare mulţumit auzind aceste cuvinte de la părintele
Nicodim. În plus ne-am folosit şi noi care am auzit... După ce a primit răspuns la
întrebarea pusă, tânărul acela luând blagoslovenie, plin de bucurie, a plecat spre casă.

Leac pentru oboseală
A venit un om care după îmbrăcăminte şi vorbă părea a fi bucovinean. Avea
mare dragoste de Dumnezeu şi o evlavie deosebită pentru părintele Nicodim. După ce a
mai ascultă de la el multe învăţături, i-а zis:
-

Cuvioase Părinte, noi avem mare nevoie, cât vom trăi, de astfel de

învăţături şi sfaturi pe care le auzim de la Sfinţia voastră. Aşa că noi n-am vrea să fim
vreodată pe lumea aceasta fără Sfinţia voastră. Chiar şi atunci când vom vedea că aţi
trecut la cele veşnice, vă vom rezema de zidul Sfintei Biserici şi nici mort nu vă vom lăsa
în pace. Nu ştiu ce vom face atunci când Sfinţia voastră ne veţi părăsi.
Zicând el aceste cuvinte, a lăsat să-i cadă din ochi câteva lacrimi calde, în
semn că cele zise de el îşi au izvorul chiar de la inima sa. Părintele l-a mângâiat punândui mâna pe cap şi i-а zis:
218

-

Bunul Dumnezeu nu voieşte nicidecum moartea păcătosului, ci să se

întoarcă şi să fie viu. Să dăm slavă lui Dumnezeu pentru toată purtarea lui de grijă ce a
avut-o şi o are pentru noi. Să nu slăbim în a ne osteni lucrând ceva bun cât mai suntem pe
acest pământ. Să facem roade vrednice de pocăinţă, căci nu ştim când vine ceasul să
plecăm de aici.
După ce s-a mărturisit, a mai întrebat pe Părintele:
-

Ce să facem, Cuvioase Părinte, când ne doboară oboseala şi nu mai putem

face rugăciune? Părintele i-a răspuns:
-

Să facem câteva sute de metanii sau măcar închinăciuni şi atunci ne mai

refacem puţin din această oboseală, sau poate fi chiar ispită de la vrăjmaşul, care este tare
necăjit când creştinul începe a face rugăciune. Ar fi în stare să-l taie cu sabia dacă n-ar fi
oprit de puterea lui Dumnezeu.
Mai privind spre Părintele câtva timp, a luat blagoslovenie şi a plecat căci,
dacă mai zăbovea puţin, scăpa maşina.

În necazuri, să ne rugăm fără încetare!
Câţiva bărbaţi şi vreo câteva femei au venit la Părintele în zorii zilei.
Părintele făcea rugăciuni. După vreo două ore a venit şi Părintele la ei.
O femeie văduvă a povestit în faţa tuturor celor de faţă, cum a fost în sat la ei
o mare inundaţie de apă.
-

La vreo două ceasuri de noapte, a spus acea femeie, a început o ploaie

mare şi se bănuieşte că ar fi fost o rupere de nori, încât în câteva ore a început să acopere
chiar şi unele case. Oamenii urcau pe dealuri cu bagaje în spate cu copii de mână sau în
219

braţe. Se auzea aşa un vuiet străin, îngrozitor şi fioros. Vuia toată valea satului parcă era
la sfârşitul lumii. Oamenii se grăbeau să urce tot mai sus, căci din urmă îi ajungeau
valurile apelor. Cât vedeai cu ochii era numai apă. Însă nu o apă liniştită, ci cu valuri
înfuriate care duceau cu ele copaci mari, coteţe de porci, garduri, ba şi unele case cu
grajduri mai mici, cu animale, cu păsări în ele şi cu oameni şi femei care ţipau îngrozitor
cerând ajutor. Urlau toţi câinii din sat, mugeau vitele cu glasuri străine de disperare. Era o
privelişte groaznică şi mare jale pe care cred că nu o voi mai putea uita până la moarte.
-

Și ce făceaţi atunci? a întrebat Părintele.
Cuvioase Părinte, stam gata de plecare cu bagajul făcut. În bagaj nu

aveam altceva decât numai cărţi şi icoane. Plângeam nemângâiaţi şi ne tot uitam cum se
ridică apa.
Auzind acestea, Părintele ne-a zis:
-

Vedeţi, când ne aflăm în asemenea situaţii, să nu dormim, dar nici să ne

uităm unul la altul sau să ne purtăm, de colo până colo, fără nici un rost. Să ne aşezăm în
genunchi sau chiar cu faţa la pământ făcând rugăciuni cu lacrimi. Să facem rugăciuni fără
întrerupere. De va fi cazul să nu mai putem scăpa cu viaţă, atunci să fim cu grijă, să ne
găsească moartea rugându-ne, ci nu dormind sau văicărindu-ne de parcă n-am avea nici o
nădejde la Dumnezeu. Căci în ce ne va găsi moartea, în aceea ne va şi judeca. Şi aşa s-a
întâmplat atunci...

220

Nu e bine să treci pe sub sfintele icoane
În timp ce mă aflam la Părintele, a venit un om care nu a mai fost niciodată.
După ce a luat blagoslovenie, s-a aşezat şi el pe o bancă. Se vedea un om tare dornic de a
asculta iar cuvintele, pe care le auzea, le aşeza frumos în primele rafturi ale inimii sale,
iar de acolo scotea lacrimi de pocăinţă. De la o vreme, văzând că Părintele îl privea cu un
zâmbet părintesc, a luat şi el îndrăzneală şi a zis:
-

Cuvioase Părinte, cum de nu v-am cunoscut eu mai de multă vreme! Aş

vrea să ştiu dacă e bine să treacă creştinul pe sub sfintele icoane, cum de pildă e cazul la
mănăstirea Bistriţa, la icoana Sfintei Ana, la mănăstirea Neamţ şi prin alte părţi? Sau cum
se trece iarăşi în Sfânta şi Marea Vineri pe sub Sfântul Aer în sfintele biserici?
Părintele i-а răspuns:
-

Nu este nici o rânduială scrisă care să îndrumeze spre a se face aceasta.

De aceea, practica aceasta nu poate să fie obligatorie pentru cei ce se închină la sfintele
icoane sau la Sfântul Aer. Întrucât de multe ori această trecere creează neorânduială, mai
ales atunci când este aglomeraţie şi se mai trece şi de mai multe ori la rând, dând ocazie
celor slabi în credinţă să facă haz de aceasta, lucrul acesta ne aduce aminte de unele
practici necreştine. De aceea orice act de închinăciune din sfânta biserică trebuie să fie
săvârşit în cunoştinţă de cauză şi cu evlavia cuvenită. Spre exemplu, nu e bun nici
obiceiul de a atinge sfintele icoane cu mâna şi apoi fruntea, ca şi cum s-ar înţelege că se
ia sfinţenia pe mână ca apoi să o ducem la frunte. Acestea toate le fac creştinii noştri fără
să ştie de ce fac aşa. Dacă a făcut unul, poate mai slab de minte, fac toţi cei ce îl văd. Se
iau unul după altul, precum oile... E bine de trecut pe sub Sfântul Aer, seara la denie,
când îl ține preotul la ușa bisericii ridicat în sus. Da. Atunci e bine.

221

Diferite învățături și rânduieli bisericești

Sfintele Sărbători cu ținere
Mergând odată la părintele Nicodim, l-am întrebat:
- Cuvioase Părinte, am vrea să ştim care sărbători sunt cu ţinere şi care nu?
Atunci, Părintele mi-a zis:
-

În cartea „Explicarea celor şapte laude” este scris un tabel de unde poţi să

te documentezi în această privinţă.
În rândurile de mai jos, pentru folosul credincioşilor, am copiat acel tabel
care conţine toate sărbătorile bisericeşti cu ţinere şi sărbătorile păgâneşti, idolatre, care nu
trebuie nici de cum respectate...
Articolul 1. Sărbătorile religioase în România, care se recunosc şi se
stabilesc, sunt următoarele:
1. Toate duminicile de peste an, în care se cuprinde şi duminica Paştilor, a
căreia serbare se continuă trei zile: duminică, luni şi marţi.
2. Cele 12 Praznice Împărăteşti, şi anume:
a)

Naşterea Născătoarei de Dumnezeu, la 8 septembrie;

b)

Înălţarea Sfintei Cruci, la 14 septembrie;

c)

Intrarea în Biserică la 21 noiembrie;

d)

Naşterea Mântuitorului, la 25, 26 şi la 27 decembrie;
222

e)

Botezul Domnului la 6 ianuarie;

f)

Întâmpinarea Domnului, la 2 februarie;

g)

Buna Vestire, la 25 martie;

h)

Schimbarea la faţă, la 6 august

i)

Adormirea Maicii Domnului, la 15 august

j)

Intrarea Domnului în Ierusalim sau Duminica dinaintea Paştilor (Floriile).

k)

Înălţarea Domnului, Joi la 40 de zile după Paşti;

l)

Pogorârea Duhului Sfânt şi Sfânta Treime, Duminică şi luni la 50 de zile

după Paşti.
3. Următoarele zile ale Sfinţilor, pe care cu deosebire i-а respectat
creştinătatea pentru virtuţile lor cele mari:
a)

Sfântul ierarh Vasile cel Mare, la 1 ianuarie, când se serbează şi Anul Nou,

împreună cu tăierea-împrejur a Domnului.
b)

Sfântul Ioan Botezătorul, la 7 ianuarie.

c)

Sfinţii Trei Ierarhi, Vasile cel Mare, Grigore Teologul şi Ioan Hrisostom, la

30 ianuarie;
d)

Sfântul Mare Mucenic Gheorghe la 23 aprilie;

e)

Sfinţii împăraţi Constantin şi Elena, la 21 mai;

f)

Naşterea Sfântului Ioan Botezătorul, la 24 iunie;

g)

Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel, la 29 iunie;

h)

Sfântul Prooroc Ilie, la 20 iulie;

i)

Tăierea Capului Sf. Ioan Botezătorul, la 29 august;

k)

Cuvioasa Parascheva, la 14 octombrie;

1)

Sfântul Mare Mucenic Dimitrie, la 26 octombrie;

m)

Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil, la 8 noiembrie;
223

n)

Sfântul ierarh Nicolae, la 6 decembrie;
4. Afară de acestea, sunt sărbători locale, precum: zilele hramurilor sau

aniversării bisericilor fiecărei localităţi, aniversările Sfinţilor ale căror sfinte moaşte se
află depuse pe alocurea; aceste zile se serbează numai în localităţile respective.

Toate aceste zile sfinte, enumerate până acum, se serbează prin repaus de alte
lucrări, şi petrecând în îndeletniciri duhovniceşti, precum: mergerea la Biserică spre
rugăciune şi ascultarea cuvântului lui Dumnezeu, acasă prin citirea cărţilor folositoare de
suflet, pentru buna educare a familiei, prin facerea de bine la cei nevoiaşi, prin cercetarea
bolnavilor, mai ales a celor fără de ajutor, şi prin alte fapte bune; căci sărbătorile sunt
destinate de Biserică anume pentru cultura spirituală şi pentru îmbunătăţirea moravurilor.
Articolul 2: Sărbătorile Naţionale.
Articolul 3: Orice alte sărbători superstiţioase, precum: Joile după Paşti,
Rusaliile, Foca, Ilie Pălie, Pintilie Călătorul, Ropotinul, Drăgaica, Paparuda, Circovii,
Fipii, Chirica Şchiopul, Sântoader, Căluşul, vinerea, sunt oprite a se serba, ca nişte
rămăşiţe din timpurile idolatriei, şi care nu aduc nici un folos sufletesc, ci numai pagube
celor ce le serbează, împiedicându-i de la lucrări folositoare şi dând ocazie la petreceri
deşarte şi vătămătoare.
Preoţilor se pune în datorie a sfătui pe enoriaşii lor de a părăsi asemenea
sărbători păgâneşti, care nu sunt potrivite cu demnitatea creştinilor, cu bunele moravuri şi
cu învăţăturile Sfinte ale Evangheliei şi ale Bisericii.

224

Articolul 4. Acest regulament se va tipări şi se va împărţi pe la toate
Bisericile Ortodoxe din România, spre a se citi în auzul poporului şi a servi de regulă
pururea clerului şi pentru deosebirea zilelor de sărbătoare de cele lucrătoare.
Regulamentul se va încadra şi atârna pe perete în Altar (Acest regulament a fost
sancţionat cu Decretul Regal numărul 1391 din 3 iunie 1874 şi publicat în „Monitorul
Oficial”, No. 136 din 18 iulie 1873).

«Paștile Crucii» și «Paștile Învierii»
Părintele a venit într-o dimineaţă în deal la maici cu o carte pe slove chirilice
(slove vechi) care se numea „Mărgăritarele Sfântului Ioan Gură de Aur”, şi mi-a zis:
-

Mergi acasă cu această carte şi citeşte-o şi când vei da de cuvântul ce zice

„din zece mii de creştini, unul se mântuieşte, şi din o mie de preoţi unul se mântuieşte”,
notează pagina şi o aduci la mine căci îmi trebuie.
În timp ce citeam am ajuns la explicaţia poruncii a III-а unde scrie: „În Sfânta
şi Marea Vineri şi în Sfânta şi Marea Sâmbătă lucru să nu faci, căci acestea sunt începutul
Praznicilor Stăpâneşti”. Citind aceste rânduri, desigur că am rămas în mare nedumerire şi,
când a venit vremea să merg la părintele Nicodim, i-am cerut o lămurire despre aceasta.
Atunci Părintele, plin de mirare mi-a zis:
-

Cum? Aţi lucrat în aceste zile?

- Da, am lucrat, poate şi mai mult ca altădată.
-

În aceste zile nu se lucrează, a zis Părintele. Aceste zile ne aduc nouă

aminte de Patimile cele de bunăvoie ale Domnului nostru Iisus Hristos, răstignirea şi
moartea Sa pe Cruce, punerea în mormânt şi pogorârea în iad. De aceea, aceste zile Sfinte
225

mai poartă şi numirea de Paștile Crucii, Paștile suferinţei (Vezi despre aceasta în
Mărgăritarele Sfântului Ioan Gură de Aur, la explicarea poruncii a III-а din Decalog).
Evreii, primăvara şi toamna, aveau câte două săptămâni de sărbători, deşi erau în umbra
legii; iar noi care suntem în Legea Harului şi adevărului, oare este de mirare de vom avea
şi noi mai multe zile de sărbători?
Din duminica Învierii Domnului şi până la duminica Tomii, adică opt zile,
care se mai numeşte şi săptămâna luminată, simbolizează veacul al optulea. Şapte
săptămâni din postul mare sunt cele şapte veacuri ale acestei lumi trecătoare, iar
săptămâna luminată e veacul al optulea; veacul veşniciei, veacul fericirii şi al bucuriei dea pururea şi fără de sfârşit.
În Cazania de la Duminica Tomii se zice aşa: „Deci această Duminică se
cheamă şi întâia şi a opta Duminică. Întâia este căci de la Paşti aceasta este întâia
Duminică şi începătoarea altor Duminici. Iar a opta, căci astăzi sunt opt zile de la Paşti...
care închipuie veacul ce va să fie de la ziua Judecăţii înainte, care se cheamă al optulea
veac, netrecut şi nesfârşit, după aceste şapte veacuri ale lumii”.
Iar în Cazania de la Duminica Mironosiţelor, iarăşi adevereşte acelaşi lucru
când zice: „După acea bucurie şi după acele cântări de veselie ce am cântat întru slăvită zi
a învierii Domnului nostru Iisus Hristos, nu o zi, nici două, ci tocmai opt zile, una ca alta
sunt” (Vezi despre aceasta la Cazania Bisericii ediţia a III-a 1929 o.c. pag. 129-130; 134).
Adică toate cele opt zile din săptămâna luminată nu se deosebesc cu nimic una de alta,
aceeaşi sfinţenie au toate. În rânduiala slujbelor, de asemenea, nu se observă nici o
deosebire, ci cum scrie în Tipicul Bisericii, rânduiala slujbei din prima zi a învierii
Domnului, aceeaşi o au toate cele opt zile.
În Săptămâna Luminată nu se stă în genunchi, nici chiar în timpul slujbelor
de la Biserică. Nu se fac nici cele şapte laude; ci în locul lor se citesc Ceasurile Paştilor,
după cum arată la Ceaslov şi Mica prăvilioară.

226

De asemenea nu se zic psalmi nici chiar la rugăciunea de dimineaţă sau la
Acatist... şi nici rugăciunea Sfântului Efrem Sirul: „Doamne şi Stăpânul vieţii mele...”.
De la Paşti până la Duminica Mare nu se fac metanii mari, ci numai închinăciuni. Lunea
se mănâncă de frupt iar Miercurea şi Vinerea ulei, vin şi peşte.
În loc de „Slavă Ţie, Dumnezeul nostru, Slavă Ţie” sau „Veniţi să ne
închinăm...” se zice: „Hristos a înviat din morţi cu moartea pe moarte călcând şi celor din
morminte viaţă dăruindu-le”, de trei ori. Aceasta zicem şi când venim sau plecăm de
undeva, şi la gustarea: de dimineaţă, sau la orice început de rugăciune şi la terminarea ei
şi în loc de „Cuvine-se cu adevărat” se zice „Îngerul a strigat celei pline de dar: Curată
Fecioară, bucură-te, şi iarăşi zic: bucură-te, căci Fiul tău a înviat a treia zi din mormânt!
Luminează-te, luminează-te, Noule Ierusalime, căci slava Domnului peste tine-a răsărit!
Saltă, saltă acum şi te bucură, Sioane! Iar tu, Curată Născătoare de Dumnezeu, veseleştete întru învierea Celui născut al tău!...”, până la Înălţarea Domnului... După cum ne
salutăm unii cu alţii, de la Paşti până la Înălţarea Domnului, - 40 de zile - cu „Hristos a
înviat” şi cu răspunsul. „Adevărat că a înviat”, iar de la Înălţarea Domnului până la
Duminica Mare ne salutăm cu salutul „Hristos s-a înălţat” şi cu răspunsul „Adevărat că sa înălţat”, încă zece zile, aşa după cum făceau primii creştini.

Duminica ce poartă cinci nume
Duminica Mare e socotită ca ziua de întemeiere a Bisericii lui Hristos
Dumnezeu şi poartă cinci nume: 1. Duminica Mare; 2. Duminica Cincizecimii; 3.
Duminica Teiului; 4. Duminica Pogorârii Duhului Sfânt; 5. Duminica Rusaliilor. Aceste
cinci denumiri ale acestei Duminici, au următoarea însemnătate:
227

1.

Duminica Mare se zice, pentru că e socotită într-adevăr ca o Duminică

Mare, căci în acestă zi s-a pus temelia Bisericii lui Hristos Dumnezeu, adică Biserica
Noului Aşezământ, Biserica creştină.
2.

Duminica Cincizecimii înseamnă că cincizeci de zile sunt de la Slăvita

zi a învierii Domnului şi până astăzi. Deci s-a încheiat praznicul de cincizeci de zile.
3.

Duminica Teiului arată că inima omului are forma unei frunze de tei,

iar Duhul Sfânt pogorându-se peste Sfinţii Apostoli în chip de limbi de foc, ar fi avut tot
forma unei frunze de tei, care intrând în inima omului care are aceeaşi formă, îl umple de
tot binele vremelnic și veşnic:
4.

Duminica Pogorârii Duhului Sfânt arată împlinirea făgăduinţei făcută

de Mântuitorul către Sfinţii Apostoli, când le-a poruncit lor să nu se depărteze de
Ierusalim până ce se vor îmbrăca cu putere de sus. În această zi s-a împlinit făgăduinţa...
5.

Duminica Rusaliilor. Cuvântul „Rusalii” e cuvânt grecesc care arată

unitate, aşa după cum zice şi Condacul: „Când s-au pogorât amestecând limbile,
despărţit-a neamurile Cel Preaînalt, iar când a împărţit limbi de foc, într-o unire pe toţi i-а
chemat:.” (Condacul din Duminica Pogorârii Duhului Sfânt, din Ceaslov).
Aşa ne-a explicat părintele Nicodim însemnătatea acestei zile.

228

Banii obţinuţi Duminica au adus necazuri după 20 de ani
Când să plec la maici în deal, a venit un om credincios şi s-a plâns Părintelui,
zicând:
-

Cuvioase Părinte, am cumpărat acum vreo 20 de ani în urmă o bucată de

pământ cu acte în regulă. Acum vreo trei ani, s-au ridicat nişte urmaşi ai fostului
proprietar şi m-au dat în judecată. De atunci încoace, merg mereu la tribunal şi procesul
nu se mai termină. Cheltuiesc o groază de bani. Ce mă învăţaţi să fac?
După ce l-a ascultat cu atenţie, Părintele a zis către el:
-

Oare ce să fie aceasta? şi a mai întrebat pe om dacă banii ce i-а dat pe

pământ nu cumva au fost agonisiţi pe căi nedrepte.
După mai multă sfătuire omul a zis:
-

Cuvioase Părinte, aveţi dreptate. Banii i-am luat de pe o pereche de boi,

pe care i-am vândut în ziua de Duminica Floriilor.
-

Mergi acum acasă şi fă rugăciune cu cei din familie, 40 de Acatiste către

Domnul nostru Iisus Hristos, iar noi o să vă punem aici la slujbe şi să avem bună nădejde
că o să ieşim cu bine, i-а indicat Părintele.
Omul a revenit după vreo două săptămâni şi i-а spus Părintelui că la prima
înfăţişare, după rugăciuni, procesul a luat sfârşit în favoarea lui.

229

Atenţie la lucrurile sfinte
În paragraful de mai jos, dăm curs la unele sfaturi pe care le-am primit de la
părintele Nicodim, despre felul cum trebuie să procedăm când avem ofrande sau obiecte
sfintite, deteriorate.
Dacă se întâmplă vreodată de se mucegăieşte Sfânta Anaforă, o punem în
fântâniţă. Când e vorba de fântâniţă aş vrea să nu se înţeleagă cumva greşit; fântâniţă se
face în felul următor: la un loc curat în grădină sau lângă casă, săpăm o gropiţă de 30-40
cm, ca şi cum am vrea să îngropăm un stâlp, iar pentru întărirea pereţilor acestei fântâniţe
o căptuşim cu patru capete de scândură, astfel încât să rămână afară vreo 20-30 de cm
mai sus de suprafaţa pământului, iar deasupra punem o lespede de piatră sau alt capac.
Când avem Sfânta Anaforă mucegăită sau spălăm batista, şerveţelul, vasele pe care le-am
folosit în acele trei zile după ce am primit Sfintele Taine sau în ziua când am primit
Sfânta Agheasmă Mare, punem în fântâniţă apa de la spălat. Pentru că în raport cu sfiala
și buna cucernicie și evlavie ce o avem către cele sfinte, aşa ne şi folosim mai mult sau
mai puţin de această sfinţenie. Şi în raport cu grija şi pregătirea pe care o facem înainte de
a primi cele sfinte, şi paza pe care o avem după ce le-am primit, în aceeaşi măsură ne
folosim vremelnic şi veşnic. Aşa ne-a spus şi ne-a învăţat părintele Nicodim cu fapta şi cu
cuvântul şi aşa lăsăm şi noi urmaşilor noştri care vor avea dragoste şi bunăvoinţă a le
săvârşi în viaţa lor şi a le lăsa şi ei urmaşilor lor pentru a se folosi. În felul acesta
respectăm cele sfinte după adevăratul lor merit.
În cazul când avem o icoană prea veche, uzată şi nu se cunoaşte ce Sfânt
reprezintă, să o ducem la Biserică şi va fi depusă în camera unde sunt veşminte, cărţi şi
icoane vechi care nu se mai folosesc. Nu avem voie să ţinem în casa noastră o icoană,
dacă nu ştim ce Sfânt reprezintă ea. Icoanele fotografiate sau lucrate numai într-o singură
culoare, nu le putem folosi decât ca tablouri, iar nu ca icoane pentru a ne închina la ele.
Astfel de icoane le punem pe peretele de miazăzi sau de miazănoapte în cameră. De
230

asemenea nu folosim în casa noastră icoane străine, catolice, ci numai Ortodoxe. Nu
punem în rama sfintei icoane fotografii sau podoabe idoleşti ca: mărgele, inele, brăţări şi
altele, şi nici nu le acoperim cu perdele. Copiii care au dragoste să picteze e bine să se
înveţe la alte figuri, nicicum la chipurile Sfinţilor. Deoarece făcând acest lucru fără să
cunoască bine această meserie, ar putea uşor să deformeze aceste chipuri ale sfinţilor,
păcat cu care se împovărează, nu atât de mult cei care le fac, ci cu mult mai mult părinţii
lor, care îi lasă să facă aşa ceva. Dacă avem posibilitate, e bine să ţinem candela aprinsă
totdeauna, ziua şi noaptea.

Folosirea metaniilor de către mireni
Maica Maria mi-a dat de pomană o aţă de făcut metanii, în prezenţa părintelui
Nicodim. Eu am primit-o şi i-am mulţumit frumos şi stăteam cu ea în mână uitându-mă
spre Părintele ca şi cum aş fi vrut să-l întreb dacă şi noi mirenii, care nu facem parte din
cinul monahal, o putem folosi. Şi fără ca să deschid gura pentru a întreba, Părintele mi-a
şi dat răspunsul:
-

Da, le puteţi folosi şi frăţiile voastre ca mireni, cu singura condiţie ca să le

tăiaţi capătul cel ce are Semnul Crucii, ca să vă deosebiţi cu aceasta de cei ce primesc
metaniile întregi, când sunt tunşi în cinul monahal.
Am scris şi acest amănunt aici, deoarece am mai văzut pe undeva la mireni,
metanii care aveau şi capătul cu Semnul Crucii.

231

Să se păstreze curaţi, cei ce lucrează obiecte bisericeşti
Un om, care lucra tâmplărie, făcea şi cruciuliţe de lemn de purtat la gât.
Trecând odată pe la el, m-a rugat să întreb pe părintele Nicodim dacă lui, ca om păcătos,
îi este îngăduit să facă cruciuliţe de lemn, deoarece se căutau foarte mult.
Când am întrebat pe Părintele despre aceasta, el mi-a răspuns:
-

Cel ce lucrează cruciuliţe de lemn de purtat la gât, ca şi cei ce pictează

sfinte icoane sau alte obiecte bisericeşti, se recomandă a se păstra cât mai curaţi trupeşte
şi sufleteşte şi a-şi petrece viaţa în mare sfinţenie.

Femeia să stea la locul ei în pronaos
O bătrână mai de elită, m-a rugat să-l întreb pe părintele Nicodim dacă îi dă
voie să stea la slujbă mai aproape de Sfântul Altar, sau cel puţin lângă strana cântăreţilor,
pentru că şi aşa ea nu aude bine şi dacă mai stă şi în urma bărbaţilor, nu se foloseşte cu
nimic, mai bine stă acasă. Auzind părintele Nicodim acestea şi cunoscând-o pe ea cine a
fost şi este, mi-a zis să-i spun aşa:
-

Atunci ce să facem cu bătrânul acela care nu aude deloc? Ca să poată auzi

şi el ceva, ar trebui să meargă în Sfântul Altar şi să stea chiar lângă preot. Şi din când în
când să mai repete odată ceea ce a zis, pentru că el nu aude deloc. Nu. Nu se poate călca
buna rânduială, ori de auzim, ori de nu auzim, stăm fiecare la locul nostru şi ne
mulţumim atât pe cât auzim, deoarece a fost şi timpul când auzeam bine, dar poate atunci
nu ne plăcea să luăm parte la slujbele Bisericii.

232

Să nu împodobim Sfintele Icoane
O doamnă profesoară pensionară a adresat părintelui Nicodim prin mine, o
întrebare, dacă e bine sau nu să pună perdele la sfintele icoane, sau diferite zorzoane ca:
inele, cercei, mărgele, beteală, panglici, canafi şi altele. La care Părintele a răspuns:
-

Nu e bine deloc, iar cei care pun la sfintele icoane diferite zorzoane sau

perdele, săvârşesc un mare păcat. În cele trei volume cu luxul am scris mai amănunţit
despre aceasta şi, de va reuşi să le citească, se poate convinge pe deplin.

Stropirea cu agheasmă
Am fost rugat să întreb pe părintele Nicodim dacă va putea stropi şi femeia în
lipsa bărbatului, la ziua întâi a lunii cu sfânta aghiasmă mică, la care părintele Nicodim a
răspuns:
-

Se poate stropi la nevoie şi de către femeie, pentru sfinţirea caselor. Dar

casele creştinilor nu se sfinţesc numai atunci când sunt stropite cu Aghiasmă la ziua întâi
a lunii, ci ele se mai sfinţesc şi atunci când cei ce locuiesc într-însele respectă cu stricteţe
poruncile lui Dumnezeu şi îşi petrec viaţa după voia şi plăcerea Lui. Atât bărbatul cât şi
femeia creştină şi cu toţi copiii care au primit Sfântul Botez şi care trăiesc cu frică de
Dumnezeu, au primit asupra lor o preoţie tainică, după cuvântul Sfântului Apostol Petru
(1 Petru 2, 5-9) şi după cum învaţă Cazania, ediţia veche, la Botezul Domnului din 6
ianuarie. Casele creştinilor în care se fac zilnic rugăciuni, cele şapte laude, citiri prin
233

cărţile sfinte, se sfinţesc mereu, deoarece în acele case nu se vorbesc cuvinte de ruşine,
glume, drăcuieli, înjurături, clevetiri, minciunării, poveşti deşarte, jocuri idolatre cu
muzicanţi şi multe alte blestemăţii. Aşa zice Sfântul Efrem Sirul în Tom III pag. 37 că
unde este psalmul cu umilinţă, acolo este şi Dumnezeu cu îngerii; iar unde sunt cântările
celui străin, acolo este urgia lui Dumnezeu şi vaiul este răsplătirea râsului. Unde sunt
sfintele cărţi şi citirile, acolo este veselia drepţilor şi mântuirea auzitorilor, iar unde sunt
alăute (adică muzică) şi hore, acolo e întunecare a bărbaţilor şi a femeilor şi praznicul
diavolului.
Da. Acele case, în care petrec creştinii cei înţelepţi şi luminaţi cu învăţătura
sfântă a Bisericii lui Dumnezeu, se sfinţesc în fiecare zi prin petrecerea cea bună a celor
ce locuiesc în ea, după cuvântul zis de înţelepciunea bătrânilor «că nu locul sfinţeşte pe
om, ci omul sfințește locul».

Să nu stingem candela sau lumânarea suflând asupra lor
Cineva m-a rugat să pun şi această întrebare curioasă, dacă e bine a sufla
asupra lumânării sau asupra candelei care sunt aprinse, când e nevoie să le stingem, la
care Părintele a răspuns:
-

Cred că nu e bine să le stingem suflând asupra lor, deoarece atât lumina de

la lumânare, cât şi cea de la candelă, reprezintă sau simbolizează pe Însuşi Mântuitorul
nostru Iisus Hristos Dumnezeu-Omul. Poţi să sufli asupra unui felinar, chibrit sau foc, dar
să nu sufli asupra lumânării sau asupra candelei aprinse.

234

Cinstirea Sfintelor icoane
S-a întâmplat odată ca părintele Nicodim să-mi dea de blagoslovenie mai
multe iconiţe de mărimea cărţilor poştale. Între aceste iconiţe era una a Maicii Domnului
care era străpunsă în obraz. Necunoscând pricina, întreb pe părintele Nicodim, care mi-a
dat explicaţia cuvenită.
Atunci am găsit prilejul să întreb şi despre cazul în care la unele Biserici
lanţul de care este susţinut policandrul este înfipt tocmai în sfânta icoană a Mântuitorului
nostru Iisus Hristos de pe bolta bisericii. La care părintele Nicodim mi-a răspuns:
-

E un păcat mare de tot, dar nu-l văd toţi, decât numai cei ce au ochi de

văzut, aceia îl văd. Diferenţa este că pe icoana Maicii Domnului a străpuns-o un păgân,
iar icoana Mântuitorului este străpunsă de creştini. Se mai poate considera că noi cinstim
cu evlavie sfintele icoane dacă le străpungem la fel ca păgânii? Cinstea şi evlavia pe care
o arătăm către icoane trece la persoana pe care o reprezintă. La fel se întâmplă şi cu
profanarea lor, conştient sau inconştient... La fel ca şi semnul Sfintei Cruci peste care
păşesc şi îl calcă în picioare, fără pic de simţ, mulţi şi multe persoane care se pretind că
sunt oamenii Bisericii lui Dumnezeu.
Părintele Nicodim a săvârşit slujba Sfintei Liturghii la mănăstirea Agapia
Veche. La predica pe care a ţinut-o vreo oră şi ceva, între altele, a spus ca să avem o
deosebită grijă atunci când aşezăm icoanele pe peretele de la răsărit. Nu înseamnă, că
icoana unui sfânt sau chiar a Maicii Domnului, o putem pune sus pentru că e mai mare şi
are o ramă mai frumoasă, iar icoana Prea Sfintei Treimi fiind mai mică în dimensiuni şi
poate că şi rama e mai veche, să o punem sub icoana Maicii Domnului sau a Sfântului. Să
fim cu mare băgare de seamă în tot ce facem, ca să nu ne împovărăm de unele păcate,
chiar şi când ne ostenim să facem ceva bun.
235

După ce s-a terminat slujba, am coborât de la Agapia Veche în vale şi era un
om care aştepta să se mărturisească. După ce s-a mărturisit, a întrebat pe Părintele:
-

Cuvioase Părinte, cei căsătoriţi, care nu au copii, se cade a mai fi unul cu

altul, pentru că doar împreunarea soţului cu soţia este numai pentru naşterea de copii!
-

Da. Adevărat este cum spui dumneata, însă aceste lucruri se discută numai

la scaunul spovedaniei şi nu trebuie mireanul să se ocupe cu aşa ceva.
Când a auzit aceste cuvinte, omul nostru a plecat fruntea şi nu a mai zis
nimic. După aceea a luat blagoslovenie şi a plecat.

Să cântăm cântări bisericești ortodoxe
Corectam cu cineva nişte manuscrise în bucătărie la mănăstirea Agapia şi
vedeam pe părintele Nicodim coborând pe scări cu un braţ de cărţi pe care le-a pus pe
masă în faţa noastră, zicând:
-

Lăsaţi puţin manuscrisul şi uitaţi-vă la aceste cărţi. Fiecare carte are

cântece care aparţin unui cult religios. Uitaţi-vă, nu cântaţi şi frăţiile voastre din cărţile
lor? Pe vremea Sfântului Ioan Gură de Aur ereticii atrăgeau multe suflete slabe şi
neîntărite la credinţele lor rătăcite prin cântări. La fel fac şi azi sectarii, care se înrudesc
de minune cu ereticii de altă dată, deoarece au fost şi sunt conduşi și unii și alţii de
acelaşi duh demonicesc. Noi ne ferim pe cât putem să folosim cântările lor, pentru că cine
cântă cântări sectare se umple de duh străin, de duh demonicesc, iar cine cântă cântări
bisericeşti religioase, după învăţătura Bisericii Ortodoxe, se umple de duh Dumnezeiesc.
Auzind acestea am întrebat:

236

- Cuvioase Părinte, cum putem noi cunoaşte care cântare e bună şi care nu e
bună?
Părintele a răspuns:
-

Tocmai de aceea am adus aici cărţi, ca să stabilim care nu se pot cânta.

Noi, ortodocşii, avem o mulţime de cântări bisericeşti care sunt întocmite de Sfinţii
Părinţi şi scriitori ai Bisericii, aşa că nu e bine să cântăm altele străine ortodoxiei.
Cântările de bază ale unui credincios creştin trebuie să fie cântările bisericeşti ca: tropare,
condace, irmoase, podobii, mărimuri, catavasii, binecuvântări, axioane şi toate cântările
care se află în cărţile bisericeşti. Se mai folosesc şi cântările din cele două cărţi întocmite
de Petre Dulfu, prima fiind „Iisus Mântuitorul”, iar a doua „Dumnezeu şi oamenii” şi
„Psaltirea în versuri” de Vasile Militaru. Se pot cânta şi toate cântările care sunt cuprinse
în cărţile pe care le-am scris. Să faci un tabel unde să arăţi pagina şi cântarea din fiecare
carte.
Dăm mai jos un tabel cu titlul şi numărul de pagină al cântărilor care se pot
cânta şi care se află în cărţile părintelui Nicodim, tipărite înainte de anul 1948:
Oglinda Duhovnicească:
Volumul 2 pag. 696: „Să se îndrepteze rugăciunea mea”
Volumul 2 pag. 868: „În străvechea carte Sfântă”
Volumul 3 pag. 1449: „Iosif şi fraţii lui”
Volumul 3 pag. 1540: „Învierea lui Lazăr”
Volumul 3 pag.1542: „Întărirea osândei lui Iisus”.
Volumul 3 pag. 1545: „Un lung tren ne pare viaţa”.
Volumul 3 pag. 1608: „Dragostea Dumnezeiască”, „Hai să trăim creştineşte”
Volumul 3 pag. 1609: „Adormirea Maicii Domnului”.
Volumul 3 pag. 1672: „Răsplata lumii amăgitoare”.
237

Volumul 3 pag. 1672: „Ispitirea lui Iisus”.
Volumul 4 pag. 1736: „Înmulţirea pâinilor”.
Volumul 4 pag.1736: „Trâmbiţa Judecăţii”
Volumul 4 pag. 1800: „Botezul Domnului”.
Volumul 4 pag. 1864: „Cum să ne rugăm”.
Volumul 4 pag. 2073: „Zaheu”.
Volumul 4 pag. 2168: „Despre plata Domnului”.
Volumul 4 pag. 2296: „Căinţa omului păcătos”
Volumul 5 pag. 2297: „Îngerii”
Volumul 5 pag. 2362: „Pe Tine, Dumnezeule, Te lăudăm”
Volumul 5 pag. 2713: „Pilda Fiului risipitor”. „David păcătuieşte şi e pedepsit”.

Icoana vie a Dumnezeirii: pag. 192: „Scoală suflete”.
Răscumpărarea sufletelor:
pag. 646: „Glasul înţelepciunii”
pag. 647: „Spre veşnicie”.

Lupta împotriva lui satana:
pag. 2 „Profetul din Nazaret”.
pag. 373 „În viaţa lipsită de credinţă”
pag. 375 „Răsplata lumii amăgitoare”
pag. 376 „Hai să trăim creştineşte”
pag. 377 „Adormirea Maicii Domnului”
pag. 378 „Sărbătoarea Domnească”
238

pag. 380 „Trâmbiţa Judecăţii”
pag. 382 „Mai am un singur dor”
pag. 382 „Veniţi creştini la rugăciune”
pag. 384 „Viaţa” („Un lung tren ne pare viaţa”).

Păcatul înjurăturilor:
pag. 128 „Miluieşte-mă Stăpâne”
pag. 193 „Unde mergi creştine, dragă”
pag. 292 „Prilejuri nefericite”.

Credinţa în Dumnezeu:
pag. 938 „Bogatul zgârcit”
pag. 1027 „Blândul Păstor”

Crucea feciorelnicelor:
pag. 591: „Pilda celor 10 fecioare”
pag. 684: „Pilda fiului risipitor”
pag. 750: „Iar în zilele din urmă”

Semnul Sfintei Cruci în vremile apostolice:
pag. 522: „Crucea”

239

Izvorul răutăţilor:
pag. 394: „Imnul Sfântului Nicolae”
pag. 338: „Fiul risipitor”
pag. 314: „Cheile raiului”

Părăsiţi calea pierzării:
pag. 31: „Căinţa omului păcătos”.
pag. 58 „Fapt minunat de mulţi oameni aşteptat”.
pag. 104 „Maica Sfântă Preacurată”.
pag. 164: „Imn la Naşterea Domnului Iisus Hristos”.
pag. 197: „Vestirea Evangheliei”.
pag. 198: „Răbdarea”.
pag. 222: „Doamne, Doamne, Ceresc Tată”.
Pag. 224: „Îndură-Те, Părinte”.
pag. 276: „Nădejdea”.
pag. 277: „Nimicnicia omenirii”.
pag. 279: „Imnul nebunilor după averi”.
pag. 322: „De eşti creştin”.
pag. 327: „Amar şi grea durere”.
pag. 348: „Tânguirea sufletelor”.
pag. 373: „Profetul din Nazaret”.
pag. 375: „Căinţa Sfântului Apostol Petru”.
pag. 396: „Sfântul mucenic Haralambie”.

240

Iar din cărţile de cântări religioase putem cânta aceste cântări:
1. Haideţi spre Patria Cerească
2. Cruce Sfântă părăsită
3. Mă duc la Golgota
4. Bate moartea la fereastră
5. Tatăl nostru Cel Ceresc
6. Pilda celor 10 fecioare
7. Doamne, Doamne, Ceresc Tată
8. O, vai, lume-nşelătoare
9. Un lung tren ne pare viaţa
10. Fiul rătăcit
11. Cina cea de taină
12. Cântarea lui Iosif
13. Să se îndrepteze rugăciunea mea.
14. Veniţi creştini la rugăciune.
15. Vai te miri cu câtă trudă.
16. Fiul cel pierdut.
17. Veniţi, veniţi.
18. Profetul din Nazaret.
19. Păstorul cel bun.
20 Spre Emaus.
21. Unde mergi, creştine dragă?
22. Bogatul nemilostiv.
23. Iov.
24. Lasă azi, lasă pe mâine.
25. Ferice va fi omul.
241

26. Cântarea Sfintei Cruci.
27. Iisuse, vino la mine.
28. Judecata de pe urmă.
29. Cer şi mare pe pământ.
30. La ce-mi foloseşte oare?
31. Pentru ce te zbaţi?
32. O zi trece, alta vine.
33. Anul nou.
34. Doamne Iisuse Hristoase.
35. Lume, lume-nşelătoare.

În timpul în care am întocmit acest tabel, a venit un om la părintele Nicodim
ca să se mărturisească și, înțelegând că se face o alegere a cântărilor, a scos şi el din
buzunar o foaie de hârtie pe care avea scrisă o cântare. Și arătând-o Părintelui să o
verifice dacă e bună, acesta i-а răspuns:
-

Cântări sunt multe, dar am socotit că acelea pe care le-am prezentat sunt

destule, că n-o să ne ocupăm toată vremea de cântat. Sfântul Apostol Iacov ne sfătuieşte
să cântăm atunci când avem inimă bună (Iacov 5, 13). Dar dacă am supărat pe Dumnezeu
cu păcatele, trebuie să mai şi plângem, ca să ne curăţăm de ele. Am găsit undeva scris că
trebuie să avem aşa de multe lacrimi, pe câtă apă a fost în cristelniţă, atunci când ne-a
botezat preotul. Tot Sfântul Apostol Iacov, care ne sfătuieşte să cântăm atunci când avem
inimă bună, ne sfătuieşte, zicând: „întristaţi-vă şi vă jertfiţi. Râsul vostru să se întoarcă în
plâns şi bucuria voastră în întristare” (Iacov 4, 9). Da. A lăuda pe Dumnezeu prin cântări,
este bun lucru şi plăcut dar, ca să fie primite aceste cântări înaintea lui Dumnezeu, trebuie
să cântăm cu smerenie, cu evlavie, iar nu cu glas mare, acoperind cu vocea noastră pe
ceilalţi care cântă împreună cu noi. Căci atunci nu cântăm lui Dumnezeu, ci oamenilor.
242

Dacă atunci când ne rugăm trebuie să avem mintea la Dumnezeu, tot aşa se
cere şi la cântare. Căci ce este cântarea, decât o rugăciune cântată, dacă împlineşte toate
condiţiile care se cer.
-

Cuvioase Părinte ce să facem atunci când vine cineva la noi şi vrea să

cânte o melodie sectară?
-

Poate nu-şi dă seama că acea cântare nu e bună, a zis Părintele. De aceea

trebuie lucrat cu multă îngăduinţă. Doar ştii ce spune în Patericul egiptean, că atunci când
porunceşti cuiva cu duh de mândrie (adică tu ești mândru și vrei să sfătuiești pe alții,
Dumnezeu nu-ți va ajuta), chiar de va fi acela ascultător, Dumnezeu îi împietreşte inima,
ca să nu te asculte, deoarece Dumnezeu celor mândri le stă împotrivă. Şi de vei ruga pe
cineva cu multă smerenie şi sfială, chiar de va fi acela îndărătnic, Dumnezeu îi înmoaie
inima lui cea împietrită şi te va asculta pe tine, pentru că Dumnezeu celor smeriţi le dă
har (1 Petru 5, 5). În raport cu dorinţa pe care o ai în inima ta, de a păzi cu sfinţenie cele
bune, lucrează cu harul lui Dumnezeu, căci altfel noi nu putem face nimic bun de nu ne
va sprijini harul lui Dumnezeu.

Dumnezeu nu primeşte laudă din tinichea
Discutând cu părintele Nicodim despre cântările pe care ni le recomanda să le
folosim, l-am mai întrebat:
-

Cuvioase Părinte, am auzit pe unii că laudă pe Dumnezeu din instrumente

muzicale, oare e bine aşa?
-

Cum să fie bine. Dar dacă omul nu mai ţine cont de învăţătura Bisericii,

atunci face ceea ce îi vine lui la socoteală. Este adevărat că toate confesiunile religioase
243

în frunte cu papistaşii, folosesc instrumente muzicale în cultul lor. Singură Biserica
Ortodoxă n-a folosit şi nici nu foloseşte aşa ceva, pentru că Dumnezeu nu primeşte laudă
din tinichea, ci din inimă curată. Dumnezeu se laudă prin cuvinte cântate cu evlavie şi nu
numai din sunetul care este lipsit de cuvinte! Dumnezeu a înzestrat pe om cu acest mare
dar al cuvântului şi cu voie liberă, dar instrumentul este lipsit de acestea toate. Este
adevărat că în legea veche aduceau laudă lui Dumnezeu din harfă, precum a făcut
Proorocul David şi alţii, dar cei din legea veche erau socotiţi ca nişte prunci în Hristos,
dar acum suntem socotiţi ca bărbaţi desăvârşiţi. Și dacă am căuta să facem cum au făcut
ei, unde am ajunge?! Căci legea şi proorocii până la Ioan Botezătorul au fost, iar de
atunci încoace e harul şi adevărul. Legea cea veche e ca umbra şi a fost neîmplinită. A
venit Mântuitorul nu ca să o strice, ci ca să o plinească pe ea.

Despre dormitul prin mănăstiri
Părintele Nicodim, care ne-a fost atâţia ani duhovnic, ne-a adus la cunoştinţă
că nu este îngăduit ca partea femeiască să doarmă în mănăstire de călugări şi nici partea
bărbătească să doarmă în mănăstire de maici.
Într-un an, de marele praznic al Înălţării Domnului, o fată care se mărturisea
la părintele Nicodim, împreună cu părinţii ei drept-credincioşi, a dormit într-o mănăstire
de călugări. Dimineaţa, vrând să coboare pe nişte scări, a alunecat şi a căzut, frângându-şi
o mână.
Aflând despre aceasta părintele Nicodim, a zis cu durere către cei care i-au
adus vestea:

244

-

Ce să fac, dacă nu vor să înţeleagă ceea ce le-am spus din Pravila

Bisericii?
Această întâmplare a îngrozit pe mulţi din ucenicii lui.
O altă învăţătură pe care ne-a lăsat-o Părintele, a fost şi aceasta: Că nu e bine,
în calitate de creştin drept-credincios, să urci pe treptele tribunalului, adică nu e bine să te
răzbuni pe cineva dându-l în judecată la tribunal, chiar de-o fi să pierzi cât de mult.

Dacă se spală rufe după Botezul Domnului?
M-a întrebat cineva dacă este adevărat că opt zile după Botezul Domnului nu
e voie să speli rufe, deoarece se crede că toate apele sunt sfinţite. Eu n-am ştiut ce să-i
răspund, dar când am fost la părintele Nicodim, l-am întrebat. Părintele mi-a răspuns că
nu a găsit nicăieri scris despre aceasta, deoarece numai firea apelor s-a sfinţit, dar nu
toate apele. Atunci oamenii n-ar mai veni să ia Sfânta Agheasmă de la Biserică, dacă întradevăr ar fi toate apele sfinţite. În acest obicei se vede destul de clar tradiţia poporului;
după cum zice şi Sfântul Ioan Gură de Aur că: „Este obicei care nici nu strică, dar nici nu
foloseşte, pe acela lasă-l; iar de este obicei care vatămă, pe acela strică-l, poate să fie el
cât de vechi”.

245

Să se poarte Sfânta Cruce pe sub cămaşă
Un om dornic de învăţătură, după ce a primit răspuns la o întrebare, văzând
că s-a făcut o pauză s-a mai adresat iarăşi:
- Cuvioase Părinte, dar Sfânta Cruce e bine să o poarte creştinul?
-

Da. E bine a purta creştinul Sfânta Cruce pe sub cămaşă, fără să fie

observată de cineva. Sfânta Cruce e bine a o purta creştinul permanent în afară de timpul
când femeile au rânduiala lunară şi bărbaţii nu sunt demni de a intra în Biserică. Femeile
n-au voie nici să pună mâna pe Noul Testament atunci când nu au voie a purta Sfânta
Cruce. E bine de a mai purta creştinul în afară de Sfânta Cruce şi Noul Testament format
mic într-un buzunar în dreptul inimii.
Omul acela a mai întrebat iarăşi:
-

Este adevărat, Cuvioase Părinte, că avem datoria de a ţine permanent

candela aprinsă?
-

Da. Aşa e bine ca în fiecare casă unde locuiesc creştinii, să se păstreze

măcar o candelă aprinsă ziua şi noaptea. Să nu fie nici prea mare ca să ardă ca o
lumânare, dar nici prea micuţă ca să arate ca o lumină aproape stinsă. Să ne gândim câţi
bani nu cheltuiesc oamenii noştri care se lasă robiţi de patima fumatului? S-ar putea arde
şapte candele cu banii pe care-i cheltuieşte un fumător pasionat pe ţigări şi chibrituri!

246

Vin pentru parastase
Prin anul 1960 la moşii de iarnă, ziua în care se face de obicei pomenirea
morţilor era Părintele de rând la Biserica mare din mănăstirea Văratec. La slujba
parastasului am asistat şi eu. M-am uitat cu atenţie la mesele unde se aflau prinoase mai
mari sau mai mici şi colive frumos împodobite cu bomboane, dar spre mirarea mea n-am
văzut sticle de vin de 1 litru sau măcar 1/2 litri, ci numai nişte sticluţe mici de 0,100 litri
sau 0,150 litri şi unele din ele şi mai mici, parcă erau cu medicamente.
În timpul când stam la masă cu Părintele, l-am întrebat:
-

Cuvioase Părinte, oare aşa se cade, ca la parastas să se aducă vin în

sticluţe mici, sau e lipsă de vin aici la mănăstire?
-

Da, aşa trebuie să se aducă la parastas, puţin vin, ca simbol al Sângelui

Domnului nostru Iisus Hristos. Nu trebuie a se aduce vin mult, ca nu cumva să se dea
prilej de a se îmbăta slujitorii Bisericii.
- Cuvioase Părinte, la noi se aduce câte 1 litru de vin. Rar de tot, doar câte o
femeie văduvă sau vreun om necăjit cumva să aducă vreo sticlă de jumătate.
-

Frăţia ta să nu duci mai mult de 1/4 litri de vin, ca să nu te faci părtaş la

păcate străine şi nici la alţii să nu le spui nimic, ca să faci tulburare în parohie. Dacă ai
bază pe cineva, poţi să-i spui, iar de nu, lasă-i în pace!
-

Cuvioase Părinte, la noi la Biserică, după ce se termină slujba panahizilor,

îşi ia fiecare prinosul şi sticla cu vin şi merge de la duce la uşa Sfântului Altar. Acolo în
Sfântul Altar sunt pregătite damigene unde omul de serviciu deşartă din fiecare sticlă şi
apoi o dă omului înapoi.
-

Dacă aşa stau lucrurile, a zis iarăşi Părintele, să nu duci cumva panahida

cu vin acolo, că te împovărezi de mari păcate. Las-o acolo pe masă, că până la urmă o ia
omul de serviciu dacă-i va trebui, însă frăţia ta să nu o duci la Sfântul Altar.

247

Auzind acestea, le-am pus la inimă şi am făcut cunoscut şi la cei de aproape
care m-au înţeles. Şi de atunci, cu ajutorul lui Dumnezeu, am făcut aşa după cum m-a
învățat părintele Nicodim.

Despre ştergerea Sfintei Linguriţe
A trimis părintele Nicodim pe cineva ca să-l ajut la pregătire de spovedanie.
El era epitropul bisericii şi, din vorbă în vorbă, tot trecând cu pregătirea de la un păcat la
altul, el mi-a spus că preotul paroh are mare bază pe el, şi-l pune întotdeauna când e
vorba să dea Sfânta împărtăşanie la enoriaşii săi, să stea cât mai aproape cu un şervet
curat în mână, ca după ce omul primeşte Sfânta împărtăşanie, să şteargă cu multă atenţie
Sfânta Linguriţă, ca să poată împărtăşi pe următorul, care e nevoit să mai aştepte puţin.
Auzind eu acestea de la el, i-am spus, pe cât am putut, în ce primejdie se află şi cum el,
inconştient, profanează cele Sfinte. La spovedanie a primit de la Părintele sfaturi cum şi
în ce chip poate scăpa de această profanare.
Profanarea Sfintei împărtăşanii se poate face în mai multe feluri, ca de pildă:
prin folosirea mai multor linguriţe atunci când se împărtăşesc oamenii, sau prin arderea
sfintei linguriţe la lumânare sau la o lampă cu spirt sau aşa cum se făcea în parohia
acestui epitrop, căci se ştergea sfânta linguriţă cu un şerveţel după fiecare om care se
împărtăşea.
Mai târziu, după câţiva ani, am văzut şi o broşură editată de arhitectul Mihail
Urzică din Bucureşti, care trata mai pe larg despre această problemă a profanării Sfintei
împărtăşanii.

248

Nu este îngăduit a lovi cu Crucea în ușa Bisericii
A venit o familie de oameni credincioşi şi, după ce s-au mărturisit toţi ai
casei, bărbatul a întrebat pe Părintele câte ceva. Între altele, au zis:
-

Cuvioase Părinte, anul acesta am fost în noaptea Învierii la biserica din

satul soţiei. Am observat la slujbă ceva deosebit de cum se face la noi în sat. După ce
preotul a zis: «Veniţi de luaţi lumină», a ieşit în faţa sfintei biserici şi a citit Sfânta
Evanghelie. Când a intrat înapoi în biserică, uşile erau deschise şi nu a mai ciocănit cu
Crucea în uşa bisericii şi să zică acele cuvinte: «Deschideţi boieri porţile voastre...» aşa
cum zice preotul din satul nostru. M-am gândit atunci la Sfinţia Voastră că o să-mi daţi
explicaţia cuvenită. De ce un preot a făcut aşa şi celălalt altfel? Doar cartea este la fel la
toate bisericile!
Părintele a răspuns:
-

Se vede lucru că frăţia ta n-ai ajuns cu cititul la Vămile Văzduhului. Dacă

le citeai, aveai explicaţia mai pe larg acolo. O să-ţi spunem şi acum ceva mai pe scurt, iar
când vei reuşi să citeşti învăţătura din vămi, o să fii mulţumit complet. După cum ai văzut
că s-a făcut slujba în satul soţiei, aşa trebuie să se facă la toate bisericile ortodoxe. Nu
este îngăduit a lovi cu Crucea în uşa bisericii şi a zice: «Deschideţi boieri porţile
voastre...» şi celelalte... deoarece aceste cuvinte le zice numai arhiereul la sfinţirea
bisericii, când biserica nu este sfinţită, ci o sfinţeşte atunci. Iar boierii aceia închipuiesc
pe diavoli, şi împăratul slavei este Însuşi Domnul nostru Iisus Hristos care este Biruitorul
iadului. La slujba învierii, ce se săvârşeşte noaptea, nu mai poate zice acele cuvinte nici
arhiereul, deoarece acuma biserica este sfinţită; iar pe sfânta Masă din sfântul Altar
tronează, prin prezenţa Sfintelor Taine din sfântul chivot, Însuşi Domnul nostru Iisus
Hristos, Dumnezeu Omul. Iar de îndrăzneşte careva în afară de rânduiala scrisă să facă
altfel, va da seama, desigur, în ziua cea mare a Judecăţii. Această neorânduială este o

249

abatere foarte gravă de la buna rânduială care trebuie să domnească în Biserica lui
Dumnezeu.
Omul, auzind aceste cuvinte de la părintele Nicodim, s-a minunat mult.
Trecând odată prin mănăstirea Văratec, m-am întâlnit cu duhovnicul
mănăstirii care mă cunoştea şi m-a chemat pe la dânsul. Din vorbă în vorbă, am ajuns să
discutăm despre obiceiul care se practică în noaptea Sfintei Învieri, de a se lovi cu Sfânta
Cruce în uşa bisericii, zicând cuvintele: „Deschideţi boieri porţile voastre...” şi celelalte,
pe care le zice arhiereul la Sfinţirea Bisericilor. Eu l-am întrebat ce părere are, dacă e
bine. Preotul a zis către mine:
-

Ei, dragul meu, aceasta nu-i nimic, decât tradiţia poporului. Eu aşa fac ca

să am pace cu maicile căci lor le place că e slujba mai pompoasă, însă nu-i nimic asta,
decât tradiţia poporului.
Eu n-am mai zis nimic, dar am rămas amărât în sufletul meu pentru acest
lucru. Uitându-se la mine, mi-a zis:
-

Dar de ce ai întrebat? Atunci am răspuns:

-

Știu că părintele Nicodim a avut mereu neînțelegere cu maicile în această

privinţă. Ele stăruiau ca să facă slujba învierii după placul lor şi nu după cum scrie în
carte. Dar Părintele nu s-a învoit nicicum. El se uita la rânduiala scrisă în carte. Unele din
maici mai îndrăzneţe, îi ziceau Părintelui:
-

Cum ceilalţi preoţi fac aşa, iar Sfinţia ta nu vrei? la care Părintele le

-

La încheierea oricărei slujbe, eu zic: «Pentru rugăciunile Sfinţilor

răspundea:
Părinţilor noştri...» dar eu nu zic atunci pentru părinţii cei de azi, care calcă rânduiala, ci
pentru părinţii aceia de atunci, care au făcut această rânduială pentru ca noi să o păzim cu
sfinţenie şi nicidecum să o nesocotim sau să o călcăm.

250

Când am ajuns la Părintele, i-am povestit despre cele discutate, la care dânsul
a zis:
-

La prima vedere s-ar părea că a ciocăni cu Sfânta Cruce în uşa sfintei

biserici şi a zice cuvintele: „Deschideţi boieri porţile voastre...” şi celelalte, e o nimica
toată. Dar această rânduială se face numai la sfinţirea de biserică de către arhiereu când
biserica nu e sfințită și e socotită ca iad, iar boieri sunt socotiţi diavolii. Însă în noaptea
Învierii, când pe Sfânta Masă în Sfântul Altar tronează Însuşi Mântuitorul nostru Iisus
Hristos, cum mai putem face aşa ceva? De ce nu ne orientăm după carte, unde arată clar
şi pe înţelesul tuturor cum trebuie să se facă slujba Învierii? A! E vorba că făcând slujba
Învierii după plăcerea unora şi a altora, nemaiţinând seama de buna rânduială, e slujba
mai pompoasă, mai frumoasă?! Dar nu degeaba se cântă în Biserică la Înălţarea Sfintei
Cruci, svetelna Crucii, că: „Frumos era la vedere şi bun la gustare rodul ce m-a omorât”.
Poate va zice cineva că: „Dacă zici ca ei, dacă faci aşa cum zic ei, atunci ai
pace, atunci trăieşti în pace. Da, acest lucru aşa este. Dar oare, pe Mântuitorul, de ce L-au
răstignit fariseii şi cărturarii? Tocmai pentru că n-a zis ca ei. Iar Sfântul Ioan Gură de
Aur, zice: „Mie nu-mi vorbi de pace, că eşti iubitor de pace, unde Legea lui Dumnezeu se
calcă, se nesocoteşte dreptatea şi se profanează cele Sfinte”. Da. Aşa este, că nu mai ai
pace dacă nu zici ca ei, dar Mântuitorul ne spune că: „Veţi fi urâţi de toţi, pentru Numele
Meu” (Matei 24, 9).
Noi am făcut şi facem aşa cum ne învaţă Sfântul Ioan Gură de Aur, că: „De
este obicei care nici nu folosește şi nici nu vatămă, lasă-l pe el, iar de este obicei care
vatămă, strică-l, oricât de vechi ar fi el”. Noi socotim tradiţia poporului acele obiceiuri
care nici nu folosesc şi nici nu vatămă. Cu acele obiceiuri nu avem nimic împotrivă.
Auzind acestea de la părintele Nicodim, am luat blagoslovenie şi am plecat...

251

În Rusia respecţi calendarul lor
Un tânăr, care se mărturisea părintelui Nicodim încă din copilărie, a venit la
Părintele şi l-a întrebat:
- Cuvioase Părinte, de şase luni de zile lucrez în Rusia şi abia am aşteptat să
vin pe la Sfinţia voastră ca să vă întreb. Ce să fac, pentru că în Biserica Ortodoxă din
Rusia se ţine calendarul vechi. Ruşii, după cum ştiţi şi Sfinţia voastră, nu şi-au îndreptat
calendarul. Eu merg duminica la slujbă la Biserică. Cum mă învăţaţi să ţin calendarul, pe
stil vechi s-au pe stil nou?
Părintele a zis:
-

Când stai în Rusia, respecţi calendarul lor, iar când vii în România, atunci

respecţi calendarul nostru. Aşa este cu cale. Ei n-au reuşit să-şi îndrepte calendarul din
mai multe motive, dar nici nu sunt împotriva Bisericii noastre pentru că ne-am îndreptat
calendarul.

Să nu legăm când Biserică dezleagă
Un om bătrân cu barbă albă îşi căuta prin mănăstirea Văratec un preot
duhovnic deoarece îi murise duhovnicul lui. Cineva l-a trimis la părintele Nicodim
Măndiţă.
După ce a primit blagoslovenie de bun sosit, i-а zis:
-

Părinte, drept să vă spun că eu în viaţa mea n-am putut şi nici nu pot să

mănânc de frupt (de dulce) nici chiar atunci când la calendar scrie (harţi), când eu ştiam

252

că atunci este zi de miercuri sau vineri. Sfinţia voastră ce mă învăţaţi? Este păcat mare
ceea ce fac eu sau nu? Şi aştepta cu nerăbdare răspunsul.
Părintele, după puţin timp, i-а răspuns:
-

Se înţelege de la sine că este păcat mare, deoarece creştinul este fiu al

Bisericii, iar Biserica ne este mama noastră duhovnicească şi noi rostim Crezul de câteva
ori pe zi şi zicem între altele că credem şi întruna sfânta Sobornicească şi Apostolească
Biserică, iar dacă nu ascultăm de ea însemnează că încetăm de a mai fi fiii ei...
Şi apoi Sfinţii Părinţi ai Bisericii tocmai de aceea au rânduit ca să mâncăm de
frupt în acele zile de miercuri şi vineri ca să nu ne asemănăm cu unii eretici care în acele
zile de miercuri şi vineri ţin post aspru şi nu mâncăm nimic. Dacă totuşi spui că nu ai
mâncat niciodată în viaţa dumitale miercuri sau vineri mâncare de frupt (de dulce) atunci
fă aşa: mănânci în acea zi de miercuri sau vineri la prima masă mâncare de post iar la a
doua masă mănânci de frupt (de dulce) şi aşa înseamnă că ai ascultat şi de obişnuinţa ce o
ai și ai rămas și în ascultare față de Biserică. În sfintele canoane zice: „Să nu legi când
Biserica dezleagă şi nici să nu dezlegi când Biserica leagă”. Într-un cuvânt mai
cuprinzător, omul trebuie să fie şi să rămână ascultător față de învățătura Bisericii lui
Dumnezeu întru toate dacă vrea să fie la adăpost şi să-şi mântuiască sufletul.
Auzind aceste învăţături, omului nostru i-а fost teamă să se mărturisească la
părintele Nicodim socotind în mintea sa că este prea aspru. Luând blagoslovenie, a plecat
să-şi caute un alt duhovnic.

253

Să nu pictezi Sfinte icoane dacă eşti pătimaş
Un pictor de meserie care era cuprins de patima beţiei a venit la părintele
Nicodim. După ce a primit blagoslovenia de bun venit, l-a întrebat:
-

Ce mai faci? Mai pictezi cumva şi acuma sfinte biserici?

El a răspuns:
- Da, cum să nu, dacă asta e meseria mea de bază.
Atunci după o mică pauză îl întrebă iarăşi:
- Dar de patima beţiei ai scăpat?
El ruşinându-se a plecat privirile în jos şi i-а răspuns cam cu jumătate de
gură:
-

Da de unde, Cuvioase Părinte, n-am scăpat şi nici nu cred că voi putea

scăpa vreodată! la care Părintele i-а zis:
-

E bine să te hotărăşti odată. Ori te laşi de beţie şi pictezi mai departe, ori

te fereşti a mai picta sfinte icoane pe la biserici, dacă nu te osteneşti a te părăsi de această
urâcioasă patimă blestemată. Dacă pictezi şi te mai superi de vin, superi pe Dumnezeu,
din pricină că mai ai curajul şi obrăznicia de a mai picta. Trebuie să fii, pe cât se poate,
om cu viaţă sfântă, ca să ai îndrăzneală de a mai picta icoane sfinte. Vezi ce faci, pentru
că te văd om în vârstă şi nu-i bine să te joci cu veşnicia.
Omul nu a mai zis nimic şi luându-şi rămas bun a plecat de la părintele
Nicodim îngândurat...

254

Cinstirea Sfintei Cruci și vremea sfârșitului
Am plecat odată cu părintele Nicodim la Bucureşti ca să-l însoţesc. După ce
am ajuns în Gara de Nord, părintele Nicodim a zis către mine:
-

Frate Gheorghe, eu stau aici pe peron cu bagajul, iar frăţia ta mergi să

cauţi un taxi, dar să observi bine ca nu cumva să aibă scaunele cu semnul Sfintei Cruci.
Prin anul 1952 nu erau aşa de multe taxiuri ca astăzi. Şi m-am tot învârtit de
colo până colo căutând un taxi fără cruci pe scaune, m-am întors la Părintele şi i-am spus
că nu găsesc. Atunci Părintele zise:
-

Nu-i nimic, o să mergem cu tramvaiul.

După ce am coborât din tramvai, a trebuit să mai mergem pe jos vreo 500 de
metri. Şi mergând pe stradă a trebuit să mergem pe întuneric deoarece două becuri la rând
erau arse. Atunci eu am spus Părintelui că aceia care sunt angajaţi şi au răspundere de a
asigura iluminatul străzilor nu e nevoie să mai vină cineva la faţa locului ca să-şi dea
seama unde nu mai luminează becurile, ci ei au acolo un tablou care le indică strada şi
numărul unde becul este ars, la care Părintele a zis:
-

Da, ştiinţa avansează cu paşi uriaşi, de la o zi la alta, iar când va ajunge la

culme şi desfrânarea pe faţă (adică fără pic de ruşine) atunci va veni sfârşitul.

255

Maica Domnului nu se pictează stând culcată la Naşterea Domnului
Pe când părintele Nicodim se afla în mănăstirea Văratec, a venit la dânsul un
pictor credincios din Bucureşti, care i-а arătat diferite icoane pictate de el cu multă
măiestrie. Uitându-se Părintele la fiecare icoană, a dat cu ochii de icoana Maicii
Domnului cu Pruncul în ieslea din Betleem culcată pe un aşternut. Atunci Părintele l-a
întrebat:
-

Dar de ce aţi pictat această icoană în care Maica Domnului stă culcată pe

pat la Naşterea Domnului, deoarece Maica Domnului nu a fost lăuză, nu a avut nevoie de
ajutorul moaşei şi nu a suferit durerile naşterii ca celelalte femei?
Deschizând Sfânta Scriptură, i-а citit pictorului din Sfânta Evanghelie de la
Luca la cap. 12, versetele 6 şi 7, aşa: „Dar, pe când erau ei acolo, s-au împlinit zilele ca să
nască. Şi a născut pe Fiul său cel Unul-Născut şi L-a înfăşat şi L-a culcat în iesle, căci nu
mai era loc de găzduire pentru ei”.
-

E destul de clar că Maica Domnului nu a avut nevoie de moaşă, ci ea L-a

înfăşat pe Pruncul ei şi l-a culcat în iesle, aşa că nu este îngăduit de a se picta Maica
Domnului culcată pe pat la Naşterea Domnului.
Atunci pictorul a zis către Părintele:
-

Cuvioase Părinte, vă rog să mă iertaţi, căci eu nu mi-am dat seama de

acest lucru. Vă promit că pe viitor nu voi mai face aşa ceva.
După ce s-a mărturisit de păcatele sale, a plecat.

256

Să nu scriem numele nostru oriunde
Când ne aflam la închisoarea din Aiud, era un plutonier cu inimă de creştin
care, atunci când făcea el de pază, ne oferea din când în când un ac cu aţă ca să ne putem
coase nasturii şi repara hainele rupte. Cu această ocazie am încercat să confecţionez
papuci de cameră şi sacoşe mici pentru fiecare din cei din grupul nostru. Pentru Părintele
Nicodim când a fost vorba să-i fac papuci de cameră m-am străduit să-i fac talpa mai
groasă şi din stofă mai frumoasă încât atunci când a fost controlul periodic pe la celule,
un maior de securitate care făcea parte din comisie a zis către părintele Nicodim:
-

Cine ţe-a confecţionat aceşti papuci?

Părintele arătă spre mine, zicând:
-

Ionescu Jorj mi i-а făcut!

Atunci ofiţerul a zis către mine:
- Să-i faci domnului Părinte alţi papuci, că pe aceştia îi iau la mine acasă!
Am mai făcut părintelui Nicodim şi o sacoşă în formă de servietă mică şi am
scris pe ea, cusut cu aţă roşie: „Preot Nicodim Măndiţă”. Și atunci când am dat Părintelui
sacoşa, mi-a zis:
-

Da. Îmi face trebuinţă aşa ceva, dar mai întâi să ştergi numele meu de pe

sacoşă şi să laşi numai cuvântul „Preot” deoarece nu e bine ca numele nostru să fie scris
pe toate nimicurile. Noi dorim ca numele nostru să fie scris în „Cartea Vieţii”. Și dacă
mai sunt cazuri când e absolută nevoie să scriem numele nostru, îl putem scrie însă nu cu
uşurinţă, aşa cum fac unii oameni din neştiinţă, că îşi scriu numele lor pe ziduri sau pe
copaci, atunci când trec pe la mănăstiri în vizită.

257

Să nu vindem lapte în zilele de post
Într-o zi de duminică, părintele Nicodim a făcut slujba Sfintei Liturghii la
Biserica mare din mănăstirea Văratec şi la sfârşit mergeam spre casa unde locuia. Cineva
din spate ne-a ajuns. Era o femeie cu port cuviincios şi credincioasă din părţile
Moineştiului. Se arăta cam supărată. Când să intrăm în casă, ea a luat blagoslovenie şi
voia să-i spună şi necazul ce-l avea. Părintele a întrebat-o:
-

Ce necazuri te-a adus pe la noi? Femeia a răspuns:

-

Cuvioase Părinte! Avem o vacă tare bună de lapte, pe care a muşcat-o un

şarpe. Am fost cu ea la doctorul veterinar şi mi-a spus să o dăm la tăiat. Drept să vă spun
că nu ne îndurăm de o asemenea vacă aşa de bună.
Părintele atunci a întrebat-o:
- Nu cumva mâncaţi lunea de frupt?
-

Nu, nu mâncăm, Cuvioase Părinte, de când eram fată la părinţii mei, a zis

-

Dar de vândut lapte la alţii lunea, sau în alte zile oprite, aţi vândut?

femeia.
- Da, la alţii am vândut cu bani și am mai dat și de pomană.
Părintele a zis din nou:
-

Vedeţi că asta e pricina! Să nu mai vindeţi lapte la nimeni şi nici de

pomană să nu daţi în zilele în care nu se mănâncă de frupt (de dulce) şi vaca se va
vindeca. Daţi cu Sfânta Agheasmă mică pe pulpă şi faceţi rugăciuni cu toată evlavia şi
credincioşia şi veţi vedea cu ochii cum vaca se va vindeca.
A dat femeia un pomelnic şi, luând blagoslovenie, a plecat acasă. Mai târziu a
venit iarăşi femeia şi a spus că vaca s-a vindecat încât s-a minunat şi doctorul veterinar
auzind de aceasta şi a venit să vadă şi el cu ochii.
-

Da, a zis Părintele către femeie, în zilele oprite: luni, miercuri, vineri, în

cele patru posturi, în ajunuri, la 29 august, 14 septembrie (înălţarea Sfintei Cruci), 5
258

ianuarie (ajunul Botezului). Dacă noi păzim aceste zile cu post desăvârşit, adică nu
mâncăm nimic sau cum se mai zice cu postul negru sau mâncând de post, dacă e cineva
bolnav, ca să fie complet acest post, atunci nici nu vindem, nici nu dăm de pomană în
aceste zile mâncăruri de frupt (de dulce), ca: păsări, ouă, lapte, brânză, cărnuri, miei şi
alte animale, ca să nu ne facem părtaşi la păcate străine. Dacă noi vindem sau dăm de
pomană mâncăruri de frupt (de dulce) în zilele îngăduite şi el va mânca din ele în zilele
de post, atunci noi nu mai răspundem de păcatul acela. Putem da şi în zilele de post
mâncăruri de frupt, dar numai la acei oameni de bună credinţă în care avem siguranţă că
respectă posturile... Altfel ne împovărăm de păcate străine, ne facem părtaşi la păcatele
lor.
După ce a ascultat de la părintele Nicodim aceste sfaturi, femeia a mulţumit
şi a plecat.

Jertfa dusă la biserică
A venit la Părintele Nicodim o bătrână care, după ce s-a mărturisit, a întrebat:
-

Cuvioase Părinte, aş vrea tare mult să ne spuneţi cum e mai bine să facem

cu jertfa pe care o ducem la Biserică, deoarece am văzut pe unii oameni că după ce
sfinţeşte preotul acele daruri, apoi fiecare îşi ia coşul cu jertfă şi le împarte oamenilor
care au asistat la slujbă.
Părintele i-а răspuns:
-

Aşa ceva nu este bine să facem, deoarece cel ce slujeşte la Altar, de la

Altar trebuie să se hrănească, după cum ştim cu toţii, iar dacă oamenii care aduc jertfă la

259

biserică şi-o iau înapoi şi o împart ei la alţii, însemnează că ei nu cunosc rânduiala care
este deja pusă de Sfinţii Părinţi.
Şi luând cartea „Pravila bisericească”, ediţia veche, de Nicodim Sachelarie, a
citit aşa: „Preotul este dator să dea credincioşilor o parte din darurile aduse de ei la
Biserică” (pagina 127).
-

Dar nici într-un caz nu este îngăduit omului care a adus jertfă la biserică

să o ia înapoi şi să o împartă oamenilor după bunul plac. Dacă totuşi vrea să o împartă el
la oameni, acest lucru îl poate face mai înainte de a veni cu jertfa la biserică. Iar dacă a
adus jertfa la biserică de bunăvoia sa, atunci să o lase acolo, chiar dacă preotul nu i-ar da
nimic din acea jertfă pe care el a adus-o.

Îngenuncherile de la Sfânta Liturghie
Când tânărul a observat că s-a făcut o tăcere de câteva minute, a mai pus o
întrebare:
-

Cuvioase Părinte, este vreo rânduială scrisă de câte ori trebuie să

îngenuncheze omul la Sfânta Liturghie, deoarece văd pe unii că îngenunchează sau se
scoală din genunchi, aşa după evlavia lor, când socotesc ei, alţii stau tot timpul Sfintei
Liturghii numai în genunchi. Sfinţia voastră cum ne învăţaţi să facem.
Atunci Părintele a răspuns:
-

Da, este, desigur, o rânduială când şi cum trebuie să se facă aceste

îngenuncheri în timpul Sfintei Liturghii şi la alte slujbe bisericeşti. Creştinul care din
pricina unei suferinţe nu poate să îngenuncheze, unul ca acela pleacă puţin capul. Cine

260

vrea şi are evlavie, să ţină cont de această bună rânduială. În timpul Sfintei Liturghii
avem datoria să îngenunchem de opt ori şi anume:
1)

Când se dă binecuvântarea de începerea Sfintei Liturghii, imediat după

terminarea Utreniei în parohii sau după citirea Ceasului şase la mănăstiri. Când zice
preotul cuvintele: „Binecuvântată este împărăţia Tatălui şi a Fiului şi a Sfântului Duh
acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.
2)

Când iese preotul prin uşa laterală din stânga, ţinând Sfânta Evanghelie

sus şi ajungând în faţa uşilor împărăteşti, face Semnul Crucii cu Sfânta Evanghelie şi zice
cuvintele: „Cu înţelepciune, drepţi” la ultimul cuvânt de drepţi, noi ne ridicăm din
genunchi. I se mai zice ieşirea cu vohodul mic.
3)

La citirea Sfintei Evanghelii.

4)

La Vohodul Mare sau ieşirea cu Cinstitele Daruri.

5)

La rostirea Crezului însă nu ne ridicăm imediat. Când preotul rosteşte

cuvintele: „Să stăm bine, să stăm cu frică, să luăm aminte, Sfânta Jertfă în pace a o
aduce”, ne ridicăm imediat din genunchi.
6)

Când preotul rosteşte cuvintele: „Ale Tale dintru ale Tale, Ţie Îţi

aducem de toate şi pentru toate”. La rostirea acestor cuvinte, noi să fim deja în genunchi
şi dacă ne permite spaţiul este bine ca să ne plecăm cu fruntea spre pământ, deoarece
aceste momente sunt cele mai solemne, căci atunci coboară Duhul Sfânt şi transformă
cinstitele Daruri, adică pâinea de pe Sfântul Disc şi vinul din Sfântul Potir, în Preasfântul
Trup şi Sânge al Domnului nostru Iisus Hristos Dumnezeu-Omul. Atunci avem şi noi
fericita ocazie de a ne ruga cu lacrimi fierbinţi, pentru a ne transforma şi noi, din omul cel
vechi în cel nou, ca să putem petrece o veşnicie întreagă cu Dumnezeu şi cu Sfinţii Săi în
stare de fericire şi de negrăită bucurie. Şi continuăm să stăm în genunchi până ce se
termină cântarea Axionului, cântare de laudă adusă Maicii Domnului.
7)

La cântarea sau rostirea „Tatăl nostru”.

261

8)

La arătarea Dumnezeieştilor Taine, când se dau de către preot celor

bine pregătiţi.
Stând în Biserică, e bine să privim numai la Sfântul Altar, ascultând cu
atenţie cuvintele rostite de preoţi şi răspunsurile de la strană. Privirea într-o parte şi în
alta, ascultarea la cele ce se vorbesc împrejurul nostru şi vorbirea cu alţii, rupe firul
rugăciunilor şi legătura cu Dumnezeu şi, în loc să ne folosim, ne păgubim groaznic, ne
împovărăm cu multe păcate grele.
Starea la slujba Sfintei Liturghii, cu atenţie şi evlavie, este valabilă cât şapte
ani de pocăinţă petrecuţi în pustie (zic unii sfinţi Părinţi ai Patericului, făcând o
comparaţie).
La slujba utreniei este rânduială de a îngenunchea creştinul de patru ori şi
anume:
1)

La citirea celor şase Psalmi

2)

La citirea Sfintei Evanghelii.

3)

La scoaterea Sfintei Evanghelii în mijlocul bisericii.

4)

La luarea Sfintei Evanghelii din mijlocul bisericii şi aducerea ei în

Sfântul Altar, după care urmează Sfânta Liturghie.
Este regulă ca să mai stea în genunchi creştinul dreptcredincios atunci când
preotul, la înmormântare sau la slujba parastasului, citeşte cele două dezlegări mari
pentru cei repauzaţi, sau când preotul citeşte vreun Acatist sau când preotul face molitfa
de spovedanie, sau când se spovedeşte preotului de păcatele sale, sau când vine oreotul cu
molitfa oostului pe la casele credincioşilor, sau când creştinul ascultă slujba Sfântului
Maslu ş.a.

262

Comportare superstiţioasă
O femeie a pus o întrebare:
-

Cuvioase Părinte, la noi acum câteva zile a fost o mare cumpănă şi a bătut

gheaţa de a distrus tot. Câţiva oameni au mers la cel ce trebuia să tragă clopotele de la
biserică să ne scape de acea cumpănă, ca să-l bată. Preotul a pus cuvânt şi i-а luat
apărarea. De nu intervenea preotul, oamenii aceia erau în stare să-l şi omoare în bătaie.
Sfinţia voastră ce ne învăţaţi să facem?
Părintele i-а răspuns:
-

Când vedeţi că pregăteşte să vină o grindină mare, atunci e bine să

aprindeţi candela şi să faceţi rugăciune ca să scăpaţi de acea cumpănă. Nu este bine să
faceţi ceartă cu omul pe care îl aveţi plătit să tragă clopotele. E bine să cerem iertare de la
Dumnezeu, că pentru păcatele noastre sloboade Dumnezeu să se strice recolta. Clopotele
când se sfinţesc de preot capătă un dar de la Dumnezeu şi atunci când se trag pentru a ne
izbăvi de grindină, mila lui Dumnezeu ne scapă. Dar trebuie să ne rugăm şi noi cu toată
credincioşia.

263

Întâietatea părţii de-a dreapta
Un om credincios a venit la părintele Nicodim şi, după ce s-a mărturisit, a
scos nişte fotografii şi le-a arătat Părintelui. După ce s-a uitat puţin la ele, a dat cu ochii
de o fotografie în care era un credincios creştin cu o carte religioasă deschisă în mâna
stângă. Părintele a zis:
-

Bun lucru este să ţină creştinul o carte sfântă în mâna sa atunci când face

o fotografie, însă cartea sfântă să o aibă în mâna dreaptă şi nu în mâna stângă. Şi
mireanul trebuie să ţină cartea închisă nu deschisă pentru că el nu are voie să predice în
public, numai arhiereul şi preotul au voie să predice. Este o mare îndrăzneală şi o călcare
a rânduieli pusă de Sfinţii Părinţi ca mireanul să ţină predică în Biserică sau în alte ocazii.
Așa că arhiereul și preotul au voie să țină cartea deschisă atunci când scoate fotografie.
Iar cartea trebuie să o ţinem în mâna dreaptă când scoatem fotografie sau în alte ocazii. Sa observat de multe ori că atunci când vine cineva cu vreun copil în braţe la biserică şi îl
ţine din neatenţie în partea stângă, preotul nu-i dă Sfintele Taine până ce persoana
respectivă nu schimbă copilul din partea stângă în partea dreaptă. La fel se întâmplă şi
atunci când primesc credincioşii Sfânta Anaforă, preotul zice: „Ţine mâna dreaptă”. De
altfel şi la botezul copiilor preotul, când pecetluieşte cu Sfântul Mir pe copilul botezat,
ţine cont tot de partea dreaptă. La fel şi la Sfântul Maslu.
Dar lucrul acesta îl găsim şi în Psalmii lui David; ba chiar şi în Sfintele
Evanghelii (Psalmi 43, 5; 47, 9; 88, 14, 41; 17, 7, 16). După cum spune Mântuitorul
nostru Iisus Hristos: „Să nu ştie stânga ce face dreapta” „Drepţii vor sta de-a dreapta şi
păcătoşii de-a stânga”. Şi când porunceşte Apostolilor Săi să arunce mreaja de-a dreapta
parte, la pescuirea minunată (Matei 6, 3; 25, 33; Luca 5, 4-7).
Ne-a spus că fasolea pe arac se înfăşoară întotdeauna de la dreapta spre
stânga, chiar dacă noi am încerca să-i schimbăm sensul.

264

Mai avem obiligaţia ca la fiecare zi întâi a fiecărei luni din cursul anului să
stropim cu agheasmă mică tot în forma Sfintei Cruci, iar mai înainte de a stropi locuinţa e
bine să ne stropim pe noi înşine fiecare. Noi nu avem voie a stropi cu agheasmă nici pe
pruncul mic din faşă! Îi punem crenguţa de busuioc în mânuţa lui şi o ducem până la
frunte, ca şi cum s-ar stropi el singur. Şi aşa cu candela aprinsă stropim în forma Sfintei
Cruci fiecare cameră dând cu crenguţă de busuioc în cele patru părţi ale ei, iar a cincea
oară dăm şi pe partea de sus a camerei. Şi aşa în afară de baie, stropim fiecare încăpere,
ba chiar şi în grajd la vite şi în coteţ la porci, la păsări, la fântână, în grădina din
apropierea casei. În cele opt zile de după Botezul Domnului, adică între 6 şi 13 ianuarie
inclusiv, este bine ca să stropim măcar o dată cu agheasma mare pentru îndepărtarea a tot
lucrul rău şi duhurile necurate de la casa noastră. Dacă avem posibilitatea este bine a citi
şi acatistul sfântului Ciprian pentru îndepărtarea vrăjilor şi a farmecelor de la casa
noastră... Dacă în prima zi a lunii am uitat să stropim cu Sfânta Agheasmă, atunci putem
stropi în următoarele zile până pe ziua de opt a lunii.
Ne spuneau bătrânii noştri că acum câteva decenii în urmă erau 4-5 preoţi la
o singură biserică şi aveau posibilitate ca la începutul fiecărei luni din cursul anului să
umble pe la casele oamenilor şi să le stropească cu agheasmă.
Iar când creştinul pleca de acasă la târg sau în altă parte, mergea pe la preotul
paroh şi îi citea rugăciunea de călătorie, îi dădea sfaturi şi binecuvântare. Omul, când se
retrăgea acasă, mai întâi mergea pe la părintele paroh şi îi spunea tot ce a întâmpinat în
acea călătorie. Aşa că era o legătură permanentă între credincioşii parohiei cu păstorul
lor, deoarece în fiecare lună preotul vizita casa fiecăruia din enoriaşii săi şi creştinul
simţea nevoia adeseori să meargă la preot. Pe vremea aceea parohia era ca o cetate
întărită şi sectarii nu puteau să-şi facă cuib acolo.
Pe vremea aceea, îmi povesteau oamenii mai bătrâni că nu se pomenea ca
cineva să îndrăznească de a vorbi de rău pe preotul lor sau pe alţi preoţi însă astăzi în
zilele noastre au fost cazuri în unele locuri de au şi bătut chiar pe preotul lor pe nedrept
265

însă o parte din ei au fost groaznic pedepsiţi de Dumnezeu; iar cei care au mai rămas
nepedepsiţi vor fi cu siguranţă pedepsiţi la judecata generală...

Pentru ce unele persoane sunt stăpânite de urât?
Având o nedumerire, am întrebat într-o zi pe părintele Nicodim:
-

Cuvioase Părinte, sunt unele persoane cărora le este tare urât. Care să fie

pricina şi ce anume să facă pentru a scăpa de urât?
Părintele mi-a răspuns:
-

Le este urât pentru că atunci când au fost botezaţi, preotul n-a reuşit să le

citească complet molitfele. Iar aceste molitfe se pot citi şi după botez şi de alt preot. E
bine să mai citească adeseori canonul către îngerul păzitor şi alte rugăciuni...

Frica de persecuţie şi despre venirea lui antihrist
În perioada 1948-1964, am fost arestat de 14 ori de securitate şi ţinut, ba
câteva ore, ba câteva zile. În anul 1951, luna noiembrie ne-a arestat, ne-a confiscat cărţile
şi ne-au reţinut nouă zile. De fiecare dată, când era cazul să dăm declaraţie, nu le
promiteam că pe viitor nu vom mai răspândi asemenea cărţi. Era de aşteptat din partea
noastră că, mai de vreme sau mai târziu, vom fi şi condamnaţi cu închisoare, după cum sa şi întâmplat în luna lui august 1964. Şi, de vreme ce eu eram aşa de fricos şi timid, încât
de fiecare dată când era cazul să mă întâlnesc cu vreun miliţian, chiar dacă nu aveam la
266

mine cărţi, simţeam cum mă străpunge la inimă un cuţit. Lucrul acesta l-am adus la
cunoștință părintelui Nicodim de vreo câteva ori, în speranţa că Părintele mă va înlocui
cu cineva mai cu mult curaj. Părintele fiind tare ocupat, ba cu manuscrisul, ba cu slujba
care se făcea la mănăstire, mi se părea că nu lua în seamă cele ce spuneam eu. Şi dacă a
observat că eu încerc iarăşi să mă plâng despre teama ce o aveam de autorităţile ce erau
cu ochii mereu pe noi, odată ne-a spus:
-

Frate Gheorghe, de ce eşti aşa de fricos şi te sperii aşa de tare, căci doar şi

ei sunt tot oameni ca şi noi. Doar eşti om în toată firea, ai făcut armată şi ai mai fost şi
prizonier. Aceasta e ispită mare pe capul frăţiei tale. Eu i-am răspuns:
-

Da, Cuvioase Părinte, aşa este cum spuneţi Sfinţia voastră, dar această

frică, această teamă care mă chinuieşte, e peste voia mea.
Atunci Părintele a stat câtva timp gânditor, după care mi-a zis:
-

Frate Gheorghe, ia un creion şi scrie aceste două rugăciuni: „Doamne,

ajută-mă şi mă întăreşte, acoperă-mă şi mă păzeşte, luminează-mă şi mă îmbărbătează”.
A doua rugăciune: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul şi Cuvântul lui Dumnezeu Celui Viu,
Cel ce te-ai răstignit de bună voie, pentru rugăciunile părintelui meu duhovnic, ajută-mă”.
Dacă îţi aduci aminte din Patericul egiptean, că era un părinte care avea un ucenic tare
fricos şi care a spus părintelui său că el se teme să meargă în cetate, ca să vândă lucrul
mâinilor, ca să aducă la chilie cele de trebuinţă. Părintele său l-a învăţat ca, la nevoie, să
zică această rugăciune cu toată credincioşia şi va fi izbăvit cu siguranţă. Şi, fiind ucenicul
acela povăţuit de părintele său, în acest chip a primit curaj. Şi atunci când o femeie i-a
spus că îi va cumpăra toată marfa, dacă va merge la casa ei, el s-a dus. Și când acea
femeie vicleană a tras de el ca să păcătuiască cu ea, atunci a zis această rugăciune cu glas
tare şi cu lacrimi către Dumnezeu. Iar când a terminat de zis rugăciunea şi i-а făcut
încheierea cu cuvântul „Amin”, s-a văzut înaintea Părintelui său în pustie. Acesta,
văzându-l aşa de speriat, l-a întrebat: „Ce este, fiule?”. Iar el, căzând la picioarele
părintelui său duhovnic, i-а povestit toată întâmplarea.
267

Atunci eu i-am răspuns:
-

Da, Cuvioase Părinte, îmi aduc aminte că mi-aţi mai spus şi altă dată

această întâmplare din Patericul egiptean.
Atunci Părintele mi-a zis iarăşi:
- Uite ce mai ai de făcut. Să te grăbeşti ca, în scurtă vreme, să citeşti cele 12
volume cu Vieţile Sfinţilor si ai să te încurajezi şi să te mai îmbărbătezi.
Aceasta s-a petrecut cu vreo câteva luni mai înainte de arestarea mea, în care
timp am reuşit să citesc cele 12 volume cu Vieţile Sfinţilor, care mi-au fost de mare folos
atunci când am căzut în mâinile lor. Și, dacă a mai rânduit Bunul Dumnezeu ca în ajunul
arestării mele să ascult, fără întrerupere, timp de vreo şase ore, cuvinte de încurajare din
gura acestuia şi să plec cu binecuvântare de la Sfinţia sa, care ştia, cu siguranţă, că voi
cădea în mâinile acelora, care mă aşteptau, vă puteţi da seama cât de mult s-a rugat pentru
mine părintele Nicodim.
Am plecat de la Părintele vineri după masă, la ora 14. Sâmbătă dimineaţă am
fost arestat. Ce vreau să spun cu aceasta? Timp de 16 ani, adică din septembrie 1948 şi
până în august 1964, am demonstrat că sunt un om de nimic, un om mai rău decâ un copil
fricos şi timid. În dimineaţa zilei de sâmbătă, 2 august 1964, când au sunat în urechile
mele cuvintele ca de tunet ale unui securist, ce mă privea cu ochi duşmănoşi: „în numele
legii, eşti arestat, mâinile sus” şi după ce mi s-a făcut percheziţie prin buzunare, din clipa
aceea zic, cu mine s-a petrecut o schimbare, o transformare radicală, încât nu puteam să
mă mai recunosc eu, pe mine însumi. Am devenit un om, cu mult curaj, cu multă
bărbăţie, care la întrebările pe care mi le puneau ei, le răspundeam prompt, cu cuvinte
aşezate, dar pline de înţelepciune, încât, de ar fi putut, erau în stare să mă sfârtece cu
dinţii. Si câte metode n-au folosit ei, ca să mă poată îngrozi cumva, să mă facă a tremura
înaintea lor. Dar slavă lui Dumnezeu care, prin rugăciunile Părintelui meu scump şi drag,
a făcut din mine, omul de nimic de altădată, un om care a reuşit cu adevărat să facă faţă,
vreme de trei luni, zi şi noapte, la întrebările puse cu mult vicleşug diavolesc de cei şapte
268

anchetatori, ca să mă poată răsturna în prăpastie. Tocmai de aceia am zis şi iarăşi zic, că
părintele Nicodim s-a rugat lui Dumnezeu mult, mult de tot, ştiindu-mă pe mine că nu
prezentam nici o garanţie ca să fiu aşa cum se cerea în asemenea cazuri. Şi tocmai de
aceea au pus în celulă, cu mine, vreme de un an şi opt luni, pe un tânăr voinic, bolnav de
nervi, pe care l-au înzestrat cu un cuţit mare. Văzând, că în trei luni n-a reuşit să mă
omoare, a luat înapoi cuţitul alt plutonier, care făcea de pază. Pe mine, cu mila cea mare a
Bunului Dumnezeu, nu m-a atins nici cu un deget, deşi acel tânăr repeta adeseori către
mine: „Domnule Ionescu, la noapte tăiem gâtul la dumneata”...
Trecând prin aceste încercări grele, slobozite de Dumnezeu, am ajuns la
convingerea că şi atunci când va veni antihrist, Bunul Dumnezeu nu ne va părăsi, nu ne
va lăsa să ne pierdem sufletul dacă vom fi şi vom rămâne credincioşi, deşi atunci vor fi,
desigur, încercări cu mult mai grele. Şi fiindcă veni vorba de antihrist, eu am întrebat
cândva pe Părintele:
-

Oare cum va fi atunci când va veni antihrist? la care Părintele mi-a

-

Frate Gheorghe, lumea noastră e tare curioasă să afle, dacă s-ar putea şi

răspuns:
ziua şi ceasul când va veni Fiul Omului. Cu câţiva ani mai înainte de anul o mie, s-a făcut
o mare panică, chiar şi între cei mai credincioşi, că va veni Mântuitorul. Iar dacă a trecut
şi anul o mie, oamenii au început a se linişti de-a binelea. Acum iarăşi, după cum vedem,
se face zarvă mare în vederea venirii lui antihrist şi a venirii Mântuitorului, dar nu trebuie
să ne frământe pe noi această problemă, ca să putem afla timpul precis când se vor
întâmpla toate acestea, deoarece când Sfinţii Apostoli au întrebat pe Mântuitorul:
„Doamne, în acest an vei aşeza împărăţia lui Israel?”, Mântuitorul le-a răspuns: „Nu este
al vostru a şti vremile şi anii pe care Tatăl le-a pus întru a Sa stăpânire” (Faptele
Apostolilor 1, 7). Aşa că e destul de clar că nu este bine să ne ocupăm de nişte lucruri
care nu ne aparţin. Este prea adevărat că sunt multe semne care s-au împlinit şi se
împlinesc de la o zi la alta, dar mai sunt încă multe care urmează să se împlinească. Cel
269

mai sigur şi cel mai bine este ca noi să ne pregătim pentru ziua despărţirii sufletului
nostru de trup, care desigur că va fi groaznică, dacă ne va afla nepregătiţi cum trebuie.

Conştiinciozitate la strană
În toamna anului 1948, am venit din prizonierat. Abia după două săptămâni
am reuşit să merg la părintele Nicodim, care pe atunci era la mănăstirea Văratec, pentru a
mă mărturisi de păcate, după un interval de aproape şase ani.
Aşa ca după război se simţeau multe lipsuri. Un frate de al tatălui meu a ieşit
la pensie din funcţia de cântăreţ al bisericii. Aşa că postul era vacant. Preotul paroh de
atunci, care ştia că eu absolvisem şcoala de cântăreţi mai înainte de armată, m-a îndemnat
să ocup acest post. Nu i-am dat nici un răspuns pentru ca mai întâi să vedem părerea
părintelui meu duhovnic. După mărturisirea păcatelor şi primirea canonului cuvenit, am
scos din buzunar notiţa cu întrebări. Pe primul loc era întrebarea, dacă e bine sau nu să fii
cântăreţ la biserică. Când a auzit părintele Nicodim această întrebare, mi-a dat răspunsul
după o mică pauză şi cam cu jumătate de gură: „Da... poţi să fii”. Eu văzând cum s-a
pronunţat şi câtă îndoială şi nesiguranţă a arătat, rostind aceste cuvinte, n-am fost
mulţumit deloc, şi în clipa următoare fără să mai zăbovesc un minut, am reluat iarăşi
cuvântul:
-

Cuvioase Părinte, dacă socotiţi că nu e bine pentru mine să fiu cântăreţ, vă

rog să-mi spuneţi clar, căci eu vreau să mă mântuiesc.
Atunci Părintele a prins mai mult curaj, auzind aceste cuvinte de la mine, şi
mi-a zis:

270

- Noi nu-ţi dăm blagoslovenie să fii cântăreţ la Biserică, deoarece cântăreţul
e ca şi soţia preotului, trebuie să facă tot ce-i va spune, vrute şi nevrute. Iar în ziua
înfricoşatei Judecăţi, cântăreţul va da seamă de tot ceea ce n-a cântat sau n-a citit în
timpul slujbelor. Aşa că, rar, rar de tot, se mai poate face astăzi slujbă completă în afară
de mănăstiri. Când eram preot paroh la Schitu-Frumoasa, a trebuit să schimb pe primul
cântăreţ, deoarece nu voia să cânte sau să citească tot ceea ce-i aparţinea lui, iar în cele
patru parohii din Ardeal am avut mare necaz cu cântăreţii în timpul slujbelor. Trebuia să-i
urmăresc mereu ca să nu lase din carte ceva necitit. Doar Sfinţii Părinţi și scriitorii
bisericești care au întocmit aceste cărţi, de pe care se fac slujbele, nu le-au făcut aşa
numai să fie făcute, de dragul de a scrie, ci atât preoţii cât şi cântăreţii trebuie să-şi facă
slujba deplin după cuvântul Sfântului Apostol Pavel care zice către Timotei: „Slujba să o
faci deplin” (2 Timotei 4, 5) şi nu pe jumătate sau pe sfert. După cum scrie şi la
„Mântuirea păcătoşilor” despre preotul acela care nu şi-a citit pomelnicele pentru vii şi
repauzaţi, că era legat cu lanţuri grele şi după ce preotul respectiv i le-a citit a scăpat de
acele lanţuri. Aşa că funcţia de preot şi cântăreţ are o mare răspundere înaintea lui
Dumnezeu la înfricoşata Judecată, dacă nu se va face completă şi cu multă evlavie. Deci
să înţelegi clar. Eu nu te opresc să te faci cântăreţ, ci numai ţi-am amintit cum trebuie săţi împlineşti datoria, pentru răspunderea ce ţi-o asumi. Dacă nu te cutezi că îţi vei
îndeplini datoria, atunci mai bine este să te fereşti, căci altfel nu vei scăpa de pedeapsă,
pentru că nu te-a silit nimeni să-ţi iei această obligaţie. Psalmistul David zice:
„Blestemaţi sunt cei ce se abat de la poruncile Tale, cel ce face lucrul Domnului cu
nebăgare de seamă” (Psalmi 118, 21).
Auzind aceste cuvinte de la părintele meu duhovnic, le-am primit şi le-am
aşezat la loc de cinste în inima mea, iar după aceea, mai văzând şi unele conflicte între
preoţii şi cântăreţii din parohiile învecinate, aş fi fost în stare să-i mai mulţumesc odată
din toată inima mea, cu o metanie mare, ca o completare la mulţumirea pe care i-am
făcut-o atunci. Şi abia acum îmi pot da seama pe deplin câtă valoare au cuvintele unui
271

duhovnic iscusit, zise la timp către penitentul care e în primejdie la orice pas, de a apuca
pe o cale greşită, socotindu-o bună după părerea lui...

E bine să fii cântăreț, cum să nu!
Un alt caz asemănător s-a petrecut după aproape douăzeci de ani. Un tânăr
binecredincios şi ucenic apropiat al părintelui Nicodim, căruia îi plăcea să cânte cu
cântăreţul la slujbe, în biserică, duminica şi sărbătoarea, a fost rugat de preotul paroh să
ocupe postul de cântăreţ, care a rămas vacant. A mers atunci la părintele Nicodim ca să ia
blagoslovenie, pentru aşa ceva, deoarece aşa obişnuiau să facă toţi ucenicii lui, cât a trăit
şi ne-a fost duhovnic.
Ascultându-l, Părintele i-а zis:
-

E bine să fii cântăreţ, cum să nu. Să lauzi pe Dumnezeu. Numai că preotul

şi cântăreţul trebuie să fie ca soarele şi ca luna de pe cer în faţa oamenilor.
Şi dacă răspunsul primit de la duhovnic este de mare valoare, apoi şi
întrebarea făcută la vreme are tot acelaşi merit...

272

Valoarea sufletului
Am povestit părintelui Nicodim o întâmplare care s-a petrecut în satul vecin
la hramul bisericii. La plecare, un tânăr s-a rugat de noi să ne aşezăm în aşa fel, ca să ne
poată scoate nişte fotografii. La ziua stabilită de el, fotografiile au fost developate, dar ce
folos. În toate poziţiile eram scoşi fără cap. Fiecare ne puteam recunoaşte după hainele cu
care am fost îmbrăcaţi, pentru că ne lipsea partea cea mai de valoare, capul. Auzind
acestea, părintele Nicodim a zis:
-

Vedeţi câtă valoare are capul? De le scotea fără restul corpului, în care se

putea recunoaşte figura fiecăruia, ar fi fost bune. Dar dacă le-a lipsit partea cea mai de
valoare, ele n-au mai fost de nici un folos. Ceea ce este capul pentru corpul omului, aceea
este sufletul în comparaţie cu toate bogăţiile lumii. Orice am dobândi în lumea aceasta nu
ne foloseşte la nimic, nu rămânem cu nimic, dacă ne-am pierdut sufletul, care are cea mai
mare valoare. Când va veni vremea să ne pună lumânarea în mână la sfârșitul vieţii, abia
atunci ne vom putem da mai bine seama de marea valoare a sufletului nostru. Dacă ne-am
îngrijit de mântuirea lui, ne vom bucura atunci, iar de ne-am ocupat numai de cele ale
lumii şi am neglijat pe cele bune, ne vom căi amarnic, dar fără nici un folos.

273

Dezlegări
Am rămas singur cu părintele Nicodim şi, aducându-mi aminte de un caz
întâmplat, am întrebat:
-

Cuvioase Părinte, am fost la fratele Vasile Paloşanu să-mi dea o carte de

citit şi l-am găsit stând la masă. A stăruit tare mult să stau şi eu cu ei la masă, dar când
am observat că ei mâncau friptură şi brânză, nu m-am dus. Ei mi-au spus ca să fac
dragoste, dar ce fel de dragoste să fac, doar era zi de post. Era într-o zi de luni, la două
săptămâni după Paşti.
-

Trebuia să faci dragoste, a zis Părintele, că doar se mănâncă de frupt (de

dulce) după Paşti în zilele de luni, până la Duminica Mare, iar miercurea şi vinerea se
mănâncă peşte.
-

Cuvioase Părinte, n-am ştiut că e dezlegare. În mintea mea i-am osândit şi

m-am şi smintit de ei, zicând: „Cum ei, oameni credincioşi, cu barbă, calcă fără nici o
sfială zilele de post. Ba mai stăruie să mănânc şi eu”.
Atunci Părintele mi-a zis:
-

Du-te şi ia un carneţel de pe dulapul cu cărţi din camera unde e biblioteca

şi vezi că la urma lui sunt notate mai multe reguli. Scrie-le şi frăţia ta, ca să le ai la
nevoie.
Atunci am scris acele reguli pe care cu timpul le-am învăţat pe de rost, iar
acum le notez aici şi, cel ce vrea să le aibă, le poate nota la fel cum le-am notat şi eu cu
vreo 55 de ani în urmă... (1947).
Şi pentru că a fost vorba de ziua de luni, apoi e bine să ştim cu toţii că se
mănâncă de frupt (de dulce) în zilele de luni, de la Paşti până la Duminica Mare. De
asemenea se mai mănâncă de dulce şi în ziua de 29 iunie, ziua Sfinţilor Apostoli Petru şi
Pavel şi în ziua de 15 august - Adormirea Maicii Domnului, dacă aceste zile cad în zi de
luni. De-asemenea se mai mănâncă de dulce în zilele de luni la hramul bisericii, dacă nu
274

este vremea postului, orice Sfânt ar fi pomenit. Dar se mănâncă de frupt numai în parohia
unde este hramul bisericii. Dacă am trecut cumva hotarul acelei parohii, nu mai putem
mânca de dulce. La fel se întâmplă şi cu miercurea şi vinerea, când într-o parohie va fi
hramul bisericii. Deşi la Ceaslov vom găsi dezlegare numai la ulei şi vin (la ziua acelui
sfânt) însă în parohia cu hramul bisericii se poate şi este dezlegare la peşte, ulei şi vin, în
tot cursul anului (acolo unde este hramul bisericii), afară de cele două posturi: Postul
Paştelui şi postul Adormirii Maicii Domnului.
În Sfântul şi Marele Post al Paştelui se mănâncă numai de două ori peşte: la
Buna Vestire (25 martie), şi la Duminica Floriilor, iar în ajunul Duminicii Floriilor sau
sâmbăta lui Lazăr cum i se mai zice, se pot mânca numai icre de peşte (nu şi peştele) aşa
cum se pot mânca şi în săptămâna brânzei, ouă de găină, nu şi carnea ei. În Postul cel
Mare al Paştelui, de va cădea Buna Vestire în zi de miercuri sau vineri, peşte se poate
mânca însă numai o dată în zi şi nu mai de multe ori, cum se poate mânca în restul zilelor
de peste săptămână. Iar de va cădea Buna Vestire în Sfânta şi Marea săptămână a
Patimilor, atunci este dezlegare numai la ulei şi vin.
În săptămâna albă sau a brânzei, cum i se mai zice, se poate mânca: brânză,
lapte, ouă şi peşte, ori în ce zi din această săptămână. Iar în zilele de miercuri şi vineri se
mănâncă o singură dată, după ora trei (15) (Pravila Bisericească pag. 258).
Cine va mânca carne sau untură în săptămâna brânzei, este oprit a primi
Sfintele Taine patru ani şi metanii 300 (Vezi Pravila Bisericească de Nicodim Sachelarie
pag. 256, 6-7).
Iar cine va mânca carne, brânză sau ouă în Postul Mare să facă pocăinţă şi să
nu se împărtăşească trei ani și metanii 150 (Pravila bisericească, pag. 256).
În Postul Naşterii Domnului și cel al Sfinţilor Apostoli se dezleagă marţea şi
joia la ulei şi vin; iar sâmbăta şi duminica şi la peşte. Intrarea Maicii Domnului în
Biserică (21 noiembrie), ori în ce zi ar cădea, e dezlegare la peşte ulei şi vin. În zilele de
23 şi 30 noiembrie şi în zilele de 4; 5; 6; 9; 12; 17 şi 20 decembrie de va cădea în zilele
275

de marţi şi joi, se dezleagă şi la peşte; iar de va cădea luni, miercuri sau vineri, atunci se
dezleagă numai la ulei şi vin şi numai dacă în vreo parohie va fi hramul bisericii se
dezleagă şi la peşte. Deasemenea se mai dezlegă la vin şi ulei în săptămâna a cincea din
Postul Mare, Joia Canonului celui Mare, Vinerea Acatistului (adică joi şi vineri) şi din
Sfânta şi Marea Săptămână a Patimilor în Sfânta şi Marea Joi se dezleagă tot la ulei şi vin
(Vezi Pravila Bisericească, de Nicodim Sachelarie, pag. 260). Aceste notiţe erau în acel
carneţel al părintelui Nicodim care ne pune în lumină cu aceste dezlegări din timpul
anului.

Să postim cu dreaptă socoteală
Am observat din anii copilăriei că erau prin multe sate unii oameni care, la
începutul Postului Mare, posteau câte trei zile fără întrerupere. Ca să fim siguri de este
bine a ţine şi noi aşa, am întrebat pe părintele Nicodim:
-

Cuvioase Părinte, este bine ca şi noi, mirenii, să postim la începutul

Postului Mare trei zile fără întrerupere?
-

Nu e bine, deoarece dumneavoastră sunteţi mireni şi cu obligaţii către

familie. Pentru cine îl ajută sănătatea, eu vă dau blagoslovenie să postiţi astfel: luni în
prima zi nu mâncaţi nimic. Marți la amiază să mâncaţi numai un fel de bucate şi mai
puţin decât obişnuiţi să mâncaţi; apoi miercuri nu mâncaţi nimic ci abia joi la amiază să
mâncaţi tot la fel ca şi marţi; iar de joi la amiază să mai mâncaţi sâmbătă la amiază şi
atunci aveţi post de două zile fără întrerupere adică: de marţi de la 12 şi până joi la 12
aveţi două zile, iar de joi de la 12 până sâmbăta la 12 aveţi iarăşi două zile. Şi de câte ori
facem zile de post este bine ca atunci când este vorba să stăm la masă, să mâncăm mai
276

puţin ca de obicei şi să mâncăm numai un fel de mâncare ca să ţinem cont să plăcem lui
Dumnezeu... Postul, dacă nu este însoţit şi de rugăciune, nu are aşa de mare valoare
înaintea lui Dumnezeu deoarece acest soi de draci (adică patimile care ne stăpânesc pe
noi) nu ies, nu ne părăseşte pe noi decât cu post şi cu rugăciune, aşa după cum ne învaţă
pe noi Sfânta Evanghelie. De pe urma postului ne putem reface sănătatea, aşa după cum
recomandă ştiinţa medicală şi ne prelungim chiar viaţa...

Cum să se comporte cei credincioși

Stăpânirea de sine
În timp ce Părintele vorbea, a venit o maică şi, după ce a primit
blagoslovenie, a zis:
-

Să mă iertaţi, Cuvioase Părinte, că v-am întrerupt, dar am o întrebare: un

frate al meu e credincios şi nu a cumpărat până acum televizor, căci i-am spus că e păcat
şi m-a înţeles. Acum însă când copii s-au făcut mai mari, se duc adeseori pe la vecini de
se uită la televizor şi nu-i mai poate stăpâni. M-a întrebat iarăşi pe mine ca să-i spun, dacă
nu e mai bine să cumpere televizor, ca să poată vedea acasă, decât să se ducă mereu prin
vecini?
Părintele i-а răspuns:
-

Fratele sfinţiei tale vrea să-şi vadă copiii morţi acasă la el, decât să-i vadă

morţi prin vecini. Am mai spus şi iarăşi spun, în casa în care există televizor, acolo nu
277

tronează Dumnezeu, nu petrece Dumnezeu în acea casă. E mare lucru ca să ne putem
stăpâni ochii de a nu privi deşertăciuni. De aceea şi Proorocul David se ruga adeseori,
zicând: „întoarce ochii mei să nu vadă deşertăciune” (Psalmi 118, 37) deoarece prin acest
simţ al vederii intră cel mai uşor păcatul în sufletul nostru. Şi cu toate că David a biruit pe
Goliat însă, când era vorba să-şi poată stăpâni ochii lui de a nu privi la deşertăciuni, a
simţit o mare slăbiciune în fiinţa sa încât s-a văzut nevoit de a ruga pe Dumnezeu cu
lacrimi, de а-i întoarce ochii lui să nu privească deşertăciuni.
Oare nu ştim cu toţii că acest minunat prooroc a căzut în groaznicul păcat al
preacurviei, tocmai prin acest simţ al vederii?! De aceea e bine, ca şi noi să rugăm pe
Bunul Dumnezeu cu lacrimi, de a întoarce ochii noştri de a nu privi la deşertăciuni, ori de
câte ori observăm că suntem ispitiţi. Căci tot ce poate vedea omul la televizor, la filme, la
tablouri necuviincioase sau la frumuseţile femeilor, nu aduce în sufletul nostru altceva,
decât pe duhul desfrânării. Ori de câte ori omul nu-şi stăpâneşte privirea ochilor,
cugetarea lui se depărtează de la Dumnezeu, se înstrăinează de El.
Cele mai mari căderi ale oamenilor celor credincioşi, au venit prin privirea
cea cu iscodire a ochilor nestăpâniţi. Iar Sfântul Ioan Evanghelistul numără şi „pofta
ochilor” între cele trei pricini de păcătuire a omului (1 Ioan 2, 16). Omul care priveşte la
deşertăciuni, pe lângă faptul că se umple de duhul demonicesc al desfrânării, dar pierde şi
timpul cel atât de scump în care ar putea face cele şapte laude sau de a citi prin sfintele
cărţi, de a face metanii sau închinăciuni, de a cerceta pe bolnavi, sau de a lucra ceva
pentru folosul său, sau al altora. Omul cel credincios şi temător de Dumnezeu se fereşte si
de umbra răului. El nu-şi găseşte plăcerea decât în îndeletniciri şi exerciţii duhovniceşti
care îl îmbogăţesc sufleteşte şi îl unesc cu Dumnezeu. Iar a privi la televizor sau alte
spectacole drăceşti îl sărăceşte de tot pe bietul sufletul şi-l înstrăinează de Dumnezeu.

278

Comportamentul credincioşilor
Părintele Nicodim, vrând să afle ce facem noi la hramuri sau în alte ocazii
când ne adunăm mai mulţi, m-a întrebat:
-

Cum faceţi când vă adunaţi mai mulţi la un loc?

Eu am răspuns:
-

Când venim de la biserică şi intrăm în casă, cântăm „Cuvine-se cu

adevărat” şi apoi facem şi rugăciunea pentru masă şi stăm la masă. După ce ne sculăm de
la masă, facem rugăciunea de mulţumire, după care citim dintr-o carte sfântă sau vorbim
ceva tot din sfintele cărţi, așa cum ne-ați învățat Sfinţia voastră.
-

Dar sticlele cu vin şi paharele pline mai stau pe masă după ce aţi făcut

rugăciunea de mulţumire? m-a întrebat Părintele.
-

Da, sunt mereu sticlele cu vin pe masă, iar gazda din când în când ne mai

îndeamnă să mai luăm câte un pahar.
-

Aşa nu-i bine deloc ce faceţi, a zis Părintele cam îndurerat. E un aspect

urât ca să vorbiţi cuvântul lui Dumnezeu şi să petreceţi ca la cârciumă. Nu mergeţi la
cârciumă dar, aşa uşurel, pe nebăgate în seamă, aduceţi cârciuma acolo de faţă. Ai
mâncat, ai băut un pahar sau două cu vin şi ai terminat, până vine rândul să se aşeze masa
de seară. Atunci, după ce ai mâncat şi băut cumpătat şi ai făcut rugăciunea de mulţumire
pentru masă, ai încheiat cu socotelile pentru pântece. Noi nu trăim ca să mâncăm, ci
mâncăm ca să putem trăi, după cuvântul Sf. Ap. Pavel. Dacă vorbeşti cuvânt de mântuire
din sfintele cărţi şi ai în faţa ta sticla cu vin, atunci gândul fuge la cele trupeşti. Dacă mai
iei din când în când câte un pahar, mintea se întunecă în loc să se lumineze. Să nu mai
faceţi aşa, pentru că nu-i bine de loc. Vă cuprinde duhul beţiei şi în loc să vă folosiţi, vă
păgubiţi.
Au trecut câteva minute fără să mai zică Părintele ceva, după care iarăşi a
întrebat:
279

-

Dar când vă aşezaţi la masă, cum stați? Stați amestecaţi, ca la cârciumă,

sau bărbaţii de o parte şi femeile de cealaltă parte?
-

Da - am răspuns. Când stăm la masă, sau când ascultăm, nu stăm

amestecaţi, ci bărbaţii stau de o parte de masă şi femeile de cealaltă parte. La fel şi după
ce ne sculăm de la masă. Dacă sunt două camere, atunci în una stă partea femeiască, iar în
alta partea bărbătească.
Auzind aşa, Părintele s-a mai înviorat şi a zis:
-

Da, aşa să faceţi totdeauna, ca să vă folosiţi vremelnic şi veşnic.

Cum să se salute și să se numească între ei credincioşii
Un om credincios a întrebat pe părintele Nicodim:
-

Cuvioase Părinte, oare cum ar fi mai bine să ne salutăm noi creştinii. Îi

auzim adeseori pe cei din „Oastea Domnului” că se salută unii pe alţii cu „Slăvit să fie
Domnul” şi răspund: „În veci, amin”. Părintele a zis:
-

Socotesc că mai potrivit ar fi să zicem: „Preamărit să fie Dumnezeu” în

loc de „Slăvit să fie Domnul”, deoarece noi creştinii ortodocşi pe Dumnezeul Îl adorăm,
iar pe Sfinţi nu-i adorăm, ci îi venerăm. Pe Maica Domnului o supravenerăm, adică o
cinstim mai mult decât pe toţi sfinţii, dar nici pe ea n-o adorăm. Am citit mai de mult întro carte cu slove vechi (chirilice) că cel mai vechi salut creştinesc, folosit încă din primele
veacuri, a fost salutul creştinesc, cum de altfel este şi până astăzi, de: „Bună dimineaţa”,
„Bună ziua”, „Bună seara”, „Noapte bună”, „Drum bun”, „Bine aţi venit”, „Bine v-am
găsit” şi altele. A zice cineva: „Bună dimineaţa”, „Bună ziua”, „Drum bun”, prin aceasta
noi vestim pe Dumnezeu, Care este Singur bun şi de oameni iubitor... Dacă vei zice
280

unuia: „Preamărit să fie Dumnezeu” iar altuia, „Bună ziua”, am putea aduce cuiva jignire,
considerând că îl tratăm în mod diferit. Este mare filozofie de a ne putea păzi ca să nu
jignim pe nimeni, pe cât vom putea...
Omul reluă cuvântul şi întrebă iarăşi:
-

Cuvioase Părinte, e bine să ne numim între noi frate şi soră, sau e mai bine

să ne numim aşa cum ne-am obişnuit din moşi-strămoşi cu numirea de: nene, bădie,
moşule, domnule, doamnă, vecinule, cumetre, şi altele? Părintele Nicodim a răspuns:
-

Că suntem fraţi şi surori, unii cu alţii, e de la sine înţeles, deoarece cu toţii

numim pe Părintele Ceresc: Tatăl nostru şi nu Tatăl meu. Dar dacă ne zicem unii altora
„fraţi”, apoi fraţi să fim cu adevărat, trăind în dragoste unii faţă de alţii, iar nu
duşmănindu-ne şi clevetindu-ne unii pe alţii. Dar dacă ne numim numai cu cuvântul de
frate şi în realitate nu suntem, ne dovedim a fi nişte mincinoşi. Poate este mult mai bine
să ne numim unii pe alţii aşa cum ne-am obişnuit a ne numi: nene, bădie, domnule,
doamnă, vecinule, cumetre, şi să fie inimile noastre pline de dragoste şi de bunătate,
dovedind prin această comportare că suntem cu adevărat fraţi, decât să rămânem numai
cu numirea de fraţi, fără să dovedim cu fapta că suntem cu adevărat.
Auzind aceste sfaturi, omul acela a rămas foarte mulţumit şi edificat, după
care, luând blagoslovenie, a plecat spre casă.

281

Ca mirean, nu ai voie să predici
Vrând să cunoască cum ne petrecem timpul când suntem adunaţi pe la
hramuri, nunţi, botezuri, priveghiuri, Părintele m-a întrebat:
-

Ce faceţi când vă adunaţi pe la hramuri sau cu alte ocazii? Citeşte cineva

prin sfintele cărţi, spune cineva ceva sau nu? Atunci eu am răspuns:
-

Nu prea se vorbeşte, Cuvioase Părinte, nici nu se citeşte nimic. Se mai

cântă cântări religioase, dar de vorbit mai puţin. După ce stăm la masă, ne formăm
grupuri-grupuri de doi-trei, de patru-cinci şi vorbim despre treburile şi necazurile
petrecute în decursul vremii. Unii se plâng de copii, că s-au făcut mari şi nu vor să mai
asculte, alţii se plâng de cei bătrâni că au ajuns la neputinţă şi n-are cine-i îngriji şi cu
astfel de vorbe se scurge timpul. Vine apoi vremea să ne despărţim unii de alţii, luând
fiecare cu sine mai nimic.
-

Păi aşa nu-i bine deloc, a zis Părintele, făcând astfel nu vă folosiţi cu

nimic. Doar de aceea vă adunaţi, ca să vă folosiţi unii pe alţii. Dar, frăţia ta, de ce nu
vorbeşti nimic? De ce nu citeşti ceva? De ce nu spui ceva?
-

Cuvioase Părinte eu sunt mai mic cu vârsta. Sunt alţii mai bătrâni şi care

cunosc mai mult ca mine de prin sfintele cărţi. Cum să mă ridic eu peste alţii? Parcă nu
mă simt bine.
-

Dar aşa te simţi bine, dacă nu se lucrează nimic bun pentru folosul de

obşte? Ştii cum să faci? Ascultă: după ce aţi stat la masă, mai stai puţin şi dacă vezi că nu
spune nimeni nimic, atunci zi către ei: „Aş vrea să vă spun ceva”. Atunci toţi vor fi atenţi
să vadă ce vrei să le spui şi după aceea zici mai departe: „Nu sunteţi de părere să facem
Acatistul Domnului nostru Iisus Hristos şi apoi să vorbim ceva sau să citim ceva de prin
sfintele cărţi, ca să ne folosim cu toţii?”. Desigur că ei vor zice „da”. Atunci faceţi cu toţii
Acatistul, începând cu cititul de la dreapta spre stânga şi zice fiecare dintre cei ce ştiu
carte câte o pagină sau două şi apoi dă la altul. După terminarea Acatistului, începeţi să
282

citiţi din Hristoitie, sau din Oglinda Duhovnicească, sau din Vieţile Sfinţilor, sau din
Învăţătura de Credinţă. Când observaţi pe unii că-s mai obosiţi şi încep a aţipi, mai
cântaţi vreo cântare bisericească sau religioasă, după aceea iar mai ziceţi ceva. Când e
timpul de plecare, faceţi cu toţii Canonul de Pocăinţă către Domnul nostru Iisus Hristos şi
aşa faceţi încheierea... Aşa făcând, ori de câte ori vă adunaţi, la hramuri, la nunţi, botezuri
şi în alte ocazii, vă folosiţi foarte mult pe voi înşivă şi pe alţii.
A trecut după aceea multă vreme şi cu toţii ne-am obişnuit cu această bună
rânduială, aşezată de părintele Nicodim în mijlocul nostru. În timp ce citeam, eu sau altul,
care avea plăcere, se găseau unii dintre noi care aveau câte o nelămurire sau voiau să
întrebe ceva. Ceea ce nu ştiam să răspundem, notam pe o foaie de caiet şi, când mergeam
la Părintele, căpătăm răspunsul dorit, pe care îl aduceam şi îl dădeam omului. Mai era
între noi un bătrân, Gheorghe Marcu, care cunoştea multe învăţături de prin cărţile sfinte
şi răspundea şi el la întrebări, dar cu mai multă greutate, din cauza smereniei ce-o avea.
Nu-i plăcea să iasă în relief, să se arate că ştie... Când mergeam după cărţi la Bucureşti,
iar ne foloseam tare mult. Cei ce ne dădeau nouă cărţile, părinţii ipodiaconi Vasile
Poiţelea, Ioan Măgirescu şi Constantin Măgirescu, cei mai apropiaţi ucenici ai Părintelui
erau în măsură să ne răspundă la orice nedumerire sau întrebare pe care o aveam. Şi de
multe ori când aveam ocazie să mergem la ei, îi întrebam ba de una, ba de alta, căci aşa-i
la început, ca pruncul, oboseşti părinţii cu întrebările. Şi ca să scutim pe părintele
Nicodim, toate întrebările mai mici le rezervam pentru ei, iar pe cele mai grele le puneam
tot părintelui Nicodim, deoarece mai des mergeam la dânsul, decât la Bucureşti. Oricum
ne-am folosit tare mult şi de la ei... Şi pentru că ei erau hirotesiţi ca ipodiaconi, noi, după
sfatul părintelui Nicodim, le ziceam părinte la fiecare din cei trei. Este adevărat că ei nu
aveau voie să poarte reverendă sau culion ca preoţii şi nici să le sărute mâna cineva sau să
binecuvinteze, deoarece ei nu erau hirotonisiţi, ci numai hirotesiţi. Dar pentru că ei au
făcut în viaţa lor o activitate aşa de strălucită, meritau chiar şi din această viaţă un
deosebit respect şi evlavie din partea noastră. Părintele Nicodim, când le trimetea vreo
283

scrisoare prin poştă sau prin cineva şi se nimerea să fiu şi eu acolo, la Văratec sau
Agapia, mă punea pe mine să le scriu, iar el dicta. Când se adresa lor zicea: „Cinstiţi
părinţi şi iubiţi fraţi”, pentru că în afară de cei trei mai erau acolo cu ei încă doi fraţi, care
nu erau ipodiaconi. Când spuneam că vrem să mergem la ei, spuneam că mergem „la
părinţi”. Până astăzi a rămas acest cuvânt, deşi ei au trecut în veşnicie. În locul celor ce
au plecat de la ei în veşnicie, Bunul Dumnezeu a iconomisit ca să completeze numărul lor
tot cu nişte suflete alese şi iubitoare de Dumnezeu şi de aproapele, asemănător cu cei ce
au plecat în veşnicie.
Ca şi altă dată, m-am îndepărtat cam mult de subiect, dar putem totuşi reveni
şi suntem la cuvântul acela că părintele Nicodim a aşezat o bună rânduială în adunările
noastre care se făceau pe la hramuri, nunţi, botezuri şi cu alte ocazii. Cum Părintele m-a
îndemnat pe mine, dacă nu se ridică altul, să citesc sau să spun ceva din sfintele cărţi, de
la o vreme însă mi-a venit un gând care mă îndemna să mă retrag de la acea ascultare, ce
mi-a dat-o şi, dacă nu descoperea el acel gând năstruşnic, sigur că luam o hotărâre greşită.
Nu că făceam eu mare ispravă dacă citeam în adunarea noastră ceva dintr-o carte sau
spuneam nişte istorioare morale, tot din sfintele cărţi, dar oricum ceva era. În primul rând
făceam o ascultare dată de părintele Nicodim, duhovnicul nostru, în al doilea rând
adunarea noastră s-a mărit văzând cu ochii şi când plecam la casele noastre, plecam
fiecare cu ceva învăţătură şi nu ca mai înainte. Oamenilor, care erau nelipsiţi de la acele
adunări, le puteai citi pe feţe o bucurie lăuntrică şi păreau parcă mai luminate. Cu aceste
ocazii mulţi se hotărau să meargă la părintele Nicodim să se spovedească.
Ceva mai mult. Ca o dovadă mai grăitoare că acele adunări erau lucrătoare şi
aduceau celor ce participau la ele o mulţumire de negrăit, s-a stabilit ca acele adunări să
se facă în mod obişnuit, nu numai cu ocazia hramului sau a nunţilor, ci în fiecare
duminică şi sărbătoare din cursul săptămâni. Aşa că atunci când ne despărţeam unii de
alţii, se hotăra unde se va face adunare în duminica sau sărbătoarea următoare. În ce sat?
La ce familie? Căci eram vreo şapte sate care ne ţineam legaţi unii de alţii, ca şi cu un
284

lanţ. Deşi nu aveam un grafic stabilit, se ţinea cont să se respecte rândul fiecărui sat sau
localitate. Luaseră o mare amploare acele adunări, încât unii din credincioşi aveau aşa de
mare dragoste, că de s-ar fi putut ar fi dorit să se facă adunare numai la ei în sat. Mai la
început când dădeam pomelnicele preotului la slujbă sau când luam anaforă ne întreba de
unde suntem şi la cine mergem. De la o vreme însă s-a obişnuit cu noi şi îi făcea mare
plăcere când ne vedea.
În satul în care se făcea adunarea, acea familie care se oferea să ne ospăteze
în ziua respectivă, după Slujba Sfintei Liturghii, făcea aşa o mare pregătire mai ceva ca la
hram.
Când scriu aceste rânduri, retrăiesc oarecum acele vremuri aşa de
blagoslovite şi zic şi eu ca Proorocul David: „Cu ce vom răsplăti Domnului pentru toate
câte ne-a dat nouă” (Psalmi 115, 3).
În intervalul de timp, de la o adunare până la cealaltă adunare, mergând
fiecare la locul nostru de muncă, se repeta în mintea noastră tot acel material care s-a
citit, vorbit sau cântat la adunarea trecută. Şi aşteptam cu nerăbdare următoarea adunare.
Şi iată aşa s-a depănat din firul vieţii noastre de tinereţe o bună parte, până ce
a venit acel viscol din 1964, arestarea şi condamnarea noastră la închisoare. Dăm slavă lui
Dumnezeu pentru toate căci numai datorită acestui binecuvântat Părinte care ne-a
îndrumat aşa de minunat, s-a făcut ce s-a făcut, însă lăsaţi pe cont propriu nu eram buni
de nici o treabă.
Oamenii care mergeau la Părintele de se spovedeau, între altele informau pe
Părintele despre cum se desfăşurau acele adunări şi ce foloase aduc. Atunci Părintele, nea trimis şi prin alte localităţi ca să se poată şi alţii obişnui, la fel cu cei din părţile noastre.
Dacă se nimerea să lipsesc, fiind dus la Părintele, se ridica altul care citea sau spunea
ceva. De la bun început, eu le-am povestit că ceea ce făceam nu era din iniţiativă proprie,
ci e o ascultare de la părintele Nicodim. Aşa că ei, având către Părintele un respect
deosebit şi o mare evlavie, le făceau plăcere, ca-n lipsa mea să ducă mai departe acestă
285

ascultare. Căci, la drept vorbind, acea ascultare care se spunea că era a mea, nu mai puţin
era şi a altora. De la o vreme, văzând Părintele rezultatele care se obţineau de la acele
adunări, a întocmit chiar şi un caiet cu acest titlu: „Cum se cade a serba, creştinul
ortodox, vremea zilelor sfinte”. Acest caiet s-a pierdut cu vremea, dar după câte îmi
amintesc, era ca un ghid după care trebuia să se desfăşoare acele adunări, Părintele a
întocmit acel caiet şi pentru faptul că se ridicau unii din alte localităţi mai îndepărtate,
care veneau la noi, în acele adunări, cu aere de mari predicatori. De teamă ca în acele
adunări să nu se strecoare ceva străin de duhul Bisericii Ortodoxe, ne-a dat Părintele acel
caiet, ca să avem, la nevoie, ce arăta celor ce ar fi căutat să ne răstoarne sau să ne
înstrăineze. Căci aşa cum are cloşca puii sub aripi, pe care îi încălzeşte, îi cheamă la
mâncare şi îi apără în vreme de primejdie, tot la fel şi părintele Nicodim a fost cu noi şi
pentru noi în toată vremea. Şi chiar şi acum el e nedespărţit de noi, căci noi trăim cu
nădejdea că el se roagă pentru noi cum de altfel făcea şi când era pe pământ.
Şi aşa, după cum am spus mai sus, de la o vreme, mă îndemna un gând ca să
mă sustrag de la această ascultare dată de Părintele. Când am mers prima dată sau a doua
oară la spovedanie, unde trebuiau mărturisite şi gândurile, i-am spus Părintelui:
-

Cuvioase Părinte, de la o vreme mă chinuieşte un gând, că mai bine ar fi

să stau retras cum stăteam şi mai înainte. Aveam atunci mai multă pace. Eu sunt cam
pripit, doar cuvioşia voastră mă cunoaşteţi mai bine, decât mă cunosc eu. Eu nu am o
tactică la vorbit. Poate vorbesc cu patimă şi jignesc pe altul. Când mă despart de ei şi
merg spre casă, îmi apar în faţă o sumedenie de greşeli, pe care le-am făcut eu la adunare,
când citeam sau spuneam ceva din sfintele cărţi. Nu mai pot avea acea pace lăuntrică, pe
care o aveam mai înainte... Şi acest lucru mă determină să mă retrag şi să ascult şi eu de
la altul. Dar acest lucru nu-l fac fără voia Cuvioşiei voastre.
Părintele a tăcut puţin, parcă aşteptând să-i vină vreo inspiraţie. După cum
ştim, Părintele era foarte calculat la vorbă. Dacă-i spuneai ceva şi terminai de spus, el nuţi dădea răspunsul imediat ca şi cum ar ieşi glonţul din puşcă. Te mai lăsa, poate îţi mai
286

aduceai aminte de ceva şi să completezi. În acel timp, desigur, şi Părintele verifica în
taina inimii sale orice cuvânt pe care era hotărât să-l dea ca răspuns, căci o dată rostit un
cuvânt, nu-l mai poţi retrage. Şi ca o siguranţă că acel cuvânt va avea un efect bun,
Părintele mergea cu mintea după el, ca să nu-l scape cumva necontrolat în auzul celui
care sta gata să-l primească şi să-i aducă primejdie, în loc de ameliorare sau alinare. Mai
mult decât atât, el era conştient că penitentul în mâna Dduhovnicului este ca şi pruncul în
mâna mamei. Mama, cum s-a întâmplat de multe ori, poate să-şi ucidă pruncul şi fără
voia ei. Aşa şi duhovnicul. Cu sfatul sau răspunsul ce ţi-l dă la o întrebare, te poate ţine
mereu în smerenie sau te poate descuraja de tot. Te poate arunca în păcatul mândriei sau
te poate îmbărbăta şi încuraja, atunci când se simte nevoia. Atunci Părintele a răspuns:
-

Da, ai dreptate. Ai putea să greşeşti mult vorbind oamenilor. Dar dacă

spui numai din cele ce ai citit prin sfintele cărţi și numeşti chiar și cartea din care ai citit,
chiar dacă nu-ţi mai aduci aminte de pagină, atunci nu poţi greşi în materie de credinţă.
Mai poţi greşi în felul cum te exprimi. Ca mirean nu ai voie să predici. Canoanele opresc
aşa ceva. Însă de sfătuit unii pe alţii e de trebuinţă şi este îngăduit mirenilor. Arhiereul şi
preotul când învaţă pe oameni, ei zic cu autoritate de învăţător, de predicator, dar
mireanul ocupă treapta cea mai de jos şi el nu trebuie să vorbească. De pildă, cel ce
predică, zice: „Să vă lăsaţi, să vă părăsiţi de curvie, de beţie, de nedreptate, de petreceri
idolatre şi altele” iar mireanul are voie numai a sfătui, iar nu a învăţa în public, prin
biserici, sau a se băga în învăţături dogmatice, lucru care aparţine numai Episcopilor şi
preoţilor. Când vrea să spună ceva, trebuie să nu folosească ton poruncitor, sau direct, ci
indirect, prin vreo istorioară, în aşa fel ca să nu se simtă cineva jignit. Nu trebuie să arăţi
pe om cu degetul. Cel căzut într-o patimă e ca un sac cu porumb sau cu grâu, înaintea
noastră. De vrem să-l ridicăm pe umăr, este nevoie să ne aplecăm spre el ca să-l putem
ridica. Nu-i destul să-i facem doar semn, ca el să se urce pe umărul nostru... Noi trebuie
să ne apropiem la nivelul lui, să-l compătimim, să ne fie milă de el. Nu vezi ce fac
mamele când vor să ia pruncul în braţe? Cum se apleacă, se lasă jos, vorbesc cu ei, îi
287

dădăcesc şi astfel reuşesc а-i creşte mari. La fel ni se cere şi nouă, a fi îndemânatici
pentru a ajuta pe aproapele nostru care zace în întuneric. Ai mai spus că nu ai carte multă,
nu ai citit aşa de mult prin sfintele cărţi? Aşa este. Dar cei care au carte multă şi cunosc
multe de prin sfintele cărţi, nu sunt aici printre noi. Trebuie să facem pe cât putem şi pe
cât avem. Ne folosim de vasele slabe, dacă nu se află printre noi vase mai tari. Omul dacă
are de transportat ceva și nu are maşină, atunci foloseste o căruţă și dacă nu găseşte nici o
căruţă, foloseşte căruciorul, roaba şi până la urmă aduce şi cu spatele, şi tot duce ceva. La
nevoie faci cum poţi, nu cum vrei sau cum ar trebui să faci. De nu vorbim sau nu citim
ceva, atunci când sunt adunaţi oameni la hram, nunţi sau alte ocazii, atunci cum ne vom
putea întări în credinţă, sau să aflăm cum ne putem izbăvi de anumite patimi? De vom
tăcea şi nu ne vom sfătui unul pe altul în credinţa Ortodoxă, atunci ne amăgesc sectarii cu
mincinoasele lor învăţături. Ai mai spus că după, ce pleci de la adunare spre casă, îţi apar
în minte unele slăbiciuni cu care ai jignit poate pe cineva. Da. Se poate ca omul să fie
cuprins de multe slăbiciuni şi neputinţe. Dar Bunul Dumnezeu cu a Sa iconomie, acoperă
faţă de cei ce ascultă cuvânt de mântuire, lipsurile şi slăbiciunile frăţiei tale, ca să-i poată
folosi pe ei; iar în faţa frăţiei tale, le descoperă pe toate, ca nu cumva să te umfli de
mândrie şi aşa să-ţi pierzi osteneala...
Aşa că, urmează să nu slăbeşti în a face binele şi a ajuta pe toate căile pe
aproapele nostru. Dumnezeu ne-a miluit şi ne miluieşte pe fiecare zi cu al Său har şi ne
cere ca şi noi să ne grijim de aproapele nostru cu ceea ce putem.

288

Dumnezeu veghează toate
Părintele Nicodim a observat la mine încă o slăbiciune. De câte ori mă
trimitea undeva, sau să aduc cărţi de la Bucureşti, sau să duc cuiva prin oraşe sau sate,
îmi era tare frică. Inima mea servea atunci ca un câmp deschis pentru o luptă crâncenă.
Dorinţă aveam să mă duc acolo unde spunea părintele Nicodim, cunoscând folosul cel
mare de a da o mână de ajutor aproapelui ce zăcea în întuneric; dar pe de altă parte, peste
voia mea, mă cuprindea o frică, o groază, de nu ştiam pentru moment ce hotărâre să iau.
Părintele Nicodim, care s-a dovedit în repetate rânduri a cunoaşte starea mea lăuntrică,
până şi gândurile mele cele mai ascunse, într-o zi când i-а venit bine, mi-a zis:
-

Frate Gheorghe, am observat de multe ori la frăţia ta, o teamă, o groază

care te stăpâneşte, ori de câte ori te trimit undeva cu cărţi, să aduci sau să duci!
-

Da, aveţi dreptate, Cuvioase Părinte, am răspuns eu, ori de câte ori sfinţia

voastră îmi dați o ascultare de felul acesta, să duc sau să aduc cărţi, mă cuprinde, fără
voia mea, un fior de teamă. Câteva minute mă învălui de această frică. Nu îndrăznesc să
spun că nu mă duc, deoarece tot de la sfinţia voastră am aflat că e mare folos de a ajuta pe
aproapele să poată ieşi la lumină din întunericul care petrece. Dar fiind slab şi neputincios
mă cuprinde acest duh de frică, nu numai aici când îmi spuneţi, ci şi pe drum.
Părintele s-a uitat puţin la mine şi zâmbind mi-a zis:
-

Nu trebuie să te temi de nişte oameni muritori, fii bărbătos că răsplată

multă este pentru această puţină osteneală. Îmi aduc aminte că am găsit scris într-o carte,
că era undeva un credincios creştin tare râvnitor. Dar pe lângă cât era de râvnitor, pe atâta
era de fricos. Odată vede pe Mântuitorul că i se artă, mustrându-l oarecum pentru această
frică de care se lăsa stăpânit, zicându-i:
-

Omule, de ce te temi aşa de mult şi te laşi stăpânit de acest duh al temerii?

- şi arătă cu degetul în spate pe acest duh al temerii în chipul unui taur legat cu un lanţ

289

gros de un stâlp. Când omul a dat cu ochii de acel taur înfricoşat, a început a tremura ca
varga de groază. Atunci Mântuitorul, cu vocea lui blândă, i-а zis:
-

De ce te temi, omule? Nu vezi că l-am legat şi nu poate să-ţi facă nici un

rău?
Acel taur înfricoşat care inspira numai groază şi teamă în jurul lui, a început a
se zbate în lanţ şi a boncălui îngrozitor. Omul, văzând aceste figuri pe care le făcea acel
taur, a început iar a se teme, chiar peste voia lui, dar Mântuitorul l-a luat de mână,
zicându-i iarăşi:
-

Nu te teme, omule, căci iată Eu sunt cu voi până la sfârşitul veacurilor.

Omul, trezindu-se din aceasta minunată vedenie cerească, s-a îmbărbătat mult
după aceea.
Se mai află în Pateric încă o întâmplare ca aceasta. Un bătrân pustnic avea un
ucenic cam timid şi fricos, pe care adeseori l-a trimis în cetate să vândă lucrul mâinilor
sale, şi să aducă cele de trebuinţă. Ucenicul văzând atâtea răutăţi şi fapte necuviincioase
prin cetate, a început a se teme de la o vreme şi când bătrânul l-a trimis iarăşi în cetate, el
i-а răspuns:
-

Cuvioase Părinte, mă tem să mai merg în cetate, deoarece sunt multe

ispite şi-mi este frică de cădere.
Atunci bătrânul i-а zis:
-

O, nu te teme deloc, ci atunci când vei vedea că te împresoară vreo ispită

şi eşti în primejdie de cădere, să strigi către Dumnezeu cu toată inima, zicând aceste
cuvinte: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul şi Cuvântul lui Dumnezeu celui Viu, pentru
rugăciunile părintelui meu duhovnic, izbăveşte-mă de această ispită. Amin”. Aşa să faci
cum te am învăţat eu şi nu vei pătimi nici un rău.
Auzind acestea, ucenicul acela a prins curaj. Luând blagoslovenie de la
părintele său duhovnic, a plecat spre cetate, zicând mereu rugăciuni către Dumnezeu.
Când a venit vremea să-şi vândă lucrul mâinilor, a zis către el o femeie:
290

-

De vrei să-ţi cumpăr tot ce ai de vânzare, hai cu mine până acasă şi-ţi voi

plăti cum ţi se cuvine.
Ucenicul a plecat în urma ei şi când a ajuns acasă, ea fiind singură, îl trăgea
pe ucenic la păcat cu sila. Ucenicul, văzându-se în primejdie de cădere şi-a adus aminte
de ceea ce l-a învăţat părintele său. Şi în clipa următoare a zis cu lacrimi rugăciunea pe
care părintele său l-a învăţat să o zică: „Doamne Iisuse Hristoase Fiul şi Cuvântul lui
Dumnezeu celui Viu, pentru rugăciunile părintelui meu duhovnic, izbăveşte-mă de
această ispită. Amin”. Şi când a rostit cuvântul „Amin”, s-a aflat în faţa părintelui său din
pustie. Văzându-l părintele său cu lacrimi pe obraz şi tremurând de groază, l-а întrebat:
-

Ce este, fiule? Се-ai păţit?

Iar el i-а povestit rând pe rând cele petrecute. Atunci Părintele său i-а zis:
-

Vezi, fiule, că Dumnezeu te-a izbăvit de aceea cădere dacă te-ai rugat aşa

cum te am învăţat?
Zicând acestea, părintele Nicodim s-a uitat la mine şi de teamă că nu am
înţeles bine mi-a zis:
-

Aşa fă şi frăţia ta. Când vezi că te copleşeşte această teamă sau te

îngrozeşti cumva că vei cădea în mâinile lor, zi cu toată evlavia rugăciunea de mai sus şi
ai să vezi cu ochii cum Bunul Dumnezeu te salvează din cădere şi te îmbărbătează, ca să
poţi trece cu uşurinţă peste toate greutăţile acestea de aici, căci fără voia şi slobozenia lui
Dumnezeu nu se întâmplă nimic.
După aceasta, a urmat să stăm la masă.

291

Cunoaşte omul... apoi slujeşte-i
Odată, pe când mă aflam la Părintele, a venit vremea să plec acasă. Cineva,
care locuia în mănăstirea Văratec, a observat acest lucru şi m-a întrebat:
-

De unde eşti, frate?

-

Din partea Bacăului- i-am răspuns.

- Când mergi acasă treci cumva prin oraşul Bacău?
-

Da, trec prin oraş.

-

Atunci uite ce te rog, să-mi duci un plic la cineva, aproape de gară.

-

Da, îl voi duce, cum să nu!

Ea a plecat atunci să aducă plicul, în care timp părintele Nicodim s-a uitat la
mine compătimitor, văzând că fac o greşeală din nepriceperea mea. Apoi mi-a zis:
-

De ce te făgăduieşti cu aşa uşurinţă să-i duci scrisoarea la Bacău, că doar

este serviciul poştal?! Apoi, frăţia ta, îţi poţi da seama ce este scris în acea scrisoare?
Dacă în cuprinsul acelei scrisori se află minciuni, clevetiri, batjocuri şi câte altele, aşa-i
că te împovărezi cu păcate străine? Câtă vreme nu cunoşti bine persoana şi felul ei de a fi,
nu poţi să-i duci scrisorile de ici colo, căci fără să-ţi dai seama te împovărezi cu păcate
străine. Ea are însă la îndemână cutia poştei. Frăţia ta fă servicii unde ai toată siguranţa că
faci ceva bun. Împarte cărţi cât mai multe în dreapta şi în stânga, pentru că prin aceasta
eşti sigur că faci ceva folositor şi plăcut lui Dumnezeu.
În timp ce Părintele mă sfătuia, apare şi persoana cu plicul şi mi-l întinde
zicând:
-

Mulţumesc frumos!

Eu n-am luat plicul şi nici nu ştiam ce să-i răspund, dar părintele Nicodim mia venit în ajutor şi a zis către ea:
-

Dumneata pune plicul la poştă, că doar de aceea este poştă, şi nu-l mai

necăji pe fratele.
292

Ea şi-a luat ziua bună de la noi dar, îndepărtându-se puţin, a început a
bodogăni cuvinte de nemulţumire asupra noastră. Iar eu, luând blagoslovenie, am plecat
spre casă cu gândul la cele petrecute, din care am avut de învăţat ceva şi pentru mine şi
pentru alţii.
Altădată, m-a trimis părintele Nicodim să aduc nişte cărţi de la Bucureşti, de
la ucenicii lui cei mai apropiaţi. Când eram aproape gata să mă întorc, a venit cineva care
la înfăţişare părea a fi om de bună credinţă şi mi-a zis:
-

De unde eşti?

- De la Moldova, i-am răspuns.
-

Ai vrea să-mi duci şi mie un pacheţel mic de vreo 2-3 kg la cutare maică

de la Văratec?
-

Da, cum să nu.

El a mers să aducă pachetul, iar părintele Vasile Poiţelea m-a întrebat:
- Cine te-a trimis aici la noi?
- Părintele Nicodim m-a trimis ca să-i aduc cărţi, i-am răspuns.
-

Atunci de ce te mai angajezi să duci şi la alţii pachete, pe câtă vreme nici

nu ştii ce pune el acolo în pachet?
- Acum ce să fac?
-

Să spui că nu-l poţi duce, deoarece ai bagaj mare.

În timp ce vorbeam noi, a sosit omul cu un pachet mare de tot, zicând:
- Uite, ţi-am adus pachetul.
Atunci eu am spus că nu-l pot duce. Când a auzit aşa, a plecat izbind uşa cu
putere şi lăsând să curgă în urma lui o droaie de ocări şi blesteme, de nu ştiai unde să te
ascunzi.
A trecut după aceea câteva luni şi întâmplarea a făcut să mă regăsesc cu el la
mănăstirea Sihăstria. Cum a dat cu ochii de mine a început a mă batjocori în fel şi chip,

293

de nu ştiau ce să creadă cei ce se aflau în preajma noastră. Altădată chiar în faţa părintelui
Nicodim m-a batjocorit cu multă ură şi duşmănie, încât nici el nu a reuşit să-l potolească.
A sosit timpul să primesc Sfintele Taine. A trebuit să-mi spăl acolo la maici
un rând de rufe, căci eram de multă vreme la Părintele şi ele s-au priceput că mă
pregătesc pentru a mă împărtăşi. După ce am primit Sfintele Taine, mi-a zis maica cea
mai bătrână:
-

Nu cumva ai primit Sfintele Taine?

- Da, cu nevrednicie, am răspuns eu.
-

Dar nu trebuia să le primeşti, doar ştii ce mare duşmănie are omul acela,

că nu ai vrut să-i duci pachetul?
Când am auzit aşa ceva, am şi plecat la părintele Nicodim să-i spun. Părintele
mi-a zis:
-

Doar auzi ce spune Sfântul Apostol Pavel: «Cât depinde de voi, trăiţi în

pace cu toţi oamenii». Frăţia ta, cu nimic nu erai dator să-i duci pachetul, deoarece noi
am suportat cheltuiala drumului şi pentru noi trebuia să aduci cât mai multe cărţi. Dacă
luai şi pachetul lui, făceai o greşeală faţă de noi. Fii liniştit, pentru că faţă de el nu ai
greşit cu nimic. El se încarcă de păcate dacă te batjocoreşte fără temei.
Am scris această întâmplare aici, ca să ne putem da fiecare seama, că nu
suntem cu nimic vinovaţi atunci când cineva ne batjocoreşte fără pricină, fără ca noi să fi
contribuit cu ceva la aceasta.

294

Păcatul mândriei pierde sufletul
Acum cincizeci sau şaizeci de ani în urmă era în satul Măstacăn, județul
Neamţ, un om cu profunde cunoştinţe religioase în lumea de atunci şi care se numea Ioan
Baghiu. De când a apărut părintele Nicodim Măndiţă la Schitu-Frumoasa, el îl avea de
duhovnic.
Mergând odată la mănăstirea Agapia la părintele Nicodim şi trecând prin
oraşul Piatra Neamţ, s-a întâlnit cu preotul protoiereu de Piatra Neamţ.
- Unde mergi, domnule Baghiu? l-а întrebat părintele protoiereu.
-

Merg la părintele Nicodim Măndiţă, la mănăstirea Agapia.

- Domnule Baghiu, ce cauţi la părintele Nicodim Măndiţă, când dumneata îl
depăşeşti cu mult în cunoştinţe şi din toate punctele de vedere, i-а zis protoiereul.
El, ascultând acele cuvinte zise de protoiereu, le-a pus la inimă şi a căzut de
acord cu ele. Dar căzând de acord cu acele cuvinte, a căzut totodată şi în urâciosul şi
groaznicul păcat al mândriei. A căzut după aceea într-o suferinţă de nu putea nici să
doarmă noaptea. Îl chinuiau nişte duhuri rele şi aşa după vreo cinci ani de rele pătimiri, a
murit.

295

Să nu facem comparaţie între oamenii buni şi oamenii răi
Într-una din zile, părintele Nicodim, ţinând cuvânt de învăţătură, a rostit
următoarele:
-

Nu toţi creştinii care se lasă robiţi de păcatul mândriei şi a altor patimi

sunt chinuiţi de duhurile rele, căci atunci s-ar afla mai la tot pasul asemenea cazuri. Dar
să luăm aminte că în păcatul mândriei putem şi noi cădea foarte uşor. Cea mai greşită
comparaţie o facem atunci când ne punem alături de oamenii răi, de oamenii care nu au
nimic comun cu religia, cu Dumnezeu. Atunci noi suntem mult mai deosebiţi decât ei. Ne
asemănăm cu legiuitorul din Sfânta Evanghelie căruia i-а zis Mântuitorul acele cuvinte:
„Nu eşti departe de împărăţia lui Dumnezeu” (Marcu 12, 34). Însă aceste cuvinte „că nu
eşti departe de împărăţia lui Dumnezeu” care par dulci şi mângâietoare, sunt aşa de aspre
şi pline de întristare, dacă le punem alături de cele petrecute cu cele zece fecioare. Cele
înţelepte, la venirea Mirelui, au intrat cu El la ospăţul nunţii; iar celelalte cinci, nebune,
neavând untdelemn în candele la venirea Mirelui au mers să-şi cumpere de la cei ce vând;
iar când au venit, au rămas în faţa uşii închise rugându-se: „Doamne, deschide-ne nouă”,
dar li s-a răspuns: „Nu vă cunosc pe voi”. Şi aşa s-au pierdut, deşi nu erau nici ele
departe, ci chiar lângă uşă.
Şi unii din cei ce s-au înecat pe vremea potopului erau lângă corabia lui Noe.
Nu erau aşa departe, dar nu le-a folosit la nimic că erau aproape de corabie, deoarece s-au
pierdut. A nu fi departe de împărăţia lui Dumnezeu, nu trebuie să ne facă pe noi a sta
nepăsători cu falsa nădejde că nu suntem departe; ci trebuie să ne silim a fi şi a rămâne
chiar în împărăţia lui Dumnezeu, de aici de pe pământ, căci păşind pragul mormântului
situaţia noastră nu se schimbă, de la rău la bine sau invers, ci numai se desăvârşeşte starea
aceea în care ne prinde moartea. De pildă, dacă am iubit pe Dumnezeu în lumea aceasta,
cât am trăit pe acest pământ, după ce păşim pragul mormântului, după ce trecem în
veşnicie, iubirea noastră faţă de Dumnezeu ajunge la desăvârşire, se desăvârşeşte.
296

Adeseori auzim pe unii părinţi lăudându-se oarecum cu copiii lor şi făcând o
comparaţie greşită zic:
-

Da, noi suntem tare mulţumiţi cu copiii noştri. Sunt copii în sat la noi care

beau băuturi alcoolice, de se îmbată, fac după aceea scandal, sunt amendaţi şi penalizaţi
de autorităţi, ba stau ani de zile prin puşcării pentru faptele lor cele rele; pe când ai noştri
sunt tare cuminţi şi liniştiţi, de nu putem mulţumi lui Dumnezeu pe cât ar trebui.
Adevărat este că fiii lor, puşi alături de cei mai răi copii din sat, sunt desigur
mult mai buni, aşa după cum spune şi Isus Sirah, că: „Mai bun este furul decât cel ce
pururea minte, însă amândoi pierzarea vor moşteni” (Cartea înţelepciunii lui Isus, fiul lui
Sirah (Ecclesiasticul) 20, 26). Ce-i foloseşte hoţului că este mai bun decât mincinosul,
dacă vor avea amândoi aceeaşi soartă. Aşa şi cu copiii unor oameni care sunt mult mai
buni decât cei mai răi, însă nu vor avea alt merit decât acelaşi pe care îl au şi cei răi. De
pildă. De vom pune un lemn de răchită lângă un putregai, suntem îndreptăţiţi să zicem:
da, lemnul de răchită e mult mai bun decât acest putregai. Dar dacă vom pune lemnul de
răchită lângă cel de stejar, atunci putem cunoaşte ce merit are lemnul de răchită faţă de
cel de stejar. Tot la fel trebuie să gândim şi de copiii noştri şi de noi chiar. În comparaţie
cu cei mai răi din sat părem şi chiar suntem oarecum mai buni. Dacă ne vom alătura de
oamenii sfinţi, atunci putem să ne vedem ceea ce suntem noi în realitate.
Noi suntem chemaţi să petrecem în veşnicie cu sfinţii, aşa după cum vedem
că se cântă la înmormântarea creştinilor: „Cu sfinţii fă odihnă, Doamne, sufletelor
adormiţilor robilor tăi”. De aceea trebuie să facem mereu o comparaţie între noi şi sfinţi,
ca să ne putem da seama în primul rând cât de departe ne aflăm noi de ei şi în al doilea
rând să ne ostenim a merge pe urmele lor, ca să ne facă Dumnezeu parte cu ei,
completând lipsurile noastre.
Scara faptelor bune pe care ne urcăm, ca să ajungem la odihnă cu sfinţii, cere
ca noi să avem privirea numai sus la ei, ostenindu-ne zi şi noapte în lucrarea cea bună.
Dar dacă noi, urcându-ne pe această scară a virtuţilor, vom pironi privirea noastră în jos,
297

de unde am plecat, chiar de nu vom mai face noi faptele cele rele pe care le-am făcut mai
înainte, însă Dumnezeu va slobozi să avem parte cu cei răi, spre care am privit şi cu care
ne-am comparat.

Fă ce vrei, dar gândeşte-te unde ai să ajungi!
În timp ce vorbea părintele Nicodim, a venit o femeie şi, după ce a luat
blagoslovenie, a zis:
-

Cuvioase Părinte, anul trecut am venit aici cu un om. După ce m-am

mărturisit la Sfinţia Voastră, mi-aţi dat un Ceaslov. N-am avut atunci bani, dar i-am adus
după aceea. V-am rugat să-i daţi şi acelui om, că are să vă aducă banii, dar el nici gând nare. Eu am făcut rău că m-am pus garant pentru el, căci s-ar putea să nu-i mai aducă.
-

Lasă, că de nu-i va da acum cât trăieşte, are să plătească Ceaslovul la

înfricoşata Judecată şi tot plăteşte, a afirmat Părintele.
Auzind femeia aceste cuvinte, nu înţelegea şi a întrebat:
- Cuvioase Părinte, nu înţeleg cum îl va plăti la înfricoşata Judecată?
-

Iată cum. La înfricoşata Judecată se vor lua din faptele lui cele bune şi se

va acoperi pagubele pe care el nu s-a străduit să le achite cât a trăit pe pământ - a răspuns
Părintele.
Nu pot să-mi dau seama de a fost cumva vreo întrebare a cuiva, căci după ce
mi-am luat blagoslovenie şi m-am aşezat pe o bancă, Părintele a început a zice:
-

Am citit undeva că un împărat avea obicei, ca din vreme în vreme, să

meargă prin oraşele ţării sale şi să cerceteze stradă cu stradă şi piaţă cu piaţă unde
oamenii cumpărau şi vindeau produsele lor. Pe o străduţă mai mică de la marginea pieţii,
298

împăratul a dat cu ochii de un bărbat voinic şi prezentabil care avea o măsuţă cu nişte
lucruri mărunte şi fără prea mare însemnătate, expuse pentru vânzare. S-a oprit în faţa lui
şi, mirându-se de ce i-а fost dat să vadă, i-а zis:
-

Omule, oare nu e păcat ca dumneata, om în toată puterea cuvântului, să-ţi

pierzi vremea cu nimica toată. Aş vrea să cumpăr ceva de la dumneata şi n-am ce.
Atunci omul i-а răspuns calm şi fără să se intimideze:
-

Şi totuşi, înălţate împărate, socotesc că de la mine vei cumpăra ceva ce n-

ai putut găsi în toată ţara pe care o conduci. Luaţi notesul şi scrieţi acolo aceste cuvinte,
pe care v-aş ruga să le spuneţi ori cu cine vă veţi întâlni de acum înainte. Aceste cuvinte
sunt de mare valoare pentru tot omul trăitor pe pământ, iar pe dumneavoastră vă va salva
de la moarte, de le veţi zice fiecăruia în parte. Scrieţi aşa: „Ceea ce ai de gând să faci, fă,
dar gândeşte-te bine unde ai să ajungi”.
Împăratul a plecat de la acest om cu aceste cuvinte scrise pe notes, iar în
scurtă vreme le-a învăţat pe de rost - şi le zicea oricărui om cu care se întâlnea. Între timp
duşmanii lui au pus la cale să-i curme firul vieţii, chiar prin acel om care îl bărbierea pe
el.
Frizerul, venind să-l tundă şi să-l bărbierească pe împărat, pe când deschidea
uşa camerei lui, împăratul a rostit cu multă seriozitate aceste cuvinte:
-

Ceea ce ai de gând să faci, fă, dar gândeşte-te bine unde ai să ajungi!

Cum au pătruns aceste cuvinte în urechile frizerului, a început a tremura de
frică şi socotind că împăratul a aflat despre trădarea care era pusă la cale prin el, căzând
la picioarele lui a cerut cu lacrimi iertare pentru greşeala lui. Abia atunci a putut să
preţuiască împăratul, după adevăratul merit, acele cuvinte pe care le-a scris de la acel om
dispreţuit de el. Dacă ne întoarcem spre noi, însuşindu-ne acele cuvinte care au avut
puterea să scape de la moarte sigură pe împărat, ne putem folosi, scăpând de muncile cele
veşnice, care se mai numesc şi moartea a doua.

299

Omului care îşi petrece viaţa în patimi şi păcate grele i se pot spune aceste
cuvinte:
-

Ceea ce ai de gând să faci, fă, dar gândeşte-te bine unde ai să ajungi!

Omului, care stă împotriva adevărului şi nu vrea să vină la pocăinţă, iarăşi i
se pot spune aceste cuvinte:
-

Ceea ce ai de gând să faci, fă, dar gândeşte-te bine unde ai să ajungi.

Şi celui ce se ceartă cu Dumnezeu de fiecare dată, că nu-i place cum l-a creat
Ziditorul, cu barbă, ci o aruncă la gunoi, ca să fie la modă cu ceilalţi, deşi ar putea să o
poarte, şi lui, zic, i se potrivesc aceste cuvinte, ca şi femeii care își sulimenește fața:
-

Ceea ce ai de gând să faci, fă, dar gândeşte-te bine unde ai să ajungi.

Gândeşte-te bine, omule, ce faci, pentru că vezi doar că această viaţă trece ca
visul celui ce se deşteaptă dimineaţa şi, păşind pragul mormântului, ai de-a face cu o
viaţă care nu se mai sfârşeşte niciodată şi nici nu mai poţi schimba ceva din stare în care
te-a găsit moartea.
Nu-i păcat oare să pierzi pentru totdeauna legătura cu Dumnezeu, Cel ce aşa
de mult te-a iubit şi te iubeşte? Acum ai destul timp să te gândeşti bine la ceea ce faci şi
ceea ce ar trebui să faci pe viitor, ca să nu-ţi pară rău în vecii vecilor, fără de nici un
folos.
Noi, cei care ascultam, ne uimeam de aceste învăţături minunate!

300

Să ne luptăm cu gândurile rele
Atunci, un tânăr a zis către părintele Nicodim:
-

Cuvioase Părinte, ne putem pierde şi pentru gânduri rele, care ne luptă

ziua şi noaptea, sau numai pentru fapte şi cuvinte?
Părintele s-a uitat la el cu multă plăcere, căci nu avea mai mult de 15 ani, şi iа răspuns:
-

Omul nu se poate pierde pentru gânduri rele, dacă se luptă împotriva lor şi

nu le lasă să se localizeze în mintea şi în inima lui, ca să se îndulcească de ele. Dar de
pierdut se pierd foarte multe suflete care la arătare se feresc de faptele rele şi de cuvinte
vătămătoare, dar în inima şi mintea lor foiesc, ca viermii în rană, fel de fel de gânduri de
desfrânare, de duşmănie, de lăcomie, mândrie şi trăiesc fără să se socotească vinovaţi
înaintea lui Dumnezeu pentru ele şi nici măcar nu se spovedesc de ele. Desigur că aceste
suflete sunt lepădate şi nu au nici o părtăşie cu Dumnezeu, nici în viaţa aceasta şi nici în
veşnicie, de vor muri fără adevărata pocăinţă. În „Mântuirea păcătoşilor” se spune despre
o fecioară care era în mănăstire, nepoată a maicii stareţe, care murind de tânără a mers în
chinurile veşnice, pentru că avea gânduri de desfrânare către un tânăr. Deşi a păcătuit
numai cu gândul, însă şi-a pierdut sufletul ei, pentru că de ruşine nu le-a spovedit
niciodată şi a prins-o moartea în această stare.
Găsim iarăşi în „Vieţile Sfinţilor”, la 20 ianuarie, că era un creştin care era
socotit sfânt de către oameni, dar în ascunsul inimii sale supăra pe Dumnezeu, prin
învoirea cu gândurile urâte şi necurate spre păcat. Din purtarea de grijă a lui Dumnezeu, a
venit în cetatea aceea un om care cunoştea cele ascunse, un văzător cu duhul. Acel om
socotit sfânt, era tare bolnav. Oamenii din cetate se căiau zicând: „Dacă acest sfânt se va
săvârşi, nu ne este nouă de aici înainte nădejde de mântuire”.
Ba chiar şi Episcopul locului a venit la acel om, cu mulţime mare de preoţi şi
diaconi.
301

Înainte-văzătorul a intrat la acel om, socotit sfânt, ca să ia binecuvântare de la
el. Când a intrat, a văzut pe tartarul iadului înfigând o suliţă de foc în inima lui şi cu
multe feluri de torturi smulgându-i din corp sufletul. După aceea a auzit un glas din cer
zicând: „În ce chip nu M-a odihnit pe Mine sufletul lui o zi, nici tu să nu încetezi a munci
sufletul lui în vecii vecilor!” (Vezi mai pe larg Vieţile Sfinţilor la 20 ianuarie).
Aşa că cea mai mare grijă a noastră este să ne luptăm de-a pururea ca să ne
stăpânim gândurile rele, ca nu din pricina neastâmpărării lor să ne osândim în munci.

Părinte... e păcat să omori păianjenii?
În timp ce părintele Nicodim ţinea cuvânt de învăţătură, a apărut o bătrână şi
a cerut ca Părintele să o mărturisească căci era destul de departe casa ei unde trebuia să se
întoarcă. Părintele a şi mărturisit-o, iar când să plece s-a întors puţin înapoi. Uitase ceva
să întrebe, şi-a dat seama despre acest lucru şi Părintele voind a-i veni în ajutor, a mers
spre ea şi a întrebat-o:
-

Ce? Ai mai uitat ceva?

-

Da, Cuvioase Părinte, am vrut să vă întreb dacă e păcat sau nu să omori

păianjenii?
Părintele nevrând să o mai ţină pe loc, pentru că se grăbea, i-а dat un răspuns
pe scurt, dar în acelaşi timp sigur şi precis:
-

Să citeşti „Vămile Văzduhului” pentru că acolo ai să găseşti şi despre

acest lucru.

302

-

Cuvioase Părinte, de ani de zile am avut această dorinţă să le citesc dar n-

am reuşit. Se vede lucru că n-am avut blagoslovenie până acum. Vă mulţumesc din toată
inima că mi le-aţi dat să le citesc.
A mai sărutat încă odată mâna părintelui Nicodim văzându-se pe faţa ei,
îmbătrânită de mulţimea anilor, licărind razele luminoase ale unei bucurii lăuntrice şi a
plecat tare mulţumită la casa ei...

Cele trupeşti se pierd, iar cele sufletești rămân
Un om, care era din partea de sud a ţării, a rămas după mărturisire să mai
întrebe câte ceva pe Părintele:
-

Cuvioase Părinte, pe la noi nu se prea găseşte fasole; iar aici, în Moldova,

văd că este multă. Oare n-ar fi bine să cumpăr de aici mai multă, ca să avem şi noi? Căci,
după cum se ştie, sunt mai multe zile de post în cursul anului decât zile de dulce (de
frupt). Părintele s-a uitat la el şi a zâmbit puţin, după care a zis:
-

Nu-i bine să ne ostenim prea mult pentru cele trupeşti şi trecătoare. Dacă

într-adevăr pe la dumneavoastră nu se prea găseşte fasole, aveţi în schimb de celelalte de
toate: orez, poame, cartofi, halva, măsline, varză, ceapă, marmeladă, fructe şi câte altele.
Ţara noastră e un adevărat rai. Slavă lui Dumnezeu pentru toate câte ne-a dat să ne
îndulcim în această viață. E bine în schimb să ne îngrijim de cele ale sufletului decât de
cele ale trupului.
Omul rămase mulțumit și zise și el, ca încheiere:
-

Da. Aveţi perfectă dreptate, Cuvioase Părinte. Multe cheltuieli mai facem

noi pentru cele ale trupului.
303

Şi când se uită la ceas şi a văzut că ora era întârziată, s-a grăbit de a lua
blagoslovenie şi a plecat iute, pentru a nu scăpa maşina. Părintele a mers în grădină să-şi
facă rugăciunea.

Să spoim locuinţa cu var
Părinții și fraţii de la Bucureşti au fost nevoiţi în ultima vreme să-şi cumpere
o casă, pentru că prima casă pe care au făcut-o ei a fost confiscată în 9 ianuarie 1965. Şi
fiind vreme de iarnă, Părintele nu se cuteza să meargă aşa drum lung. M-a trimis pe mine
să o văd şi să-i spun cum se prezintă.
Între altele, m-a întrebat cum sunt camerele spoite cu var alb sau zugrăvite? Iam spus că sunt zugrăvite, căci aşa cumpărase casa, şi fiind vreme de iarnă, au lăsat-o aşa
până ce se va mai încălzi. Auzind Părintele că încăperile sunt zugrăvite, m-a trimis să le
spun ca să le spoiască în alb cu var, fără să le mai zugrăvească.
Atunci eu l-am întrebat:
-

Dar de ce să fie spoite cu var?

Părintele mi-a răspuns:
-

E ceva lumesc cu atâtea flori pe pereţi şi opreşte mintea tot uitându-te la

ele. Tot ce e cu flori, înflorat, e lumesc. N-ai văzut cum prin spitale, şcoli, e spoit numai
cu o singură culoare, cu alb? Când cineva priveşte ceva simplu, o singură culoare, atunci
mintea lui rămâne liniştită, odihnită; iar cine priveşte ceva înflorat, mintea lui se oboseşte.
Aşa că e nevoie ca mintea creştinului să fie mereu liniştită, ca să poată cugeta la Legea lui
Dumnezeu.
Acesta a fost sfatul Părintelui în această privinţă.
304

Să nu ascultăm clevetirile altora
-

Cuvioase Părinte, am acum în celulă un bătrân, fost profesor de

matematică şi istorie, care are asupra preoţilor ortodocşi o ură de moarte. Cum să
procedez căci, de câte ori deschide gura, nu vorbeşte altceva decât contra preoţilor. L-am
rugat frumos de câteva ori să nu mai vorbească de preoţi, pentru că mie nu-mi place să
ascult aşa ceva, dar el nu ţine cont. Ce să fac şi cum să procedez cu el?
Părintele a răspuns:
-

Dacă vezi că nu se poate ca el să nu mai vorbească împotriva preoţilor,

atunci spune-i aşa: „Domnule profesor! De azi înainte cu mine nu mai aveţi ce discuta.
Eu nu pot să vă mai ascult”.
Și așa am făcut și am ieşit bine. Am mai stat șase luni de zile fără să vorbim
unul cu altul, dar nici nu ne-am duşmănit. Eu îi făceam anumite servicii pentru că era
bătrân şi neputincios şi când ne-am desprăţit unul de altul ne-am sărutat şi am rămas tot
prieteni, cum de altfel am fost şi în cele şase luni de zile cât am stat în celulă şi nu am
vorbit unul cu altul...

305

Cum trebuie să facem baie?
Mai înainte de sărbătorile Naşterii Domnului din anul 1961, Părintele a
revenit la mănăstirea Agapia. Când eram la Văratec, noi ne făceam baie într-o bucătărie.
Aici la Agapia, stând noi mai mult, a trebuit să ne facem baie. Aşa că într-o vineri seara,
coborând la noi părintele Nicodim, ne-a zis:
-

În seara asta o să faceţi baie pe rând fiecare. Pe plita sobei vedeţi este un

căzănel curat cu apă fierbinte şi la nevoie o potriviţi cu apă rece din aceste două căldări.
Mai aveţi aici după cum vedeţi două ligheane. Unul de la Văratec, curat, şi altul mai mic
pentru picioare. Mai aveţi aici şi săpun separat pentru ligheanul curat şi altul pentru
ligheanul de picioare. Având puse la dispoziţie cele necesare şi îndrumarea cum să le
folosim, am făcut baie pe rând şi am luat învăţătură de felul cum trebuie, noi creştinii, să
ţinem cont şi să facem deosebire între vasele curate şi cele necurate. Mai jos vom nota şi
alte îndrumări, tot în această privinţă, primite de la părintele Nicodim, pe parcursul anilor
de ucenicie.
Este bine ca batistele şi prosoapele de faţă să le spălăm în vase curate şi nu la
un loc cu alte rufe, deoarece de fiecare dată când luăm parte la Sfântul Maslu, preotul ne
face pe frunte semnul Sfintei Cruci cu untdelemn sfinţit în timpul Tainei Sfântului Maslu,
apoi ne mai stropeşte cu Sfânta Agheasmă mare şi mică. Mai trebuie să ţinem cont atunci
când ne facem baie în cadă, să nu ne spălăm şi pe cap cu apă din cadă, ci să folosim apa
de la duş. Şi tot aşa trebuie să avem grijă şi atunci când ne ştergem, să folosim două
prosoape, pentru partea de sus şi pentru partea de jos a corpului, separat, pentru faptul că
noi suntem creştini si trebuie să tindem către sfințenie şi cu sufletul şi cu trupul. Pentru că
şi trupul nostru este sfinţit de la Sfântul Botez şi socotit ca Biserică a lui Dumnezeu şi
casă a sufletului, iar sufletul e socotit ca mireasă a Domnului nostru Iisus Hristos. La aşa
mare cinste şi vrednicie ne-am ridicat prin Sfântul Botez. Şi este bine să ţinem cont de
acest lucru.
306

Să nu mai facem caricaturi ale chipului omenesc
Părintele m-a trimis într-o zi la Bacău, la un pictor care lucra clişee pentru
„Privelişti apocaliptice”. Printre altele, mi-a mai spus de asemenea să-i comunic
pictorului să înceteze să mai schimonosească chipul omenesc făcând diferite caricaturi.
Spunea de asemenea Părintele, că toate cele făcute de Dumnezeu sunt bune foarte, iar
omul este coroana tuturor făpturilor şi nu este îngăduit nimănui a face iarna oameni de
zăpadă, nici a face stâlpii de la porţi în chipul omului, nici a pune manechini cu chip de
om ca sperietori pentru păsări prin parcelele cu cânepă sau în preajma cireşilor sau la vii
când se coc strugurii. Omul e om şi e singura făptură creată de Dumnezeu după Chipul şi
asemănarea Sa. Pentru aceasta e de trebuinţă ca şi la morminte să se facă grilaje ceva mai
înalte pentru a nu călca nimeni pe mormânt.

Comportarea corectă
Pentru a treia oară, acel tinerel s-a sculat în picioare şi a întrebat iarăşi:
-

Cuvioase Părinte, m-a rugat tata să vă întreb, dacă e nevoie să ceară

iertare de la un nepot al lui pentru că i-а făcut o mustrare. Anul trecut, un nepot de-al
tatălui a luat în căsătorie o fată din sat, fără să se învoiască cu părinţii ei, după care un an
şi mai bine nu s-a cununat religios cu ea, trăind în păcat. Tata s-a supărat pe el şi l-a
mustrat. După această mustrare, s-a cununat cu ea mai mult de zisa lui tata pentru că el nu
307

are părinţi, e orfan. Acum tata observă că el nu se uită cu ochi buni asupra lui şi m-a rugat
să vă întreb, dacă e cazul să-şi ceară iertare de la el sau nu?
-

Nu, nu e bine, a zis Părintele, să se ceară iertare, deoarece nu l-a mustrat

pe nedrept. Că el pare supărat, aceasta provine din pricina mustrării de cuget pe care o
are. După cum ai spus, ei s-au cununat după ce tata le-a făcut mustrare. Dacă nu-i mustra
poate nu se cununau nici acum. Și Mântuitorul nostru Iisus Hristos mustra adeseori pe
farisei şi pe cărturari pentru că erau făţarnici, dar nu spune nicăieri în Sfintele Evanghelii
că Mântuitorul ar fi cerut iertare de la ei după ce le făcea mustrare. Să-i spui tatălui frăţiei
tale să fie liniştit şi să nu-şi ceară iertare de la el, căci atunci el face rău. Numai atunci e
cu cale să-şi ceară cineva iertare de la acela, dacă mustrarea i-а făcut-o cu nemilostivire,
pe nedrept, cu ameninţări, aruncând asupra lui cuvinte necontrolate, jignitoare, cu
înjurături, sau poate l-a şi lovit. Dar când mustrarea se face cuiva care zace cu neruşinare
în păcate de moarte, acea mustrare este aducătoare de roadele pocăinţei şi nu e cu cale să
ceară iertare.
Primind acest răspuns, el a rămas foarte muţumit.

E păcat şi când se înjură de lucruri mici
Cu toate că se grăbea să plece, totuşi a mai pus o întrebare:
-

Cuvioase Părinte, mi-a spus mama mea să vă mai întreb dacă e păcat când

cineva înjură de lucruri mici, adică de mamă, de ceară şi de alte... deoarece tata mai are
obiceiul de înjură aşa şi mama îl ceartă. El îi spune că nu-i nici un păcat, dacă înjură de
lucruri mici. Tocmai de aceea mama mi-a spus, ca să vă întreb pe Sfinţia voastră, dacă
este păcat sau nu? Părintele i-а răspuns:
308

-

Da, este păcat. Desigur că nu este un păcat aşa de mare, ca atunci când

omul înjură de lucruri sfinte, dar este şi acesta un păcat destul de mare. De pildă noi
numim partea de sus a gurii „cerul gurii” deoarece gura creştinului este un vas sfinţit în
care primim, ori de câte ori ne împărtăşim, Sfintele Taine adică Trupul şi Sângele
Mântuitorului nostru Iisus Hristos, Dumnezeu-Omul. Iar dacă mai rostim primul cuvânt
atunci când înjurăm, ne putem da seama fiecare că acest cuvânt pe care îl rostim este o
spurcăciune. Fie că înjurăm de lucruri sfinte, fie că înjurăm de lucruri mici, începutul
oricărei înjurături e o spurcăciune şi prin urmare ne spurcăm vasul gurii noastre, pe care
trebuie să-l purtăm întotdeauna curat, pentru că ori ce cuvânt spurcat ne poate spurca
gura, prin care primim în fiinţa noastră orice sfinţenie ca: Sfânta Agheasmă, Sfânta
Anaforă şi mai presus de toate, Sfintele Taine.
De aceea se cere ca să fim cu multă băgare de seamă, de a ne păstra gura
noastră curată şi pentru faptul că la rugăciunile de cerere, de mulţumire şi de laudă pe
care le facem către Dumnezeu, tot de gură ne folosim, după cum zice şi Psalmistul David:
„Doamne, buzele mele vei deschide şi gura mea va vesti lauda Ta”. Şi în clipa când se va
despărţi sufletul de trup, tot prin gură va ieşi din trup. Aşa să spui părinţilor frăţiei tale, că
nici înjurături de lucruri mici nu ne este nouă îngăduit a zice, deoarece se spurcă gura
noastră.

309

Comportare corectă
Văzând că se face o mică pauză, tânărul a mai pus o ultimă întrebare:
-

Cuvioase Părinte, când am lucrat la un om credincios, în satul vecin,

seara, când a venit timpul să ne culcăm, am observat că, în camera unde trebuia să
dormim, avea numai un pat. Gazda când a pregătit aşternutul, a pus amândouă pernele la
un capăt de pat, iar când ne-am dus noi să ne culcăm, omul acela a luat o pernă şi a pus-o
la celălalt capăt de pat zicând:
-

Nu este bine ca să ne culcăm alăturea, ci frăţia ta dormi la un capăt de pat,

iar eu la celălalt capăt. Eu nu am mai zis nimic şi m-am gândit ca să vă mai întreb pe
sfinţia voastră ca să ştiu şi eu mai lămurit de ce nu este bine.
Atunci Părintele îi răspunse citând din Sfânta Scriptură de la Levitic 18 cu 22
aşa: „Să nu se culce bărbat cu alt bărbat ca şi cu femeia lui, aceasta este spurcăciune”.
Aşa ne învaţă pe noi Sfânta Scriptură şi aşa este bine să facem... Chiar dacă nu ar fi vorba
de păcatul sodomiei, de care face amintire în acest loc citat, totuşi este bine să se evite
atingerea de un alt trup străin, chiar şi de acelaşi sex, pentru a nu da loc ispitei celui
viclean. Fac o mare greşeală mamele care culcă cu ele băieţii până se fac mărişori, sau
taţii fetele până se fac mărişoare.
Tânărul a rugat pe părintele Nicodim să-l spovedească, după care a plecat
bucuros la casa lui.

310

Creștinul trebuie să fie cinstit și milostiv

Condiţiile milosteniei
Când e vorba de un ban, de o haină, de încălţăminte sau de alte lucruri de
valoare, atunci cauţi pe omul cel cu adevărat temător de Dumnezeu şi necăjit şi-i dai lui,
după cuvântul Sfântului Apostol Pavel care zice: „Faceţi bine tuturor, dar mai cu seamă
celor de-o credinţă cu voi” (Galateni 6, 10). Chiar dacă celui necredincios şi pătimaş nu-i
dăm bani sau lucruri de valoare, însă nu-i bine nici să-l mustrăm în faţă sau să-l judecăm,
ci mai bine să ne vedem de păcatele noastre, căci are cine să-l judece la ziua hotărâtă...
Asta se înţelege când e vorba de milostenia cea trupească, dar mai este o
milostenie superioară acesteia, milostenia cea sufletească. Astăzi, mai tot omul care
munceşte are asigurată pâinea cea de toate zilele, dar cu durere trebuie să recunoaştem că
mai la tot pasul găseşti oameni care suferă de hrana cea sufletească, de o carte de
învăţătură, de o carte de rugăciuni...
A doua condiţie a milosteniei este „cât să dai”. Dăm fiecare după cât avem.
De avem puţin, dăm mai puţin, iar de avem mai mult, dăm atunci mai mult, dar să fie din
muncă cinstită.
A treia condiţie este „când să dăm”. Dăm când avem de unde da şi când are
omul necăjit nevoie. Nu însemnează dacă cineva are azi nevoie de ceva şi noi îi putem da,
să-l amânăm pe mâine.
În Sfânta Evanghelie Mântuitorul ne învaţă zicând: „Întrucât aţi făcut unuia
din aceşti fraţi ai Mei mai mici, Mie Mi-aţi făcut”. Iar care sunt fraţii Mântuitorului, tot
El ne spune: „ Căci, oricine va face voia Tatălui Meu Cel din Ceruri, acela este fratele
Meu şi sora şi mama Mea” (Matei 12, 50). Aşa că cel ce va face milostenie cu cel
credincios şi temător de Dumnezeu, va fi mult mai primită înaintea lui Dumnezeu ca
311

atunci când dai fără nici o socoteală celor necredincioşi şi pătimaşi... Tocmai pentru
aceasta - spunea Părintele - v-am dat ca ascultare şi canon la Scaunul Sfintei Spovedanii
citirea sfintelor cărţi, care vă luminează mintea şi ceea ce veţi face: ori rugăciune, ori
post, ori milostenie sau alte fapte bune, le veţi face cu dragoste cunoscând meritul şi
valoarea lor cea mare. Iar când creştinul nu cunoaşte nimic, chiar dacă face şi el vreo
faptă bună, dar nu o face din dragoste ca pentru Dumnezeu şi - după ce o face - poate
uşor cădea în păcatul mândriei, socotind greşit că el cu a lui pricepere şi putere a săvârşit
acea faptă bună. Acesta, în loc să se folosească, se păgubeşte pierzând folosul ei din
cauza întunericului în care petrece.
Creştinul, care îşi împleteşte firul vieţii lui cu rugăciuni şi citirea cuvântului
Dumnezeiesc zi de zi, treptat, treptat se dezbracă de omul cel vechi şi se îmbracă în omul
cel nou, urcând pe treptele virtuţilor prin înnoirea vieţii şi luptând lupta cea bună până la
sacrificiu, ajunge cu harul lui Dumnezeu, acolo unde doreşte să ajungă, în Patria Luminii
celei de sus. Cine părăseşte rugăciunea şi cuvântul lui Dumnezeu, încetul cu încetul se
lasă la vale ca peştele cel mort, după valul lumii, şi se robeşte inima lui de patimi şi de
dulceţile acestei lumi trecătoare, depărtându-se de scopul pentru care a fost creat de
Dumnezeu.

312

Nu trebuia să-i plăteşti morarului vama
Eu, care stăteam într-o zi de faţă şi ascultam cele ce se vorbeau, despre
câştigarea unor bani pe căi necinstite, mi-am dat seama că mă aflu şi eu însumi într-o
astfel de situaţie. După ce a primit răspunsurile cuvenite o femeie şi a plecat, am început
să-l întreb pe Părintele:
- Dar eu, Cuvioase Părinte, cum să fac ca să scap de unele păcate străine, cu
care mă simt împovărat?
-

De care păcate este vorba, a întrebat Părintele, apropiindu-se de mine.

Eu am început а-i spune:
-

Cuvioase Părinte, când am mers la moară să fac făină, mai întotdeauna am

plătit vama morarului.
- Dar moara era a lui, sau era a statului? a zis Părintele.
-

Desigur moara era a statului, iar el era plătit de stat pentru serviciul pe

care-l făcea ca morar, am zis eu cu siguranţă către Părintele.
-

Dacă moara era de stat, se înţelege că nu trebuia să-i plăteşti lui vama,

deoarece el folosind acei bani care nu-i aparţineau, se încărca şi de păcate, aducând
pagubă statului. Numai în cazul când el ar fi fost proprietarul morii, îi puteai plăti lui
vama. Aceasta înseamnă că te-ai împovărat cu păcate străine.

313

Să faci milostenie pentru banii câştigaţi pe nedrept
În timp ce Părintele mă sfatuia în legătură cu banii ce îi dădeam morarului
pentru vamă, mi-am adus aminte de altă întâmplare din viaţa mea şi, pentru că Părintele
terminase de vorbit, am început să întreb:
-

Cuvioase Părinte, mai am o întrebare! Când eram copil ca de 15-16 ani,

părinţii mei au închiriat cele două grădini care erau aproape de casa părintească, a unui
mare proprietar ce avea o fabrică de cherestea. El a depozitat pe acel teren stive mari de
scânduri. Adeseori, fără nici o teamă, chiar şi în prezenţa paznicilor sau a şefului de
depozit, mă duceam şi aduceam acasă scânduri de care îmi plăceau. Tatăl meu le-a
vândut pe timpul foametei din 1947, când eu eram prizonier în Rusia şi eu am rămas doar
cu păcatul. Cum aş putea oare scăpa de aceste păcate, cu care mă simt împovărat?
-

Să faci socoteală, aşa după putere, a zis Părintele, cam câţi bani ai dat

morarului pe vamă şi valoarea acelor scânduri pe care le-ai adus acasă din depozit. După
această socoteală, să cumperi cărţi sfinte, religioase şi să le dai în dar celor dornici să le
citească şi aşa, socotim că după ce vei reuşi să răspândeşti în popor acea hrană
sufletească, în valoarea sumei respective, te vei uşura şi de acele păcate cu care te simţi
împovărat. Până atunci, nu... chiar de vei face alte fapte de milostenie, dar până nu dai în
popor acele cărţi sfinte, nu te poţi uşura.

314

Sinceritate în faptele bune
După ce Părintele a terminat de spus cele în legătură cu scândurile luate din
depozit, s-a uitat la mine, ca şi cum ar fi bănuit că aş mai avea ceva de spus şi chiar aşa
era:
-

Vă mulţumesc pentru sfaturile pe care mi le-aţi dat, am zis către Părintele,

dar vă rog să mă îngăduiţi puţin, căci mai am ceva pe suflet. Tot cam pe la acea vârstă,
când mă aflam în casa părintească, mai citeam cărţi religioase pe care le primeam de
canon de la Cuvioşia voastră, care mă puneau în lumină despre marea valoare a
milosteniei către cei săraci. Înflăcărat de acele învăţături sfinte, fără să mai stau la
tocmeală, dădeam milostenie, în dreapta şi în stânga, la cei săraci: văduve, orfani,
neputincioşi, din agoniseala părinţilor şi fără ştirea lor. Cum tatăl meu avea cârciumă şi se
găseau în casa părintească de toate, dădeam unuia o traistă de fasole, altuia un ulcior cu
vin, celuilalt câteva pâini, sau slănină, brânză, ouă şi aşa făcând, socoteam că mă număr
şi eu cu cei ce făceau milostenie. Abia acum, îmi dau seama că făceam ceva după capul
meu. Vă rog şi de data aceasta să-mi daţi un sfat.
După ce am terminat de spus, am simţit nevoia să ridic privirea spre
Părintele, care se gândea desigur la cele spuse de mine. După o mică pauză, Părintele a
început să-mi spună:
-

Aici se potriveşte cuvântul Psalmistului David, care zice: „Păcatele

tinereţilor mele şi ale neştiinţei mele, nu le pomeni, Doamne” (Psalmi 24, 7). Ştiu pe tatăl
tău că e un om larg la suflet, aşa că e bine să păzeşti momentul când el e bine dispus şi
spune-i lui chiar aşa cum ai făcut şi cere-i iertare pentru toate acestea. Dacă vei reuşi să
capeţi de la el iertare, atunci să ştii că eşti iertat şi de Dumnezeu, iar dacă el va avea
pretenţia să-i mai restitui ceva din această pagubă, rămâne la buna înţelegere dintre
amândoi.

315

Cu aceste zise, Părintele s-a grăbit să plece la slujbă, căci era de săptămână,
iar eu am rămas un timp cugetând la cele ce am auzit de la dâsul...

Nu putem face milostenie din bani nemunciți
Am cunoscut pe un om care a făcut servici la C.F.R. prestând munca de
controlor de bilete şi care era ucenic al părintelui Nicodim. În zadar a cerut blagoslovenie
ca să cumpere cărţi ortodoxe cu banii adunaţi de la oamenii ce călătoreau pe tren fără
bilete, ca să le dea de pomană. Părintele i-а zis:
-

Nu poţi să faci fapte bune din agoniseală străină, din bani care nu sunt ai

tăi.
El a întrebat iarăşi:
- Dar ce să fac cu banii care mi-i dau călătorii care n-au bilete?
-

Fă ce ştii cu ei, dar mai întâi nu trebuie să iei de la nimeni bani, căci doar

ai salariu pentru serviciul care-l faci.
Acum nu mai ştiu ce a făcut el, dar aşa i-а spus duhovnicul de fiecare dată,
când se mărturisea de păcatele sale.
Părintele Nicodim dădea blagoslovenie ca cel ce lucrează la fabrica de pâine
să mănânce pâine de la servici, cât timp lucrează în schimbul lui; ba mai poate lua şi
acasă o pâine sau două, cu ştirea şefului său, deoarece la fabricare iese un spor de mai
multe pâini în raport cu umiditatea făinii. De pildă este făină de grâu care are umiditate
mai puţină. Din făina aceea iese pâine mai multă, pentru că i se adaugă apă mai multă, iar
din făina care are mai multă umiditate, iese pâine mai puţină, pentru că i se adaugă apă
mai puţină. Asta se întâmplă numai la pâine. De aceea, ca muncitor poţi lua o pâine sau
316

două, cu voia şefului care are răspundere. Dar dacă şeful de la fabrica de pâine se
învoieşte cu cel care cântăreşte pâinea, să ia câteva grame, adică să facă pâinea mai mică
decât trebuie, au amândoi păcat şi vor da seamă de el în ziua judecăţii.
Aşa se pune problema şi cu cei ce lucrează în fabricile de ulei, de zahăr, de
bomboane, etc., pot să mănânce în timp ce lucrează în schimbul lui, dar nu pot să ia şi
acasă fără voia celui ce răspunde de bunul mers al fabricii sau al întreprinderii unde
lucrează. Chiar şi la grădina de legume sau la livezi de pomi fructiferi, tot aşa trebuie, să
fim cu băgare de seamă, ca să nu ne împovă răm cu păcate.

Jocul de noroc este un păcat mare
O maică a pus o întrebare pentru un frate al său, de al cărui răspuns a fost
foarte mulţumită. Făcându-se o pauză, s-a grăbit să mai pună o alta:
-

Cuvioase Părinte, vă mulţumesc tare mult pentru cele ce aţi spus, dar aş

mai avea o întrebare: oare este păcat că fratele meu a depus bani la C.E.C., câte cinci mii
de lei pentru fiecare copil, pentru a câştiga cu ei? Şi anul trecut, o fetiţa a lui, care este în
clasa a II-a la şcoala generală, a câştigat o maşină. Însă de atunci încoace nu mai merg
treburile bine în casa lor. Atunci, la început, au avut cu toţii o mare bucurie, dar pe urmă
au început a da tot înapoi, ca racul. Am auzit de la cineva că ar fi păcat de jucat la jocuri
de noroc. Eu n-am ştiut că e păcat. Sfinţia voastră ce spuneţi în privinţa aceasta?
Părintele Nicodim a stat puţin pe gânduri, după care a răspuns:
-

Păi, eu ce vă spun! Să vedem ce spune Pravila Bisericii.

317

Şi luând de pe masă cartea care era în faţa lui, a citit aceste cuvinte: „Jocul de
noroc, sub orice formă ar fi şi cu orice scop de câştig... se canoniseşte ca şi furtul şi
uciderea” (Pravila Bisericească, Nicodim Sachelarie, pag. 174).
-

Dacă porunca a zecea din decalog opreşte până şi de a pofti orice lucru al

aproapelui, cu cât mai vătămător este a-ţi însuşi un lucru care nu-ţi aparţine. Fratele
Sfinţiei tale, când a adus maşina în curtea casei sale, a adus odată cu ea şi o sumedenie de
blesteme şi s-a împovărat sufletul său cu o groază de păcate străine. Dacă cel ce primeşte
ceva de pomană, se încarcă de păcate, ce se poate întâmpla cu cel ce joacă jocuri de
noroc? Ia să vedem ce spune Pravila Bisericii despre cei ce cerşesc.
Şi deschizând cartea a citit aceste cuvinte: „Cel lipsit de cele trebuincioase
vieţii, are îngăduinţa să ceară. Dar să bage bine de seamă că el îşi va agonisi o comoară
de mânie în ziua mâniei şi a dreptei Judecăţi a lui Dumnezeu, dacă cere din lenevie sau
din lăcomie” (Pravila Bisericească, Nicodim Sachelarie, pag 113).
-

Da, pot juca jocuri de noroc, păgânii, necredincioşii, turcii, care nu au

dorinţa de a petrece cu Dumnezeu aici şi în veşnicie, dar fratele sfinţiei tale care, după
cum spui e un om cu frica lui Dumnezeu şi se osteneşte după putere a face voia lui
Dumnezeu, cum de s-a înşelat să facă aşa ceva?
-

S-a luat şi el după alţii, a zis maica.

Părintele a reluat cuvântul:
-

Sfinţia ta să nu mergi în acea maşină blestemată, căci orice lucru ar

dobândi omul pe căi nedrepte şi neplăcute lui Dumnezeu, sunt lucruri blestemate. Numai
lucru din muncă cinstită este blagoslovit de Dumnezeu. Una din cele cinci condiţii prin
care creştinul drept-credincios petrece cu Dumnezeu este şi acesta, ca să trăiască din
muncă cinstită, care place lui Dumnezeu. Doar sfinţia ta ai văzut cum se spune în
Patericul egiptean că era un monah credincios care nu primea milostenie de la nimeni.
Întâmplându-se să vină în aceea mănăstire un boier mare ce avea stăpânire mare, l-a silit
şi pe el să primească un galben.
318

Peste noapte, monahul a avut o vedenie înfricoşată. Se făcea în faţa lui un
câmp mare plini de spini şi mărăcini. Toți monahii din mănăstirea lui secerau de zor acei
spini; iar el îi privea cu mirare şi nedumerire. În acel timp a venit un ostaş şi cu o voce
aspră îi zise: „Ce stai de te uiţi la ei? Oare n-ai primit şi tu un galben de la boier? Treci
repede şi seceră şi tu la spini împreună cu ceilalţi”. Când si-a revenit din acea vedenie, a
dus numai decât galbenul acelui boier, zicându-i: „Nu pot să primesc nimic de la nimeni,
deoarece am şi eu de secerat la spinii mei” (Patericul Egiptean).
Dacă Sfântul Apostol Pavel spune că: „Nu am mâncat de la cineva pâine în
dar, cu muncă şi trudă am lucrat ziua şi noaptea ca să nu fiu povară la nimeni şi am dat şi
poruncă în privinţa aceasta: Că cine nu vrea să muncească, nici să nu mănânce” (2
Tesalonicei 3, 8-10, 12). Iar în alt loc zice „ca să ne ostenim a lucra cu mâinile noastre”
în ceea ce priveşte trebuinţele pentru această viaţă, pentru că n-am adus nimic în această
lume şi nici nu putem scoate ceva din ea când vom pleca de aici în veşnicie, având hrană
şi îmbrăcăminte, cu acestea să fim mulţumiţi. Iar cei ce vor să se îmbogăţească,
dimpotrivă cad în ispite şi în curse şi în multe pofte nebuneşti şi vătămătoare, ca unele
care cufundă pe oameni în ruină şi în pierzare. Dat tu, o, omule a lui Dumnezeu, fugi de
acestea şi urmează dreptatea, evlavia, credincioşia, dragostea, răbdarea, blândeţea. Luptăte lupta cea bună a credinţei, cucerește viața veşnică la care ai fost chemat... Pentru că „în
adevăr, evlavia este mare câştig, doar atunci când ea se îndestulează cu ceea ce are...” (1
Timotei 6, 6-12).
Şi dacă pâinea, care este strictul necesar pentru a putea trăi în această viaţă, ni
se recomandă a o mânca din muncă cinstită, ce va fi oare cu omul acela care caută prin
jocuri de noroc a-şi agonisi alte lucruri. Tocmai de aceea, Sfinţii Părinţi ne-au lăsat scris
în Pravila Bisericească: „Jocul de noroc sub orice formă ar fi şi cu orice fel de scop de
câştig... se canoniseşte ca şi furtul şi uciderea (Pravila Bisericească, Nicodim Sachelarie,
pag. 174). Deoarece atunci când s-a luat acestă hotărâre de către Sfinţii Părinţi, nu era pe
vremea aceea această formă de joc de noroc, cum este de pildă astăzi, de aceea s-a zis că,
319

sub orice formă ar fi, jocul de noroc este un lucru străin de viaţa creştinilor, deoarece cine
crede norocului, unul ca acela s-a lepădat de creştinătate.
Maica a primit bucuroasă aceste sfaturi, mulţumind Părintelui.

Răbdarea, dar Dumnezeiesc
O femeie văduvă şi tare necăjită s-a plâns părintelui Nicodim că nu ştie ce ar
putea să facă şi cum să se poarte cu un vecin al ei, care o duşmăneşte. Şi-a cerut iertare,
ca să poată merge la Biserică cu inimă bună, dar nu vrea să o ierte.
Părintele, după ce a ascultat-o, i-а zis:
- Dar de când s-a întâmplat aceasta?
-

De anul trecut, Cuvioase Părinte!

- Din ce cauză? L-ai vorbit cumva de rău, l-ai nedreptăţit cu ceva?
- Cuvioase Părinte, anul trecut i-а dat băiatului celui mai mare să-i păzească
oile, pentru ca să-mi dea atâta lână, atâta brânză şi atâţia bani.
Când a sosit toamna, el nu s-a mai ţinut de tocmeala pe care am făcut-o
amândoi şi mi-a dat cât a vrut el. Eu m-am dus la postul de poliţie unde mi-au făcut
dreptate. De atunci încoace nu mă mai poate vedea cu ochi buni. Sfinţia voastră ce mă
învăţaţi să fac, ca să pot avea pace cu el?
-

Apoi uite ce te învăţăm noi să faci, ca să poţi reuşi a căpăta iertare. Dă-i

înapoi lâna, şi brânza, şi banii pe care i-ai luat şi după aceea spune-i: «Omule, am greşit
de am venit cu poliţiştii să-ţi iau datoria. Acum, după cum vezi, ţi-am adus înapoi tot ce
ţi-am luat, te rog însă iartă-mă din inimă pentru greşeala ce am comis-o faţă de dumneata
şi dă-mi şi mie numai atât cât voieşti, dar să fim împăcaţi pe viitor, că doar n-o să trăim
320

cât lumea». Aşa de vei face, vei reuşi să capeţi iertare. Că la drept vorbind, băiatul n-a
păscut oile în prezenţa poliţistului. Pentru că noi creştinii suntem datori a răbda orice
nedreptate pe care ne-ar face-o oamenii, după cum ne învaţă Mântuitorul nostru Iisus
Hristos, în Sfânta Sa Evanghelie, zicând: „întru răbdarea voastră, vă veţi dobândi
sufletele voastre... şi cel ce va răbda până la sfârşit, acela se va mântui” (Matei 10, 22).
Femeia a fost tare mulţumită şi, ca dovadă grăitoare, a zis aceste cuvinte:
-

Bunul Dumnezeu să vă ţină mulţi ani pe pământ, ca să avem unde veni

şi asculta cele ce ne sunt nouă de folos; şi sărutând mâna părintelui Nicodim, a plecat la
casa ei...

Cât de uşor cădem în păcate străine
Odată, mergând la Părintele şi trecând prin Piatra Neamţ, am cumpărat o
sacoşă de pâine, pentru că la mănăstirea Văratec nu se găsea şi, stând acolo mai mult, îmi
trebuia. Aproape de mănăstire, mai era doar vreun km. Mă întâlnesc cu o căruţă care
venea cu lemne. În urma ei mergea un băieţaş cam de 12 ani. Când a văzut că am în
sacoşă pâine, căci sacoşa era cu ochiuri, confecţionată din aţă, iar pâinea nu era învelită şi
se vedea de la distanţă, a cerut de câteva ori să-i dau şi lui o bucată de pâine. La început
n-am luat în seamă cererea lui, iar când m-am hotărât să-i dau, era prea târziu, deoarece el
se urcase în căruţă şi cum era pantă, căruţa luase mare viteză, încât se depărtase mult şi
nu-l mai puteam ajunge. Aşa că am reluat iar drumul spre mănăstire şi după vreo 10-15
minute am ajuns la părintele Nicodim, amărât de cele ce s-au petrecut cu băieţaşul.
Părintele Nicodim m-a privit ca de obicei şi, văzându-mă aşa cum eram, m-a
întrebat:
321

- Dar ce ai mai păţit şi de data aceasta?
Eu i-am povestit tot се-am păţit cu băieţaşul şi cu pâinea. Atunci Părintele
mi-a zis:
-

Trebuia să-i dai, mai ales că a şi cerut. Totuşi nu-i o greşeală mare.

Copilul era cu tatăl său şi mergea acasă unde îl aştepta cu mâncare. Dacă nu vedea
pâinea, el nu cerea. Asta e partea de vină ce îţi aparţine frăţiei tale, pentru că trebuia să
înveleşti pâinea cu hârtie sau cu un şervet ca să nu se vadă. Sacoşele de aţă prin care se
vede ce ai pus în ele nu sunt bune de folosit decât numai în casă. Dacă mergem cu trenul
sau cu alte mijloace de transport, sau stând prin staţii, prin pieţe şi în orice alte ocazii
unde se află mulţime de lume şi acolo scoatem în prezenţa lor fructe sau orice altă
mâncare şi mâncăm, s-ar putea ca vreo femeie gravidă să poftească ceea ce mâncăm noi
şi, de ruşine, să nu ceară, ca mai târziu să piardă sarcina şi ne putem împovăra de păcate
străine, cu foarte mare uşurinţă, fără să ne dăm seama.
Am găsit undeva într-o carte veche că a fost un om pe care, în toată viaţa lui,
nu l-a văzut nimeni mâncând. A mâncat, căci nu a putut să trăiască fără mâncare, dar a
făcut în aşa fel, încât nimenea nu l-a văzut pe el mâncând. Oare noi n-am putea face
cumva, ca să ne putem păzi, când cei din jurul nostru nu mănâncă, să nu mâncăm nici
noi, ca să avem siguranţă că n-am dat ocazie nimănui a pofti ceea ce mâncăm noi. Sau
dacă sunt mai puţini cei din jurul nostru atunci când mâncăm, să le putem da şi lor din
ceea ce mâncăm noi. Căci a da ocazie ca să păcătuiască cel ce ne vede pe noi, atunci ne
împovărăm şi noi de păcate străine la care ne-am făcut părtaşi, fără să ne dăm seama. Se
pot da şi alte exemple.
Dacă avem în casă nişte bani stătători pentru cazuri neprevăzute şi nu îi
punem sub cheie, adică undeva încuiaţi, atunci dăm ocazie copiilor naivi sau oamenilor
răi să ni-i fure. Şi iată că ne-am făcut părtaşi la păcatul lor. La fel trebuie ţinut cont şi cu
alte lucruri de valoare. Dacă avem vin, orice copil al nostru poate, când vrea, să meargă şi
să bea fără să fie observat de noi, astfel devenind pe viitor un beţiv notoriu, numai din
322

cauza noastră, că am fost nebăgători de seamă. Câte nu s-au întâmplat chiar şi în casa
oamenilor credincioşi, din cauza părinţilor care au tratat nişte probleme cu indiferenţă. În
primul rând mama trebuie să aibă ochi de heruvimi, căci nu puţini sunt tinerii aceia care
şi-au pierdut fecioria mai înainte de căsătorie, căzând în păcatul amestecării de sânge,
chiar fraţi cu surori, pentru că mama nu a vegheat, dormitând în postul ei de mamă
creştină, luând astfel parte la păcatul cel atât de groaznic al copiilor ei.

De unde munceşti, de acolo mănânci
Stând cu părintele Nicodim la rugăciune în grădină, s-a auzit un zgomot la
poartă. Părintele a întrerupt rugăciunea şi mi-a dat cheia să descui. Era o femeie cu două
fete ale ei. După ce s-a terminat rugăciunea, le-a mărturisit pe toate trei, apoi Părintele a
mai vorbit cuvinte de folos. Când a făcut o pauză, femeia a găsit prilejul să întrebe ceva:
-

Cuvioase Părinte, am mai venit de vreo câteva ori la Sfinţia Voastră cu o

nelămurire, dar n-am îndrăznit să vă întreb, pentru că v-am văzut tare ocupat şi era atunci
şi multă lume aici. Dar acum îndrăznesc să vă întreb; eu cu aceste două fete ale mele
lucrăm din zori până în noapte la grădinărîe, la colectiv, de cum se ia zăpada şi până dă
bruma. E păcat dacă mai luăm din ceea ce se face acolo şi mâncăm şi mai luăm câte ceva
şi acasă?
După o mică pauză, le-a răspuns:
-

Că mâncaţi acolo din ceea ce creşte, nu poate fi nici un păcat, căci doar

acolo munciţi; iar înţelepciunea bătrânilor zice că: «Găina, de unde scurmă, de acolo
mănâncă». Iar Sfântul Apostol Pavel învăţa pe creştinii din vremea sa, zicând: «Cine
sădeşte vie şi din rodul ei nu mănâncă?». În Sfânta Evanghelie de asemenea găsim scris:
323

«Cine slujeşte la Altar, de la Altar să se hrănească». Chiar şi în Legea Vechiului
Testament se scrie că: «Să nu legi gura boului care treieră...». Aşa că e de la sine înţeles
că dacă acolo lucraţi, nu e nici un păcat dacă mai luaţi și mâncaţi câte ceva de acolo. Și
cred că nici cel ce este cu organizarea muncii, nu vă zice ceva dacă mâncaţi. Iar ca să mai
luaţi şi acasă câte ceva, e bine să faceţi cunoscut celui ce are răspunderea cu grădinăria.
Şi dacă vă dă voie, puteţi lua; iar altfel, nu.
Femeia a fost tare mulţumită cu sfatul ce l-a primit şi, luând blagoslovenie, a
plecat spre casă cu fetele ei.

Părintele a scos din dulap mâncare şi a pus-o pe masă înaintea ei
O văduvă credincioasă şi ucenică a părintelui Nicodim, fiind învăluită de
unele necazuri, a venit la Părintele. După vreo câteva ore, acesta a coborât din camera sa
şi a venit în bucătărie, unde a găsit pe acea femeie văduvă plângând. El nu se pricepea ce
are şi a zis către ea:
-

Ți-a zis maica ceva?

Ea nu îndrăznea să-i răspundă. Părintele i-а zis iarăşi:
-

Nu se împacă duhurile.

Femeia văduvă nu a zis nimic nici de data aceasta, dar nu înceta de a plânge
continuu. Părintele a întrebat-o iarăşi:
-

Ai mâncat ceva astăzi?!

Nici de data aceasta nu a răspuns nimic. Atunci Părintele a scos din dulap
mâncare şi a pus pe masă înaintea ei, după care s-a urcat pe scări şi a intrat în camera sa
unde îl aşteptau manuscrisele.
324

Ce se întâmplase? Cât timp a stat părintele Nicodim la mănăstirea Văratec,
era maica Macaria, care avea ucenice două surori tot maici, mai tinere şi fiindcă erau
suferinde şi aveau şi pe maica bătrână de care îngrijeau, erau scutite de la ascultarea
mănăstirii şi se puteau ocupa şi de cei ce veneau la Părintele. Aceste maici aveau o casă
mare cu vreo cinci camere. Şi pentru că mai aveau şi bunăvoinţă, au pus toată casa la
dispoziţia celor ce veneau la părintele Nicodim să se mărturisească. Aşa că cei ce nu
reuşeau să se mărturisească în ziua când soseau, rămâneau pe a doua zi. Mergeau în deal
la maici şi dormeau acolo. Tot una din aceste maici era cea care mai ajuta la pregătirea
celor care veneau să se mărturisească şi nu erau pregătiţi cu păcatele scrise pe hârtie după
caietul cu păcatele omeneşti. Erau cazuri când cei veniţi pentru spovedanie erau atât de
mulţi, încât dormeau nu numai pe paturi, ci şi pe duşumele, ba şi în podul casei.
Această maică bătrână a văzut, cum în una din camerele sale stătea pe pat, un
bolnav plin de răni grele; iar pe părintele Nicodim Măndiţă l-a văzut cum îngrijea de El.
Când s-a apropiat de pat ca să poată vedea mai bine cine este bolnavul, s-a îngrozit de
spaimă. Bolnavul era Însuşi Domnul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos. După acea
vedenie minunată, ea a întrebat pe părintele Nicodim:
-

Cum se poate ca Mântuitorul nostru Iisus Hristos să fie plin de răni?

-

Da - a răspuns părintele Nicodim - oamenii care vin la mărturisire fac

parte din trupul lui Hristos. Păcătuind, ei provoacă răni sângerânde acestui Trup; iar noi
preoţii duhovnici, suntem rânduiţi de a tămădui pe creştini, prin spovedanie, rugăciuni şi
învăţături folositoare, de aceste răni.
Aşa că la mănăstirea Văratec era o mai bună îndemânare şi spaţiul era mult
mai mare. Pe când la mănăstirea Agapia maicile aveau ascultări grele pe care se osteneau
a le face în fiecare zi, iar în ceea ce priveşte spaţiul, era mult mai mic. Cei care veneau zi
de zi la părintele Nicodim pentru mărturisire şi alte trebuinţe, îngreunau oarecum pe
maici.

325

Secretul trebuie păstrat
Un bătrân a întrebat:
-

Cuvioase Părinte, e mare păcat a destăinui un secret, o taină pe care ţi-a

încredinţat-o cineva?
-

Taina pe care ţi-a încredinţat-o cineva e lucru mare, a răspuns Părintele. Şi

dacă o spui la alţii e un păcat atât de mare, asemănător cu crima. De aceea e bine ca taina
inimii tale să n-o spui la tot omul pe care-l întâlneşti în cale. Noi, oamenii, nu prea
folosim ciurul decât rareori, la anumite trebuinţe. Iar când vrem să păstrăm ceva, nu
punem în ciur, pentru că în el nu se poate păstra. De datoria noastră este ca atunci când
observăm pe cineva care se aseamănă cu ciurul, mai bine nu-i mai spunem lui nimic din
ceea ce socotim că ar trebui păstrat ca o taină, decât după ce i-am spus, să nu avem
siguranţă că va păstra şi să avem nemulţumire din partea lui.
Ne folosim de oameni, la fel cum ne folosim de unele vase, după cum face
asemănarea şi Sfântul Apostol Pavel când zice: «Că sunt unele vase de cinste, iar altele
de ocară». Se înţelege că avem şi noi partea noastră de vină, mai mică sau mai mare, dacă
încredinţăm o taină la cineva care nu prezintă nici o siguranţă că o va păstra.
De pildă: dacă punem cifra 1 lângă 1 se face deodată 11, adică dacă noi
spunem o taină cuiva, care-i asemenea cu ciurul şi acela mai are un prieten căruia la
prima sau la a doua întâlnire i-о încredinţează și acela la rândul lui mai are şi el un prieten
sau doi şi le spune şi lor, iată cum se face suma de 11. Mai multă siguranţă ai dacă pui un
pachet în mijlocul drumului. Cine va trece pe acolo şi va vrea să ia pachetul, mai întâi de
toate se va uita în toate părţile, de teamă să nu fie observat de cineva, apoi va lua pachetul
şi-l va ascunde bine. Da. Aşa făcând vom avea mai mare siguranţă decât atunci când
326

spunem cuiva din cei ce se aseamănă cu ciurul, din cei care nu pot păstra secretul. Isus
Sirah ne învaţă, zicând: „Ai auzit cuvânt? Să moară la tine. Fii jără grijă că nu te va
sparge” (Cartea înţelepciunii lui Isus, fiul lui Sirah (Ecclesiasticul) 19, 10).

Adevărata milostenie
Un tânăr stând mai aproape de Părintele şi observând că e încălţat cu papuci
de stofă şi lucraţi de mână, m-a tras deoparte şi mi-a spus:
-

Dacă îi duc Părintelui o pereche de încălţări, le va primi? Căci îl văd cu

papuci de stofă în picioare.
Eu i-am răspuns:
-

Încearcă şi ai să vezi. Dar ştiu că Părintelui îi plac lucruri mai smerite,

care se cer călugărului.
La vreo câteva zile a adus o pereche de încălţăminte nouă. Părintele i-а
mulţumit frumos, dar odată cu seara a sosit şi un om credincios din partea Sucevei cu o
încălţăminte tare distrusă în picioare. Uitându-se la el, s-a gândit la încălţămintea aceea
şi, chemându-mă mai deoparte, mi-a zis:
-

Vezi, să nu uiţi să dai acea pereche de încălţări acestui om, dar să nu-i

spui că-i de la mine, ci spune chiar aşa cum este, că azi dimineaţă a adus-o cineva aici.

327

Părintele a lucrat cu multă înţelepciune şi smerenie
Rar de venea cineva la Părintele cu mâna goală. A venit cineva de la Năsăud
cu atâta bagaj, de nu-l putea cineva ridica de jos. Fel de fel de prăjituri şi bunătăţi, dar
Părintele n-a avut timp şi nici n-a fost curios măcar să le vadă. Sora lui, maica Maria, le-a
împărţit la maicile sărace. El nici nu se uita la cele aduse de oameni, pentru că nu iubea
darurile, dar de primit primea, ca să nu jignească pe cineva. Însă el nu le da cu mâna lui
milostenie, ci prin altul, ca să nu fie cumva lăudat, şi totodată să nu dea ocazie la cineva
care ar fi umblat cu vicleşug şi prefăcătorie, ştiindu-l că-i milostiv, să ceară, şi aşa prin
nebăgare de seamă să se împărtăşească de păcate străine.
A făcut părintele Nicodim şi câteva case: unei fete orfane, unor oameni
necăjiţi şi bolnavi, unei femei cu trei copii, pe care o alungase soţul şi la alţii. Însă aşa a
lucrat Părintele, încât cei ce sunt acum proprietari nu-l pot recunoaşte pe Părintele ca
binefăcător, deoarece el a suportat cheltuielile pentru materialul şi construcţia casei, însă
prin oamenii lui de încredere, aşa cum a fost cazul şi cu acele icoane mari pe care le-a
făcut la biserica Schimbarea la Față de la mănăstirea Văratec.
Am plecat odată la părintele Nicodim şi, trecând prin oraşul Bacău, am auzit
că o femeie - pe care o cunoşteam - a murit într-un accident de maşină. Ea avea o locuinţă
în marginea oraşului şi de vreo câteva ori ne-a primit nişte pachete cu cărţi spre păstrare.
Când am ajuns la părintele Nicodim, i-am spus despre ea cum a murit.
-

S-o ajutăm şi noi pe ea cu ce putem - a zis Părintele.

Şi a scris numele ei la slujbe pentru 40 de Sfinte Liturghii cu panahizi.
Auzind soţul ei, s-a bucurat şi a zis către mine:
- Ca părintele Nicodim Măndiţă nu mai găseşti în toată ţara românească.

328

Să nu ne bucurăm prea mult când primim milostenie
Când m-am întors de la închisoare, părintele Nicodim şi-a dat seama că o
parte din oameni care vor veni să mă vadă, unii din ei o să-mi dea bani şi, ca să nu mă
împovărez cu păcate străine, mi-a zis:
-

Vezi, frate Gheorghe, că o să te viziteze mulţi din cei ce vor auzi că ai

venit. Şi mă gândesc că unii din ei o să-ţi dea bani din dragostea lor. Să nu-i refuzi,
pentru că-i jigneşti, dar nici să-i cheltuieşti pentru trebuinţele casei, deoarece aveţi cu ce
trăi, ca să nu vă împovăraţi de păcate străine, ci cu banii ce se vor aduna să plăteşti la
cineva care are scrisul corect și să-ți scrie un rând sau două din Vămile Văzduhului, pe
care să le dai de citit.
Şi într-adevăr s-a adunat o sumă mare de bani pe care i-am folosit aşa cum ma sfătuit părintele Nicodim.

Compătimire
În curtea mănăstirii de la Văratec era multă lume. Era înainte de sfânta
Înălţare, pe vremea când moldovenii noştri vizitează cele 13 mănăstiri din părţile
Neamţului. Părintele Nicodim era de săptămână şi ieşise din biserică. Se uita la lumea
aceea care forfotea ca furnicile în muşuroi, de colo până colo. Mai mergea câţiva paşi şi
iar privea spre ei compătimitor. Apoi, întorcându-se spre mine, a zis:
-

Mă uit la lumea asta, parcă fierbe ca într-o căldare...

„Din prisosinţa inimii grăieşte gura” - zice Mântuitorul nostru Iisus Hristos în
Sfânta Sa Evanghelie (Matei 12, 34). Şi aşa este. Câte nu cugeta părintele Nicodim în
329

inima sa. Înaintea ochilor săi vedea adunate la un loc atâtea suflete zbuciumate şi
frământate între ele. Căuta parcă ceva, dar dacă întrebai pe fiecare în parte, nici ei singuri
nu ştiau ce caută. Dar faptul că au plecat de la casele lor, cale atât de lungă şi anevoioasă,
purtând fiecare desaga sa în spate, lasă a se înţelege că un dor lăuntric i-а făcut să plece
de acasă. Să păşească pe acele urme sfinţite ale sihaștrilor de odinioară. Să mai audă ceva
cuvinte sfinte cu care să-şi hrănească sufletul înfometat.
Părintele Nicodim, zicând despre acea mulţime de oameni, că-i vede fierbând
ca-ntr-o căldare, se gândea şi iar se gândea, oare cum ar putea să-i ajute, ca să nu le fie
ostenea lor în zadar. Şi din această prisosinţă a inimii sale a slobozit prin gura sa acele
cuvinte.

Învăţături despre milostenie
Părintele a zis către noi în mai multe rânduri:
-

Iată, am căutat pe toate căile să vorbesc în aşa fel, că să mă puteţi înţelege.

În Pateric, Filocalie şi în alte cărţi sfinte, sunt unele locuri cu greu de înţeles. Am socotit
însă să vă dau ca ascultare: citirea, ascultarea şi scrisul cuvântului lui Dumnezeu. Pentru
că de veţi citi şi asculta învăţătura sfântă, vă veţi lumina mintea şi veţi fi capabili să
duceţi o viaţă plină de fapte bune şi plăcută lui Dumnezeu. De vă dau să postiţi mult,
desigur că nu vă cunosc puterea voastră şi starea sănătăţii. Şi ursul şi şarpele postesc, dar
după un post aşa îndelungat, ursul e tot urs şi şarpele tot şarpe. Aşa şi voi. De veţi
rămânea numai cu postul iar învăţătura sfântă o nesocotiţi şi nu vă hrăniţi sufletele
voastre cu ea zi de zi, sunteţi în întuneric, petreceţi în întuneric, rămâneţi pe mai departe
în întuneric şi muriţi chiar în întuneric cu singura speranţă că aţi postit mult până v-aţi
330

uscat de post. Dar numai cu singură această faptă a postului n-aţi reuşit să trăiţi în lumină,
să fiţi în lumină şi să rămâneţi de-a pururea în lumina cea adevărată care luminează pe tot
omul ce vine în lume.
Toată fapta bună este o za din întregul lanţ al faptelor bune. Numai una
singură nu foloseşte şi dacă lipseşte una, face nefolositor întregul lanţ al faptelor bune
după cuvântul sfântul apostol Iacov care zice: „Pentru că oricine va păzi toată legea şi va
greşi într-una, s-a făcut tuturor vinovat” (Iacov 2, 10). De vă voi da ca să faceţi
milostenie, nu vă cunosc prea bine starea voastră materială. Şi oricâtă milostenie veţi
face, n-are valoare, dacă nu miluiţi mai întâi sufletul vostru, care este icoană vie a lui
Dumnezeu, ci-l lăsaţi flămând şi zdrenţăros, ca şi bogatul nemilostiv din Evanghelie pe
săracul Lazăr. Și chiar milostenie dacă face cineva, dacă n-o face cu dreaptă socoteală, nu
numai că nu se foloseşte, dar îşi agoniseşte chiar şi păcate cu ea, în loc de faptă bună.
Cineva întreabă:
- Cuvioase Părinte, cum adică, să se facă milostenia cu dreaptă-socoteală?
Părintele a răspuns:
-

În psalmul 101 versetul 1, zice Proorocul David că: „Milă şi judecată voi

cânta Ţie, Dumnezeule”. Adică mila pe care o facem noi să fie cu dreaptă-socoteală cu
dreaptă-judecată. Dacă dai milostenie celui care poate să muncească dar nu vrea să
muncească, te faci părtaş la păcatul lenevirii lui, care e un păcat de moarte. N-auzi ce
spune Sfântul Apostol Pavel că: „cine nu vrea să muncească, nici să nu mănânce” (2
Tesaloniceni 3, 10). Aşa că, dacă tu îi dai să mănânce celui ce ar putea să muncească dar
nu vrea, te-ai făcut călcător de cuvânt a celui ce a învățat acestea și ai încurajat şi păcatul
lenevirii, păcat de moarte, în care petrece cel ce nu vrea să muncească.
Cel ce nu poate munci, este vrednic a primi milostenie de la noi cu singura
condiţie ca el să se roage pentru cel ce i-a dat lui milostenia. Dar dacă el nu se roagă nici
pentru el cum trebuie, cum va uşura de păcate pe cel repauzat, sau pe cel ce i-а dat lui
milostenie?! Ba îl poate şi îngreuia de păcate pe cel ce ia dat-o. Şi iată cum: folosind el
331

milostenia pe care a primit-o, haina sau încălţămintea, la felurite păcate, de pildă: de va
merge cu haina şi încălţămintea la jocuri şi petreceri idolatre, spune-mi, nu va împovăra
de păcate pe cel repauzat pentru care a primit milostenia, ba şi pe cel ce i-а dat-o?!
Ilie Miniat, în predicile sale, învăţa, ca milostenia să fie bine primită la
Dumnezeu, trebuie ca cel ce o face să ţină cont de trei condiţii: cui să dai, cât să dai, şi
când să dai. Să dai celui necăjit care nu poate să muncească şi are frică de Dumnezeu.
Când cineva cere o bucată de pâine sau un blid de mâncare, îi dai, chiar dacă el nu e aşa
de credincios. Dar atunci când îi dai, îl şi sfătuieşti să părăsească anumite patimi şi
păcate, să meargă la Biserică, să fie un bun creştin. Dacă „cel ce nu vrea să muncească,
nici să nu mănânce” - după cuvântul Sfântul Apostol Pavel (2 Tesaloniceni 3, 10), oare
cel ce înjură şi încă de lucruri sfinte sau huleşte, sau drăcuie, sau vorbeşte cuvinte
ruşinoase sau glume necuviincioase, sau cleveteşte pe alţii, se cade să-i dea lui cineva să
mănânce? Oare dacă hrăneşte o gură aşa de blestemată, nu se face şi el părtaş de păcatele
lui? Iar de vrem, să aducem aici cuvântul Sfântul Ioan Gură de Aur să vedem ce ne
sfătuieşte el să facem cu cel ce huleşte (înjură): „Dacă auzi pe cineva hulind şi înjurând
pe Dumnezeu în mijlocul târgului, apropie-te de el şi ceartă-l, şi de este trebuinţă,
loveşte-l peste obraz şi zdrobeşte-i gura şi se va sfinţi mâna ta prin această lovire. Şi de te
vor duce la judecată, du-te şi, de va căuta să te pedepsească judecătorul pentru aceasta, zi
cu îndrăzneală, că l-ai lovit pentru că a hulit pe Împăratul îngerilor. Iar de va fi trebuinţă,
să suferi şi moarte pentru că ai înţelepţit pe fratele tău „rabdă aceasta şi în loc de
mucenicie se va socoti ţie” (Vezi Hristoitia pag. 255 la cuv. VIII). Aşa ne sfătuieşte
Sfântul Ioan Gură de Aur ca, în loc de hrană, să-i zdrobim gura aceea blestemată care
înjură de cele Sfinte şi de Dumnezeu. Nu se cade să hrănim o asemenea gură, ba se
merită să o zdrobim, ca să se sfinţească mâna aceea. Iar noi, care avem pretenţia să iubim
pe Dumnezeu, suntem prieteni buni cu cei ce înjură pe Împăratul îngerilor. Vai de noi,
dacă este aşa!

332

Iar când e vorba de un ban, de o haină, de o încălţăminte sau alte lucruri de
valoare, atunci caută pe omul cel cu adevărat temător de Dumnezeu şi necăjit şi-i dai lui,
după cuvântul Sfântul Apostol Pavel: „Faceţi bine tuturor, dar mai cu seamă celor de o
credinţă cu voi” (Galateni 6, 10). Dar dacă celui necredincios şi pătimaş nu-i dăm bani şi
lucru de valoare, însă nu-i bine nici să-l mustrăm în faţă sau să-l judecăm, ci mai bine să
ne vedem de păcatele noastre, pentru că are cine să-l judece la ziua hotărâtă... Asta se
înţelege când e vorba de milostenia cea trupească, dar mai este o milostenie superioară
acesteia. Este milostenia cea sufletească. Astăzi, mai tot omul, care munceşte, are
asigurată pâinea cea de toate zilele, dar cu durere trebuie să recunoaştem că mai la tot
pasul găseşti şi oameni care suferă de hrana cea sufletească, de o carte de învăţătură, de o
carte de rugăciuni...
A doua condiţie a milosteniei este „cât să dai”. Dăm fiecare după cât avem.
De avem puţin, dăm mai puţin, iar de avem mai mult, dăm atunci mai mult, dar să fie din
muncă cinstită.
A treia condiţie este „când să dăm”. Dăm când avem de unde da şi când are
omul necăjit nevoie. Nu însemnează, dacă cineva are azi nevoie de ceva şi noi îi putem
da, să-l amânăm pe mâine.
În Sfânta Evanghelie, Mântuitorul ne învaţă zicând: „Întrucât aţi făcut unuia
din aceşti fraţi ai Mei mai mici, Mie mi-aţi făcut”. Iar care sunt fraţii Mântuitorului, tot El
ne spune: „Căci oricine va face voia Tatălui Meu celui din ceruri, acela este fratele meu,
şi sora, şi mama Mea (Matei 12, 50). Aşa că cel ce va face milostenie cu cel credincios şi
temător de Dumnezeu, va fi mult mai primită înaintea lui Dumnezeu ca atunci când dai
fără nici o socoteală celor necredincioşi şi pătimaşi. Tocmai pentru aceasta v-am dat ca
ascultare şi canon la scaunul Sfintei Spovedanii citirea sfintelor cărţi, care vă luminează
mintea şi ceea ce veţi face: ori rugăciune, ori post, ori milostenie sau alte fapte bune, le
veţi face cu dragoste, cunoscând meritul şi valoarea lor cea mare. Iar când creştinul nu
cunoaşte nimic, chiar dacă face şi el vreo faptă bună, dar n-o face din dragoste ca pentru
333

Dumnezeu, după ce o face, poate uşor cădea în păcatul mândriei, socotind greşit că el cu
a lui pricepere şi putere a săvârşit acea faptă bună şi în loc să se folosească, se păgubeşte,
pierzând folosul ei, din cauza întunericului în care petrece.
Creştinul care îşi împleteşte firul vieţii lui cu rugăciunea şi citirea cuvântului
Dumnezeiesc zi de zi, treptat-treptat, se dezbracă de omul cel vechi şi se îmbracă în omul
cel nou, urcând pe treptele virtuţilor prin înnoirea vieţii şi luptând lupta cea bună până la
sacrificiu, ajunge cu darul lui Dumnezeu acolo unde doreşte să ajungă, în Patria Luminii
celei de sus. Cine părăseşte rugăciunea şi cuvântul lui Dumnezeu, încetul cu încetul se
lasă la vale, dus de valul lumii, ca peştele cel mort de apă şi se robeşte inima lui de patimi
şi de dulceţile acestei lumi trecătoare, depărtându-se de scopul pentru care a fost creat de
Dumnezeu.
Aceasta a fost învăţătura pe care părintele Nicodim ne-a dat-o despre
milostenie.

Lucrul făcut de mâna unui om temător de Dumnezeu, e blagoslovit
Într-o zi, a sosit un tinerel care, după ce a sărutat mâna Părintelui, s-a grăbit
să-i spună:
-

Cuvioase Părinte, m-a trimis tatăl meu la Sfinţia voastră, căci el e cam

bolnav, să ne daţi blagoslovenie pentru a construi o casă. Pentru că mâine plec în armată
şi, când voi veni, o găsesc gata.
-

Da, a zis Părintele măsurându-l cu privirea, bine v-aţi gândit. Noi vă dăm

blagoslovenie cu toată bunăvoinţa şi Bunul Dumnezeu să vă ajute de a o termina cu bine.
Acum mai stai puţin să-ţi spun ceva în legătură cu construirea unei case noi. E bine ca
334

atunci când săpaţi pentru temelie, la fiecare colţ, jos în pământ, să puneţi o sticluţă cu
Sfânta Agheasmă Mică. În sticluţa aceea, peste Sfânta Agheasmă puneţi şi câte o
firimitură din Sfântul Artos care se sfinţeşte de preot în noaptea Învierii Domnului şi se
împarte la credincioşii creştini pentru sporul casei şi se foloseşte în asemenea cazuri. Cine
vă construieşte casa?
Tânărul a răspuns:
-

Cineva din satul vecin. E un om credincios şi lucrează bine.

-

Da, aşa trebuie, a zis din nou Părintele, atât la construirea unei case, cât şi

la alte lucruri de care avem noi nevoie în viaţă, e bine să ţinem cont ca să fie lucrat de o
mână de creştin drept-credincios. Fie că avem nevoie de o haină sau încălţăminte, sau de
construirea unei case sau grajd, sau a unei sobe, sau a unui gard, a unui pat, masă, scaun,
sau avem nevoie la săpat, prăşit, cosit, adunat, sau de ajutat la vreo nuntă, înmormântare,
absolut de toate lucrurile de care avem noi nevoie în viaţă, să fie lucrate de un creştin sau
creştină cu adevărat drept-credincioşi şi temători de Dumnezeu. Pentru că tot ce este
lucrat de un creştin drept-credincios, este blagoslovit de Dumnezeu, pentru că el nu
lucrează duminica sau sărbătoarea, nu ne pretinde să-i dăm mâncare de frupt în zilele
oprite, nu afumă cu tutun aceste lucruri, în timpul lucrului nu înjură, nu drăcuie, nu spune
minciuni, nu se laudă, nu cleveteşte pe alţii, nu vorbeşte măscăriciuni sau glume
necuviincioase, nu lucrează cu nedreptate, nu ia scump pentru lucru, nu lucrează fals,
face lucru sănătos şi gospodăresc, se ţine de cuvânt şi face lucrul la timp şi câte altele.
Tocmai de aceea lucrul, făcut de mâna unui om temător de Dumnezeu, e blagoslovit.
Tânărul era foarte atent la ceea ce-i spunea Părintele. Desigur că cei de acasă
îl aşteptau şi el trebuia să spună tot ce a auzit de la Părintele în legătură cu construirea
casei. Tânărul a plecat, iar Părintele a socotit să ne mai spună ceva în legătură cu cele ce
ne-a spus mai înainte.

335

-

Vedeţi, aşa făceau creştinii din veacurile primare. Nu îndrăzneau să vândă

sau să cumpere sau să construiască ceva, sau să meargă la doctor, sau să facă nuntă, sau
botez, până nu mergeau la preotul lor duhovnic ca să ia binecuvântare de la el...

Îngăduinţa Părintelui
Într-o zi, terminând de copiat ce mi s-a dat, am adus caietele Părintelui. În
timpul acela, a sosit un bătrân credincios şi foarte simplu, care cunoştea pe părintele
Nicodim de mulţi ani. După ce a luat blagoslovenie, i-а zis:
-

Cuvioase Părinte, vitele noastre s-au îmbolnăvit şi aş vrea să dau un

pomelnic pentru slujba Sfântului Maslu.
- Da, se poate, a răspuns Părintele.
- Dar aş vrea să vă întreb, se poate să trec pe pomelnic şi vitele?
- Vitele nu le poţi trece pe pomelnic, a zis Părintele puţin zâmbind, deoarece
ele nu sunt oameni! Poţi trece doar atât, la încheierea pomelnicului „pentru sporul casei”.
-

Cuvioase Părinte, a revenit din nou bătrânul, am mereu discuţii cu o fată a

mea. Prăjeşte pâinea şi mămăliga pe plită şi mereu îi spun să nu mai facă aşa, dar
degeaba. I-am spus că am să vă întreb pe Sfinţia voastră. Mă tem să nu fie păcat, dacă
arde pe plită pâinea şi mămăliga, pe care ne-a dat-o Dumnezeu. Doar se poate mânca şi
neprăjită. Sfinţia voastră ce spuneţi? E păcat sau nu?
-

Nu e nici un păcat, a zis Părintele oarecum mulţumit de astfel de întrebări,

numai atunci e păcat, dacă ar pune pâinea sau mămăliga pe plită să ardă degeaba. Dar
dacă o prăjeşte pe plită, capătă o calitate care ajută stomacului la digestie.
Bătrânul a mulțumit din toată inima părintelui Nicodim şi a plecat spre casă.
336

Pacea sufletească
O femeie îl aştepta în poartă. A auzit de multă vreme de părintele Nicodim,
dar nu a reuşit să vină până acum. Avea doi copii cu ea. Fetiţa care era mai mare, era
îmbrăcată ca băieţii, cu pantaloni; iar pe cap avea multe panglici şi funde. În urechi avea
cercei. Femeia avea nişte nelămuriri şi voia să întrebe pe Părintele. Nu era pentru
mărturisire. A mers în grădină după Părintele şi s-a aşezat pe bancă. Părintele a întrebato:
-

De unde eşti?

-

Sunt din partea Buzăului şi de mulţi ani am dorit să vin la Sfinţia voastră!

Eu mă ostenesc a face multe fapte de milostenie la cei săraci, mai dau pentru repararea
bisericilor, merg adeseori la mănăstiri şi plătesc slujbe pentru casa noastră, pentru cei
repauzaţi, dar tot nu am pacea sufletească, n-am niciodată mulţumire lăuntrică, sunt
întotdeauna tulburată... Oare ce să fie? Copiii îmi sunt mereu bolnavi şi apoi câte
necazuri am în gospodărie! Aş vrea tare mult să cunosc pricina acestora? şi aştepta acum
răspunsul. Părintele i-а zis:
-

Omul e creat de Dumnezeu, după cum ştim cu toţii şi nu poate avea pacea

sufletului său până nu reuşeşte să se apropie şi să se unească în sfârşit cu Creatorul său.
Orice ar face, ori unde s-ar duce sau s-ar întoarece, e veşnic amărât şi tulburat. Când
reuşeşte să se apropie şi să se unească prin iubire cu Dumnezeu, atunci el nu-şi mai face
probleme, nu mai este tulburat, orice s-ar întâmpla cu el, după cum spune Proorocul
David: „Aruncă spre Domnul grija ta şi El te va hrăni...” (Psalmi 54, 25).

337

Ai spus că faci multe fapte de milostenie. Dar până nu se pune omul cu trup
şi suflet în slujba lui Dumnezeu, acele fapte nu au valoare prea mare, după cum auzim
adeseori la Biserică, atunci când preotul zice ectenia: „Pe noi înşine şi unul pe altul şi
toată viaţa noastră lui Hristos Dumnezeu să o dăm”. Dumneata dacă vrei cu adevărat să
capeţi o lămurire amănunţită asupra tuturor problemelor pe care le ai, este de trebuinţă să
faci o pregătire serioasă de mărturisire din copilărie, după cartea cu păcatele omeneşti şi
după ce te vei mărturisi cu căinţă şi hotărâre statornică şi vei pune început bun de viaţă cu
adevărat creştinească, treptat-treptat vei cunoaşte foarte lămurit ceea ce nu cunoşti acum.
În câteva cuvinte nu se pot lămuri acestea, ci numai dacă încercăm a ne apropia de
Dumnezeu şi а-I face voia Lui ce Sfântă.
Ea a înţeles ceea ce i-а spus Părintele şi apoi i-а mai cerut o lămurire:
-

Cuvioase Părinte, unde pot să mă duc ca să fac o pregătire de spovedanie

aşa cum m-aţi învăţat?
Părintele a stat puţin şi s-a gândit, apoi m-a trimis pe mine cu ea în deal la
maici, căci acolo era cineva care putea să o ajute.
Atât la pregătire cât şi în timpul spovedaniei, ea a primit multe sfaturi încât,
atunci când a plecat de la Părintele spre casă, mergea asemenea cu o albină ce zboară
încărcată spre stupul ei. Iar când s-a despărţit de Părintele, a zis aceste cuvinte:
-

Cuvioase Părinte, Bunul Dumnezeu mi-a dat acum mai mult decât am

dorit!
După ce a plecat femeia, Părintele m-a trimis la Roznov, ca să duc nişte cărţi
unui om, după care m-am întors acasă, căci mă aşteptau nişte treburi.

338

Grija faţă de aproapele
În timp ce părintele Nicodim dădea răspunsuri la întrebările puse de
credincioşii care îl înconjurau, a venit sora sa, maica Maria, şi a zis:
-

Cuvioase Părinte, vă rog să-mi daţi nişte bani pentru a cumpăra câteva

altoaie de mere, pere, ca să pun în grădină!
Părintele i-а răspuns:
-

Da, bucuros îţi dau ca să plantezi pomi fructiferi, căci după cum noi am

mâncat şi mâncăm din pomii plantați de alti oameni, așa e cu cale să mănânce și alţii din
pomii plantaţi de noi.
După ce i-а dat bani să cumpere, i-а zis:
-

Vezi, maică Marie, mâine să nu te duci nicăieri, ci să stai acasă, pentru că

au să vină nişte oameni la mărturisire, din cealaltă parte a ţării şi e nevoie să le pregăteşti
ceva de mâncare!
Maica Maria i-а răspuns:
- Cuvioase Părinte, noi am părăsit lumea şi am venit la mănăstire şi nici aici
nu putem să avem linişte din cauza lor!
Părintele Nicodim s-a uitat spre ea compătimitor şi i-а zis:
-

Ce spui Sfinţia ta, maică Marie? Nu-ţi aduci aminte ce spune Sfântul

Antonie cel Mare: „De la câştigarea sau pierderea aproapelui, este viaţa ori moartea.
Pentru că de vom dobândi pe fratele, pe Dumnezeu dobândim, iar dacă vom sminti pe
fratele, lui Hristos greşim”. La fiecare ectenie rostită de diacon sau preot, auzim
cuvintele: „Pe noi înşine şi unii pe alţii şi toată viaţa noastră lui Iisus Hristos să o dăm”.
Trebuie să facem tot ce e posibil şi imposibil pentru salvarea aproapelui nostru, ca să-l
putem aduce la lumină, la Dumnezeu, altfel nu putem avea nădejde de mântuire. Iisus
Hristos, Domnul nostru, şi-a vărsat ultima picătură de sânge pentru răscumpărarea
neamului omenesc din robia satanei. Să facem şi noi tot ce ne stă în putinţă pentru
339

salvarea omului din robia patimilor care-l stăpânesc. Căci de nu vom urma dragostei pe
care a arătat-o Mântuitorul faţă de om, nu putem să ne mântuim, măcar de vom săvârşi
toate faptele cele bune. Pentru că nu-i mare ispravă a se îngriji omul numai de mântuirea
sa, dacă nu poartă grijă şi de mântuirea aproapelui său. Da. E bine să ne ferim de oamenii
care ne trag la păcat, însă nu şi de oamenii care se trudesc a pune început bun, a se părăsi
de răutăţi şi a sluji lui Dumnezeu cu trup şi suflet. Căci nu e mare lucru a te îngriji numai
de mântuirea ta şi a fi nepăsător faţă de cei ce trăiesc în răutăţi, mai ales când vezi că ei
au nevoie de ajutorul tău ca să poată ieşi la lumină.
Maica Maria i-а cerut iertare Părintelui şi, luând blagoslovenie, a plecat
mirându-se în sine de cele ce a auzit...

Exerciţiul rugăciunii
Ne sculăm de la masă şi iată că apare un om care a venit cu căruţa plină cu
cereale. Părintele a întrebat:
-

Mai ai pe cineva sau ai venit singur?

-

Da, mai sunt cu mine încă doi oameni şi trei femei. S-au dus la nişte

maici, rude cu ei, să le ducă ceva, iar eu am venit singur şi vin şi ei. Cuvioase Părinte,
ştiţi că eu am mai adus aici de vreo două săptămâni o căruţă de cereale? Atunci am plecat
ziua pe la 12 şi, când am înnoptat, am rugat pe un om în capătul satului să ne primească
peste noapte la el, căci era cam frig şi nu puteam merge noaptea. Omul ne-a primit, după
ce am vorbit vreo oră şi ceva cu ei, am stat la masă. După masă, ca să nu pierdem vremea
în zadar căci rămăsesem cu laudele la Ceasul IX, am rugat gazda să ne dea voie să facem
rugăciune. Gazda ne-a răspuns nouă:
340

-

Da, cu toată bunăvoinţa, că doar şi noi suntem creştini şi niciodată nu ne

culcăm fără a ne închina mai întâi lui Dumnezeu.
Aprindem candela, dăm cu tămâie şi ne-am apucat de rugăciune. Ziceam aşa
cum ne-aţi învăţat Sfinţia voastră, de la dreapta spre stângă, unul Ceasul IX, altul
Vecernia şi aşa mai departe. După ce am terminat şi Rugăciunea de seară, am început
Miezonoptica cu Utrenia şi Ceasul I, după care ne-am culcat.
Dimineaţa ne-am sculat mai devreme să ne punem la punct cu rugăciunea,
ştiind că pe drum nu mai putem face. După rugăciunea de dimineaţă am făcut: Ceasul III,
Ceasul VI şi Obedniţa, am făcut Acatistul Mântuitorului, Canonul către Domnul nostru
Iisus Hristos şi al doilea Paraclis al Maicii Domnului, după care, mulţumind gazdei că nea primit, am şi plecat pentru că începea să se facă ziuă.
După plecarea noastră, el a rămas să închidă poarta. Un vecin de al său, care
ne-a văzut şi seara când am intrat şi dimineaţa când am ieşit de la el, l-a întrebat:
-

Măi vecine, parcă au fost la voi nişte oameni cu barbă şi cu o căruţă, unde

-

Da, au fost, a răspuns gazda, veneau de la mănăstire, au dus cereale

-

Şi ce ziceau, ce noutăţi au mai spus? a întrebat din nou vecinul.

-

Nu prea multe, căci erau cam obosiţi. Un lucru cam ciudat vă pot spune

mergeau?
maicilor.

despre ei. După ce au stat la masă, când să ne culcăm, ei ne-au cerut voie să facă
rugăciune. Noi le-am spus că da, au voie. Şi au început a se închina aşa la fel ca noi, cu
Tatăl nostru..., făceau cruce tot ca noi, dar mai târziu ce să vezi: Slujbă şi slujbă, măi tată,
ca la biserică, mai toată noaptea. Ziceau „Amin” şi iar începeau. „Amin” şi iar începeau,
de credeai că nu se mai termină. Dimineaţa s-au sculat, mai erau până la ziuă vreo treipatru ceasuri şi au făcut tot la fel. Aşa ceva eu n-am mai auzit. Uite, că doar sunt de acum
bătrân, aşa ceva n-am mai pomenit de când mama m-a făcut. Se vor fi rugând ei şi acasă

341

tot aşa? Nu aş crede, pentru că dacă te ţii numai de rugăciune, atunci unde ajungi? Cât
trăieşti, multe ai să mai vezi în lumea asta!
Auzind părintele Nicodim cele povestite de acel om, a zis către noi
compătimitor:
-

Este bine ca atunci când ai pe cineva care nu cunoaște rostul rugăciunilor,

să-i spunem de la bun început. Noi vrem să face o rugăciune care va dura o jumătate de
oră sau o oră. Sau facem pauze mai dese şi rugăciuni mai scurte, ca cel mult 20-30
minute. Deoarece în privinţa aceasta ei sunt ca şi pruncii. Îşi pierd răbdarea. N-au
exerciţiul rugăciunii, nu sunt obişnuiţi cu rugăciune multă. Ei, săracii, sunt obişnuiţi să
stea mai mult la petreceri, la jocuri, la beţii toată noaptea, iar nu la rugăciune. Noi trebuie
să-i înţelegem pe ei şi nu ei pe noi. Trebuie să ne coborâm la nivelul lor de înţelegere, în
cazuri de felul acesta, ca şi ei să prindă dragoste de rugăciune. Bietul nostru popor! A
ajuns la sapă de lemn. A ajuns la ideea că a se ruga, a face rugăciuni e atât numai, să
rosteşti un „Tatăl nostru...” şi a face câteva cruci şi poate şi acelea schimonosite, ca vai de
ele şi cu gândul cine ştie unde. Dacă mai zic cumva şi din psalmi, sau alte rugăciuni,
aceea se cheamă, după ei, slujbă ca la biserică. Un ceas, două de rugăciune i se par
bietului om slujbă de toată noaptea. Şi dacă ai mai zis cumva şi „Amin” şi iar începi,
înseamnă că nu te mai rogi ca ei. Cât este de lucru în poporul nostru creştinesc şi cât sunt
de puţini cei ce se îngrijesc de a da o mână de ajutor aproapelui. E bogat poporul nostru
în cele materiale, în cele trecătoare şi nestatornice dar, vai, e tare sărac în cele sufleteşti şi
în cele ale credinţei. De aş avea o putere, aş umbla din sat în sat, din oraş în oraş şi din
casă în casă, să fac rugăciuni cu ei, să vorbesc cu ei, să-i mângâi în necazurile lor şi să mă
bucur împreună cu ei. Tare mă doare inima de ei, că pier în necunoştinţă de Dumnezeu.
Fac pe cele rele ca pe cele bune, pentru că n-are cine să-i înveţe, să-i mângâie, să-i
îndrumeze pe calea cea bună care duce la fericire, la Dumnezeu.
Zicând acestea, părintele Nicodim s-a dus în camera sa, unde îl aştepta
manuscrisul... iar noi am rămas câteva minute cugetând la cele ce a zis...
342

Dumnezeu are grijă de cei ce-L iubesc
Când au observat părinţii mei că eu stau aşa de mult pe la părintele Nicodim
la scris, mi-au zis într-o bună zi:
-

Măi, băiete, vezi ce faci! Ai stat şase ani de zile ca prizonier în Rusia, iar

acum stai pe la părintele Nicodim şi pierzi vremea, iar ca mâine ai să ajungi bătrân şi n-ai
să mai poţi munci. Parcă te văd stând la un colţ de stradă să cerşeşti un ban, dacă nu
munceşti undeva să capeţi şi tu o pensie.
Desigur toate acestea le-am adus la cunoştinţă Părintelui, care mi-a zis cu
siguranţă:
-

Nu avea nici o grijă, frate Gheorghe, că Dumnezeu poartă de grijă, dacă

ajuţi pe cât poţi la lucrul cel bun.
Aşa s-a şi întâmplat. Şi iată cum s-au împlinit cuvintele zise atunci de
părintele Nicodim, după trecerea a zeci de ani, când a venit vremea de pensionare şi apoi
cele ce s-au adăugat până astăzi: dacă am şase ani şi ceva din prizonierat şi cu patru ani
de la închisoare se fac zece, pentru care am primit, după legile în vigoare, cincisprezece
ani vechime în muncă; iar pentru că am mai lucrat la un depozit de ambalaje al cooperaţie
12 ani, primesc o pensie destul de bună şi, pentru că mai am ceva teren agricol şi stau la
ţară, pot mulţumi lui Dumnezeu pentru purtarea Lui de grijă ce-a avut-o şi o are pentru
mine, păcătosul. Astfel s-au împlinit cuvintele părintelui Nicodim zise către mine.

343

Creştinul nu se răzbună
Două femei credincioase care se mărturiseau părintelui Nicodim din
copilărie, văzând că sunt năpăstuite de un consătean, au mers numaidecât la Părintele să
plătească slujbe ca să fie pedepsit acel om care le-a năpăstuit pe nedrept. Auzind de la ele
cele petrecute, Părintele le-a răspuns:
-

Nu este bine să plătiţi slujbe pentru acel om care vă năpăstuieşte pe

nedrept, deoarece s-ar putea ca el să moară. Dacă frăţiile voastre suferiţi pe nedrept, iar el
murind, nefiind pregătit prin pocăinţă, va merge la chin. Atunci când frăţiile voastre veți
muri, el va fi eliberat de la chinurile iadului şi veţi merge în locul lui frăţiile voastre;
deoarece creştinului nu-i este îngăduit să se răzbune pe vrăjmaşi lui... Noi auzim cum se
ruga adeseori Proorocul David: „Izbăveşte-mă de clevetirea oamenilor şi voi păzi
poruncile Tale” (Psalmi 118, 134). Trebuie să ne rugăm adeseori lui Dumnezeu ca să ne
dea răbdarea de a putea suferi mai cu uşurinţă necazurile care vin de la alţii. Răbdarea
este o virtute, un dar al lui Dumnezeu pe care îl putem dobândi prin rugăciuni stăruitoare
făcute cu umilinţă şi credincioşie. De altfel, în Sfânta Evanghelie, Mântuitorul ne
sfătuieşte, zicând: „Întru răbdarea voastră vă veţi dobândi sufletele voastre. Şi cel ce va
răbda până la sfârșit, acela se va mântui”. Știm cu toții cât de mult a răbdat Mântuitorul
nostru Iisus Hristos pentru păcatele noastre, ca să ne răscumpere din robia satanei, pildă
făcându-se nouă, ca şi noi, care ne aflăm în această vale a plângerii, să răbdăm cu
bărbăţie orice necazuri ne fac nouă oamenii, orice ispite ne vin nouă de la diavolul şi
orice boală şi suferinţă sloboade Dumnezeu asupra trupurilor noastre, pentru curăţirea
noastră de murdăria păcatelor pe care le-am săvârşit în această viaţă, deoarece nimic
spurcat sau necurat nu va intra întru Împărăţia lui Dumnezeu.
Auzind cele spuse de părintele Nicodim, s-au mărturisit, după care au plecat
la casele lor cu mult folos sufletesc.

344

Animale păgubitoare
Un tânăr asculta cu mult interes când vorbea Părintele şi încerca chiar să-şi
noteze pe carneţel cele spuse, după care a întrebat iarăşi:
-

Cuvioase Părinte, mi-a spus mama să vă întreb dacă e păcat să omorâm o

pisică care ne mănâncă puii mici de la cloşcă.
Părintele i-а răspuns:
-

Nu e bine să omorâm pisica sau câinele care ne fac stricăciuni. Ci e bine

să le ducem departe de la casa noastră, într-o pădure. Şi aşa putem scăpa de aceste
animale care ne fac pagubă în gospodărie. Dacă omorâm animalele care ne aduc pagubă,
sau ne oferim să tăiem porci, viţei, miei, păsări, de la o vreme pierdem sentimentul milei
şi al compătimirii faţă de semenii noştri care sunt în suferinţă. Nu e nici un păcat dacă
cineva taie o pasăre, un animal, pentru că are nevoie de carne, dar e păcat dacă cineva ar
chinui un animal sau cum fac copiii needucaţi care prind păsări şi le rup câte o aripă, le
scot ochii sau le iau puişorii din cuib şi-i omoară. Atunci desigur că e păcat, şi acest păcat
aparţine şi părinţilor care îi lasă de capul lor şi nu-i supraveghează.

345

Părintele binecuvintează casa
Părintele Nicodim obişnuia ca mai în fiecare an să viziteze satul natal,
Buneşti-Argeş. Dar nu numai de dorul meleagurilor sau a rudeniilor făcea el această
călătorie lungă, ci altul îi era scopul principal. Mergea să-şi ajute consătenii, să-i mai
trezească din somnul păcatelor, să sune din trâmbiţa cuvântului Sfintei Evanghelii pentru
а-i pregăti de luptă pentru cucerirea Împărăţiei Cerurilor.
În călătorii mai lungi, pleca de obicei cu cineva, cu un însoţitor. Într-un an, lam întovărăşit într-o asemenea călătorie. La Roznov a trebuit să coboare din maşină
pentru a urca în tren. Şi pentru că mai erau câteva ore până la sosirea trenului, părintele
Nicodim a găsit de cuviinţă să viziteze pe o soră a mea, care avea locuinţa în apropiere de
gară. Cândva s-a mărturisit şi ea la Părintele, dar grijile lumii acesteia au dus-o la vale
cum e dus peştele cel mort. Soţul ei era complet străin de Dumnezeu şi privea cu ochi
duşmănoşi pe preoţii Bisericii.
Cum a apărut părintele Nicodim la poarta casei, sora mea, observând ce
musafir de elită a sosit la ei, a lăsat totul baltă şi l-a primit cu cea mai mare dragoste şi
evlavie şi ne-a servit cu struguri. Soţul ei însă trata toate acestea cu indiferenţă.
Părintele, văzând atât de multă bunăvoinţă din partea surorii mele, la plecare
a făcut o scurtă rugăciune şi a binecuvântat casa şi pe cei ce locuiau în ea...
După plecarea Părintelui, lucrurile s-au schimbat în mod vădit. Se înţelegeau
mai bine între ei. Copiii pe care-i aveau pe la şcoli superioare au început să scrie acasă că
primeau note aşa de bune, încât nu puteau pricepe de unde vine aceasta. Nu mai vorbim
că belşugul în casa lor era uimitor şi fiecare dintre ei se minuna văzând aceasta. Chiar
soţul ei, deşi nu era religios, s-a văzut silit şi peste voia sa a recunoaşte această minune
petrecută la ei în casă şi a zis soţiei:
-

Bre, mare dar de la Dumnezeu are părintele Nicodim, căci după cum se

vede, odată cu sosirea lui în casa noastră, toate s-au schimbat spre bine şi belşug!
346

-

Da, eu am cunoscut aceasta mai demult. De când m-am mărturisit la el,

am simţit o stare deosebită în toată fiinţa mea. Dar ce folos, pentru că eu nu l-am ascultat
şi am petrecut anii vieţii mele, după voia lumii acesteia deşartă... Vai de sufletul meu!
După trei ani, s-a nimerit ca să însoţesc iarăşi pe părintele Nicodim în drum
spre satul său natal. La Roznov, având iarăşi câteva ore disponibile până la sosirea
trenului, părintele Nicodim şi-a adus aminte de sora mea şi am mers la ea. Când ne
apropiam de poarta casei, soţul ei, care prima dată nu i-а dat nici o atenţie, acum i-а ieşit
înainte, i-а sărutat mâna şi i-а luat bagajul cu cea mai mare dragoste, poftindu-l de câteva
ori la rând, în casa lor, prin uşile din faţă. De o aşa primire din partea cumnatului meu,
arătată către părintele Nicodim, eu nu mă aşteptam şi nici nu găseam vreo explicaţie, cât
de cât, până ce nu mi-a povestit mai târziu sora mea, referitor la prosperitatea familiei.

Continuu în acţiune pentru semeni
Părintele Nicodim Măndiţă a avut multă înţelepciune. A avut vederi largi şi
pătrunzătoare, îndată ce a văzut că nu se mai pot răspândi în ţara noastră cărţi ca mai
înainte, a recurs la alte mijloace. Şi, fără să descopere cuiva planul său, a şi plecat la
lucru, aşa după cum ne spunea adeseori şi nouă: „Când vezi şi vezi că nu se mai poate
lucra aşa după cum gândeşti şi după cum ar trebui, atunci te mulţumeşti cu mai puţin. Dar
tot trebuie să mergi înainte. Căci cea mai mare lucrare pe care o poate face omul pe
pământ este a se îngriji de sufletul său şi al aproapelui. Dacă vezi că eşti strâmtorat dintro parte şi nu se mai poate, fă-ţi loc să te poţi strecura pe cealaltă parte. De pildă: când ai
de transportat ceva marfă sau bagaje mai mari, de la un loc la altul, atunci cauţi o maşină,
un camion. Dacă vezi că nu găseşti, atunci te mulţumeşti să găseşti măcar o căruţă, sau în
347

cel mai rău caz, un cărucior sau o roabă. Până la urmă, dacă nu găseşti nimic, începi a
căra cu spatele şi tot nu te laşi. Aşa să facem şi noi când e vorba să ajutăm pe aproapele
nostru ca să-l scoatem la lumină, să întrebuinţăm orice mijloc în acest scop binecuvântat.
Numai să nu stăm nepăsători cu mâinile în sân, iar el să piară în întuneric”.

Să ne purtăm cu înțelepciune și smerenie

Să ne ferim de păcatul cel mai mare
O femeie tânără, îmbrăcată cuviincios, care stătea ceva mai departe pe o
bancă, se frământa de multă vreme, vrând să întrebe şi ea ceva pe Părintele, dar nu
îndrăznea. Cunoscând Părintele frământarea ei lăuntrică, a zis către mulţimea aceea care
stătea în fața lui:
-

Mai are cineva vreo întrebare?

Femeia auzind, a luat îndrăzneală, s-a sculat de pe bancă, s-a mai apropiat
puţin de Părintele şi, cu privirea căutând în jos, a zis cu sfială:
-

Cuvioase Părinte, vă rog frumos să-mi îngăduiţi a vă întreba şi eu ceva.

- Da, a zis Părintele, întreabă tot ce ai de întrebat.
Ea a reluat cuvântul şi a zis:
-

Ce să facă omul când stă în faţa a două păcate şi este oarecum silit să facă

unul din ele? Sau stă în faţa a două fapte bune şi ar dori să le facă pe amândouă, dar nu
poate?
348

Părintele s-a gândit puţin şi apoi a răspuns:
-

Când creştinul stă în faţa a două păcate şi este oarecum silit să facă unul

din ele, atunci e bine să aleagă pe cel mai mic ca să poată scăpa de păcatul cel mai mare.
De pildă: O femeie credincioasă şi temătoare de Dumnezeu are un bărbat necredincios şi
beţiv. Atunci când vine beat de la cârciumă, el e ca şi o fiară. Nu vrea să ştie de nimic. Nu
vrea să ştie că e zi de sărbătoare, sau e zi de post, sau că femeia lui e însărcinată, sau
lăuză şi câte altele. Vrea fără nici o teamă de Dumnezeu să păcătuiască cu ea. Iar femeia
care nu e stăpână pe trupul său, după cuvântul sfântul apostol Pavel, stă în faţa a două
păcate: unul mai mare şi altul mai mic. Neavând cu cine se înţelege, e nevoită chiar şi
peste voia ei de a face păcatul cel mai mic, pentru a scăpa de cel mai mare. Nu trebuie a
se înţelege că a păcătui soţul cu soţia în zile oprite, e un păcat mic, dar în comparaţie cu
celălalt, adică de a-şi părăsi soţul pe soţia legitimă şi a păcătui cu altă femeie străină,
desigur că primul e un păcat mai mic, faţă de al doilea. Aşa că, fiind cineva în faţa a două
păcate de care nu poate scăpa cu nici un preţ, după cum e cazul de mai sus, e bine de a
alege pe cel mai mic, pentru a putea scăpa de cel mai mare. Nu trebuie a se înţelege însă
greşit că omului îi este îngăduit în toate împrejurările, atunci când se află în faţa a două
păcate şi nu este silit de nici o nevoie, de a alege pe cel mai mic. De altfel, omul creştin
care luptă pentru a cuceri Patria Cerească, mereu se află în faţa păcatului, după cuvântul
sfântul prooroc David care zice: „că păcatul meu înaintea mea este pururea” (Psalmi 50,
4; Isaia 59, 12). Omului numai atunci îi este îngăduit să aleagă păcatul cel mai mic,
pentru a nu cădea în cel mai mare, când este silit. Căci sunt multe valuri în viaţa omului,
şi cel care se luptă lupta cea bună pentru a-şi mântui sufletul, îl va mântui.
Pentru o mai bună lămurire, mai dăm încă două exemple spre a ne putea
edifica. De pildă: Cineva s-a îmbolnăvit grav. Pentru a-şi putea recăpăta sănătatea e
absolută nevoie să se interneze într-un spital. Întâmplându-se aceasta, într-unul din cele
patru posturi de peste an, bolnavul se află în faţa a două păcate. De va merge în spital, e
silit chiar peste voia lui de a călca postul cel rânduit, mâncând de frupt şi profanând chiar
349

semnul Sfintei Cruci, dormind pe patul ce are dedesubt acest semn. Păturile cu care te
înveleşti, de asemenea, majoritatea lor, au pe ele semnul Sfintei Cruci. Temându-se de
acest păcat mare, de a nesocoti postul şi a profana semnul Sfintei Cruci şi renunţând de a
mai merge la spital, va fi silit de a se împovăra cu alt păcat mai mare; boala agravându-se
îl va coborî în mormânt cu zile, făcându-se vinovat înaintea lui Dumnezeu că nu şi-a
căutat sănătatea aşa cum era dator.
Un alt exemplu: Vine o foamete mare peste lume. De la o vreme, omul nu
mai găseşte nimic din cele ale mâncării. În cele din urmă este nevoit să taie din curtea
casei lui, rând pe rând, toate animalele pe care le are, pentru a-şi putea salva viaţa sa şi a
familiei sale din ghiara morţii. Ce se întâmplă însă? E chiar vremea postului. Ca să
mănânce carne în vremea postului e păcat mare, iar de nu va mânca, atunci urmează ca
peste câteva zile să moară şi el şi familia sa. Făcându-se vinovat înaintea lui Dumnezeu
că nu şi-a salvat viaţa lui şi a familiei sale, a păcătuit mai mult decât atunci când a mâncat
carne în vremea postului. Iată am în faţă două păcate, omul este silit şi peste voia sa de a
alege pe cel mai mic, pentru a scăpa de cel mai mare. Situaţii de felul acesta sunt multe,
pe care le putem întâlni în cursul vieţii noastre. Datoria noastră este de a alege păcatul cel
mai mic, pentru a scăpa de cel mai mare.
Ai mai întrebat și de cazul când omul se află în fața a două fapte bune, ce să
facă dacă nu reuşeşte să le facă pe amândouă. În cazul acesta, omul e dator să lase fapta
bună cea mai mică şi să o facă pe cea mai mare. De pildă: Ai vrea să cumperi o haină sau
o pereche de încălţăminte să dai de pomană. Desigur, această faptă a milosteniei este o
faptă bună, dar e mică pe lângă fapta cea mare, dacă ai da cuiva o carte bună cu învăţături
folositoare pentru suflet. Laşi fapta milosteniei trupeşti, de a da o haină sau încălţăminte
de pomană şi dai o milostenie pentru suflet care, desigur, e cu mult mai de valoare decât
prima. Şi aşa ai lăsat fapta bună mică nefăcută şi o faci pe cea mai mare.
Nu este potrivit niciodată a face un păcat mic, pentru a putea face o faptă
bună. De pildă: dacă ai înşelat pe cineva de bani sau i-ai procurat pe căi nedrepte şi
350

necinstite şi îndrăzneşti apoi să dai din ei pentru zidirea sau repararea unei biserici. Ce
socoteşti oare, că ai făcut o faptă bună, dacă temelia ei este şubredă? Când socoteşti să
faci o faptă bună, se cere să o faci din muncă cinstită. Când o femeie desfrânată, cu banii
pe care-i primeşte de la ibovnici, va da din ei săracilor sau la biserici, socotind că prin
această faptă a milosteniei îşi va putea acoperi păcatele ei, se amăgeşte groaznic. Chiar
din muncă cinstită şi din agoniseală dreaptă de va da cineva milostenie la renovarea
bisericilor sau celor săraci, tot nu se foloseşte, dacă îşi petrece viaţa în păcate de moarte.
Femeia a mulţumit părintelui Nicodim pentru învăţăturile date.

Vieţuitoare comestibile
Un bătrân a mai pus o întrebare:
-

Cuvioase Părinte! Carnea de iepure se mănâncă?

-

Carnea de iepure se mănâncă, a zis Părintele, deoarece el rumegă.

Animalul cu copita despicată şi cel care rumegă, se mănâncă. Iepurele n-are copita
despicată, dar rumegă. Porcul are copita despicată, dar nu rumegă. Oaia are şi copita
despicată şi rumegă. Calul nici nu rumegă, nici nu are copita despicată. Aşa că animalul
care are copita despicată sau rumegă, se mănâncă.
-

Dar melcii, culbecii cum le mai spunem noi, a zis iar bătrânul, se

-

Nu. Aceştia nu se mănâncă, a răspuns Părintele, căci fac parte din lumea

mănâncă?
târâtoarelor. Nici melcii, nici racii, nici ţiparii (chişcarii, acei peşti cu capul ca de şarpe)
nu se mănâncă.
-

Dar lumea îi mănâncă, a zis bătrânul.
351

-

Câte nu face lumea, care nu sunt plăcute lui Dumnezeu. Noi însă nu

trebuie să ne luăm după lume, căci lumea zace în cel rău.
Bătrânul, mulţumind Părintelui pentru răspunsurile primite, a luat
blagoslovenie şi a plecat uitându-se de câteva a ori înapoi.

Cum se sminteşte cel smintit
Părintele se pregătea să plece la biserică, dar un om care a venit mai la urmă
l-a întrebat:
- Cuvioase Părinte, aş vrea să vă întreb cum este cu sminteala?
Părintele a zis atunci către maica gazdă:
-

Cuvioasă maică, adu-mi, te rog, Cazania cea nouă.

Maica a adus numaidecât cartea, iar Părintele i-а spus să caute la tabla de
materii şi să citească cuvântul despre sminteală. Maica a început să citească, în care timp
Părintele grăbindu-se a şi plecat la biserică. Iar noi acum îl notăm aici în speranţa că va fi
de folos multora...
Smintească-se omul plin de păcate, văzându-te pe tine că păzeşti poruncile lui
Dumnezeu. Lasă-l pe el şi nu avea nici o mâhnire pentru sminteala lui. Smintească-se
făţarnicii şi mincinoşii, văzându-te pe tine că păzeşti legile lui Dumnezeu. Lasă-i pe ei şi
nu fi îngrijorat şi mâhnit pentru sminteala lor, căci sunt călăuze oarbe celor orbi. Fraţi
creştini, din această învăţătură înţelege oricine că suntem datori să ne cercetăm faptele,
nu numai după judecata conştiinţei noastre, ci şi după urmările lor şi după judecata celor
mai simpli fraţi ai noştri. Când după Dumnezeieştile Legi, după socoteala conştiinţei
noastre şi a conştiinţei aproapelui tău, fapta ta nu se socoteşte nici păcat, nici
352

neorânduială, atunci fapta este fără de păcat. Când însă fapta ta, după legi şi după
conştiinţa ta nu se socoteşte nici păcat, nici neorânduială, dar pricinuieşte sminteală
aproapelui tău, atunci de vei face-o, păcătuieşti, fiindcă sminteşti pe aproapele tău, după
cum ne arată Sfântul Apostol Pavel, zicând: „Şi aşa păcătuind împotriva fraţilor şi
zăpăcind cugetul lor neputincios, împotriva lui Hristos păcătuiţi” (1 Corinteni 8, 12).
Deci, dacă este atât de mare păcat sminteala când nu se face nici din păcat şi
nici din neorânduială, ci ea se pricinuieşte numai din socoteala celui care se sminteşte, cât
de mare este păcatul acela, când prin el şi prin neorânduiala noastră, smintim pe fraţii
noştri? Cât de mare păcat fac aceia care intră şi ies din cârciumi, sau trăiesc în fărădelegi
cu femei, sau nedreptăţesc pe săraci şi pe văduve, sau asupresc pe cel neputincios, sau
vrăjmăşesc pe cel care nu are pe nimeni într-ajutor, sau nu poartă grijă pentru buna
creştere a copiilor lor, sau nu păzesc posturile cele rânduite... Într-adevăr, orice călcare de
lege este păcat, însă păcatul săvârşit în văzul tuturor, vatămă pe toţi câţi îl văd şi îl aud.
Pentru aceasta, păcatul săvârşit în ascuns este numai un păcat, iar cel săvârşit în faţa
oamenilor, se face însutit şi înmiit, pe potriva celor ce-l văd şi-l aud, vătămându-se de
dânsul. Vai, părinţilor acelora, cărora Dumnezeu le-a încredinţat purtarea de grijă pentru
buna creştere a copiilor lor iar ei, în loc să-i povăţuiască prin pilda faptelor bune, îi duc la
pierzare prin sminteala vieţii lor rele. Noi însă de vom vedea că lucrul nostru, fapta
noastră, sminteşte pe fratele nostru, de aceeaşi credinţă cu noi, atunci să lăsăm lucrul
acela nefăcut, numai şi numai să nu smintim pe alţii.
Într-adevăr, cine este omul acela care nu a smintit niciodată pe nimeni? Dar
numai pricinuitorul de sminteală este osândit? Cel ce se sminteşte şi cade în păcat,
rămâne fără vină? Ba nu. Amândoi se vor osândi, de nu se vor îndrepta şi pocăi cu
adevărat. Noi însă, fraţilor, e bine să ne păzim, cu harul lui Dumnezeu, pe cât vom putea,
a nu păcătui şi a nu aduce altora sminteală, iar de cumva am căzut în acest păcat, să
cerem de la Dumnezeu iertare cu lacrimi.

353

Cine pleacă urechea la toate, stă de vorbă cu diavolul
O maică îi spusese Părintelui că la o oarecare mănăstire ar fi un preot călugăr,
care nu mănâncă decât odată la 40 de zile. Face Sfânta Liturghie în fiecare zi, însă la
trapeză, la sala de mese, merge după 40 de zile. Aşa trăieşte el de ani de zile. Auzind
acestea, Părintele a mers să vadă dacă este aşa sau nu. La acea mănăstire, a slujit
împreună cu acel preot Sfânta Liturghie şi atunci s-a convins de cele ce se vorbeau.
-

Da, adevărat era că preotul acela nu mergea la masă decât după 40 de zile

şi nici la chilie nu mânca nimic, dar slujind în fiecare zi Sfânta Liturghie, rămânea la
urma slujbei câte o prescură şi un pahar cu vin pe care le consuma. Acestea erau
suficiente pentru a se menţine ca să nu slăbească de tot. Adevărat era ceea ce se vorbea,
dar nu complet. Aşa că e bine a nu pleca urechea cu uşurinţă la tot ce se aude în popor.
Cel ce pleacă urechea la tot ce se aude, stă de vorbă cu diavolul, iar cel се-şi pleacă
genunchii la rugăciune, se pune sub scutul lui Dumnezeu.
Acestea le-a zis părintele, învăţându-ne a nu ne ocupa cu cele ce gândesc sau
zic unii şi alţii şi nici să ducem vorba de ici, colo.
S-a făcut seară şi Părintele a coborât la vale.

354

Cumpătare în vorbire!
Oare, ne-am pus noi întrebarea, de ce părintele Nicodim nu ne-a povestit
nimic din viaţa de copilărie, din tinereţe, din armată, sau din grozăviile războiului prin
care a trecut, ba nici din viaţa de 55 de ani de preoţie? Totuşi, rareori ne-a povestit, cu
mare scumpătate, doar unele frânturi din viaţa sa, de mare nevoie şi numai spre zidire.
Dar cine poate spune că l-a auzit vreodată zicând: „Tare-i frig” sau „tare-i cald”, „mult
mai plouă” şi alte vorbe pe care le spune aproape tot omul? Nu l-am auzit nici căinânduse: „Tare sunt bolnav sau obosit”, sau mă doare capul, sau picioarele sau câte altele. De
aici reiese clar că Părintele se ferea foarte mult să spună vorbe deşarte. Se orienta în orice
clipă a vieţii pe care o trăia, după cuvântul cel zis de Mântuitorul nostru Iisus Hristos în
Sfânta Evanghelie: „Deci grăiesc vouă: că pentru tot cuvântul deşert, pe care-l vor grăi
oamenii, vor da seamа în ziua Judecăţii” (Matei 12, 36-37). „Căci din cuvintele tale te vei
îndrepta şi din cuvintele tale te vei osândi”. Cu adevărat că din cuvintele sale Părintele s-a
îndreptat şi ne-a fost o pildă pentru fiecare din noi, vrednică de urmat şi niciodată
cuvântul său nu s-a întâmplat să nu fie „dres cu sare, ca să dea har celor ce-l aud”
(Coloseni 4, 6).
E drept că Părintele, din frageda copilărie, s-a ocupat numai cu: rugăciunea,
cititul prin sfintele cărţi, cu scrisul ori cu sfătuirea şi predicarea cuvântului lui Dumnezeu
până la adânci bătrâneţi, aşa că nu mai aveau loc acele povestiri sau cuvinte deşarte. Avea
ceva mai bun în visteria inimii sale, adunate ca şi albina, o viaţă întreagă, de unde scotea
la nevoie şi dădea fiecăruia când trebuința cerea. De la Părintele am avut ce învăţa, nu
numai atunci când ne învăţa, ci şi atunci când tăcea şi în toate împrejurările, aşa după
cum ne spune Sfântul Apostol Pavel la Epistola către Evrei 13, 7: „Aduceţi-vă aminte de
mai-marii voştri care v-au vestit cuvântul lui Dumnezeu. Uitaţi-vă cu băgare de seamă la
sfârşitul felului lor de vieţuire şi urmaţi-le credinţa”. Ferice şi de trei ori ferice de cel care
l-a cunoscut pe părintele Nicodim şi l-a urmat întru toate până la moarte, căci unul ca
355

acela n-a trăit în zadar zilele vieţii lui pe acest pământ. Dar, vai şi iar vai, de cel ce l-a
cunoscut pe părintele Nicodim, a ascultat învăţătură de la el, a avut şi pilda vieţii lui în
faţă, dar s-a amăgit de dulceţile acestei vieţi trecătoare, s-a robit de patimile cele trupeşti
şi şi-a sfârşit viaţa fără pocăinţă, căci unul ca acela va avea o osândă mai grea, decât cel
ce nu l-a cunoscut. Unul ca acela nu poate zice: „Doamne, mântuieşte-mă că a lipsit cel
cuvios” (Psalmi 11, 1).

Obiceiuri bune neschimbate
Un om credincios a venit într-o vară şi a stat câteva zile la noi. În acest timp,
au venit de la un nepot, pe care l-am cununat, vreo câţiva copii, iar el, observând că ei mi
se adresează cu cuvântul „naş”, m-a întrebat:
-

Dar ce? Ai botezat aşa de mulţi copii, că îi aud pe toţi că te numesc „naş?

eu am răspuns:
-

Nu am botezat pe nici unul dintre ei, dar pentru faptul că am cununat pe

tatăl lor, ei îmi zic „naş”.
-

Dar este oare îngăduit aşa ceva? m-a întrebat el.

-

Nu ştiu dacă este îngăduit sau nu, am să întreb pe părintele Nicodim.

Când a venit vremea să mă duc la Părintele, i-am povestit cele petrecute mai
sus. Când a auzit Părintele, a zâmbit şi după câteva minute a zis:
-

Nu-i nici un păcat. Asta înseamnă că finul pe care l-aţi cununat are o

dragoste şi un respect deosebit faţă de naş, faţă de frăţiile voastre, deoarece a învăţat pe
toţi copiii să vă zică naş. La noi, la Argeş, e un obicei ca acesta: dacă cineva botează un
copil, apoi nu numai copilul îi zice naş pentru că l-a botezat pe el, ci şi părinţii copilului îi
356

zic naş, în loc de а-i zice cumetre, cum se zice aici în Moldova. Sfântul Ioan Gură de Aur
zice că de este un obicei care nici nu foloseşte, dar nici nu vatămă, lasă-l pe el (pe acest
obicei neutru), iar pe cel rău (obiceiul rău) caută să-l strici sau să-l distrugi. Ba chiar şi în
Sfânta Evanghelie vedem că pe verii primari îi numeau fraţi, iar Sfinţii Evanghelişti nu au
căutat să modifice acest cuvânt. Aşa l-au găsit, aşa l-au lăsat. Nu trebuie ca noi să ne
ocupăm mereu a strecura ţânţarul şi a înghiţi cămila, ca să nu cădem în mustrarea aspră a
Mântuitorului... Fratele G. n-are pe nimeni care să-i zică şi lui „naş” şi poate de asta nu sa simţit bine văzând că frăţiei tale îţi zic prea mulţi copii „naşule”. Astfel de întrebări au
mai venit la noi. În părţile Neamţului sunt bătrâni care zic „naş” copiilor de şcoală pentru
faptul că tatăl lui a fost botezat de un bunic al copilului căruia el îi zice „naş” după
obiceiul locului. Aceste lucruri pe noi nu trebuie să ne preocupe, ci cum le-am găsit aşa
să le lăsăm, deoarece acest cuvânt provine din respect şi nu din vreo pricină de defăimare
a cuiva.
Nu-i bine să-i zicem cuiva în loc de numele şi prenumele pe care îl are, o
poreclă pe care i-au dat-o oamenii din sat; după cum zice şi se arată acest lucru şi în
cartea păcatelor omeneşti prin cuvintele: „Am stricat numele cel bun al cuiva”. Adică lam defăimat, i-am zis în loc de numele pe care respectivul îl are, o poreclă pe care i-au
născocit-o oamenii lumeşti cărora le place a batjocori pe alţii. Sau în loc de numele ce l-a
primit la Sfântul Botez, să-i zicem un nume stâlcit ca de pildă: în loc de Elena, Lenuţa
sau Nuţa, în loc de Gheorghe, Gheorghiţă, ş.a.m.d. Da. A vorbi aşa, a chema sau a numi
pe cineva cu alt nume decât cel pe care-l are primit la Sfântul Botez, aceasta înseamnă a
spune de fiecare dată o minciună. Iar dacă îi zici după porecla pe care i-а dat-o satul,
atunci înseamnă că îl defaimi, îl batjocoreşti şi acest lucru constituie un păcat, o jignire a
aproapelui nostru.

357

Sunt oameni ce aduc pagubă?
Eram cu părintele Nicodim, în grădină, la rugăciune. S-a auzit un zgomot la
poartă. Părintele a mers să dea drumul. Câţiva bărbaţi şi mai multe femei au venit pentru
mărturisire. Până să facă molitfa, Părintele obişnuia adeseori să spună cuvânt de folos.
Când s-a făcut o pauză, un om mai bătrân a întrebat:
-

Cuvioase Părinte, poate să fie om rău la mână şi om bun la mână? Este

adevărat sau sunt numai vorbe?
-

Omul fiind din firea lui iubitor de sine, a zis Părintele, îi vine tare uşor să

învinuiască pe alţii, în loc să se învinuiască pe sine afirmând că pentru păcatele sale a
pierdut sau a pătimit aşa sau altfel. El găseşte îndată pricină că din cauza cutărui om rău
la mână s-a păgubit. Când omul este credincios lui Dumnezeu şi-şi petrece viaţa după
voia Lui cea sfântă, casa şi tot avutul lui este binecuvântat. Cel ce petrece viaţa în
necredinţă, cum nu trebuie şi cu obrăznicie, calcă poruncile lui Dumnezeu. Casa aceluia
şi avutul său nu mai sunt binecuvântate de Dumnezeu, căci el nu are nici o comuniune cu
El.
Părintele Nicodim s-a grăbit şi, după ce a mărturisit pe toţi cei ce au venit, lea dat drumul şi au plecat spre casele lor.

358

Învăţătură înţeleaptă
Mi-a povestit părintele Nicodim că, atunci când era într-o parohie din Ardeal
ca preot paroh, i-au promis nişte învăţători de la şcoala primară că vor veni şi ei la
biserică pentru a asculta Sfânta Liturghie. Şi într-adevăr au venit. Dar după ce au aprins
câteva lumânări şi au dat pomelnice, au mai stat puţin şi au plecat.
Când s-au întâlnit cu Părintele prin sat, i-au zis:
-

Vezi, Părinte, că noi am venit la biserică, să veniţi şi Sfinţia voastră la noi

la şcoală, că avem o serbare cu copiii duminica viitoare.
Părintele Nicodim le-a promis şi a fost. Dar după puţin timp, a plecat. Când a
venit vremea să se întâlnească cu părintele Nicodim, i-au zis:
-

Părinte, de ce aţi stat aşa de puţin?

Părintele le-a răspuns:
- Cât aţi stat dumneavoastră la biserică, atât am stat şi eu la şcoală.
Ei auzind acestea, n-au mai zis nimic.

Unele tradiţii pot fi înlocuite
În timp ce părintele Nicodim vorbea cu omul ce venise de curând, o droaie de
copii gălăgioşi mai mari şi mai mici, au deschis poarta şi au dat năvală să intre în casă cu
colinda de Anul Nou. Părintele a ieşit înaintea lor şi făcându-le semn cu mâna să tacă, lea zis: „Care din voi ştie rugăciuni să le zică, fiecare pe rând”. Şi au început câţiva din ei
să zică: Tatăl nostru... Crezul... Miluieşte-mă Dumnezeule...; iar restul au plecat
numaidecât când au auzit că e vorba de rugăciuni. Celor ce au zis rugăciuni, Părintele le-a
359

dat fructe... după care a intrat iarăşi în casă. Cunoscând Părintele că noi am vrea lămuriri
în privinţa acestor obiceiuri de Anul Nou, a zis:
-

Aceste obiceiuri sunt de origine păgână şi datează de mii de ani în urmă.

Ca să le smulgi din rădăcină, nu se poate aşa uşor, decât doar numai să le înlocuieşti cu
alte obiceiuri mai bune.
După un an, chiar Părintele s-a ocupat de noi şi ne-a învăţat unele colinde,
cum ar fi: „Doamne Iisuse Hristoase”, „Anul nou” şi „O, vai, lume-nşelătoare” pe care le
vom scrie la sfârşitul acestui capitol. Ne-a învăţat apoi şi cum să le cântăm. În satele unde
era obiceiul de a merge şi în ajunul Naşterii Domnului, acolo se cânta şi „Al Iudeii
împărat” cu refrenul „Hristos de nu se năştea, lumea-a iadului era”.
-

Când porniţi cu colinda şi ajungeţi la fereastra omului, nu întrebaţi dacă

vă primeşte sau nu; ci începeţi a cânta. După ce terminaţi de cântat, nu mai staţi, ci plecaţi
la altă casă, iar dacă oamenii au dragoste, vă poftesc în casă la ei. Desigur că nu e bine să
cântaţi la casa aceea unde proprietarul ei şi cu cei ce locuiesc în ea nu merg la biserică,
sau sunt cu totul străini de Dumnezeu, ne spunea părintele Nicodim.
Dacă ne-a învăţat să mergem să colindăm, am mers mai întâi în sat la noi şi
după aceea am mers şi în alte sate. S-au format şi învăţat şi alţii să meargă cu aceste
colinde. Mulţi copii de prin multe sate, ba chiar şi oamenii în vârstă și tineret, au umblat
și mai umblă și azi de Naşterea Domnului şi de Anul Nou cu aceste colinde aşa de
frumoase.

360

COLINDE

Al Iudeii împărat
Al Iudeii împărat
Într-o zi, porunc-a dat
Ca la locul de născare
Să se-nscrie fiecare.
Refren:
Hristos de nu Se năştea
Lumea-a iadului era.
Iosif merse să se-nscrie
El cu Fecioara Maria
De la ei, din Galileia,
La Betleem, în Iudeia.
Refren:
Hristos de nu Se năştea
Lumea-a iadului era.
Acolo cum au sosit
Mamei ceasul i-а venit
Ca să nască pe Iisus
Cată loc în jos şi-n sus.
Refren:
Hristos de nu Se năştea
361

Lumea-a iadului era.
Geaba cată prin cetate,
Hanuri, case-s pline toate,
Lângă Betleem afară,
Într-un staul vechi intrară.
Refren:
Hristos de nu Se năştea
Lumea-a iadului era.
Acolo Maria jos
Naşte pe Iisus Hristos
În scutce l-a înfăşat
Și în iesle l-a culcat.
Refren:
Hristos de nu Se năştea
Lumea-a iadului era.
Pe un deal, păstori şedeau
Noaptea oile-şi păzeau
Și cum stau... din slavă... iată,
Că un înger li s-arată.
Refren:
Hristos de nu Se năştea
Lumea-a iadului era.
Faţa lui când au zărit
362

Frica-n loc i-а ţintuit
Iar al Domnului trimis
„Nu vă-nspăimântaţi”, le-a zis
Refren:
Hristos de nu Se năştea
Lumea-a iadului era.
„Vă vestesc o bucurie
Vesel azi tot omul fie
Saltă fericit poporul
S-a născut Mântuitorul.
Refren:
Hristos de nu Se năştea
Lumea-a iadului era.
Jos la staul coborâţi
Şi în iesle-o să găsiţi
Prunc în scutece-nfăşat.
E Iisus cel aşteptat”.
Refren:
Hristos de nu Se năştea
Lumea-a iadului era.
Astea îngerul spunând
Îngeri alţii vin pe rând
Mulţi, o-ntreagă oaste sfântă
Zboară prin văzduh şi cântă.
363

Refren:
Hristos de nu Se năştea
Lumea-a iadului era.
„Slavă-n ceruri celui Sfânt
Vouă pace pe pământ”.
Iar când îngerii plecară
Cei de lângă oi strigară:
Refren:
Hristos de nu Se năştea
Lumea-a iadului era.
„Haideţi toţi la Vitleem
Pruncu-n iesle să-L vedem”,
Mers-au şi s-au închinat
Ca şi unui împărat.
Refren:
Hristos de nu Se năştea
Lumea-a iadului era.
Cu mirare povestiră
De la îngeri ce-auziră
Mamei, care-i asculta,
Îi creştea-n piept inima.
Refren:
Hristos de nu Se năştea
Lumea-a iadului era.
364

Şi păstorii înapoi
Lângă turma lor de oi
Fericiţi apoi s-au dus,
Lăudând pe Cel de sus.

Doamne Iisuse Hristoase
Doamne Iisuse Hristoase,
Tu eşti zori prea luminoase,
Tu eşti raza cea curată
Și lumină adevărată.
Tu eşti soare şi lumină
Cale, Adevăr, Viaţă lină,
Tu eşti soarele ceresc
Și Raiul Dumnezeiesc. Aliluia.
Doamne Iisuse Hristoase,
Raza sufletelor noastre,
Luceafăr din veci născut
De oameni, Prunc ai fost văzut.
Azi nouă ne-a strălucit,
Sufletele Le-au mărit
În biserici am venit,
365

Sufleteşte ne-am grijit. Aliluia.
Azi lumea-i groaznic orbită,
De păcat greu chinuită,
Sculaţi-vă fraţi creştini,
Tineri copii şi bătrâni.
Intraţi în biserici sfinte,
Ascultaţi bune cuvinte
Şi precum ne-a spus Iisus
Să ne naştem toţi de sus. Aliluia.
Noi acum călătorim
Spre Iisus, Pruncul divin,
Călătorim cu grăbire
Spre a noastră mântuire.
Calea pierzării lăsând,
Pe-urmele Sale-apucând,
Că satan, duhul cel rău,
Duce lumea-n păcat greu. Aliluia.

366

Anul nou

Anul nou ne-aduce nouă
Timp mai bun şi viaţă nouă
Noi, voi şi toţi să trăim
Creştini tot mai buni să fim.
Fericit e omul care,
Cât trăieşte-aici sub soare,
Stăruieşte-n rugăciune
Cântări, rugă, fapte bune.
Dumnezeu îl ocroteşte
Şi-n tot binele sporeşte,
Dumnezeu cu blânde şoapte
Îl învaţă zi şi noapte.
El trece cu uşurinţă,
Peste orice suferinţă
Învinge orice-ncercare
Fie mică, fie mare.
El vorbeşte cu blândeţe
Până la adânci bătrâneţe,
Pe cei din jur îi iubeşte
Tot la bine-i sfătuieşte.

367

Ziua morţii lui când vine
Trece-n slăvile senine
Priveşte cu bucurie
Zicând „Doamne, slavă Ţie”.

O, vai lume înşelătoare
O, vai, lume-nşelătoare
Ce te-arăţi tu ca o floare
Tu ești roată-nvârtitoare
De suflete pierzătoare.
Ca o roată te-nvârteşti
De Hristos ne despărţeşti
Și ne-amâni din vreme-n vreme
Pân-ne-ncarci cu sarcini grele.
Sarcini grele de păcate
Cum vom da seama de toate
Când ne-o judeca Hristos
Că el ne-o plăti la toţi.
Nu ne-o plăti tot o plată,
Ci ne-o plăti după faptă
Care şi cum vom lucra
Aşa plată vom lua.
368

Care-a făcut fapte bune
Va merge la Rai cu bine,
Care-a făcut fapte rele
Va merge la iad cu jele.

Râvna sfântă se cere împletită cu înţelepciunea
În anul 1962, părintele Nicodim a primit două scrisori, una după alta, de la un
preot pe nume Gheorghe Constantinescu din Bordeienii Mari, jud. Prahova. Acest preot a
avut prilejul să citească două cărţi scrise de părintele Nicodim: „Lupta împotriva lui
satan” şi „Părăsiţi calea pierzării”, pe care le-a găsit la o bătrână din parohia sa. Aceste
cărţi au avut puterea de a-l determina pe acest preot să se ridice cu război împotriva
multor obiceiuri rele.
Părintele Nicodim, în a cărui inimă ardea focul sfânt al dragostei de
Dumnezeu şi de aproapele, n-a putut sta nepăsător, citind acele două scrisori pe care le-a
primit de la părintele Gheorghe. A trimis numai decât răspuns să vin la Sfinţia sa. Dacă
am venit, mi-a dat cele două scrisori şi mi-a zis:
-

Citeşte aceste două scrisori cu atenție și vezi cum Bunul Dumnezeu a mai

ridicat un preot plin de râvnă pentru adevăr.
După ce le-am citit, mi-a zis iarăşi:
-

Îţi dau ca ascultare să mergi până la acest preot ca să-i duci o sacoşă plină

cu cărţi diferite, câte una din fiecare. Stând de vorbă cu el, să-i dai răspuns la aceste două
scrisori. După cum ai văzut din cuprinsul scrisorilor, că el nu mai face slujba cununiei la
369

tineri care fac petrecerea de la nuntă cu muzică, ci le dă bilet să se ducă la preotul vecin.
Nu, nu trebuie să facă aşa. Nu trebuie să-i trimită pe tineri să se cunune la alt preot,
deoarece slujba cununiei nu are nimic comun cu muzica.
El care este preot paroh, să oficieze slujba cununiei la toţi deoarece nu putem
pretinde prea mult poporului nostru, care nu cunoaşte că nunta trebuie să se facă fără
muzică şi jocuri. Numai că, la fiecare cununie să se pregătească bine pentru a ţine o
predică în care să arate clar, pe înţelesul tuturor, de ce nu e bine ca să facă creştinul nunta
cu muzică şi jocuri. În felul acesta, are prilejul cel mai potrivit să bage învăţătura Sfânta
între enoriaşii parohiei sale. Iar dacă îi trimite la preotul vecin, atunci când ar mai avea
ocazia să le spună cele ce sunt în legătură cu taina nunţii? În al doilea rând, cei ce îl vor
auzi predicând că e aşa de păcat de jucat sau de luat parte la acele petreceri idolatre şi
urâte lui Dumnezeu, chiar de nu vor înţelege atunci pe deplin, însă el ca preot a semănat
ceva în sufletele lor şi vor avea pe conştiinţă. El şi-a făcut datoria de a le spune cuvântul
lui Dumnezeu. Rămâne în răspunderea lor de nu vor face.
De asemenea, după cum ai văzut în acele scrisori, se spune că el stă la uşa
bisericii şi nu lasă să intre la slujba cununiei pe femeile care nu sunt acoperite pe cap sau
pe cele ce sunt îmbrăcate necuviincios. Le trimite înapoi să se îmbrace cuviincios. Nu, nu
e bine a face aşa, deoarece biserica e asemenea cu năvodul care prinde tot felul de peşti.
Dacă le trimite acasă, ele nu mai vin deloc şi atunci când mai are ocazie să le dea
învăţătură? Să-i lase pe toţi să intre în biserică. Bine că vin. Numai aşa, după cum am
spus, să fie întotdeauna pregătit pentru a le spune ceva din învăţătura bisericii, pentru că
ei dacă nu aud de la preot, nu mai au de unde auzi. În lumea noastră de azi se vorbesc
multe, dar numai cele ce privesc mântuirea sufletului nu se vorbesc deloc sau prea puţin.
Am luat blagoslovenie şi am plecat. Am luat o sacoşă mare, plină cu cărţi,
după cum mi-a spus părintele Nicodim. După ce am coborât din tren la ultima staţie,
aşteptam maşina pentru Bordeienii Mari.

370

Era într-o zi de toamnă a anului 1962 şi mă aflam singur în acea staţie. Nu a
trecut mult şi a apărut o doamnă, îmbrăcată la modă, care după ce a aflat unde merg eu şi
la cine, mi-a zis:
- Cunoaşteţi cumva schimbarea părintelui Constantinescu sau nu?
Eu am răspuns cam cu îndoială:
- Da, da, cunosc, desigur cunosc.
Atunci ea, ca să mă încredinţeze pe deplin şi din partea ei, mi-a zis cu toată
convingerea:
-

Auzi dumneata се-ţi spun eu! Părintele Constantinescu e ca un sfânt de pe

icoană sau ca un sfânt din calendar şi nimic mai mult!
Aceste cuvinte le-a zis către mine, nu numai cu toată convingerea, dar şi cu o
oarecare mulţumire în sufletul ei, că a avut fericirea să vadă cu ochii, în zilele noastre, un
sfânt în carne şi oase şi chiar în localitatea ei.
În cinstea părintelui Constantinescu, la care mergeam eu, această doamnă
care părea a fi „cineva”, s-a oferit de câteva ori să-mi ducă sacoşa, căci am mers
împreună 2 km de unde ne-a lăsat maşina până la casa dânsului.
Când scriu aceste rânduri retrăiesc parcă acele clipe fericite pe care le-am
avut atunci când m-am văzut în faţa acestui preot a lui Dumnezeu. Atunci mi s-a împlinit
dorinţa pe care o aveam de mulţi ani de a mai vedea un preot asemenea părintelui
Nicodim Măndiţă. Am stat la el din dimineaţa zilei când am ajuns, până a doua zi de
dimineaţă, în care timp Părintele era tare dornic să audă cum a lucrat şi lucrează părintele
Nicodim la convertirea sufletelor. Punea întrebări şi lua notiţe.
Tot în toamna aceea, părintele Gheorghe a stat trei zile de vorbă cu părintele
Nicodim la Bucureşti, la casa unde locuiau ucenicii cei mai apropiaţi ai săi. Din toate
acele convorbiri pe care le-a avut cu părintele Gheorghe Constantinescu, părintele
Nicodim ne-a spus doar atât:

371

-

N-am întâlnit nici un preot până acum, aşa râvnitor pentru Dumnezeu şi

pe toată linia împotriva jocurilor şi a petrecerilor, cum este părintele Gheorghe
Constantinescu.
Aici este vorba după ce au făcut cunoştinţă cu în 1963, a urmat în 1964
arestarea şi condamnarea. Abia după şase ani m-a trimis părintele Nicodim iarăşi la
Bordeieni. Şi pentru că acest preot al lui Dumnezeu a avut atâta curaj şi îndrăzneală să se
ridice cu război împotriva lui satan, e de la sine înţeles că și el cu năimiţii lui i-au dat
lovituri puternice. Însă cu toate că a suferit atât de multe necazuri, totuşi n-a vrut să ridice
steag de pace cu năimiţii lui.
În ultimii ani, Părintele Gheorghe venea cu doamna preoteasă şi se mărturisea
la părintele Nicodim, de două ori pe an. Cu această ocazie mai primea şi alte sfaturi şi
învăţături de care avea nevoie.

Cum putem noi cunoaşte păcatul mândriei?
Altă dată, am luat parte la privegherea de praznicul Adormirii Maicii
Domnului, la Văratec. Era mare sobor de preoţi şi Episcopul Teofil al Romanului a
călugărit 12 surori de mănăstire, adică s-au afierosit lui Dumnezeu cu trup şi suflet. A
fost o slujbă deosebit de înălţătoare, cântările de strană ale maicilor erau acompaniate de
plânsetele şi suspinurile celor ce luau parte la această sfântă slujbă. Lacrimile curgeau din
ochii lor din abundenţă, ca o dovadă grăitoare că Iisus Hristos, Domnul şi Dumnezeul
nostru este cu adevărat cu noi în toate zilele, aşa cum s-a făgăduit în Sfânta Evanghelie...
Un om, care după port şi vorbă părea a fi bucovinean, m-a rugat să-i arăt cine este
părintele Nicodim.
372

Era aproape ora două noaptea. Eu am vrut să iau doar blagoslovenie şi să mă
duc în deal la maici să mă odihnesc, dar Părintele a zis să merg mai întâi pe la dânsul.
Numai cât am închis uşa şi s-au şi auzit ciocănituri în poartă. Căci la mănăstirile de maici,
porţile stau încuiate zi şi noapte. Părintele a mers să vadă cine este şi deschizând a intrat
acel bucovinean de care am amintit mai sus, pe care l-a poftit în casă. După ce a intrat în
cameră şi s-a aşezat pe bancă, Părintele îl privea ţintă în faţă şi cu privire veselă şi
zâmbind. După obicei, l-a întrebat:
- Ce necazuri te-au adus pe la noi?
Omul avea încă ochii umezi de lacrimi, pentru cele ce a văzut şi a auzit la
slujba privegherii din biserică şi a zis aşa printre suspine:
-

Sfinţite Părinte, eu sunt unul dintre cei care am citit toate cărţile pe care

le-aţi scos Sfinţia voastră, însă nu m-am învrednicit să vă văd până în seara aceasta la
biserică. De teamă că mâine vor fi mulţi oameni la Sfinţia voastră, am venit în seara
acesta, măcar aşa, ca să iau blagoslovenie. Aş vrea, desigur, să mă mărturisesc, dar ştiu că
acum nu se poate. Voi rămâne aici în mănăstire câteva zile, ca să plec mulţumit acasă.
Acum, dacă-mi îngăduiţi, aş avea o întrebare, care mă frământă de ani de zile:
-

Cum putem noi cunoaşte păcatul mândriei?

-

Păcatul mândriei se cunoaşte foarte greu, deoarece acest păcat îmbracă o

sumedenie de forme. Cea mai grea stare, este atunci când omul se mândreşte făcând bine,
deoarece se socoteşte îndreptăţit. Căci cel dintâi care se depărtează de Dumnezeu, este
omul mândru şi cel din urmă care vine la pocăinţă este tot omul mândru. Aşa că despre
acest păcat se pot spune multe şi nu încape vremea acum însă, ce vom putea face, vom
face, iar ceea ce rămâne, vom face altădată... Când omul scoate în relief, adică la arătare,
toate calităţile lui, toate faptele cele bune pe care le-a făcut şi le face, în dorinţa de a se
arăta mai bun decât alţii, atunci el este cuprins de acest păcat al mândriei. Este şi cazul
când omul se simte obligat a-şi arăta unele fapte bune, cu scopul de a putea folosi pe
altul, însă atunci nu mai este vinovat de acest păcat.
373

Când cineva îţi arată viţelul cel îngrăşat, sau vaca cea bună de lapte, sau ori
ce alt animal cât este de frumos şi bine îngrijit, atunci se află pe treapta fariseului. Când
îţi arată costume de haine sau biblioteca de cărţi sau icoanele şi candelele aprinse din
toate camerele, cu scopul de a arăta că el este un pios creştin, el se află atunci tot pe
treapta fariseului. Când se tulbură groaznic pe cel ce-i face vreo mustrare în faţă sau se
simte măgulit la aprecierile făcute de alţii la persoana lui, atunci cu nimic nu-i mai prejos
de treapta fariseului. Când se umple de întristare, văzând cum alţii progresează, iar el
rămâne în urmă sau se bucură când cineva e defăimat, se află şi atunci pe treapta
fariseului. Şi câte n-ar fi de spus despre acest uricios păcat, care ne desparte pe noi de
Dumnezeu. Acest păcat se cuibăreşte, nu numai în inima celui pătimaş, ci chiar şi în
inima celui ce urcă pe treptele sfinţeniei şi numai Bunul Dumnezeu, cu harul Său, ne
poate scăpa de acest groaznic păcat, care a aruncat şi aruncă sumedenie de suflete în
muncile cele nesfârşite ale iadului. Dar văzând că timpul e destul de întârziat, să
rămânem aici pentru seara aceasta, iar mâine, de va rândui Bunul Dumnezeu, vom
continua. Ca să pleci cu ceva de la noi, îţi vom da să scrii mâine, după amiază, vreo două
pagini dintr-un caiet, din care să afli care sunt semnele omului care are adevărata
smerenie. Iar cel care nu are aceste semne ale smereniei, înseamnă că e stăpânit, mai mult
sau mai puţin, de păcatul mândriei.
Omul a luat blagoslovenie şi a plecat la arhondaric (camera de oaspeţi a
sfintei mănăstiri) să doarmă, iar eu am plecat la maici în deal.
A doua zi, la mănăstirea Văratec a fost un adevărat colţ de rai, sfânta slujbă a
fost oficiată de un arhiereu cu sobor mare de preoţi şi cu participarea a o mulţime de
credincioşi, de prin diferite localităţi, deoarece de Adormirea Maicii Domnului se serba
hramul bisericii mari. După masă, a venit multă lume la părintele Nicodim, care a rostit
câteva ore, cuvânt de învăţătură pentru folosul sufletesc, iar mai spre seară a început a
mărturisi.

374

Acel bucovinean, de care am pomenit mai sus, a primit de la Părintele, un
carnet, unde erau notate semnele omului care are adevărata smerenie. A mers în bucătărie
la maica proprietară şi a scris pe nişte foi de caiet ca să le ia cu el. Am notat şi eu atunci
şi, aşa ca prin minune, acele foi au rămas până acum şi nu s-au pierdut, deşi peste casa
noastră au trecut de atunci atâtea valuri, adică controale ale securităţii comuniste...

Condiţiile și semnele smereniei
Omul smerit se socoteşte pe sine mai păcătos decât toţi păcătoşii şi că nici un
bine n-a făcut înaintea lui Dumnezeu. Se prihăneşte (adică se ocărăşte) pe sine în toată
vremea şi în tot locul şi lucrul. Nu dosădeşte pe nimeni şi nici nu crede că este pe pământ
cineva mai păcătos şi mai leneş ca dânsul şi de-a pururea laudă şi slăveşte pe toţi. Nu
judecă, nu defaimă şi nu grăieşte de rău pe nimeni vreodată; tace de-a pururea şi nu
vorbeşte ceva fără poruncă, fără de trebuinţă sau mare nevoie, iar când este întrebat şi
vrea să grăiască sau este să răspundă ceva, o face cu linişte și rar, ca și cum ar fi silit și
rușinându-se grăieşte; nu se ceartă cu nimenea, nici pentru credinţă, nici pentru altceva;
şi, dacă bine zice cineva, zice şi el aşa; iar dacă rău grăieşte, apoi zice: tu ştii; are de-a
pururea privirea în jos; are înaintea ochilor moartea; nu cugetă în deșert sau deşertăciuni
și nici nu minte vreodată; nu vorbeşte împotriva celui mai mare; suferă cu bucurie
ocările, defăimările şi pagubele; urăşte odihna şi iubeşte osteneala; nu întărâtă pe cineva
şi nu răneşte conştiinţa nimănui.
Acestea sunt semnele şi cunoştinţele smereniei celei adevărate...
Când omul îşi aduce aminte de păcatele sale cu care a supărat pe Dumnezeu
şi din această aducere aminte îi vine lui căinţă şi mare mâhnire şi începe a suspina şi a
375

plânge cu durere de inimă înaintea lui Dumnezeu şi, din această mare căinţă şi plângere,
se smeresc mintea şi inima lui. Aşa s-a smerit vameşul din Sfânta Evanghelie care,
aducându-şi aminte de păcatele sale, stătea departe în biserică, adică mai la urmă decât
toţi: „nu îndrăznea nici ochii să-i ridice la cer şi bătându-şi pieptul zicea: „Dumnezeule,
milostiv fii mie păcătosului” (Luca 18, 9-14).
Aşadar, precum vezi, nu prin smerenia cea desăvârşită a plăcut vameşul lui
Dumnezeu şi s-a îndreptat înaintea Lui, ci prin cunoştinţa de sine. Însă, cum am zis şi mai
sus, această cunoştinţă de sine nu este adevărata smerenie, ci numai una din treptele ei.
Iar adevărata smerenie o au numai cei ce se smeresc întru dreptate, adică acei care au
plinit poruncile lui Dumnezeu şi toate faptele cele bune şi totuşi se socotesc pe sine a fi
nişte slugi netrebnice, precum a zis Domnul (Luca 17, 10).
Prima care a intrat la spovedanie a fost o femeie care se grăbea să meargă cu
ceilalţi tovarăşi de drum. Când Părintele a văzut că abia mai sufla de oboseală, a întrebato:
-

De ce te grăbeşti aşa? Ce necazuri te-a adus pe la noi?

- Aş vrea să mă mărturisesc, Părinte, pentru că de când învăţam la şcoală nu
m-am mărturisit şi n-aş vrea să rămân nici de tovarăşii mei de drum, care se grăbesc să
plece, a zis femeia.
-

Bun lucru doreşti, a zis Părintele, dar vezi că aşa pripit nu se poate, graba

strică treaba. Te poţi grăbi la adunat fân şi la alte treburi, care se cer făcute cu grabă, dar
nu când e vorba să te curăţeşti de păcatele făcute din copilărie şi până acum. Dacă vei
rămâne de unii tovarăşi de drum, vei găsi pe alţii, căci acum sunt pline drumurile şi
pădurile de oameni din toate părţile Moldovei, cu ocazia hramului de la Văratec!
-

Da, Părinte, e drept că mai găsesc tovarăşi de drum, că din sat de la noi

sunt multe grupuri de oameni veniţi acum de hram dar, drept să vă spun, cu unii din ei nu
vorbesc de ani de zile, deşi sunt rude apropiate cu mine, ne-am luat la ceartă, ba de una
ba de alta şi stăm aşa învrăjbiţi. O fi poate păcat, dar ce să fac?
376

-

După ce, Părintele a ascultat-o, i-а zis:

-

Ba e chiar mare păcat a petrece ani de zile în vrajbă cu cineva, deoarece

Sfântul Apostol Pavel ne învaţă: „Să nu apună soarele întru mânia voastră” (Efeseni 4,
26); iar Mântuitorul nostru Iisus Hristos în Sfânta Sa Evanghelie ne spune că: „De nu veţi
fi ca pruncii, nu veţi intra întru împărăţia lui Dumnezeu” (Marcu 10, 15).
Sfântul Efrem Sirul de asemenea ne învaţă că: „Celui ce i se pare că aduce
jertfă lui Dumnezeu, dar are vrajbă asupra cuiva, jertfa lui este ca un câine împuţit şi ca
preţul unei curve se va socoti” (Tomul III, Sf. Efrem Sirul). Aşa că nu poţi mărturisi
păcatele şi să primeşti de la Dumnezeu iertare, dacă dumneata nu te împaci cu cei ce teau certat, după cuvântul Sfintei Evanghelii: „Iartă şi ţi se va ierta”. Dar de pregătit, te-ai
pregătit de mărturisire? a întrebat-o părintele Nicodim pe femeia aceea.
-

Cum adică, să mă pregătesc, Părinte? a răspuns ea, căci nici nu a auzit de

aşa ceva.
Ea a văzut multă lume care venea la Părintele să se mărturisească şi s-a luat şi
ea după ei, fără să-şi dea seama că trebuia mai întâi să-şi scrie păcatele pe hârtie. Când
Părintele i-а explicat cum trebuie să se pregătească, a mai rămas două zile în mănăstire şi
s-a pregătit, timp în care au venit şi cei cu care ea era certată şi s-a împăcat cu ei, după
care s-a mărturisit şi a plecat mulţumită la casa ei. Pe drum spre casă, a povestit şi altora
ce fel de mărturisire a făcut la părintele Nicodim şi cum se simţea de mulţumită în
sufletul ei, de parcă s-ar fi născut din nou.

377

Despre ținuta bărbaților și a femeilor

Corectitudine în îmbrăcăminte
La scris nu stăteam numai eu singur. Erau cazuri când eram doi, trei, ba cinci,
şase. Din cei ce veneau la mărturisire şi aveau scrisul clar, Părintele îi oprea pe unii mai
multe zile sau chiar săptămâni, iar pe alţii mai puţin timp, după posibilităţi. Când venea
Părintele la noi sau când pleca, ne luam blagoslovenie. O tânără care stătea de vreo
câteva zile la scris, avea pe cap broboadă cuviincioasă, dar nu ştiu cum îşi împletea părul
capului, că se formau parcă două corniţe în vârful capului.
Când a venit vremea să ia blagoslovenie, Părintele a observat mai bine şi
punând mâna pe capul ei, pe cele două corniţe, a zis zâmbind:
- Dar ce? Nu cumva ţi-au crescut corniţe?
Ea într-adevăr s-a ruşinat mult de Părintele, de maica şi de noi şi a încercat
să-i dea nişte explicaţii cam neîntemeiate. Părintele a reluat cuvântul şi i-а zis tot aşa
zâmbind:
-

Am avut şi eu pe mama mea şi trei surori care se împleteau şi ele şi nu se

vedeau pe sub broboadă aşa corniţe. O să-ţi arate maica cum să te împleteşti ca să nu se
mai formeze acele corniţe...
Și văzând-o că s-a ruşinat așa de mult, Părintele a schimbat subiectul şi a luat
vorbă despre altceva.

378

Creştinul adevărat
Într-o după-amiază apar înaintea părintelui Nicodim, parcă se sfătuiseră între
ele, vreo 7-8 femei mai tinere şi vreo câteva fete de şcoală cu aceeaşi pricină, deşi ele
erau din mai multe localităţi ale ţării. Au venit, desigur, în primul rând să se
mărturisească, iar în al doilea rând să întrebe pe părintele Nicodim, cum ar fi bine să facă,
pentru că atât la servici cât şi la şcoală, nu le lasă să poarte îmbrăcăminte cuviincioasă,
adică să fie cu fusta lungă şi cu capul acoperit.
Părintele le-a sfătuit ca la servici şi la şcoală, dacă nu le lasă să se îmbrace
cuviincios, atunci acolo să se îmbrace ca acolo, dar până la servici şi după ieşirea din
servici până acasă, cât şi acasă, să se îmbrace cuviincios. Au fost cazuri când la servici
sau la şcoală, acele femei şi fete, care au avut dragoste mai mare de Dumnezeu şi de
bunăcuviinţă, au reuşit să se poarte cu haine cât mai cuviincioase şi acoperite pe cap.
Acesta a fost sfatul pe care l-a dat părintele Nicodim acelor femei şi fete care i l-au cerut.
Astăzi, după mai bine de trei decenii, acest îndemn poate fi înţeles foarte
greşit. Sunt servicii unde se impun pretenţii foarte opuse buneicuviinţe şi moralei, în
schimbul unor avantaje materiale. În asemenea situaţii, pentru cine iubeşte pe Dumnezeu
şi vrea să-i respecte şi urmeze sfaturile şi poruncile Lui, se împlineşte cuvântul
Mântuitorului, care zice: „largă este poarta şi lată este calea care duce la pieire şi mulţi
sunt cei care apucă pe ea. Şi strâmtă este poarta şi îngustă este calea care duce la viaţă şi
puţini sunt care o află” (Matei 7, 13-14). Un creştin ce vrea să fie adevărat creştin, în
toate timpurile, va trebui s;l trăiască strâtorat în această lume.
Într-o carte din Vieţile Sfinţilor se spune că pe vremea prigoanelor au fost
arestate o mamă creştină cu trei fiice ale ei şi după ce s-au sfătuit prigonitorii păgâni ce
muncă mai aspră să le dea, au hotărât să le poarte prin cetate cu capul descoperit. Căci îşi
ziceau ei: „Cât pentru femeile şi fetele creştine, nu poate fi altă muncă mai grea şi mai
ruşinoasă, decât a fi purtate în văzul tuturor cu capul descoperit”.
379

Pe acea mamă cu fiicele ei le-au purtat prin cetate fără voia lor prigonitorii
creştinilor, dar oare astăzi cine le mai poartă pe femeile şi fetele zis-creştine pe străzi,
prin oraş, pe la sate, ba chiar şi prin sfintele biserici, cu capul descoperit, cu părul tăiat, ba
chiar şi coafat? Vai de noi, creştinii de azi, ce zile am mai ajuns!

Cunoaştere reciprocă
Un om, care nu era aşa departe de mănăstirea Văratec, venea adeseori să se
mărturisească la Părintele, lua canon, citea prin sfintele cărţi, făcea cele Şapte Laude, dar
încă nu era hotărât să poarte podoabă bărbătească.
Odată, când a venit să se mărturisească, s-a nimerit să fie la părintele
Nicodim un om tânăr care purta podoabă bărbătească şi stătea ascultând sfaturi de la el şi
punându-i şi unele întrebări.
Când a apărut şi el în faţa Părintelui, a luat blagoslovenie şi s-a aşezat pe o
bancă. Lui i s-a părut că Părintele nu i-а dat prea mare atenţie şi văzându-se cam izolat, a
încercat să intre nepoftit în vorbă, zicând:
-

Cuvioase Părinte! Se vede lucru că vă cunoaşteţi mai de demult cu

fratele?
Părintele a răspuns, scurt şi cuprinzător:
-

Se cunoaşte, cine mă cunoaşte. Răspunsul pe care l-a primit de la

Părintele i-а servit drept lecţie pe care a învăţat-o pe de rost. Şi de atunci înainte nici că a
mai pus briciul pe faţă cât a trăit. El era un om tare ager la minte şi iute în mişcări. De
atâţia ani se mărturisea la Părintele şi repeta la fiecare mărturisire cuvintele: „Am lepădat
podoaba bărbătească, barba şi mustăţile”. Deoarece nu-i zicea nici un cuvânt când el
380

mărturisea acest păcat, el îl repeta mereu. Faptul că Părintele nu i-а dat atenţia cuvenită la
bun sosit, ci îşi continua mai departe cuvântul, s-a simţit jignit. Iar când a mai fost cazul
să audă şi acele cuvinte ca de tunet în urechile lui, i-а pătruns toată fiinţa şi pe loc s-a
văzut şi pe el de acum înainte om cu barbă, ca şi alţi oameni credincioşi.

Cum să-ţi pui firmă, când prăvălia e goală?
Un alt tânăr, de curând căsătorit, îndemnat de o soră a lui, a venit să se
mărturisească la părintele Nicodim. A primit canon şi sfaturi multe cum să lupte lupta cea
bună, pentru a câştiga mântuirea sufletului. S-a întoars acasă unde îl aştepta soţia şi cei
doi copilaşi. Punând la locul de cinste al inimii sale cele auzite de la dânsul, se lupta din
greu pentru a putea traduce în faptă sfaturile primite la spovedania pe care a făcut-o la un
duhovnic atât de iscusit.
De la bun început, chiar din clipa când a mărturisit acest păcat, adică
bărbieritul, a dorit cu multă ardoare să nu-l mai repete, să nu se mai certe cu Dumnezeu,
Creatorul său, să nu-I mai corecteze opera Lui.
Când soţia şi celelalte rude au observat planul lui, l-au înconjurat de jurîmprejur, asaltându-l cu fel de fel de sfaturi ispititoare:
-

Tu vrei cu orice preţ să porţi şi barbă? Da, suntem şi noi de părere, dar nu

chiar acum, aşa de tânăr şi de nepriceput în cele ale religiei. Omului ce poartă barbă, i se
cere să aibă ceva agonisit, ca de pildă: să ştie pe de rost anumite rugăciuni, să ştie şi el cât
de cât să povestească şi altora câte ceva din sfintele cărţi, să poată răspunde celor ce-l vor
întreba, pe când tu, care până mai ieri ai jucat la nunţi cu muzică şi ţi-ai făcut de cap,

381

acuma să-ţi laşi barbă? Unde s-a mai auzit una ca asta? Cum să-ţi pui firmă, când tu nu ai
nimic în prăvălie? Eşti gol-goluţ.
Cu astfel de sfaturi l-a putut convinge să renunţe deocamdată la gândul şi
dorinţa de a mai purta barbă.
După aproape un an de zile a reuşit să meargă iar la mărturisire la părintele
Nicodim. Când l-a văzut că apare în faţa lui, i-а zis:
-

De unde eşti, frate?!

El a răspuns, avându-şi privirea plecată în jos precum copilul ce se simte
vinovat înaintea mamei sale:
- Dar nu mă mai cunoaşteţi, Cuvioase Părinte?!
Prefăcându-se că nu-l cunoaşte, Părintele l-a întrebat iarăşi:
-

Ai mai fost cumva pe la noi vreodată?

-

Am fost, cum să nu. Am fost anul trecut. Eu sunt din cutare loc!

-

Dumneata spui că ai mai fost pe la noi, dar nu se cunoaşte nimic! a zis

Părintele cu faţa şi graiul serios.
Atunci tânărul a priceput despre ce este vorba şi s-a grăbit să răspundă:
-

Da. Este adevărat că nu se cunoaşte nimic, dar m-am gândit, Cuvioase

Părinte, că nu e bine să-mi las barbă, adică să-mi pun firmă, când eu nu am nimic în
prăvălie. M-am gândit ca mai întâi să am ceva marfă, şi după aceea să-mi pun şi firma.
Ca să vă spun aşa de la inimă, eu sunt sărac de fapte bune, nu mi-am agonisit deocamdată
decât foarte puţine şi dacă voi mai purta şi barbă, mă vădesc a fi un făţarnic. La arătare
creştin bun, însă în realitate nu se găseşte nimic bun la mine.
Şi aştepta acum cu nerăbdare cum îi va tâlcui cele spuse de el şi ce răspuns va
primi. Părintele Nicodim l-a privit de câteva ori, după care i-а pus mâna pe cap
mângâindu-l compătimitor, constatând că cele spuse de el sunt adunate din mulţimea
vorbelor şi sfaturilor semănate de lumea care petrece în păcate şi i-а zis:

382

-

Vezi, dragul meu, că nu este aşa cum zici. Este adevărat şi ar fi de dorit,

ca omul care poartă barbă să fie un creştin model, de exemplu şi pentru alţii, după cum
spui că barba la om se aseamănă cu o firmă pusă în faţa prăvăliei. Dar dacă în prăvălie ar
fi de toate, şi ar fi dotată cu tot ceea ce-i trebuie omului, dar i-ar lipsi firma, aşa-i că
nimeni n-ar putea să se aştepte că acolo există ceva? Dar dacă într-o prăvălie n-ar fi
nimic, absolut nimic, după cum spui, dar dacă ar avea firmă, atunci una-două, oamenii iar deschide uşa şi ar întreba: „cutare lucru se găseşte?” şi dacă ar trebui să răspundă „nu”,
„nu”, apoi de la o vreme, vrând-nevrând ar trebui să aducă marfa cerută şi să-şi umple
prăvălia, că altfel, de gura lor nu ar mai putea să locuiască în sat. Aşa-i şi cu omul care
poartă barbă şi n-ar avea nimic bun în sufletul lui, apoi de la o vreme şi nevrând chiar, ar
trebui să-şi modeleze viaţa, căci altfel l-ar trage oamenii de haină, zicându-i: cum,
dumneata care porţi barbă, mai îndrăzneşti să spui minciuni, să mănânci de frupt în zile
oprite, să glumeşti, să te îmbeţi de vin, să intri în cârciumă, să mergi la petreceri lumeşti,
să faci nedreptate cuiva şi câte altele? Apoi vezi, dragul meu, că însăşi barba te fereşte de
căderea în multe păcate, pe care le-ai face cu multă uşurinţă, dacă n-ai purta barbă. Ba,
mai mult decât atât, tu care porţi barbă eşti mereu o piedică vie pentru cei ce te văd. Chiar
tăcând, tu arăţi tuturor cum a făcut Dumnezeu Atotcreatorul pe om la început, şi cum se
sluţeşte, bietul om, şi nu-i mai place azi cum l-a creat El. Căci, de câte ori se bărbiereşte,
de atâtea ori se ceartă cu Dumnezeu, arată că nu-i place cum l-a făcut şi corectează
lucrarea Lui cea bună. Ori unde merge omul cu barbă şi oricine îl vede, îşi reaminteşte
indirect de Rai, de iad, de răsplătirea faptelor bune şi rele, de faptul că noi aici nu suntem
decât nişte călători, şi de câte altele. De aceea e bine să facem aşa cum găsim scris în
sfintele cărţi şi să nu ne lăsăm amăgiţi de vorbele lumeşti, după cum ne învaţă pe noi şi
Proorocul David, când zice: „Spusu-mi-au mie călcătorii de lege bârfeli, dar nu sunt ca
legea Ta, Doamne” (Psalmi 118, 85). Ca să poată avea omul nădejde de mântuirea sa, pe
lângă o viaţă rodnică în fapte bune, trebuie să poarte şi podoabă bărbătească.

383

Auzind tânărul aceste sfaturi şi alte multe îndemnuri de la părintele Nicodim,
s-a reîntors acasă şi fără să se mai consulte cu cineva din cei de-a stânga, a lăsat să-i
crească barba ca să nu mai supere pe Dumnezeu şi cu acest păcat atât de ofensator lui
Dumnezeu.

Femeile trebuie să-şi acopere capul
Nu s-a depărtat prea mult bătrâna, care a întrebat despre păianjeni, de casa
unde stătea părintele Nicodim şi grădina s-a umplut parcă, mai mult ca oricând, de
mulţimea celor care au sosit. Majoritatea erau femei tinere şi mai în vârstă, fete tinere
cărora mamele lor le tot aşezau broboada pe cap, în semn de respect şi evlavie faţă de
Părintele. Una din femei, mai curajoasă, a îndrăznit a-şi cere voie de la Părintele să-i pună
o întrebare chiar din primele clipe, când încă nu s-au aşezat la locul lor.
-

Cuvioase Părinte, avem mare necaz cu fetele şi nepoatele noastre. Nu vor

să-şi mai acopere capul, cu broboadă. Chiar dacă pun pe cap un batic însă îl pun numai
aşa de formă, încât jumătate din părul capului rămâne în afară de se vede. Mamele
noastre ne-au crescut în frica lui Dumnezeu şi într-o mare sfială faţă de oameni. Astăzi a
pierit buna-cuviinţă şi vă rugăm, dacă se poate, să ne spuneţi ceva în această privinţă, ca
să auzim cu toţii.
Părintele nu a zis nimic, dar a adus din camera unde era biblioteca o carte
groasă, cu coperţi negre şi când să o deschidă, o femeie îmbrăcată cuviincios i-а cerut
blagoslovenie, căci a sosit în timp ce era dus după carte. I-а dat blagoslovenie, dar cum
era şi cu cartea deschisă la cuvântul pe care-l căuta, i-а zis:
-

Ia citeşte, frăţia ta, aceste rânduri subliniate cu roşu.
384

Femeia a început să citească:
-

Câte fire de păr din capul femeii rămân neacoperite, atâţia diavoli joacă în

capul ei.
Auzind aceste cuvinte, femeile şi fetele care erau de faţă s-au îngrozit şi a
început fiecare să-şi potrivească broboada pe cap... după care părintele Nicodim a mai
adăugat:
-

E vremea de apoi, aşa după cum spune sfântul apostol Pavel: «şi aceasta

să ştii, că în zilele din urmă vor veni vremuri grele, că vor fi oamenii iubitori de sine...
având forma credinţei, dar puterea ei tăgăduind» (2 Timotei 3, 5). Mai sunt suflete care
ţin cu tărie la buna-cuviinţă, dar sunt mai puţine. Majoritatea femeilor de azi nu mai ţin
cont de buna-cuviinţă. Se iau unele după altele, după moda lumii. Cine va rămâne în
lumina învăţăturilor existente în Biserica lui Dumnezeu, acela va avea desigur de luptat,
mai întâi cu el însuşi, cu pornirile inimii lui la cele rele, dar va primi totodată şi o putere
de sus, de la Dumnezeu, Care-l va întări în această luptă sfânta. În Sfânta Evanghelie,
Mântuitorul nostru Iisus Hristos aminteşte de Noe, zicând: „Şi precum a fost în zilele lui
Noe, aşa va fi şi în zilele Fiului Omului, oamenii mâncau, beau, se însurau, se măritau
până în ziua când a intrat Noe în corabie, şi a venit potopul şi i-a nimicit pe toţi... Tot aşa
va fi şi în ziua când se va arăta Fiul Omului” (Luca 17, 26).

385

Răspunsuri la întrebări
După ce a plecat o bătrână, a venit o femeie cu două fete ale ei. Una mai mare
şi alta mai mică. După ce s-au mărturisit toate trei, femeia a întrebat pe Părintele:
-

Cuvioase Părinte, e chiar aşa mare păcat pentru partea femeiască, a-şi tăia

părul capului. Căci mereu am în casă discuţie cu fetele mele despre acest lucru şi soţul
meu mi-a spus să vă întreb pe Sfinţia voastră?!
-

Da este încă un păcat destul de mare, deoarece cade sub afurisenie acea

mamă, care îngăduie sau chiar îndrăzneşte a tăia părul capului la fetiţele ce au trecut de
trei ani. Până la vârsta de trei ani nu-i păcat, dar de la această vârstă nu mai este îngăduit
deoarece acea mamă cade sub afurisenie; iar fetiţa căreia i s-a tăiat părul nu mai are voie
a se împărtăşi cu Sfintele Taine, până nu-i creşte părul la loc.
Atunci maica de casă, care era de faţă şi asculta, a zis:
-

Cuvioase Părinte! Eu am îndrăznit a tăia părul capului fetei care stă la noi,

căci are părul prea des şi când trebuie să-i facem baie la cap, ne chinuim cu ea ceasuri
întregi, dar n-am ştiut că e chiar aşa de păcat. De acum înainte nu vom mai cădea în acest
mare păcat. Vă mulţumim tare mult că ne-aţi adus la cunoştinţă.
Femeia a mai pus o întrebare, când a observat că s-a făcut o pauză:
-

Cuvioase Părinte, pe fetele mele le cheamă pe aceasta mai mare Aurica,

iar pe aceasta mai mică Aurelia şi mereu mă întreb, când pot ele să-şi serbeze ziua
patronului?
-

Cei ce poartă nume care nu corespund Sfinţilor din calendar este bine, atât

partea bărbătească cât şi partea femeiască, să-şi serbeze ziua numelui la Duminica tuturor
Sfinţilor care cade întotdeauna la lăsatul secului de postul Sfinţilor Apostoli Petru şi
Pavel, dar părinţii sunt datori să nu pună copiilor nume care nu au corespondent în
calendarul bisericesc. Ziua patronului nu trebuie serbată lumeşte cu petreceri neplăcute
lui Dumnezeu, cu mâncăruri şi băuturi multe spre defăimarea noastră a creştinilor, ci cu
386

mergerea la slujbă, la biserică, cu mâncare şi băutură cumpătată, cu cercetarea bolnavilor,
citirea prin sfintele cărţi, cu rugăciuni şi fapte bune. Iar a serba cineva dintre creştini ziua
naşterii, unul ca acela se aseamănă lui Irod şi e un lucru cu totul păgânesc şi străin de
duhul creştinesc. Vă sfătuiesc să nu îndrăzniţi a face serbare de ziua naşterii, nici copiilor
voştri şi nici vouă. Ba nici să vă duceţi la cei care vă cheamă la asemenea petreceri de
ziua naşterii cuiva...
În timp ce ascultau cu atenţie şi evlavie, femeia s-a gândit să mai pună încă o
întrebare:
-

Dar metanii se pot face oricând, Cuvioase Părinte, căci văd pe unii dintre

credincioşi că fac când vin la biserică; iar pe alţii că nu fac?!
Părintele i-а răspuns:
-

Metanii nu se fac în orice zi. Sfinţii Părinţi au rânduit ca sâmbăta şi

duminica din cursul anului, adică de vineri seara şi până duminică seara, să nu se facă
metanii mari, ci numai închinăciuni. Din ziua de Paşti şi până la Duminica Mare, de la
Naşterea Domnului şi până la Botezul Domnului şi în toate Praznicile Împărăteşti să nu
se facă metanii, ci numai închinăciuni.
Văzând femeia că a venit ora plecării, a luat blagoslovenie de la Părintele,
împreună cu fiicele ei, după care au plecat mulţumite la casa lor.
Am plecat şi eu în deal la maici şi n-am mai venit câteva zile la Părintele
până nu am terminat ceea ce mi-a dat de lucru.

387

Te-am hrănit cu lapte şi nu cu bucate tari...
Un tânăr îmbrăcat luxos şi ager în mişcări, auzind de strălucita activitate a
părintelui Nicodim, s-a alăturat şi el de un grup care mergea la mărturisire. După ce a
ajuns la Părintele şi a ascultat cuvânt de mântuire, s-a întors acasă. Din vorbă în vorbă a
aflat, de la unii şi de la alţii, că a juca la horă, a purta haine luxoase, a lepăda omul
podoaba bărbătească şi multe altele, sunt lucruri neplăcute lui Dumnezeu şi se înţelege că
unul ca acela nu se află pe calea vieţii, pe calea mântuirii...
Nu a stat mult acasă şi a revenit la Părintele, zicându-i:
-

Cuvioase Părinte, am auzit multe lucruri de la alţii încât m-am îngrozit; iar

de la Sfinţia voastră n-am auzit aşa ceva.
Părintele i-а răspuns zâmbind:
-

Te-am văzut tare ager în mişcări şi la vorbă şi m-am temut să nu te

depărtezi. Te-am hrănit cu lapte şi nu cu bucate tari, până ce vei prinde dragoste de cele
bune, de Dumnezeu.
Aşa că duhovnicul iscusit are mai multe metode pe care le foloseşte cu
fiecare în mod deosebit.
Noi ştim că fapta cea bună de a ne îngriji de mântuirea altora, ne poate salva
şi pe noi în ziua cea mare a Judecăţii. Dar atunci când mergi să duci o carte cuiva, ne
spunea adeseori părintele Nicodim, şi dacă ştii că acea familie este lipsită, atunci să-i duci
şi o pâine, două, sau ceva de mâncare, căci doar ştim că peştele nu vine la undiţa goală.
Dar dacă acea familie este îndestulată, atunci e bine să dai vreo iconiţă sau vreo cruciuliţă
de pus la gât la cei din casă, ca ei - văzând dragostea ta - să poată primi mai cu uşurinţă
cele ale credinţei.

388

Purtând barbă şi mustăţi, a intrat în dificultate
Un om credincios s-a hotărât de la o vreme să poarte şi el podoabă
bărbătească, barbă şi mustăţi, aşa după cum se cuvine a purta fiecare creştin care doreşte
a câştiga Patria Cerească şi a petrece fericit în viaţa veşnică împreună cu Dumnezeu şi cu
Sfinţii Lui.
Din cauză că avea mustăţile prea mari, care îi acopereau gura de tot, îi venea
tare greu să stea la masă cu alţii. Unii îl sfătuiau ca să mai taie din mustăţi cu foarfeca,
aşa după cum făceau şi ei, dar el nu i-а ascultat.
Mergând la părintele Nicodim şi mărturisindu-şi păcatele, după ce a primit
canon de dezlegare, a întrebat şi despre aceasta, zicând:
-

Cuvioase Părinte, v-aș întreba ceva dacă îmi îngăduiţi? după care şi-a

plecat privirile în jos.
-

Întreabă şi spune tot ce te apasă, că doar de aceea ai venit la noi, ca să te

foloseşti şi pe tine şi pe alţii, i-а răspuns Părintele, privindu-l cu multă plăcere.
-

Din cărţile pe care le-am primit de canon la Sfânta Mărturisire

(spovedanie), am găsit o comoară de învăţături despre felul cum trebuie să-şi petreacă
creştinul viaţa pe acest pământ, ca să poată avea nădejde în mila lui Dumnezeu, după ce
va păşi pragul mormântului. Când am găsit scris că fiecare credincios creştin trebuie să
poarte barbă şi mustăţi pentru a se deosebi de femei, drept să vă spun, mi-a venit tare
greu să mă hotărăsc a nu mai sluţi chipul pe care mi l-a dat Dumnezeu. Chiar şi femeia
mea, cu toate că este o bună creştină şi a citit şi ea, ca şi mine, însă nu îndrăznea să-mi
spună ca să mă las cu barbă. Se temea că eu nu voi putea suporta batjocura din partea
lumii. Eu însă mă temeam de altceva şi parcă îmi vine tare greu să vă mai spun. Mă
gândeam ce am să fac atunci când va veni vremea să stau la masă cu mai mulţi oameni.
Unii dintre ei m-au sfătuit ca să mai tai din mustăţi şi din barbă, însă eu m-am temut să
fac aşa ceva.
389

După ce Părintele l-a ascultat, i-а răspuns cam zâmbind:
-

Nu trebuie să te temi de acest lucru; în mâna dreaptă ai lingura cu care

mănânci; iar în cea stângă să ai o batistă cu care să te ştergi la gură ori de câte ori simţi
nevoia. Iar cu foarfeca să nu te apuci să tai din mustăţi, că nu e bine. Sfinţii Părinţi în
Pidalion opresc aşa ceva.
Omul nostru, auzind acestea, nu a mai zis nimic, iar Părintele a mai adăugat:
-

Aici se potriveşte ceea zice Proorocul David, că: «Se temea de frică acolo

unde nu era frică» (Psalmi 13, 5).
Omul, luând blagoslovenie de la Părintele, a plecat spre casă mulţumit şi
liniştit în sufletul lui, iar părintele Nicodim a plecat la biserică, fiind de servici.

Să porţi în buzunar un pieptene
Dе foarte multe ori părintele Nicodim s-a confruntat cu întrebări foarte naive
şi cu comportamente foarte dificile, cărora a trebuit să le facă faţă şi să sfătuiască de bine
pe fiecare după nivelul său de înţelegere, dar totodată să rămână şi părinte pentru fiecare
dintre cei ce-l căutau cu atâta încredere. Acest lucru îl realiza coborându-se la nivelul de
înţelegere al fiecăruia şi de acolo încercând să-l îndrume cu cuvinte simple însoţite de
multă căldură sufletească, precum şi în cazul ce urmează mai jos.
Un om, tot de prin părţile Moldovei, deşi purta şi el podoabă bărbătească,
barbă şi mustăţi, le lăsa în voia întâmplării. Nu se îngrijea câtuşi de puţin a se spăla şi
pieptăna, după cum cerea buna cuviinţă. Având cu soţia nişte discuţii mai aprinse, a
simţit nevoia să plece la părintele Nicodim, să-l mai sfătuiască în această privinţă. Cum la văzut părintele Nicodim aşa ciufulit şi nepieptănat de luni de zile, a înţeles din primele
390

cuvinte despre ce era vorba. L-a lăsat totuşi să-şi spună rând pe rând necazurile pe care
le-a îndurat de la soţie şi, când a terminat, i-а zis:
-

Uite ce ai să faci, ca să poţi reuşi să mai potoleşti discuţiile pe care le ai cu

soţia în privinţa aceasta. Pe viitor e bine să porţi în buzunar un pieptene. Şi, din când în
când, mai dai cu el pe cap şi pe barbă, spre a nu părea aşa de zburlit şi fără bună-cuviinţă,
înjosind astfel demnitatea de bărbat ordonat şi cu bun simţ. Dacă ai locui în pădure
singur, ar fi cum ar fi, dar dacă stai cu oamenii în sat, trebuie să ai întotdeauna o bună
cuviinţă. De vei face aşa cum te sfătuim noi, o să-i placă şi soţiei şi n-are să mai zică
nimic.
Auzind omul aceste sfaturi, a sărutat mâna Părintelui şi a plecat mulţumit şi
întărit sufleteşte.

Bărbaţii să poarte podoaba lor
Părintele Nicodim Măndiţă fiind un mare şi iscusit duhovnic, cunoscător al
pravilei bisericeşti, ne-a învăţat pe toţi şi pe fiecare în parte în scaunul Sfintei Spovedanii,
ca să nu aruncăm la gunoi podoaba bărbătească. Dacă Dumnezeu Atotcreatorul ne-a făcut
pe noi bărbaţi, apoi bărbaţi să rămânem până la moarte şi să nu ne mai sluţim după moda
lumii care zace în cel rău.
Văzând părintele Nicodim cât de mult s-au înstrăinat creştinii noştri şi că
majoritatea nu mai vor să poarte podoabă bărbătească, barbă şi mustăţi, a scris sute de
pagini, arătând cât de mare păcat este a se sluţi oamenii după moda lumii şi a lepăda la
gunoi podoaba bărbătească. A arătat desluşit că noi bărbaţii suntem datori a urma

391

Mântuitorului nostru Iisus Hristos, Sfinţilor Apostoli, Sfinţilor Părinţi şi voievozilor
neamului nostru până după primul război mondial.
Ne povestea părintele Nicodim că, atunci când era copil, îl aduceau părinţii
lui de mână la biserică şi, copil fiind, privea cu multă plăcere la bărbaţii care purtau
podoabă bărbătească, căci pe vremea aceea mai toţi bărbaţii purtau barbă şi mustăţi. De
aici vine şi cuvântul acela, că: «de la cutare casă nimeni nu iese cu fărâmitura în barbă»,
adică de la casa aceea unde proprietarii ei sunt zgârciţi.
-

Dar astăzi, zicea Părintele, când mă duc la biserica din satul meu, privesc

cu multă durere în inima mea la bărbaţii care nu mai poartă podoabă bărbătească, parcă
sunt nişte babe turcoaice. Odată cu pretenţia că ne-am civilizat, călcăm în picioare fără
nici o sfială rânduiala pusă de Dumnezeu în Sfânta Scriptură şi în cartea Bisericii (Levitic
19, 27; 21, 5; Pidalion canonul 96, Sinodul 6 ecumenic; Oglinda Duhovnicească, pagina
504).

O discuţie aprinsă despre barbă
Era prin anul 1950. În parohia Siliştea, județul Neamţ, se serba hramul
bisericii „Sfânta Treime”, unde s-au adunat, ca de obicei, mulţi preoţi şi, de data aceasta,
a venit şi părintele protoiereu. Şi dacă au venit mulţi preoţi din parohiile vecine, cu ei au
venit şi mulţi credincioşi creştini. O bună parte dintre ei purtau podoabă bărbătească.
Preotul protoiereu de Buhuşi, când a văzut că la slujbă sunt o mulţime de oameni cu
barbă, s-a gândit ca după terminarea slujbei să facă o şedinţă cu ei. Şi când împărţea
oamenilor Sfânta Anaforă zicea la fiecare din ei, care avea barbă, să rămână la urmă, că

392

după masă va avea loc o consfătuire. Mai erau şi vreo trei preoţi care purtau barbă dar pe
aceia nu i-а anunţat ca să rămână.
Aşa că după masă ne-am adunat cu toţii în biserică, unde au mai venit şi trei
preoţi care nu purtau barbă. După aceea s-a închis uşa şi părintele protoiereu, a zis:
-

Iubiţi credincioşi, v-am adunat aici ca să clarificăm şi să lămurim

problema cu barba. Mă minunez tare mult, cum de v-aţi luat aşa orbeşte după părintele
Nicodim Măndiţă, care v-a învăţat să purtaţi barbă. El poartă barbă pentru că este preotcălugăr dar dumneavoastă de ce să purtaţi?! Eu am speranţa că voi reuşi, în scurtă vreme,
ca în tot protopopiatul meu, să nu mai rămână nici un om cu barbă. Că, la drept vorbind,
nu se găseşte nicăieri scris că omul trebuie să poarte barbă.
Atunci venerabilul preot paroh Vasile Dumitriu, s-a ridicat în picioare şi a
zis:
-

Părinte protoiereu, mă iertaţi că îndrăznesc să vă spun. Eu, după cum mă

vedeţi nu port barbă, din mai multe motive, dar aş dori ca toţi enoriaşii mei să poarte
barbă. Am şi eu în parohie câţiva oameni care poartă barbă şi sunt tare mulţumit de ei.
Atunci, un om din parohie, care purta şi el barbă, pe nume Nicolae Ciobanu,
a rugat pe preotul lui paroh să aducă Sfânta Scriptură şi Pidalionul de Neamţ, tipărit cu
litere chirilice. După ce le-a adus, deschizând Sfânta Scriptură, şi-a cerut voie ca să
citească la Levetic capitolul 19, versetul 27, şi primind a început a citi:
„Să nu vă tundeţi rotund părul capului vostru, nici să vă radeți fața bărbii
voastre”. Iar din Pidalionul cu slove chirilice la pag. 205-206, a citit numai nota
canonului 96 de la Sinodul VI ecumenic: „Acestei afurisenii se supun şi cei ce îşi rad
bărbile ca să se facă drepte şi frumoase în urmă şi nu creţe, sau să se arate totdeauna ca
nişte tineri fără de barbă; şi cei ce cu cărămida înfocată îşi rad perii barbei când sunt mai
lungi decât ceilalţi, sau mai strâmbi, sau îşi smulg perii feţei ca să se arate frumoşi; sau îşi
vopsesc bărbile ca să nu se arate bătrâni. Aşijderea şi femeile, ce se sulimenesc şi pun
dresuri pe feţele lor, ca să se arate frumoase şi să tragă pe bărbaţi spre sataniceasca iubire
393

a lor. O! şi cum ticăloasele şi ticăloşii îndrăznesc a necinsti chipul ce l-a dat Dumnezeu,
cu aceste mici împodobiri. Ah! Şi cum îi va cunoaşte Dumnezeu de sunt făpturi şi chipuri
ale Sale când ei poartă altă faţă diavolească, şi alt chip satanicesc!”.
După ce a citit, a închis Pidalionul şi a zis către protoiereu:
-

Aţi auzit, Părinte protoiereu? Aceste rânduri nu sunt scrise de părintele

Nicodim Măndiţă, ci după cum vedeţi e cartea de bază care se numeşte: „Cârma Bisericii
de răsărit”.
Auzind aceste cuvinte, protoiereul de Buhuşi s-a ridicat de pe scaun şi a
plecat singur fără să mai zică nici un cuvânt.

Îmbrăcăminte cuviincioasă
Când Părintele îmi dădea unele sfaturi, s-a auzit cineva la poartă. Era o
doamnă mai în vârstă, din părţile Sucevei, care îl cunoştea pe părintele Nicodim de multă
vreme. Având ocazia să treacă prin mănăstirea Agapia, s-a gândit să se abată puţin pe la
el, măcar aşa din treacăt. Avea cu ea o fată pe care a lăsat-o la poartă şi a venit numai ea
singură la Părintele.
După ce au vorbit un timp, i-а spus că are cu sine o fată care aşteaptă la
poartă şi i-а cerut voie să o aducă şi pe ea. Părintele la început s-a minunat şi i-а zis:
- De ce nu aţi venit amândouă de prima dată?!
După câteva minute au sosit amândouă, dar în loc de fată părea a fi băiat şi
nimic mai mult.
Când s-a apropiat de Părintele, bătrâna a repetat iarăşi:
- Aceasta este fata mea.
394

Iar fata voia să-i sărute mâna. Părintele necăjit, s-a adresat bătrânei:
-

De ce mă amăgeşti şi spui că vii cu fata, căci acesta este băiat şi nu fată? -

şi a urcat scările, lăsând pe bătrână cu fata ei cu tot. Căci la drept vorbind, aceasta era
recunoscută numai de mama ei că este cu adevărat fată, dar nimeni nu putea bănui nici pe
departe că este cu adevărat fată, deoarece era îmbrăcată cu costum bărbătesc, iar părul
capului îl avea tuns, tot la fel ca bărbaţii, ba unde mai pui, că avea şi o faţă la fel ca
bărbaţii. Chiar şi corpul ei semăna cu al bărbaţilor.
Atunci, sora printelui Nicodim, maica Maria, care a observat de la început
cele petrecute, s-a adresat bătrânei, zicând:
-

Draga mea, oare nu vă mai daţi seama că aici e sfântă mănăstire și nu sală

de teatru? N-ați văzut afişat la poarta mănăstirii că partea femeiască trebuie să fie
îmbrăcată cuviincios? Cum aţi îndrăznit să apăreţi în faţa unui preot bătrân îmbrăcate aşa,
ca pe scenă?
Doamna cea mai bătrână a încercat să mai zică maicii că doar e profesoară şi
de aceea s-a îmbrăcat aşa. Atunci maica i-а spus:
-

Ce dacă e profesoară, nu-i tot parte femeiască? S-a făcut bărbat?

Dumneavoastră n-aţi citit în Sfânta Scriptură «că urâciune este înaintea lui Dumnezeu
bărbatul care îmbracă haine femeieşti şi femeia care îmbracă haine bărbăteşti»
(Deuteronom 22, 5).
Auzind ele aceste cuvinte de la maica Maria, s-au uitat una la alta, dându-i
oarecum dreptate, şi au plecat păşind una după alta tăcute, fără să-şi mai ia rămas bun.

395

Calea mântuirii e plină de necazuri şi suferinţe
A venit după aceea o fată credincioasă şi, după ce a luat blagoslovenie, a zis
către Părintele:
-

Cuvioase Părinte, tare multe necazuri îmi fac părinţii mei pentru că mă

port îmbrăcată cuviincios şi cu broboadă pe cap, nu ştiu ce să mă mai fac şi unde să mă
mai duc. Cred că aşa necazuri de mari cum am eu, nu mai are nimeni.
Părintele i-а răspuns:
-

Numai aşa, prin felurite necazuri se poate ajunge la împărăţia lui

Dumnezeu. O, de ar şti creştinii noştri ce fericire îi aşteaptă pe ei după ce vor păşi pragul
mormântului, apoi ar suferi cu bucurie orice necaz ce li s-ar întâmpla lor în această lume.
Calea care duce la ceruri e plină de spinii feluritelor necazuri şi suferinţe. Calea care duce
pe creştini la împărăţia lui Dumnezeu, la fericirea cea fără de sfârşit, e calea Crucii, pe
care a mers - primul - Domnul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos; iar după El, apostolii,
mucenicii şi toţi cei care s-au ostenit în bine şi au dorit să se învrednicească de fericirea
veşnică.
Căutând Părintele să o încurajeze mai mult pe acea fată, care îşi închipuia că
are necazuri mari, a adus la mijloc o istorioară ca aceasta:
-

Se spune că undeva într-o ţară, împăratul de acolo avea obicei, ca o dată

pe lună, să stea pe tronul său într-o mare piaţă din capitala ţării, unde rând pe rând veneau
oamenii din cuprinsul împărăţiei sale şi îi aduceau la cunoştinţă necazurile pe care le avea
fiecare din ei.
Un cetăţean, care încă nu aflase de acest obicei al împăratului şi căruia i se
părea că necazul lui era cel mai mare, a mers într-o zi la palatul împăratului, zicând:
-

Înălţate împărate, nu ştiu dacă în toată împărăţia ta ai vreun om care să

aibă aşa de mari necazuri ca mine.

396

Împăratul, vrând să-i spulbere din mintea lui acea părere năstruşnică, l-a
întrerupt, zicându-i:
-

Uite се-ţi spun, eu am un obicei ca o dată pe lună să ascult necazurile pe

care le au cei din împărăţia mea. Aşa că ai venit la timp potrivit şi tocmai mâine e ziua
aceea. Vino în piaţa cea mare a capitalei, unde vei sta aproape de tronul meu şi vei
asculta pe fiecare din cei ce vor veni să-mi aducă la cunoştinţă necazurile lor. La urmă
vei spune şi dumneata necazul, care ţi se pare că e cel mai mare.
A doua zi dimineaţă, omul nostru a fost cel dintâi în acea piaţă, şi, când a
sosit împăratul cu suita sa, el s-a aşezat pe un scaun în apropiere ca să poată auzi. Din
când în când, arăta semne de uimire şi când a luat sfârşit acea mare audienţă, împăratul sa adresat lui, zicându-i:
- Ei, acum spune şi tu necazul cel mare pe care îl ai.
Bietul om, speriat oarecum de ceea ce i-а fost dat să audă în acea zi, şi-a cerut
cu umilinţă iertare de la împărat, zicând:
-

Să mă iertaţi, înălţate împărate, că drept să vă spun, deşi mi se părea că

necazul meu e cel mai mare, dar acum îmi este ruşine să vi-l aduc la cunoştinţă, că mi se
pare o nimica toată în comparaţie cu necazurile celor ce au venit şi le-au spus înaintea ta.
Şi a plecat bietul om mulţumit oarecum că s-a folosit aşa de mult. Aşa şi
frăţia ta. Alungă din minte acel gând care te împinge la descurajare, deoarece în lumea
asta sunt necazuri cu mult mai grele faţă de necazul pe care îl suporţi din partea
părinţilor.
Atunci, fata părea că s-a schimbat chiar şi la faţă, odată cu bucuria şi
nădejdea ce i-а umplut inima ei, auzind aceste cuvinte de la părintele Nicodim. Şi ca să-l
poată încredinţa şi pe Părintele că ea s-a folosit mult, a zis:
-

Cuvioase Părinte, sunt nepreţuite cuvintele pe care mi le-aţi spus şi cât de

mult face ca să ai la cine te duce să-ți descarci sufletul. Dumnezeu să vă țină în viață
mulţi ani, ca să avem și noi la cine veni.
397

Și, sărutând mâna Părintelui, a plecat cu faţa veselă.
A fost de multe ori cazul să plec şi eu, cel ce scriu acestea, la părintele
Nicodim cu gândul de a mă jelui de anumite necazuri care mi se păreau mari de tot. Dar
venind alţi oameni acolo cu necazurile lor, ce păreau a fi mult mai mari ca ale mele, mă
ruşinam să le mai spun pe ale mele. Şi plecam acasă uşurat.

Cu cine se aseamănă femeile îmbrăcate la modă?
În timp ce Părintele vorbea, a venit o femeie să se mărturisească. Dar mai
întâi i-а pus o întrebare:
-

Cuvioase Părinte, oare e aşa de mare păcat să se poarte femeia îmbrăcată

-

Da, e un păcat mare, a răspuns Părintele, deoarece prin simţul văzului

la modă?
multe păcate face omul. În poporul nostru se spune că diavolul îndeamnă pe bărbaţi să-şi
lepede podoaba şi să se poarte ca femeile, fără de barbă, iar pe femei să se poarte goale ca
diavolii, căci numai ei sunt goi de darul lui Dumnezeu. Îmi aduc aminte că am citit
undeva că un preot din Franţa, misionar, care a predicat Sfânta Evanghelie în Africa
printre oamenii sălbatici care se poartă goi ca şi animalele, a revenit după un timp la el în
Franţa. Oameni cunoscuţi, rude şi prieteni au dorit să audă de la acel preot câte ceva şi
cum a reuşit să convertească pe acei sălbatici la credinţă. Aşa s-a stabilit să se adune întro sală mare cei ce doreau să audă lucruri deosebite. Când a sosit preotul misionar care era
aşa de mult aşteptat, mai multe doamne îmbrăcate la modă, semidespuiate, şi-au cerut
scuze pentru ţinuta lor indecentă, la care preotul liniştit şi calm le-a răspuns: „Nu face
nimic, pentru că eu stând atâţia ani de zile printre sălbaticii care umblă goi ca şi
398

animalele, m-am obişnuit cu ei”. Și așa uşurel și indirect le-a dat lor să înțeleagă că deşi
au avansat mult şi se pretind cu civilizaţia, totuşi, au rămas în urmă cu bunul simț și cu
nimic nu se deosebesc de animalele cele necuvântătoare. Aşa că femeile care doresc a
petrece cu îngerii lui Dumnezeu care umblă întotdeauna înveşmântaţi, să se poarte în
viaţa aceasta cuviincios îmbrăcate, ca să placă lui Dumnezeu şi îngerilor Lui. Iar acele
femei şi fete care umblă semidespuiate ca animalele cele fără de minte şi ca diavolii şi nu
se vor întoarce la pocăinţă până la moartea lor, se vor lipsi pentru o veşnicie de petrecerea
cea fericită, pregătită pentru om de la întemeierea lumii.

Hainele înflorate sunt lumeşti
A trecut pe la noi o fată tânără care mergea la mănăstirea Văratec să se
mărturisească părintelui Nicodim. Când să plece de la poartă, s-a întors şi ne-a întrebat
dacă e cuviincios să poarte haine înflorate. Noi i-am răspuns:
-

Dacă mergi să te mărturiseşti Părintelui, e bine să-l întrebi pe el de orice

nelămurire, deoarece cuvântul Sfinţiei sale, ca preot duhovnic, are mai multă putere de
convingere, decât ceea се-ţi spunem noi.
Între alte întrebări pe care le-a pus Părintelui, a fost şi cea despre hainele
înflorate. Părintele i-а răspuns:
-

Bine ai făcut că ai întrebat, ca să mai spui şi altora. Cu cât omul va fi mai

aproape cu inima sa de cele lumeşti şi deşarte, cu atât e mai departe de Dumnezeu şi de
sfinţenie; cu cât e mai departe de cele lumeşti, cu atât este mai aproape de Dumnezeu.
Deci tot ce este înflorat, e lumesc, iar în cartea Bisericii se spune că atât bărbaţii cât şi
femeile să nu poarte haine împestriţate, adică înflorate.
399

Fata mai întrebă:
- Dar cu acestea pe care le avem, ce să facem?
-

Se pot vopsi şi le foloseşti noaptea când dormi.

Venind acasă fata, a spus celor din familia sa şi altor persoane cunoscute.
O femeie a venit cu vreo şase fete ale ei la părintele Nicodim. După ce s-a
mărturisit, s-a plâns lui despre fetele sale, că mereu are discuţie cu ele din pricina
hainelor. Ele voiesc haine înflorate, după cum văd pe celelalte fete că poartă. Părintele i-а
zis:
-

Cele ce poartă haine înflorate se împotrivesc aşezămintelor Sfinţilor

Părinţi care au legiuit ca nici partea bărbătească şi nici cea femeiască să nu poarte haine
împestriţate sau înflorate. Cei ce poartă haine înflorate sunt stăpâniţi de duhul lumii şi nu
le foloseşte lor să se mai mărturisească.
Fetele ascultau cu atenţie, dar totodată se şi ruşinau. Mergând acasă cu astfel
de învăţături, au ascultat pe mama lor şi totodată şi pe mama cea duhovnicească care este
Biserica, cu tezaurul ei de învăţături sfinte şi folositoare şi vremelnic şi veşnic.

400

Adevărata curăţenie
Un tânăr, mulţumit de cele ce a auzit de la Părintele, a luat îndrăzneală şi a
mai pus o întrebae:
-

Cuvioase Părinte, am o soră mai mare care trage la lume şi văzând că mă

trimite mama după cumpărături la oraş, mi-a zis să-i cumpăr şi ei o soluţie de dat
subsuori, pentru ca să dispară mirosul de transpiraţie. Mama a spus să nu-i cumpăr pentru
că e păcat a da banii munciţi pe fleacuri. Sfinţia voastră ce spuneţi e păcat, aşa cum spune
mama, sau nu este păcat?
Părintele Nicodim, privindu-l cu multă plăcere, i-а zis:
-

Da! Este păcat, aşa cum spune mama frăţiei tale, deoarece pentru a

dispărea mirosul ce provine din transpiraţie avem la îndemână destulă apă şi săpun şi de
câte ori ne spălăm faţa e bine a da cu apă şi pe subsuori, iar acea soluţie, de care spui, să o
folosească păgânii şi toţi cei care n-au primit ungerea cu Sfântul Mir la Taina Sfântului
Botez. Noi creştinii folosim apa şi săpunul pentru a face să dispară mirosul de
transpiraţie.

401

Sfaturi și învățături diverse

Gândurile de hulă
Într-o zi, au venit mai mulţi oameni la părintele Nicodim. Unul dintre ei l-a
întrebat, zicând:
-

Ce să fac, Cuvioase Părinte! Căci rău mă chinuiesc gândurile de hulă

asupra lui Dumnezeu de mă îngrozesc şi mă tem chiar să nu mă trăsnească Dumnezeu. Ce
să fac, Cuvioase Părinte, că sfinţia voastră mă puteţi învăţa ce trebuie să fac?
Părintele i-а zis:
-

Nu te necăji, frate, când vin asemenea gânduri zi: «Eu nu am vină; hula ta,

asupra ta, satano! Căci acest lucru nu-l voieşte sufletul meu». Caută în cartea Patericul
Egiptean la capitolul care vorbeşte despre hulă mai pe larg.
Auzind aceste cuvinte de la Părintele, s-a folosit mult şi după ce s-a mărturisit
a plecat singur, căci se grăbea. A doua zi s-au mărturisit şi ceilalţi.

Respectarea orelor de masă
Un om i-а spus Părintelui că, la sfintele sărbători ale Învierii Domnului cât şi
la cele ale Naşterii Domnului, e un obicei. Dacă cineva vine la tine sau te duci la cineva,
să-l serveşti sau să te servească cu mâncare şi băutură aşa printre mese, ca şi cum ne-am
răzbuna pe postul care a trecut. Cum să procedăm?
Părintele a stat puţin pe gânduri şi apoi a zis:
402

-

Pentru cei ce nu sunt creştini, este indiferent cum îşi petrec zilele vieţii lor

pe acest pământ; însă pentru noi, care suntem creştini şi care am făgăduit şi făgăduim
mereu ca toată viaţa noastră lui Iisus Hristos să o dăm, e bine să ne ferim pe cât vom
putea de a sluji pântecelui, căci nu trăim ca să mâncăm, ci mâncăm ca să putem trăi. Aşa
printre mese dacă mâncăm, ne dovedim a sluji pântecelui ca unui dumnezeu. Trebuie
dusă o luptă aprigă de a ne dezobişnui de a mânca printre prânzuri. La molitfa de
spovedanie aţi auzit cum citeşte preotul că «a doua oară am mâncat». Dacă la sărbătorile
cele mai mari noi ne îndemnăm unii pe alţii la mâncăruri şi băuturi, atunci cu nimic nu ne
deosebim de turci, care şi ei postesc un timp oarecare, dar după post mănâncă şi beau la
disperare. Sfântul Apostol Pavel ne sfătuieşte, zicând: «Ca ziua cu bun chip să umblăm,
nu în ospeţe şi în beţii».

Paharul cu vin și ursul
A venit un tânăr la Părintele şi s-a mărturisit. După aceea a mai întrebat pe
Părintele:
-

Cuvioase Părinte, cum poate omul cunoaşte că s-a îmbătat de vin? Pentru

că sunt oameni care beau câteva pahare cu vin la rând, dar nu recunosc că s-au îmbătat,
însă eu am observat că dacă beau un pahar de vin mă tem să mai beau pe al doilea ca să
nu supăr pe Dumnezeu.
Părintele a stat puţin pe gânduri, după cum obişnuia mai întotdeauna, după
care a zis, privindu-l cu plăcere:
-

Da, aşa e bine ca stând la masa obişnuită să bei un pahar de vin, iar de

cumva te afli la vreo nuntă sau cumetrie, atunci poţi să bei două sau chiar trei pahare,
403

depinde şi de timpul cât zăboveşti şi de tăria vinului care se serveşte atunci la acea
petrecere, ba şi de om, cât e de credincios. Dar dacă ar rămâne să consumi numai un
singur pahar, n-ai nimic de pierdut. Ai mai multă siguranţă că nu superi pe Dumnezeu
dacă te înfrânezi şi eşti cumpătat... Mă gândesc la o întâmplare.
Se spune că un bătrân, care în toată viaţa lui a fost vânător, s-a dus la pădure
cu un nepot al lui după bureţi. După ce a umplut panerul cu bureţi, a simţit nevoia să se
odihnească puţin mai înainte de a pleca spre casă. Stând ei acolo pe iarbă verde, bunicul
s-a gândit să-i pună micuţului nepot o întrebare:
-

Măi, nepoate! Dacă ai fi rămas aici singur fără bunicul şi ar fi apărut în

faţa ta un urs mare, mare de tot, ce ai fi făcut?
Nepotul s-a gândit puţin după care a răspuns cu mult curaj:
-

Bunicule! Dacă eu mă aflu aici singur în pădure şi văd că vine la mine un

urs mare., atunci i-au puşca şi buf, l-am omorât pe urs.
-

Măi, dragul bunicului, să presupunem că nu ai puşcă... atunci ce faci?

-

Bunicule, n-am puşcă?

-

Să presupunem că n-ai... atunci ce faci?

-

Dacă n-am puşcă, răspunse copilul, atunci i-au un ciomag mare şi-i dau

una în cap... şi gata l-am omorât pe el.
După puţin timp, i-а zis bătrânul iarăşi:
-

Dar dacă nu ai un ciomag mare, ia gândeşte-te atunci ce faci? Aşa-i că te

mănâncă ursul?
-

Bunicule, zici că mă mănâncă ursul?

- Păi sigur, dacă n-ai ciomag mare să-l omori.
Atunci a zis copilul, tremurând de mânie:
-

Dacă n-am ciomag mare, atunci iau un cuţit şi merg la gâtul lui şi-l bag

într-însul şi gata l-am omorât.
Atunci bătrânul i-а mai zis iar:
404

-

Dar dacă n-ai nici cuţit, atunci ce faci?

Atunci copilul, nemaiputându-şi stăpâni plânsul, a zis:
-

Lasă, bunicule, lasă... văd că mata ţii cu ursul. Da. Mata ţii cu ursul... lasă

că văd eu ce faci mata.
Aşa e şi cu omul care neputându-se stăpâni când este în faţa lui un pahar de
vin mai mult şi îl bea, însemnează că el ţine cu ursul. Uită de buna cuviinţă, de
cumpătare, de înfrânare, uită de toate şi precum Isav şi-a pierdut dreptul de întâi născut
pentru un blid de linte, aşa şi bietul om care se lasă ispitit şi bea un pahar mai mult
pierzând lucrarea Duhului Sfânt. Căci precum albina fuge de fum, aşa şi Duhul Sfânt fuge
de omul beţiv...
Atunci tânărul a zis către Părintele:
-

Cuvioase Părinte, după cum v-am spus, sunt oameni care nu ţin cont de

câte pahare cu vin au băut, însă nu recunosc că s-au îmbătat.
-

Frăţia ta să te fereşti întotdeauna de a avea prietenie cu astfel de oameni,

şi rămâi ca să foloseşti întotdeauna câte puţin vin după cum sfătuieşte sfântul apostol
Pavel pe ucenicul său Timotei.
Tânărul mai întrebă iarăşi:
-

Cuvioase Părinte, dacă îmi îngăduiţi, aş mai avea o întrebare. De fiecare

dată de când mă trezesc din somn, nu mă pot hotărî ca să mă scol imediat, ci mai stau
câteva minute, mai amân scularea şi de multe ori mă prinde iar somnul şi mă trezesc după
câteva ore după care îmi vine să strig în gura mare de necaz că mi-am pierdut timpul în
care trebuia să-mi fac rugăciunile. Ce mă sfătuiţi să fac ca să scap de acestă ispită? - şi
aştepta răspunsul. Părintele i-а zis:
-

Cea mai mare luptă pe care o are creştinul, este lupta cu trupul. De datoria

noastră este ca atunci când ne-am trezit din somn să sărim aşa de repede din pat, ca şi
cum ne-ar înţepa cineva cu acul. Iar dacă mai zăbovim de a ne scula însemnează că noi
atunci ţinem cu ursul, ca şi bunicul din întâmplarea povestită mai înainte. Şi timpul odată
405

pierdut, este pierdut pentru totdeauna. Cu el nu ne mai întâlnim niciodată, pentru că nu-l
putem recupera. Aşa că cel mai înţelept este acela care foloseşte timpul în bine. Vai de
noi dacă lăsăm ca timpul să treacă fără nici un folos.
Tânărul, grăbindu-se, a luat după aceea blagoslovenie şi a plecat.

Respectarea meselor
Mi-a povestit cineva din bătrânii satului Schitu-Frumoasa că pe vremea când
părintele Nicodim era preot paroh în sat la ei, copiii de şcoală îi aduceau vara ulcele de
lut pline cu fragi, cireşe sau zmeură, iar el le primea, îi binecuvânta, le mulţumea, dar de
gustat nu gusta din ele până la vremea mesei.
O femeie evlavioasă s-a pregătit să plece la părintele Nicodim. Trecând prin
piaţă, şi-a pus în gând ca să cumpere ceva fructe ştiind că Părintelui îi plăceau foarte
mult. Tot uitându-se, a văzut nişte pere, cum nu a mai întâlnit niciodată.
Ajungând la mănăstire, a dat Părintelui perele cu pungă cu tot. Părintele a
scos o pară din pungă şi biruit parcă de frumuseţea ei, a apropiat-o de gură, vrând parcă
să o mănânce, dar în clipa următoare a pus-o înapoi în pungă, zicând:
-

Vai, cum a vrut satana să mă ispitească! şi aşa a renunţat de a mai

mânca para aceea până la vremea mesei.

406

E aşa mare păcat a purta mărţişor?
Un om care a pus mai multe întrebări Părintelui, a mai continuat:
-

Cuvioase Părinte, un nepot al meu, căruia îi place mult să citească prin

cărţile religioase, a găsit într-o carte, care se numeşte «Îndrumătorul bunului creştin», că
cel care poartă mărţişor de 1 martie nu are voie să mai primească Sfintele Taine 6 ani...
Eu n-aş putea să cred că-i aşa mare păcat a purta mărţişor de 1 martie. Doar nu faci rău la
nimeni dacă porţi mărţişor. Sfinţia Voastră ce ziceţi în privinţa aceasta?
-

Da. Aşa este, că nu faci rău nimănui, dar îţi faci destul rău ţie, că te întorci

la credinţa demonicească, de care te-ai lepădat la Sfântul Botez... De altfel şi când te
lepezi de credinţa creştină sau mergi la vrăjitori şi fermecători nu faci rău nimănui, dar îţi
faci rău ţie, căci te rupi de Trupul Bisericii lui Hristos şi te uneşti cu diavolul.
Omul nu a mai zis nimic şi s-a lămurit şi în această privinţă. Au luat
blagoslovenie şi au plecat cu toţii spre casă.

O reţetă de băi cu plante
Au venit la Părintele două familii din partea Sucevei. După ce s-au
mărturisiră de păcate, au mai stat câteva ore pentru a mai întreba câte ceva. Unul din ei a
zis:
-

Cuvioase Părinte, mă dor tare picioarele şi aş vrea să mă duc la băi, ca să-

mi mai cârpesc puţin sănătatea. Sfinţia Voastră ce ziceţi? Îmi daţi blagoslovenie, sau nu?!
-

Păi, de ce să te duci la băi când te poţi vindeca acasă de această boală?

Iată ce trebuie să faci. În luna lui iunie sau iulie, pui într-un cazan vreo două găleţi de
407

pleavă de fân (adică ceea ce se scutură de la fân şi rămâne în podul grajdului) mai pui
câteva frunze de nuc şi un smoc de răchită pletoasă care a crescut în acel an, paie de ovăz,
după care mai adaugi câteva căldări de apă şi laşi să fiarbă vreo două sau trei ore. Atât
pleava de fân, cât şi frunzele de nuc cu paiele de ovăz, le poţi pune la fiert într-un sac de
pânză anume făcut. Torni din acel cazan în vasul anume pregătit, unde urmează să faci
baie. Mai adaugi apă rece, ca să poţi intra acolo şi stai vreo patruzeci de minute. Dacă nai vas mare ca să fii acoperit peste tot cu apă, atunci părţile corpului care stau afară din
apă trebuie să le înveleşti cu ceva, iar pe cap să ai o căciulă.
Aceste băi se fac de obicei seara, mai înainte de a merge să dormi. Peste
noapte vei transpira de câteva ori, încât va fi nevoie să te schimbi de fiecare dată.
În primul an sunt recomandate vreo zece băi, pe care le poţi face în fiecare
seară la rând, una după alta. În al doilea an poţi face cincisprezece, iar în anul următor
douăzeci.
După ce te aşezi în pat, poţi să bei o cană de ceai fierbinte. Băile să fie la fel
de fierbinţi pe cât poţi suferi.
După prima baie, adică a doua seară, se iau două sau trei găleţi de apă din
vasul în care am făcut baie, şi se încălzeşte bine, după care se toarnă înapoi în acel vas
unde vei face baie şi astfel se procedează până la sfârşitul săptămânii.
După o săptămână arunci apa în care ai făcut cele şase băi şi se repetă iarăşi
de la început. În tot timpul cât faci aceste băi, ba şi o lună de zile după ce le-ai terminat
de făcut, te fereşti să te speli cu apă rece sau să foloseşti băuturi alcoolice.
După primul an, singur te vei îndemna ca să repeţi aceste băi şi în anii
următori. Şi aşa vei putea îndemna şi pe alţii să facă la fel asemenea băi, fără ca să te mai
duci undeva.
Este adevărat că sunt şi boli la care nu le poţi găsi leacul fără a te duce la
medic sau la spital. Dar în ceea ce priveşte reumatismul, e mult mai sigur şi convenabil,
aşa după cum am arătat mai sus. Numai cu singura condiţie, ca după ce ai terminat de
408

făcut aceste băi, vreo lună de zile să te fereşti de răceală, de apă rece şi de băuturi
alcoolice.

Un circuit prin ţară
Am mai spus şi altă dată că eu, de la închisoarea din Aiud, am venit direct la
Agapia la părintele Nicodim care între altele mi-a spus:
-

Mai pe toamnă să iei soţia şi încă pe cineva şi să mergi într-un circuit pe

la mănăstiri şi pe la cunoştinţe prin ţară.
Aşa că la începutul lui noiembrie am plecat noi doi şi cu fratele Ioan
Bocancea de la Bălţăteşti, judeţul Neamţ. Am plecat din Bacău.
Într-o dimineaţă, la începutul lui noiembrie, ne-am prezentat la agenţia de
voiaj CFR Bacău. Când am intrat am dat „Bună dimineaţa” şi doamnele care erau acolo
văzând că nu le-am zis: „sărut mâna” s-au supărat pe noi şi, cu un ton respingător, ne-a
întrebat una dintre ele:
-

Și ce anume vreţi?

Noi i-am răspuns cu o voce mai domoală:
-

Am vrea, dacă se poate trei bilete circuit la tren personal. Ne-a răspuns tot

aşa ca de prima dată:
-

Luaţi de aici o coală de hârtie şi scrieţi pe ea unde vreţi să călătoriţi şi

după bilet veniţi mâine.
Fratele Ioan Bocancea i-а răspus şi el cu ton ridicat:
-

Asta se întâmplă pentru că la intrare nu v-am zis „sărut mâna” ci v-am zis

„bună dimineaţa”. Dar dacă vreţi să ştiţi, eu vă pot spune de ce nu v-am zis „sărut mâna”.
409

Pentru că nu-i este îngăduit unui bărbat să zică la partea femeiască „sărut mâna” decât
numai mamei sale, naşei de la Botez, nașei de la cununie şi la mama soacră, dacă este
căsătorit îi este îngăduit de a le zice „sărut mâna”. În rest nu-i este îngăduit, deoarece
femeia trebuie să respecte pe bărbat, iar nu bărbatul pe femeie, deoarece bărbatul este cap
femeii.
Auzind ele aşa ceva, s-au mai potolit şi ne-au dat biletele atunci imediat şi am
plecat.
După o lună de zile, ne-am întors la părintele Nicodim şi i-am povestit cele
petrecute în acest circuit.
-

Cuviose Părinte, a zis fratele Ion Bocancea către părintele Nicodim, vă

mulţumim din toată inima că aţi fost de părere şi ne-aţi dat şi blagoslovenie să mergem în
circuit prin ţară, pentru că multe mănăstiri am văzut şi ne-am închinat la multe sfinte
moaşte. Dacă ne îngăduiţi acum să vă povestim aşa pe scurt câte ceva: cel mai mult am
zăbovit la Episcopia din Râmnicul Vâlcea. În prima seară când am ajuns aici la episcopie
şi am găsit o cameră unde să dormim, am văzut cum se plimba pe alee Prea Sfinţitul
Episcop. Când am mers să luăm binecuvântare de la Prea Sfinţia Sa, ne-a întrebat de unde
suntem şi dacă vă cunoaştem pe Sfinţia voastră. Şi dacă a auzit de la noi că ne mărturisim
la Sfinţia voastră, s-a bucurat mult şi ne-a trimis să chemăm pe maica iconoamă. Şi, dacă
a venit maica, i-а spus:
-

Vezi oamenii aceştia? Să le dai o cameră cu trei paturi şi să nu le iei nici o

taxă, chiar de ar sta aici la noi şi o lună de zile. Să mergi cu iei la magazie şi să le dai
alimente pentru drum cât vor ei să ia, căci aceşti oameni sunt ucenici ai Cuviosului
părinte Nicodim Măndiţă de la mănăstirea Agapia, argeşeanul nostru care atât de mult s-a
luptat şi se luptă pentru a răspândi lumina învăţăturii Ortodoxe în ţara noastră.
Apoi, luând blagoslovenie de la Prea Sfinţitul, am plecat.

410

Îndrumări pentru ucenici

După ce s-a întors de la închisoare, părintele Nicodim a transmis, prin mine,
ucenicilor săi de la Bucureşti unele îndrumări care să-i ajute a se chivernisi şi conduce,
atât gospodăreşte cât şi duhovniceşte. Aceste sfaturi au avut un caracter particular şi au
fost adresate strict ucenicilor săi care se aflau sub îndrumarea şi ascultarea sa. După
întreruperea activităţii autorizate care s-a întâmplat în anul 1948, ei au rămas în Bucureşti
unde aveau trei depozite de carte şi au dus o activitate clandestină de difuzare a lor şi de
transcriere dactilografiată, corectare şi pregătire pentru tipar a textelor pe care le primeau
de la părintele Nicodim. Considerând că poate va aduce oarecare folos sufletesc celor ce
vor citi aceste sfaturi, chiar dacă sunt adresate numai ucenicilor săi, le-am scris şi în
această carte pentru a fi cunoscute de cititori şi a-şi da seama de înţelepciunea cu care
lucra Părintele şi de grija ce o purta pentru sufletele pe care Dumnezeu i le-a încredinţat
spre povăţuire. Şi acum, în cele de mai jos, vom citi următoarele:
Cei ce trăiesc în comun cu toate, îşi au începutul vieţuirii lor din vremurile
apostolice, când toţi cei ce credeau în Iisus Hristos aveau toate de obşte. Nimeni dintre ei
nu avea nimic al său (Faptele Apostolilor 4, 32). Aceasta este cea mai înaltă formă de
vieţuire creştinească. Numai că în această comunitate nu poate intra şi rămâne cel ce este
stăpânit de iubirea de argint, de mândrie şi de dorinţa de a conduce pe alţii. Îi trebuie
foarte multă sinceritate şi lepădare de sine celui ce vrea să petreacă în această obşte.
Sfatul făcut de către cei din obşte şi hotărârile ce se iau de toţi, poate avea
rolul de conducere şi o mare binefacere. În primul rând, fiecare se va simţi obligat să
ducă la bun sfârşit împlinirea hotărârilor care s-au luat. Fiecare în parte va putea constata
dacă se respectă în întregime sau nu aceste hotărâri şi pe viitor nu va mai fi nici o umbră
411

de bănuială asupra cuiva în ceea ce priveşte rezultatul împlinirii hotărârilor luate,
deoarece ei le-au luat şi tot ei trebuie să ducă până la capăt împlinirea lor.
Am întrebat pe Părintele dacă nu e mai bine ca cel mai bătrân să se pronunţe,
iar ceilalţi toţi să asculte de el.
-

Nu, ci cu toţii la un loc să asculte de sfatul făcut între ei. Nu vezi că şi la

conducerea oricărei mănăstiri este ales dintre ei unul care, ajutat de un grup de călugări
din cei mai vrednici, conduce, cu toate că cel ales de comunitate este întotdeauna preot.
Unul singur poate greşi ca om, iar Mântuitorul ne-a făgăduit că El va fi acolo unde sunt
doi sau trei, adică mai mulţi de aceeaşi părere bună.
Nu vezi cum la Simbolul Credinţei, alcătuit de Sfinţii Părinţi ai celor două
Sinoade ecumenice sub inspiraţia Duhului Sfânt, au zis: „Cred... Într-una Sfântă
Sobornicească şi Apostolească Biserică”, arătând prin aceea că sobornicitatea (soborul,
sfatul), e mai presus de Apostoli, deoarece a fost numită mai întâi Biserica sobornicească,
şi apoi apostolească. Mai vedem iarăşi cum la început, când Dumnezeu a vrut să creeze
pe om, a făcut mai întâi sfat: Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt, şi numai după aceea au făcut pe
om. Şi dacă Sfânta Treime, care este întru tot desăvârşită, a făcut sfat, atunci cu cât mai
mult noi, care suntem nedesăvârşiţi şi cu atâtea lipsuri şi neputinţe, trebuie ca, mai înainte
de a face ceva, să stăm la sfat.
După ce am fost lămurit pe deplin în ceea ce priveşte necesitatea sfatului, am
rugat pe părintele Nicodim să-mi spună mai amănunţit cum şi în ce fel se face sfatul.
Atunci Părintele mi-a dat un caiet şi mi-a spus să scriu, ca să nu uit ceva. Părintele
Nicodim, îngrijorat oarecum, s-a mai gândit puţin, s-a sculat apoi în picioare şi făcând
semnul Sfintei Cruci de trei ori cu închinăciune mică, s-a aşezat iar pe scaun şi mi-a zis:
-

Orice lucru bun cu greu se câştigă. Trebuiesc suflete mari, suflete alese la

aşa ceva. În această vieţuire în grup se oglindeşte viaţa primilor creştini. E de absolută
trebuinţă ca în ei să fie întotdeauna aprins focul dragostei de Dumnezeu şi de aproapele.
Mă gândesc că dacă în mulţimea primilor creştini a fost şi un Anania şi Safira care au
412

dosit o parte din bani, iar în ceata apostolilor a fost un Iuda iubitor de argint, nu va mai fi
de mirare ca şi în vremurile noastre, ici colo, să se arate aşa ceva.
Dacă cineva va dosi, va ascunde ceva fără ştirea tuturor celor din grup, partea
lui va fi cu a lui Anania şi Safira şi cu a lui Iuda Iscarioteanul. Tot ce se câştigă de cei din
grup, nu numai salariul, ci tot banul ce intră pe mâna lor, sub orice formă ar fi, să se pună
tot la grămadă. În tot timpul n-are voie nimeni din ei să cumpere ceva după cum le cere
pofta, fără ştirea celorlalţi. Un caiet va sta la vedere în care să noteze fiecare ceea ce a
cumpărat în acea zi. Nu vor amesteca banii de pe o lună pe alta, ci fiecare lună îşi va
purta cheltuielile sale. Dacă într-o lună cheltuielile vor depăşi venitul acelei luni, atunci
restanţa se va împărţi în mod egal pe 6 sau pe 12 luni ce vor urma după luna respectivă.
Oricine din grup va cumpăra ceva pentru folosul de obşte, va fi notat în caiet la luna şi
ziua respectivă.
Părintele chiar mi-a arătat în caiet cum să se scrie. La începutul lunii se scrie
sus luna respectivă, după care se pune data zilei curente, unde urmează să se noteze
cheltuielile din acea zi, obiectul şi preţul. Seara se trage linie pe dedesubt şi se scrie data
zilei următoare, unde la fel se procedează. La încheierea lunii se face socoteala tuturor
cheltuielilor din acea lună.
Şi dacă cei din grup vor trebui să stabilească orice amănunt, la consumul de
alimente, ca să se facă cu dreaptă socoteală şi cu economie, cu atât mai mult vor avea
grijă ca nimeni din ei să nu-şi petreacă orele libere fără vreun folos.
Chiar când e vorba să meargă la biserică, e bine să meargă prin rotaţie doi
câte doi; iar de va fi unul fără pereche, să meargă şi el cu unii din ei, iar singur să nu
meargă. Să se stabilească tot prin sfat unde şi cine să meargă la aceasta sau la cealaltă
biserică.
Mâncarea se va pregăti de cel care este de serviciu în felul următor: vara se
va pregăti de trei ori pe săptămână, iar în perioada rece, octombrie-martie, de două ori pe
săptămână. Nu se va servi la masă mai mult de două feluri de mâncare la amiază, iar un
413

singur fel seara, aşa cum s-a scris în cartea de rugăciuni „Dai voinţă, iei putere,” după
buna rânduiala. De se va întâmpla să nu ajungă cele două feluri de mâncare, atunci se
poate servi şi al treilea fel la amiază, cât şi al doilea fel seara. Pentru a putea petrece în
dragoste cu adevărat creştinească, nimeni din grup să nu aibă pretenţia că e mai vechi, că
e mai mare. În cazul acesta e bine să ne aducem aminte de ceea ce au păţit călugării greci
când au fost dezvăluiţi printr-o vedenie că se aflau în urma tuturor, numai pentru faptul că
în această lume dispreţuiau pe cei de alt neam şi doreau să fie ei înaintea tuturor. Chiar şi
Mântuitorul nostru Iisus Hristos ne-a învăţat că „cel ce vrea să fie mai mare, să fie tuturor
slugă”.
Toate aceste pretenţii lumeşti au căzut şi nu mai pot sta în picioare o dată ce
s-a aşezat o regulă ca toate să se stabilească prin sfat. E de la sine înţeles că omul lui
Dumnezeu nu-şi va permite să aibă o atitudine necuviincioasă faţă de cei mai în vârstă
decât el şi să nu le dea respectul cuvenit.
În afară de caietul ce va sta în cameră la dispoziţia fiecăruia, va avea fiecare
un carneţel unde îşi va nota, ca să nu uite, sau să înţeleagă cumva greşit şi unele hotărâri
luate în timpul sfatului. În carneţel se pot nota şi unele abateri observate care se vor arăta
pentru dezbateri în următorul sfat.
După ce se fac socotelile banilor cheltuiţi pe luna trecută, se pun deoparte
mai întâi banii pe sărbătorile şi duminicile lucrate începând cu ora 6 dimineaţa şi până
seara la 6. Aşa se scot banii de pe sărbători după orele notate mai sus, adică de la 6-18 în
zi de duminică sau sărbătoare cu ţinere; iar orele de noapte nu se socotesc.
Dacă într-o lună nu va lucra nici o zi de duminică sau sărbătoare, desigur că
nu va opri nici un ban pe acea lună; dar dacă într-o lună va lucra 10-12 zile, cum e cazul
la sărbătorile Învierii Domnului cu săptămâna luminată şi cu Paștele Crucii de Sfânta şi
Marea Vineri şi Sfânta şi Marea Sâmbătă. Aceşti bani nu se pot folosi decât numai pentru
cumpărarea sfintelor cărţi pentru hrana sufletului creştinesc.

414

Cei care nu sunt căsătoriţi, ca să se poată folosi vremelnic şi veşnic, e bine să
se gândească cum şi în ce fel îşi cheltuiesc banii. Sunt îndatoraţi să facă o mare economie
şi să nu dea banii pe lucruri de prisos. Să-şi adune comoară în ceruri. Să-şi pună mereu
întrebarea, că de ar avea femeie şi copii, oare n-ar trebui să-i hrănească, să-l îmbrace şi să
le dea toate cele de trebuinţă?
De aceea ei vor trebui să aibă la sfârşit de lună o sumă mai mărişoară, pe care
o vor împărţi în mod egal (după ce mai întâi au scos banii de pe sărbători şi celelalte
cheltuieli). Da. O vor împărţi în mod egal cu cel ce are o pensie mai mică, şi cu cel
bolnav sau bătrân care nu poate lucra. În felul acesta îşi arată dragostea unul faţă de altul
şi fiecare din ei, cu banii pe care îi are, face mai mult milostenie sufletească decât
trupească. Dar e bine să se socotească fiecare cum îşi va chivernisi banii, că de va milui
pe rude, pe sine se miluieşte, iar de va milui pe cel sărac şi temător de Dumnezeu, cu
adevărat miluieşte pe Domnul Hristos care a luat chipul săracului. Vor putea ajuta pe cei
care se zbat a ieşi de la întuneric la lumină, pe cei ce scriu vămile văzduhului şi alte cărţi
sfinte, pe văduve şi pe orfani care nu au cele de trebuinţă, aşa după cum învaţă Sfântul
Apostol Pavel, mai cu seamă pe cei de o credinţă cu voi. Tot din aceşti bani, poate fiecare
să-şi adune o sumă mai mică pentru cazuri neprevăzute.
S-a făcut o pauză, după care părintele Nicodim mi-a spus să citesc ceea ce am
scris, în care timp m-a întrebat cam се-ar mai trebui să scriem, la care eu am răspuns:
-

Nu mă pricep ce să spun, Cuvioase Părinte.

Şi văzând că Părintele se tot gândea, am întrebat iarăşi:
-

Cum şi în ce fel se va face sfatul şi de câte ori pe lună? la care mi-a

-

Sfatul se va face ori de câte ori se simte nevoia, dar obligatoriu măcar o

răspuns:
dată pe lună pentru cei ce trăiesc în comun, ca să poată justifica cheltuielile cu veniturile.
Iar forma sfatului va fi aşa:

415

Mai întâi de toate trebuie neapărat să fie cu toţii prezenţi, numai în cazul când
cineva ar fi internat în spital şi ar lipsi toată luna.
- Dar duminica şi sărbătoarea se poate ţine acest sfat?
-

Da, deoarece acest sfat nu e sfat negustoresc sau lumesc, e un sfat unde

prezenţa Mântuitorului o simte fiecare. E tocmai sfatul care are ca scop armonia şi buna
înţelegere. Să nu se facă în timpul Sfintei Liturghii. După ce sunt toţi prezenţi şi candela e
aprinsă, se aşează pe masă Sfânta Cruce sau Noul Testament. Se tămâiază şi cel mai
bătrân şi mai înţelept face începutul cu cuvintele: în Numele Tatălui şi al Fiului şi al
Sfântului Duh, apoi rugăciunile începătoare, după care urmează Canonul de pocăinţă
către Domnul nostru Iisus Hristos şi al doilea Paraclis al Maicii Domnului. Rugăciunea
zice fiecare, începând de la dreapta spre stânga, însă e recomandat a se pronunţa cu
evlavie şi elan. Se citeşte apoi un capitol din Noul Testament. De este acest capitol din
cele patru Sfinte Evanghelii, stau cu toţii în picioare; iar de nu, atunci stau pe scaune.
Cel ce va citi acel capitol, va face şi rânduială la cele ce se discută, făcând
semn cu mâna la cel ce urmează. De la cel mai în vârstă şi până la cel mai tânăr, îşi spune
fiecare părerea sa fără să şi-o impună, chiar de i se va părea că este cea mai bună. Nu este
bine deloc când cineva, în mod automat şi fără zăbavă, îşi dă şi el părerea pentru cutare
sau cutare lucru, scuzându-se oarecum că vrea să menţină pacea, că este iubitor de pace.
Oare nu auzi pe Sfântul Îoan Gură de Aur ce zice: Mie nu-mi vorbi că eşti iubitor de pace
unde Legea lui Dumnezeu se calcă, se nesocoteşte dreptatea şi se profanează cele sfinte.
Se înscăunează mândria şi suferă pe nedrept fraţii tăi. După cum ştim, că şi Pilat cu Irod
s-au împăcat între ei, dar această pace n-a fost plăcută lui Dumnezeu, deoarece s-au
înmulţit mai mult batjocurile şi suferinţele aduse lui Iisus Hristos. Oare nu se spune şi în
Sfânta Evanghelie că Iisus Hristos dă pacea Sa, nu precum dă lumea, o pace falsă, o pace
unită cu păcatul şi cu nedreptatea, o pace care nu este spre Slava lui Dumnezeu; ci o pace
adevărată şi plăcută lui Dumnezeu.

416

Desigur că nu vor fi valabile hotărârile care se iau numai de câţiva. La acele
hotărâri, care nu se iau de majoritatea celor din grup, n-a fost şi nu poate fi Mântuitorul
Iisus Hristos.
-

Cuvioase Părinte, am întrebat eu, dar dacă cinci din ei iau o hotărâre, dar

nu este justificată, iar cei rămaşi, vreo trei, au păreri sănătoase, dar nu sunt luaţi în seamă,
ce ar putea să facă în cazul acesta?
Părintele a răspuns:
-

Nimic nu pot face, decât să rabde nedreptatea, rugându-se lui Dumnezeu

pentru ei ca să le lumineze mintea şi înţelegerea lor. «Căci a mea este răzbunarea» zice
Domnul. Totuşi pentru mângâierea şi încurajarea lor, e bine să citească 40 de Acatiste
către Domnul nostru Iisus Hristos. În urma acestor Acatiste, citite cu evlavie şi credinţă,
vor primi de la Dumnezeu uşurare şi mângâiere; iar cei care au făcut nedreptate, îşi vor
recunoaşte greşeala şi se vor îndrepta. Dacă nu se limpezesc lucrurile, e bine să se mai
repete Acatistele. Şi aşa, stăruind în rugăciuni, mereu vor ieşi cu bine, cu Darul lui
Dumnezeu.
Când cineva suferă nedreptate de la alţii fără să cârtească, şi se fereşte de a
cleveti şi batjocori, apoi unul ca acela se foloseşte mult, foarte mult, după cum se spune şi
în cartea «Mântuirea Păcătoşilor» că „viaţa creştinului trăită după Evanghelie se socoteşte
ca şi mucenicia”. Iar într-o altă carte pe slove vechi se spune că: „A trăi pentru Hristos, e
mai greu ca atunci când mori pentru El. Căci a muri pentru Hristos, după un chin şi
suferinţă de câteva zile, ţi s-a tăiat capul şi te-ai făcut mucenic; iar a trăi pentru Hristos,
conform Evangheliei Lui, trebuie să mori în fiecare zi, aşa după cum spune şi Proorocul
David: „Făcutu-m-am ca un mort la inimă şi m-am făcut ca un om ce nu aude şi nu are în
gura lui mustrări... iar eu, ca un surd, nu auzeam, şi ca un mut, ce nu-şi deschide gura sa”
(Psalmi 37, 13-14). Suferind cineva nedreptate fără să ameninţe, se curăţă de multe
păcate.

417

Se spune undeva că un Episcop a făcut o vizită canonică la o mănăstire de
maici. Acolo a văzut el o icoană făcătoare de minuni care i-а plăcut foarte mult. A
poruncit iconomului său să o ia pentru a o duce la episcopie. Maicile de la acea mănăstire
s-au rugat de Episcop să nu o ia, dar Episcopul, neţinând seamă de rugămintea lor, a luat
acea icoană, lăsând pe maici plângând.
După plecarea Episcopului, maicile au făcut rugăciuni către Dumnezeu, cu
priveghere de toată noaptea în câteva rânduri, pentru a căpăta sfânta icoană. În urma
acestor rugăciuni stăruitoare, Episcopul a avut o vedenie. Un tânăr plin de strălucire i-а
poruncit cu glas înfricoşat să trimită icoana făcătoare de minuni la mănăstirea de unde a
luat-o. Deşi la început n-a voit, dar pentru că acea vedenie s-a repetat, ameninţându-l
groaznic pe Episcop, a fost nevoit să o trimită. Vedeţi ce poate face rugăciunea
stăruitoare către Dumnezeu? Și dacă am încerca să le adunăm pe toate, atunci s-ar putea
scrie volume întregi.
Căci acolo unde omul nu mai poate rezolva o problemă, o rezolvă Dumnezeu
dacă încercăm să facem rugăciuni stăruitoare şi cu toată credincioşia.
Şi ca să aibă toată siguranţa că, la acele sfaturi pe care le fac, e prezent
Mântuitorul nostru Iisus Hristos, să caute să nu vorbească cu ironie, sau să scoată în relief
unele scăderi, sau greşeli din trecut, ci să vorbească întotdeauna cu dragoste şi
compătimire faţă de greşeala şi abaterea unuia sau altuia.
Şi când se termină de discutat problemele pe care le au şi se iau şi hotărârile
care trebuie, la urmă să se facă rugăciunea de încheiere cu: „Canonul de rugăciune către
Puterile Cereşti şi către toţi Sfinţii”.
Ca să economisească timpul cel atât de scump, să nu lungească vorba cu
istorisiri şi povestiri ce nu sunt legate de problemele curente. Cam acestea ar putea fi
punctele cele mai însemnate pentru ca să reuşească să facâ un sfat după voia lui
Dumnezeu şi folosul cel de obşte.

418

Date biografice ale celor mai apropiați ucenici

Primii trei ucenici și colaboratori
Ca o dovadă că părintele Nicodim a avut, în mulţimea miilor de ucenici, unii
mai râvnitori decât alţii, vom încerca în rândurile ce urmează să redăm aşa mai pe scurt
viaţa unora din cei mai apropiaţi ucenici.
După socoteala noastră omenească, părintele Vasile Poiţelea a fost cel mai
apropiat ucenic; al doilea, părintele Ioan Măgirescu; iar al treilea, părintele Constantin
Măgirescu frate mai mic al lui Ioan Măgirescu. Şi aşa pe rând vom număra apoi pe fratele
Vasile Asaftei, Ioan Marcu, Elena I. Marcu, Gheorghe Marcu, Gheorghe Pascaru, Maria
Gheorghe Pascaru, Neculai Şerban, Aglaia Apostol şi părintele Neculai Chiuaru.
Când auzim de părintele Vasile Poiţelea, părintele Ioan Măgirescu, de
părintele Constantin Măgirescu, de părintele Neculai Chiuaru, e bine să ştim că ei n-au
fost hirotonisiţi ca preoţi ci numai hirotesiţi ca ipodiaconi, pentru viaţa lor curată şi
răspândirea cu multă dărnicie a cărţilor religioase. Şi dacă pe trei din ei i-am pus la
începutul acestui capitol, iar pe al patrulea l-am pus tocmai la urmă, aceasta s-a întâmplat
pentru că primii trei au colaborat cu părintele Nicodim pentru că au fost şi necăsătoriţi şi
fără grijă de familie. Ei au trecut la cele veşnice, primul în anul 1974 şi al doilea în 1963,
părintele Constantin Măgirescu a decedat în 1990, iar părintele Nicolae Chiuaru a fost
căsătorit cu familie şi a părăsit lumea acesta trecând la cele veşnice în anul 1987.

419

Nu aveam prea multe cunoştinţe la îndemână despre cei amintiţi mai sus, dar
ştim cu precizie că au fost ucenici devotaţi, şi unii din ei au pus chiar umărul la marea
lucrare ce a realizat-o părintele Nicodim pentru luminarea sufletelor omeneşti.
În ordinea de mai sus vom scrie despre fiecare din aceşti eroi ai credinţei
noastre strămoşeşti, care vor servi altora ca o dovadă vie şi grăitoare că învăţătura dată de
părintele Nicodim Măndiţă fiilor şi fiicelor sale duhovniceşti, ce a scos-o din vistieria
Bisericii lui Dumnezeu, a fost primită şi tradusă în faptă cu multă plăcere, de sufletele
dornice de mântuire...
Iar aceşti câţiva ucenici şi uceniţe devotaţi fac parte din suma celorlalţi
ucenici de ordinul zecilor de mii...

Părintele Vasile Poiţelea
Părintele Vasile Poiţelea s-a născut pe 24 noiembrie 1897, în satul Mastacăn,
comuna Borleşti, județul Neamţ din părinţi drept-credincioşi, Constantin şi Anghelina.
Încă din copilărie i-а plăcut să citescă cărţi cu conţinut religios, pe care le
primea de la un bătrân temător de Dumnezeu.
După armată, avea multe planuri pe care dorea să le realizeze în ceea ce
priveşte viaţa aceasta. Bunul Dumnezeu însă l-a chemat în slujba Sa pentru a contribui şi
el cu ceva la luminarea poporului român şi creştin.
Cunoscându-l pe părintele Nicodim Măndiţă şi mărturisindu-se de câteva ori
la el, s-a hotărât să fie şi să rămână până la moarte ucenic al lui... Acest lucru s-a
întâmplat chiar în primii ani pe când părintele Nicodim se afla ca preot paroh şi duhovnic

420

în parohia Schitu-Frumoasa şi lupta din răsputeri pe toate căile posibile şi imposibile de-a
smulge din ghearele satanei sufletele robite.
Pentru faptul că Vasile Poiţelea şi-a ales o viaţă paşnică şi liniştită şi s-a
retras pentru totdeauna din grupul oamenilor zgomotoşi şi petrecăreţi şi pentru că nici nu
juca, nici nu fuma şi nici nu petrecea în beţii şi în felul cum îşi duceau viaţa cei de-o
seamă cu el, ci dimpotrivă el mergea regulat la biserică în fiecare duminică şi sărbătoare,
citea adeseori prin sfintele cărţi, făcea rugăciuni, unii oameni s-au scandalizat sau, mai
bine zis, s-au tulburat şi au ridicat împotriva lui nişte oameni din sat care ziceau în gura
mare că Vasile Poiţelea este rătăcit şi sectar. Ba mai mult. I-au făcut un referat către
protoierie, în care era menţionat că un tânăr pe nume Vasile Poiţelea s-a rătăcit de la
dreapta credinţă şi s-a făcut sectar.
Auzind de una ca astea, părintele protoiereu de la Piatra Neamţ s-a hotărât să
vină în satul Mastacăn cu un sobor de preoţi şi să facă ancheta la faţa locului. În duminica
stabilită, a sosit atât protoiereul cât şi soborul de preoţi la biserica din Mastacăn unde au
stat cu toţii la slujba Sfintei Liturghii şi după aceea urma să facă ancheta.
Tânărul Vasile Poiţelea era înzestrat de Dumnezeu cu o voce plăcută şi cu
darul de a vorbi. El îşi formase un grup de tineret cu care dădea răspunsurile la Sfânta
Liturghie la biserica din satul natal...
Fiind anunţat din vreme de preotul paroh că în ziua de... va veni protoiereul
cu soborul de preoţi pentru a-i cere socoteală de credinţa şi viaţa pe care şi-a ales-o, era
tare îngrijorat şi nu-şi putea da seama ce va ieşi de la acea anchetă. Pentru aceea s-a şi
pregătit din vreme, aducând cu sine la biserică cărţile ce şi le-a cumpărat, punând la
fiecare din ele semne pentru a putea răspunde la nevoie, adică atunci când i se va cere
socoteală: de ce nu joacă la horă, de ce nu se îmbată de vin, de ce nu fumează şi într-un
cuvânt vorbind, de ce îşi petrece viaţa ca un bun creştin.
După slujbă, a mers protoiereul cu soborul de preoţi în curtea bisericii unde
era amenajată o scenă. Tânărul Vasile Poiţelea sta în apropierea scenei cu capul plecat şi
421

foarte îngrijorat. Protoiereul cu soborul şi-a dat seama de la bun început că tânărul Vasile
Poiţelea nu-i sectar, ci este un bun creştin, văzând la el cărţi ortodoxe. L-a chemat
Protoiereul să urce şi el pe scenă cu grupul lui de tineret. Cu învoirea protoiereului, a
cântat cu grupul lui câteva cântări şi a recitat şi nişte poezii morale edificatoare. Atât în
cântări cât şi în poezii se biciuiau fără milă patimile şi păcatele care stăpâneau oamenii
vremii aceleia, cu toate că se pretindeau a fi creştini... Şi aşa a putut cunoaşte părintele
protoiereu că tânărul Vasile Poiţelea nu este sectar...
Deoarece mai înainte de a veni părintele Nicodim Măndiţă prin părţile
noastre, nu se mai auzise de nicăieri ca un tânăr să poarte barbă, să nu mai meargă la
petreceri idolatre cu muzicanţi, să respecte cele patru posturi şi cele trei zile de peste
săptămână cu post şi fără ulei şi vin, atunci când nu este dezlegare şi mai pe scurt
vorbind, să trăiască în toată viaţa ca un bun creştin plăcut lui Dumnezeu. Astfel
petrecând, tânărul Vasile Poiţelea a devenit ca ceva suspect pentru satul Mastacăn în care
trăia şi era văzut din toate părţile, aşa după cum zice Mântuitorul în Sfânta Sa Evanghelie
că: „Cetatea pe munte stând, nu poate fi acoperită”. Era mereu arătat cu degetul de rude,
cunoscuţi şi prieteni, şi mustrat, batjocorit la orice pas.
Dar inima lui Vasile Poiţelea era plină de focul dragostei de Dumnezeu şi de
duhovnicul său şi cugetarea lui era de-a pururea la Legea Domnului, încât nu băga de
seamă nici de mustrări, nici de ameninţări, nici de batjocuri, ci pe toate le socotea ca pe
nişte nimicuri, ca pe nişte gunoaie, numai şi numai să poată plăcea lui Dumnezeu.
Mama lui Vasile Poiţelea era bolnavă. Ea a observat cât de mult iubea fiul ei
pe părintele Nicodim. Mai mult stătea la părintele Nicodim decât acasă. De teamă că n-o
să mai vină deloc acasă, i-а zis:
- Măi, Vasile, mă vezi că sunt bolnavă ca vai de mine şi nu ştiu câte zile voi
mai trăi. De aceea te rog să rămâi acasă până voi muri eu. După aceea eşti liber, ai să faci
ce voieşti. Dacă vei încerca să pleci cât timp eu trăiesc, să ştii că te blestem.

422

Nu mult după aceea mama lui a murit şi el s-a dus după aceea la părintele
Nicodim ca să-l ajute la tot ce avea el trebuinţă. Asta s-a întâmplat când părintele
Nicodim s-a transferat la mănăstirea Giurgeni - Roman, Vasile Poiţelea i-а urmat.
Din satul Mastacăn şi până în satul Schitu-Frumoasa sunt vreo 25-30 km, iar
pe de-a dreptul, pe o cărare, prin pădure, sunt numai 20 km. Pe această cărare de multe
ori mergea el singur sau cu alţii, cântând cântări religioase sau cugetând la sfaturile şi
învăţăturile pe care le primea de la părintele Nicodim.
Pe părintele Vasile Poiţelea l-am cunoscut prin anul 1938 la mănăstirea
Agapia, la părintele Nicodim, şi am venit amândoi pe jos până la Piatra Neamţ. Multe
sfaturi şi îndemnuri am căpătat cu această ocazie, de care eu aveam absolută trebuinţă.
Avea un dar deosebit în a sfătui pe alţii la cele bune... Era un om cunoscător al Sfintei
Scripturi şi a învăţăturilor Sfinţilor Părinţi.
Era de statură potrivită, cu faţa senină şi plină de un zâmbet duhovnicesc. Îşi
ducea viaţa în cumpătare, în înfrânare şi se ostenea mult pentru răspândirea cărţilor bune.
Renunţase la căsătorie pentru a fi mai sprinten de a alerga pe calea vieţii. Era stăpânit de
dragoste către tot omul.
Venind mereu pe la Schitu-Frumoasa, de fiecare dată făcea cunoştinţă cu
oamenii de bună credinţă de prin diferite localităţi. Acolo s-a împrietenit şi cu părintele
Ioan Măgirescu cu care a colaborat sub îndrumarea directă a părintelui Nicodim la marea
lucrare de luminare a sufletelor creştineşti din ţara noastră.

423

Fraţii Ioan şi Constantin Măgirescu
Părintele Ioan Măgirescu s-a născut în satul Cetăţuia, comuna Strugari,
județul Bacău în anul 1898 din părinţi drept-credincioşi Constantin şi Maria. După ce s-a
eliberat din armată, avea şi el, ca şi Vasile Poiţelea, mari planuri pentru viitor, dorind a se
căsători cu o fată din oraşul Cernăuţi. Sora lui cea mai mare i-а zis între altele:
-

Măi, Ioane, Mântuitorul nostru Iisus Hristos ne spune în Sfânta Sa

Evanghelie: „Ce ar folosi omul de ar dobândi lumea toată şi ar pierde sufletul său, sau ce
va da omul în schimb pentru sufletul său dacă îl va pierde?”. De aceea eu zic: rămâi aici
în satul nostru, decât să te duci aşa departe, cu scopul de a agonisi avere.
Deşi la început nu a luat în seamă acele cuvinte ale surorii lui, dar mai târziu
a renunţat la hotărârea sa şi a rămas în satul natal.
Bunul Dumnezeu, Care este de-a pururea preamărit, a iconomisit ca şi acest
tânăr, Ioan Măgirescu, să fie şi să rămână până la moarte în slujba Lui. Sora lui cea mai
mare a auzit de ici de colo că la Schitu-Frumoasa se află un preot minunat cum nu s-a mai
auzit şi cum nu s-a mai văzut niciodată până acum. Venind pe la ea fratele ei, i-а zis:
-

Măi Ioane! Tu ca mâine ai să te însori. Ce bine ar fi ca mai întâi să mergi

şi tu la Schitu-Frumoasa, căci se află acolo un minunat preot al lui Dumnezeu, cum nu s-a
mai văzut de când e lumea pe la noi. Ai să primeşti de la el vreun sfat, are să se roage
pentru tine ca să poţi reuşi cu bine în căsătoria ta.
Și de data aceasta tânărul Ioan a ascultat de sora lui şi a mers numaidecât la
părintele Nicodim de la Schitu-Frumoasa împreună cu tatăl său. Când a văzut părintele
Nicodim pe tânărul Ioan Măgirescu îmbrăcat cam luxos şi foarte ager la minte şi în
mişcările lui, l-a hrănit la început cu lapte şi nu cu bucate tari, ca nu cumva să se
descurajeze. Nu i-а amintit nici de jocuri şi nici de barbă, ci i-а dat de canon să citească
un număr de cărţi religioase care se găseau pe vremea aceea şi în care se cuprindea şi

424

învăţătura de cele zise mai sus. A început a citi cu multă dragoste prin sfintele cărţi şi a
găsit învăţătură despre multe lucruri dar nu le-a înţeles clar.
Mergând a doua oară la părintele Nicodim, l-a întrebat dacă într-adevăr e
mare păcat a juca sau a lepăda podoaba bărbătească.
-

Da, într-adevăr e foarte mare păcat, i-а zis Părintele.

Atunci el a întrebat din nou:
-

Dar de ce nu mi-aţi spus de prima dată?

- Nu ţi-am spus de la început, ca să nu te depărtezi.
Întorcându-se acasă tânărul Ioan, nu s-a mai dus la nunţi cu muzică şi jocuri
şi nu şi-a mai puse briciul pe faţă. Văzând rudele, vecinii şi prietenii lui o schimbare ca
aceasta la tânărul Ioan Măgirescu, ziceau: „că s-a prostit, că a înnebunit, că s-a stricat la
cap, că se pocăieşte, că în armată ar fi făcut cine ştie ce păcate mari, de moarte” şi câte
altele. Tânărul Ioan, care şi-a reînnoit făgăduinţa dată la Sfântul Botez printr-o
spovedanie adevărată, nici nu auzea acele vorbe aruncate asupra lui, căci el era acum
mereu preocupat cu mintea, cugetând ziua şi noaptea numai la Legea Domnului. Voia cu
tot dinadinsul şi se ostenea ca să traducă în fapte tot ceea ce citea prin Sfintele Cărţi sau
auzea din gura Părintelui său duhovnic.
De la o vreme, între părintele Nicodim Măndiţă şi tânărul Ioan Măgirescu, s-a
statornicit o dragoste şi legătură sfântă, care încă de la început a dat destule dovezi că ea
va dura în veci de veci, după cum s-a şi întâmplat.
În poporul nostru român şi creştin pe vremea aceea se simţea o lipsă totală de
cărţi bune cu învăţătură curat ortodoxă, pentru poporul de rând îndeosebi. Cei străini de
credinţă, pentru scopuri materiale şi personale, au tipărit nişte cărţi, pentru care făceau
mare paradă că ar fi bune, dar în realitate ele răspândeau în poporul nostru o învăţătură
amestecată şi chiar vătămătoare ca: „Epistolia Domnului Hristos” care se spunea că ar fi
căzută din cer şi că cine o va purta la sine va fi scutit de multe rele, dar nu arăta de cine a

425

fost editată. La fel era şi „Visul Maicii Domnului”, apoi „Cele 12 Vineri”, „Sfântul
Sisoe”, „Carte de samă” ş.a.
Părintele Nicodim dorea din toată inima să umple acest gol cu cărţi bune şi
folositoare şi să arate totodată că acele cărţi, care purtau pe nedrept nume de cărţi
religioase, erau false şi vătămătoare. Şi a început a scoate la lumină, tot cu aceleaşi titluri,
cărţile religioase şi anume: „Epistola Sfintei Duminici”, „Visul Maicii Domnului”. Dar
aceste cărticele, scrise si editate de părintele Nicodim, aveau în ele o învăţătură curat
ortodoxă şi combăteau pe cele false.
După cum se spune în poporul nostru că adevărul este olog, iar minciuna are
aripi, părintele Nicodim dorea ca aceste cărticele, care au văzut lumina tiparului, să fie
puse cât mai curând în mâna creştinilor ca să se poată folosi de ele.
Pentru distribuirea acestor cărticele şi a celor ce au mai urmat după ele,
părintele Nicodim avea nevoie de vreo câţiva oameni credincioşi, sinceri şi devotaţi ca să
ducă la îndeplinire această lucrare de colportaj.
Bunul Dumnezeu, care poartă grijă de toată suflarea, a rânduit ca să se
angajeze la această sfântă lucrare mai mulţi tineri. Dar când s-a făcut cernerea din partea
lui satan, au rămas până la sfârşit aceşti trei oameni devotaţi: Vasile Poiţelea, Ioan
Măgirescu şi Constantin Măgirescu - fratele lui care din anul 1935 s-a asociat cu cei doi
şi au rămas nedespărţiţi până la moarte. Ei au rămas credincioşi lui Dumnezeu și
ascultători față de părintele Nicodim întru toate.
La început au dus prin oraşe şi sate cărţi cu raniţa (rucsacul) în spate. Au
mers cu raniţa în spate plină de cărţi aceşti oameni plini de dragoste. Mergeau din sat în
sat şi din oraş în oraş îndemnând şi sfătuind pe oameni să părăsească slujba lui satan, prin
patimi şi păcate şi să se angajeze cu trup şi suflet în slujba lui Dumnezeu. Lăsau peste tot,
pe unde treceau, cărţi bune, cărţi sfinte cu învăţături folositoare de suflet. În afară de
cărţi, ei mai dă deau oamenilor şi sfaturi, îndemnuri şi o pildă de viaţă vrednică de
urmat....
426

Ce frumoasă slujbă au mai făcut ei pe faţa pământului, cât au trăit! Au trăit cu
folos şi s-au folosit şi pe ei şi pe alţii. Şi, dacă au trecut la cele veşnice, au primit cu vârf
şi îndesat plată pentru osteneala ce au făcut-o. Ferice de părinţii lor care i-au născut şi
crescut pe aceşti eroi ai Bisericii lui Dumnezeu. Ferice şi de rudeniile lor şi de cei care leau făcut lor bine în această viaţă.
S-a întâmplat odată ca părintele Ioan Măgirescu să meargă în satul natal şi să
ia parte la înmormântarea unei rudenii apropiate. Acolo s-a regăsit cu o nepoată a lui care
era îmbrăcată în haine de doliu (negre) pe care văzându-o, el i-а zis:
- Dar ce te-ai îmbrăcat cu haine de doliu? Nu ştii că e păcat? la care nepoata
i-а răspuns:
- Unde scrie că e păcat a te îmbrăca în haine de doliu?
Părintele Ioan i-а zis, cu o uşoară mustrare:
-

Dar ce? Nu crezi că e păcat? Doar n-am să umblu cu sacul cu cărţi, să-ţi

arăt ţie unde scrie că e păcat.
Atunci ea s-a ruşinat şi plecând privirea în jos şi-a cerut iertare cu umilinţă,
dându-şi seama că a greşit faţă de unchiul său...
Ne-am pus sau ne punem noi vreodată întrebarea cu ce ne vom arăta în ziua
înfricoşatei Judecăţi înaintea lui Dumnezeu? Căci după cum ştim şi vedem că atunci când
vom pleca din această lume rămân toate de noi şi nu vom lua decât faptele noastre, bune
sau rele, pe care le-am agonisit fiecare cât am trăit.
Aceşti oameni mai sus amintiţi: Părintele Vasile Poiţelea şi fraţii Ioan şi
Constantin Măgirescu au plecat din lumea aceasta în veşnicie cu o prea frumoasă zestre
sufletească. Au plecat de aici către Patria Cerească încărcaţi cu fapte bune. Căci ce altă
faptă poate să fie mai bună ca atunci când te osteneşti a salva pe fratele tău, pe aproapele
tău din prăpastia pierzării şi a-l scoate la lumină... Sunt multe fapte bune pe care le poate
face omul pe acest pământ, dar nici una din ele n-are şi nu poate avea un aşa de mare preţ
înaintea lui Dumnezeu, ca această faptă bună, adică de a căuta pe toate căile, posibile şi
427

imposibile, să poţi veni în ajutorul fratelui tău, pentru a-l scoate din întuneric la lumină,
din robia satanei să-l aduci la Dumnezeu, după cum au făcut părinţii ipodiaconi Vasile
Poiţelea, Ioan Măgirescu şi Constantin Măgirescu, îndrumaţi şi dirijaţi direct de părintele
Nicodim Măndiţă, marele duhovnic iscusit al veacului douăzeci.
Un om credincios şi ucenic apropiat al părintelui Nicodim, pe nume Vasile
Asaftei din Butnăreşti-Roman, văzând cu câtă greutate în spate, merg de colo până colo
aceşti râvnitori colportori, le-a oferit în dar o căruţă cu cal pentru a putea transporta
cărţile.
După aceea, au reuşit să cumpere o maşină mai veche şi un aparat de filmat.
Cu maşina au făcut o mare lucrare, deoarece se deplasau mai cu multă înlesnire şi
colindau oraşele şi satele din ţara noastră, lăsând în urma lor o dâră de lumină cu
vizionarea filmului religios, cu predicarea cuvântului Dumnezeiesc şi cu cărţile Sfinte.
Dar să ne întoarcem spre noi şi să ne punem întrebarea: „Dacă această sfântă
lucrare de luminare a sufletelor omeneşti s-a făcut în ţara noastră şi chiar în zilele noastre,
oare putem noi trage vreun folos sau nu?!”. Da. Putem să ne folosim foarte mult, dacă
vom trăi pe viitor după învăţătura pe care ne-a lăsat-o părintele Nicodim. Aş dori, să nu
înţelegem cumva greşit acest cuvânt, că părintele Nicodim ne-a lăsat o învăţătură
deosebită; ci această învăţătură, pe care ne-a lăsat-o el, era deja existenta în tezaurul
Bisericii lui Dumnezeu, numai că noi nu puteam ajunge la acea învăţătură fiind mici de
statură, ca Zaheu vameşul şi a trebuit ca Bunul Dumnezeu să ne trimită pe cineva.
Această învăţătură, pe care ne-a lăsat-o nouă părintele Nicodim, este o învăţătură
Apostolică, curată, neamestecată cu superstiţii sau idei sectare şi pe înţelesul nostru, aşa
după cum a spus mai sus maica stareţă de la mănăstirea Agapia că „Părintele Nicodim,
deşi a fost monah, dar a fost mai mult al oamenilor mireni, decât al monahilor”. Iar în
Patericul Românesc părintele Ioanichie Bălan de la mănăstirea Sihăstria zice aşa:
„Protosinghelul Nicodim Măndiţă a fost un mare apărător al Ortodoxiei şi un călugăr
misionar fără egal în monahismul românesc” (Patericul Românesc, pagina 689).
428

Vasile Poiţelea, Ioan Măgirescu şi Constantin Măgirescu au renunţat la
căsătorie pentru a face lucrarea cea sfinţită şi plăcută lui Dumnezeu mai cu mult spor. Ei
răspândeau în toată țara nu numai cărţile părintelui Nicodim, ci tot felul de cărţi bune
aprobate de Biserica Ortodoxă Română, ce se găseau la vremea aceea.
Aceşti tineri au lepădat toată grija cea lumească ca să se poată ocupa numai şi
numai de răspândirea cărţilor. De la bun început s-au înţeles între ei şi s-au ajutat
reciproc. Ei n-au avut scopuri străine de a se îmbogăţi, căci între ei şi părintele Nicodim
era aceeaşi armonie şi înţelegere ca între tată şi feciori... şi fiecare bănuţ îl socoteau ca şi
cum ar fi fost ceva din averea Bisericii. Nimeni din ei nu-şi permiteau să dea, din banii
adunaţi, la rude sau prieteni, căci dacă ar fi făcut aşa, ar fi stagnat mersul normal al
lucrării. Şi numai aşa s-a putut realiza şi menţine această lucrare până la răsuflarea cea
mai de pe urmă a celor ce făceau parte din acest grup. Cei care au încercat a sustrage ceva
din bani pe ascuns, fără ştirea celorlalţi, au rămas de cârd si s-au înrolat în altă ceată care
are în frunte pe Iuda trădătorul iar nu pe Iisus Mântuitorul.
Nu le-a fost nici lor uşor de a fi şi rămâne credincioşi lui Dumnezeu şi sinceri
şi devotaţi faţă de părintele Nicodim. A trebuit să ducă o luptă pe viaţă şi pe moarte
împotriva celor trei duşmani ca să rămână în picioare. Ei au fost în faţa publicului tipuri
originale de adevăraţi creştini din primele veacuri. Se asemănau de minune cu creştinii
apostolici, având toate de obşte. Ei se corectau cu duhul blândeţii unul pe altul, atunci
când greşeau ceva. Se îmbrăcau în haine modeste, simple, şi nu s-a pomenit vreodată, în
toată viaţa lor, ca să cheltuiască banii pe bomboane, pe dulciuri sau pe ceva care nu satură
după cuvântul proorocului care zice: „Pentru ce cheltuiţi argintul vostru pentru un lucru
care nu hrăneşte şi daţi câştigul muncii voastre pentru ceva care nu vă satură?!” (Isaia 55,
2). Și nu numai de la mâncări se înfrânau, ci și de la băutură. Era mare sărbătoare ca ei să
folosească un păhăruţ mic cu vin. Iar ca să vorbească unul pe altul de rău, acest lucru nu
s-a întâmplat nici cu gândul în toată viaţa lor. O dragoste fierbinte de Dumnezeu şi de
aproapele clocotea mereu în inimile lor. Mereu se frământau cum ar putea veni în ajutorul
429

aproapelui. Îmi povestea tata-socru, Neculai Şerban, că trecând fraţii Vasile Poiţelea,
Ioan Măgirescu şi Constantin Măgirescu prin Grigoreni (când încă nu erau ipodiaconi) cu
maşina plină de cărţi şi văzând pe marginea şoselei oameni şi femei prăşind la porumb,
au început a arunca în dreapta şi în stânga cărţi sfinte. Oamenii şi femeile văzând, au
alergat şi strângeau una câte una cărţile de pe marginea şoselei, uitându-se după maşină şi
făcând semne de mulţumire pentru cărţile primite pe gratis.
Ei au mângâiat cu cuvântul lui Dumnezeu, cu filmul religios şi cu sfintele
cărţi, nu numai pe cei din oraşele şi satele pe unde treceau, ci şi pe cei din spitale şi pe cei
din închisori, căci după ce terminau în localitatea respectivă, mergeau în spitale la cei ce
se aflau pe patul de suferinţă, ba şi la cei ce îşi executau pedeapsa prin închisori, care
primeau gratuit o carte de rugăciuni sau de învăţătură, vizionarea filmului şi predică. De
câtă mângâiere şi încurajare nu se umplea inima celui suferind pe patul spitalului, cât şi a
celor ce erau prin închisori. Tocmai aici putem găsi explicaţia de ce au putut ei rezista
ispitelor şi greutăţilor care au atras după sine, o aşa de mare lucrare de luminare și
mântuire a sufletelor, toată viaţa până ce au păşit pragul mormântului.
În ultimii ani a fost o vreme (în timpul conducerii comuniste) când n-au mai
putut umbla cu maşina şi filmul religios; dar n-au putut sta nici cu mâinile în sân. Au
activat pe cât s-a putut, într-un mod mai restrâns. S-au organizat între ei căci erau şase la
număr şi au început să citească la Psaltire zi şi noapte fără întrerupere câte două ore
fiecare prin rotaţie. Au deschis un mic atelier de legătorie de cărţi, special numai pentru
cărţi religioase. În fiecare duminică şi sărbătoare luau parte la adunări în sfânta biserică,
organizate de preoţii din raza oraşului după amiaza, deoarece dimineaţa stăteau cu toţii la
slujba Sfintei Liturghii. La aceste adunări spunea cuvânt de zidire sufletească atât
părintele Vasile cât si părintele Ioan.
Văzând Patriarhul Nicodim activitatea lor, a vrut să-i facă preoţi dar ei n-au
primit, ci au rămas numai hirotesiţi ca ipodiaconi ca să poată fi liberi.

430

Părintele Ioan Măgirescu, cu vreo doi ani înainte de a trece în veşnicie a avut
de suferit cu ochii, dar în această suferinţă mulţumea lui Dumnezeu şi era plin de
recunoştinţă faţă de acest Mare Binefăcător Care L-a ajutat așa de mult.
Părintele Ioan Măgirescu şi cu fratele său Constantin au adus o nepoată a lor,
prin anul 1960, ca să le pregătească mâncare, pentru faptul că părintele Ioan s-a
îmbolnăvit şi avea nevoie de o îngrijire mai deosebită. Nepoata vrând să afle de la ei dacă
într-adevăr reuşeşte să le facă mâncarea după plac, i-а întrebat:
- Vă rog să-mi spuneţi dacă vă place mâncarea sau nu, ca să ştiu.
Ei au răspuns:
-

Noi nu suntem pretenţioşi la mâncare şi ne mulţumim cu ea aşa cum este,

i-au răspuns ei.
De aici putem trage şi noi o învăţătură, că nu e bine a lăuda pe alţii, pentru a
nu-i arunca pe ei în prăpastia urâciosului păcat al mândriei şi să ne facem şi noi părtaşi...
Cât de înţelept a fost acest cuvânt, încât a scutit pe nepoata lor de a se mândri şi totodată
s-au păzit să nu o jignească...
Dacă într-adevăr pe oamenii lui Dumnezeu îi poţi cunoaşte după acest semn,
care nu poate fi altul decât dragostea, apoi cine a cunoscut pe părintele Vasile Poiţelea şi
pe părintele Ioan Măgirescu şi-a putut da seama că aceşti oameni erau cuprinşi şi stăpâniţi
de acest foc al dragostei, şi nu-ţi puteai da seama care din ei cântăreşte mai mult unul faţă
de celălalt, deoarece ei erau ca doi brazi într-o tulpină şi ca doi ochi într-o lumină. M-am
nimerit odată la ei, tocmai când trebuia să mergem la slujba Învierii la Sfintele Paşti.
Părintele Vasile şi-a luat încălţămintea şi mai înainte de a pleca, l-a călcat pe picior pe
părintele Ioan care sta desculţ la marginea patului, căci nu putea merge la Biserică fiind
bolnav. L-a călcat aşa de tare încât părintelui Ioan i-au dat lacrimile de durere. Și așa cu
lacrimi în ochi și cu voce dulce i-а zis:
-

Vai, Părinte Vasile, tare mă doare piciorul pentru că m-ai călcat aşa de

rău.
431

Atunci Părintele Vasile, care nu şi-a dat seama ce s-a întâmplat s-a dus
repede la el şi mângâindu-l, punându-i amândouă mâinile pe cap, i-а zis aşa printre
suspine:
-

Din dragoste te-am călcat, părinte Ioane, fără să-mi dau seama, dar să ştii

că numai din dragoste te-am călcat aşa de rău. Te rog tare mult să mă ierţi, căci numai din
dragoste am făcut acest lucru!
La care Părintele Ioan în semn de aprobare îngână:
- Da, adevărat este că din dragoste.
Şi au început amândoi a plânge ca doi copii, iar lacrimile unuia se amestecau
cu ale celuilalt, când plângeau... Şi ne-a făcut şi pe noi să lăcrimăm văzând o asemenea
scenă plină de nevinovăţie pe care nu am mai văzut-o niciodată în viaţa mea.
Despre asemenea figuri de oameni nu putem avea nici o îndoială că nu le-a
făcut Dumnezeu parte de fericirea cea cerească. Și dacă Mântuitorul nostru Iisus Hristos a
hotărât că: „De nu veţi fi ca pruncii, nu veţi putea intra în împărăţia lui Dumnezeu”, apoi
se vede de la distanţă că aceşti eroi ai credinţei au reuşit, cu darul Lui, să împlinească
acest cuvânt Dumnezeiesc.
În anul 196З, luna lui mai, părintele Ioan Măgirescu a fost chemat la Cel pe
Care L-a iubit, să-şi ia plata ostenelilor sale, în vârstă de 64 de ani.
După un an şi trei luni de la trecerea la cele veşnice a părintelui Ioan
Măgirescu, părintele Vasile Poiţelea a trecut printr-o grea încercare. În 1964 a fost arestat
şi condamnat pe şapte ani la închisoare. În acest timp a fost şi operat. După acest necaz a
mai trăit zece ani tot în suferinţă. Ultimii ani i-а petrecut stând chiar pe patul de suferinţă.
Chiar în această suferinţă în care se afla, era plin de speranţă, cu faţa senină şi plină de un
zâmbet duhovnicesc, adeverind prin aceasta celor din jurul lui că în inimă tronează
Domnul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos pe care L-au iubit aşa de mult şi L-au făcut
cunoscut multora.

432

Aşa că pe data de 20 septembrie 1974, părintele Vasile Poiţelea este şi el
chemat să înceapă o nouă viaţă fericită, acolo unde nu este durere, nici întristare şi nici
suspin.
În ultimele clipe ale vieţii sale, îşi îndemna fraţii, care erau lângă patul lui de
suferinţă, la dragostea de Dumnezeu şi de aproapele. A ajuns la vârsta de 77 de ani pe
care i-а folosit slujind lui Dumnezeu şi ajutând pe aproapele.

Părintele Constantin Măgirescu s-a născut în satul Cetăţuia, comuna Strugari,
județtul Bacău, în anul 1910 din părinţi drept credincioşi, Constantin şi Maria, şi frate de
trup cu Părintele Ioan Măgirescu, mai mic cu 12 ani.
Părintele Ioan Măgirescu, care împreună cu părintele Vasile Poiţelea umblau
prin ţară răspândind cărţi folositoare de suflet, l-a îndemnat şi pe fratele său mai mic să
colaboreze împreună cu ei. Părintele Constantin a căzut de acord şi până la moarte a
rămas cu ei în ascultare faţă de părintele Nicodim care le-a fost şi părinte duhovnic până
la moartea lor.
Ceea ce are părintele Constantin mai mult decât fratele său mai mare este că
el și cu părintele Vasile Poițelea au fost condamnaţi cu 7 ani închisoare pentru că a făcut
toată viaţa ceea ce comuniştilor nu le plăcea: răspândirea cărţilor religioase ortodoxe în
ţara noastră. Ca şi fratele său Ioan, era credincios şi râvnitor şi cu spirit gospodăresc.
În anul 196З l-a părăsit fratele său Ioan, trecând la cele veşnice, iar în anul
1974 l-a părăsit şi părintele Vasile Poiţelea. Rămas singur din acea echipă binecuvântată
de Dumnezeu, ne-a fost pentru noi cei rămaşi de o mare mângâiere, deoarece în anul
1975 a trecut la cele veşnice şi părintele Nicodim Măndiţă.
În anul 1990, pentru ultima dată a fost părintele Constantin, pe data de 6 iulie,
la parastasul părintelui Nicodim, ca după două luni, pe 4 septembrie, să treacă şi el la
viaţa de veci şi să se regăsească cu fratele său, părintele Ioan Măgirescu, cu părintele
433

Vasile Poiţelea cu care a colaborat o viaţă şi cu părintele Nicodim, duhovnicul lor cel
iubit, să cânte cântarea Preasfintei Treimi o veşnicie întreagă.

Un bătrân cu viață îmbunătățită
Vasile Asaftei s-a născut în Butnăreşti, județul Roman (Neamţ) în anul 1879.
Despre el ştim foarte multe lucruri frumoase şi vom încerca să scriem aici, în rândurile ce
urmează, o parte din ele spre folosul nostru.
Mai înainte de a se căsători, ardea inima lui de dorinţa de a se duce la Sfântul
Munte Athos şi să se facă monah. După ce şi-a pregătit actele, a mers în portul Constanţa.
Ajuns în port şi vrând să se urce în vapor, l-a cuprins o frică mare, mare de tot. S-a întors
de la vapor şi nu ştia ce hotărâre să ia. Până la urmă a socotit, ca pe cel pe care îl v-a
întâlni mai întâi în cale să-l întrebe ce să facă, și cum îl va învăţa acela, așa să facă.
Întâmplarea a făcut ca în calea lui să apară un preot al lui Dumnezeu. I-а
povestit lui ceea ce a vrut să facă şi cum de l-a cuprins o frică aşa de mare încât nu mai
avu curajul să urce în vaporul ce plecă la Sfântul Munte. După ce preotul l-a ascultat, a
stat puţin pe gânduri, apoi l-a sfătuit aşa:
-

Dragă tinere, mergi acasă, te căsătoreşte, fii credincios lui Dumnezeu,

făcând voia Lui cea sfântă şi aşa să ai nădejde în mila lui Dumnezeu că te vei mântui.
Vasile Asaftei a ascultat de preotul acela ca de glasul lui Dumnezeu. S-a
reîntoars la casa sa și s-a căsătorit.
O altă dorinţă a început a-l chinui zi şi noapte, ca să găsească un preot iscusit.
În cele din urmă a găsit la mănăstirea Giurgeni în persoana părintelui
Nicodim Măndiţă, un preot iscusit, aşa după cum dorea inima lui.
434

Călăuzit de sfaturile părintelui Nicodim pe care l-a avut de duhovnic până la
moarte, şi-a petrecut viaţa sa ca un bun creştin, aducând o contribuție însemnată la
lucrarea de mântuire a sufletelor omeneşti.
Văzând că părintele Nicodim are nevoie de sume mari de bani pentru a putea
scoate la lumină cărţi cu învăţătură sfântă din tezaurul Bisericii lui Dumnezeu pe înţelesul
tuturor, a luat în arendă în fiecare an de la boieri câteva hectare de pământ pe care le-a
cultivat cu ceapă, in, cânepă ş.a. iar ceea ce a câştigat din toată această afacere punea la
tipărirea cărţilor. Văzând până la urmă că încă ar mai trebui, şi-a vândut chiar şi casa cu
pământ şi cu tot ce se afla pe lângă ea, şi banii ce i-a primit i-а dat pentru tipărirea
cărţilor. Avea aşa de mare dragoste ca să ajute la tipărirea cărţilor, încât de ar fi fost cu
putinţă s-ar fi vândut şi pe sine ca să poată ajuta această blagoslovită lucrare de mântuire
dirijată de părintele Nicodim Măndiţă și ocrotită de mâna lui Dumnezeu.
Dorinţa lui moşu Vasile Asaftei de a se tipări cât mai multe cărţi se ramifică
în două. El dorea într-adevăr să se tipărească, dar tot în aceeaşi măsură dorea ca aceste
minunate cărţi să nu stea prea multă vreme prin magazii, ci să ajungă cât mai repede în
mâinile celor ce le doreau şi le aşteptau ca pâinea caldă.
Când a văzut în 1948, că s-a oprit de către comunişti tipărirea lor, iar în stoc
se aflau cărţi multe şi de multe feluri, s-a dus numaidecât la părintele Nicodim şi i-а cerut
blagoslovenie pentru a răspândi în popor cărţi. Părintele i-а dat blagoslovenie cu cea mai
mare plăcere, ba i-а mai şi citit câteva rugăciuni pentru a fi acoperit şi sprijinit de Darul
lui Dumnezeu şi de a face cu mult spor această lucrare sfântă şi plăcută lui Dumnezeu.
Văzând moşu Vasile cu câtă bunăvoinţă i-а dat părintele Nicodim
blagoslovenie să distribuie cărţi în popor, la întoarcerea spre casă i se părea că nici nu
mai atinge pământul cu picioarele şi, dacă ar fi încercat cineva să-l întrebe ceva, apoi el
nu mai era în stare să mai răspundă, pentru că nici nu mai vedea şi nici nu mai auzea de
bucuria ce-i cuprinsese inima.

435

Unii din noi, văzând pe moşu Vasile cum dădea cărţi în dreapta şi în stânga
fără nici o sfială, îi ziceam:
-

Ai grijă ce faci, moşu Vasile! S-ar putea să ai necazuri. Lucrează mai

acoperit, mai cu perdea.
La care el răspundea cu lacrimi în ochi:
-

Ei, dragii mei! Unde am eu parte de la Dumnezeu, să mor în vreo puşcărie

pentru faptul că am dat oamenilor hrană pentru suflet.
Şi să vedeţi până unde îl ducea pe moşu Vasile acel foc sfânt ce ardea de-a
pururea în inima lui. Într-o bună zi luând în spate un sac cu cărţi, şi, tiptil-tiptil, a
îndrăznit să intre pe poarta din spate în cazarma unui regiment din oraşul Sibiu.
Şi ca să nu oprească circulaţia cu distribuirea cărţilor, s-a dat puţin mai în
dreapta, şi, dezlegându-şi sacul la gură, a ţinut cont că se află într-o cazarmă de ostaşi, de
aceea îşi făcea reclamă mai în şoaptă. Bieţii ostaşi! Când se uitau la moşu Vasile nu le
venea să creadă, cum un moş bătrân cu sacul plin de cărţi a reuşit să pătrundă până la ei.
Cum era moşu Vasile încălţat cu opinci, îmbrăcat cu cojoc, cu barba albă ca zăpada, cu
faţa senină, cam zâmbind, și când mai vedeau că le dădea și cărţile de pomană îl credeau
unii din ei că ar fi chiar Sfântul Ilie.
De mulţimea ostaşilor ce se strânseseră în jurul lui, şi cum el sta plecat spre
sac şi scotea cărţi pe care le dădea celor cu mâinile întinse, moşu Vasile se camuflase dea binelea. Fiecare ostaş îşi desfăcea haina şi îşi băga cărţile în sân, pentru orice
eventualitate.
Într-un târziu a trecut pe acolo un ofiţer (care se vedea a avea o inimă de
creştin) şi care văzând isprava lui moşu Vasile, dar respectându-i totodată şi bătrâneţile
lui, i-a spus să plece din cazarmă, iar lui moşu Vasile i-а convenit să asculte de ofiţer,
deoarece în sac îi rămaseră numai câteva cărţi. Ofiţerul, care după cum am spus, a dat
dovadă de la început că avea o inimă de creştin, s-a uitat cu multă părere de rău la moşu
Vasile şi la sacul lui, în care se vedea că mai sunt câteva cărţi pe care le socotea că ar fi
436

tocmai porţia lui. Dar dacă moşu Vasile nu a îndrăznit să i le ofere, ofiţerul la rândul lui
nu a îndrăznit să le ceară, din cauza ostașilor care-l vedeau. Și așa s-au despărţit unul de
altul.
Au trecut mai bine de patruzeci de ani de când moşu Vasile a reuşit să facă
această ispravă, care în momentul de faţă nici nu s-ar mai putea crede aşa ceva. Cu toate
acestea, dacă ne gândim de câtă bucurie şi mulţumire sufletească s-a umplut inima lui
văzându-şi visul împlinit, când i s-a golit sacul cu cărţi, atunci putem fiecare din noi să ne
bucurăm de bucuria lui, chiar şi în momentul de faţă.
Încă o dovadă în plus despre dragostea pe care o avea el de a răspândi în
popor cărţi bune, este că atunci când pleca undeva să le ducă, nu lua aşa ca noi, o sacoşă
sau două, ci doi sau chiar trei saci odată. Plătea la o căruţă, sau la o maşină de ocazie, şi
avea curajul să-i lase în păstrare pentru un timp pe la magazine sau chiar la restaurante,
până reuşea să le ducă acolo unde era nevoie. Numai el a ştiut câte necazuri a întâmpinat
răspândind în popor atâtea cărţi, dar desigur a avut şi destule bucurii, pentru că
Dumnezeu era cu el şi-l ajuta.
Slavă lui Dumnezeu, că în zilele noastre am avut parte de un adevărat
Apostol în persoana părintelui Nicodim Măndiţă, dar am mai văzut cu ochii noştri şi
creştini adevăraţi ca şi cei dintâi creştini în persoana părintelui Vasile Poiţelea, părintelui
Ioan Măgirescu, Vasile Asaftei, Ioan Marcu, Gheorghe Marcu şi mulţi alţii.
Venind odată moşu Vasile Asaftei în părţile noastre cu o căruţă trasă de un
cal, el a umplut-o până sus cu cărţi, aşa cum aduceau odinioară oamenii căruţele cu
ştiuleţi de porumb de la câmp. Când să coboare printr-o pădure, şi vrând să treacă peste
un pârâu, căruţa fiind tare încărcată cu o greutate aşa de mare, roţile s-au cufundat în
noroi până în butuci. Cum drumul nu era umblat de nimeni şi soarele se lăsa spre asfinţit,
moşu Vasile Asaftei fiind singur şi neputincios şi în mijlocul pădurii, s-a uitat puţin în
sus, apoi în apropierea căruţei a îngenuncheat pentru a se ruga lui Dumnezeu deoarece
altceva nu mai era de făcut. Punându-şi toată nădejdea sa în Adevăratul Dumnezeu, moşu
437

Vasile Asaftei a făcut de data aceasta o rugăciune ce îndeplinea toate condiţiile, în Duh şi
Adevăr, aşa după cum Îi place lui Dumnezeu. Şi ce să vezi! Din spatele lui a apărut un
cioban tinerel cu un cojoc mare în spate şi un toiag în mână.
-

Ce faci aici, bătrânule? i-а zis cu o voce dulce.

Moşu Vasile a tresărit, s-a ridicat din genunchi şi ştergându-se la ochi cu
batista i-а arătat căruţa cufundată în nămol. Atunci tânărul cioban i-а zis:
-

Ia calul de căpăstru şi eu voi ridica căruţa din spate şi numaidecât o să

ieşim cu bine.
Atunci, moşu Vasile, de bucurie că i-а venit ajutor, a uitat că mai era bătrân.
Şi, încurajat de cuvintele ciobanului tânăr, a făcut câteva mişcări iuţi, a luat calul de
căpăstru şi în clipa următoare cu mare uşurinţă s-a văzut ieşit la drum bun. A oprit calul şi
s-a întors numaidecât înapoi să-i plătească tânărului cioban şi să-i mulţumească. Dar cum
nu l-am văzut eu (care scriu aceste rânduri), aşa nu l-a mai văzut nici moşu Vasile. A
dispărut cu totul. Dacă ne întrebăm cine a fost şi cum a dispărut fără urmă, e uşor de
răspuns: „A fost fără îndoială îngerul lui Dumnezeu, care ajută în asemenea cazuri pe
oamenii lui Dumnezeu când se află la strâmtoare...”.
Dorinţa de a se face monah pe care a avut-o în tinereţe şi de a sluji lui
Dumnezeu ziua şi noaptea, cu post aspru, cu privegheri de toată noaptea, a reînviat iarăşi
în inima lui moşu Vasile şi găsindu-şi un loc potrivit într-o pădure puţin umblată de
piciorul omenesc s-a gândit să se retragă acolo. În acea pădure şi-a construit o mică
соlibă şi intrând într-însa a început a se osteni numai în a sluji lui Dumnezeu. Citea la
Psaltire, postea, făcea metanii şi închinăciuni şi cugeta la legea lui Dumnezeu.
Nu au trecut multe zile de astfel de nevoinţe pustinceşti pe care le săvârşea
moşu Vasile şi, într-o noapte, pe când el citea la Psaltire în liniştea pădurii, a apărut ca la
comandă o mulţime nenumărată de catâri şi, înconjurându-i coliba lui, băteau din picioare

438

de credeai că se cutremură pământul. Moşu Vasile, a fost cuprins atunci de o teamă
groaznică şi a început a striga din toate puterile:
-

Nu! Eu nu sunt călugăr. Sunt un om păcătos. Da. Sunt un om păcătos. Nu

sunt călugăr!
După aceea catârii aceia au dispărut şi s-a făcut iarăşi linişte. Abia aştepta
moşul Vasile Asaftei să se facă ziuă şi să părăsească acea pădure cu colibă cu tot şi a nu
se mai opri până la mănăstirea Giurgeni. Când l-a văzut părintele Nicodim aşa de tulburat
sufleteşte, i-а zis:
-

Iată aşa! Unii oameni fac asemenea puilor care încearcă să zboare din cuib

mai înainte de vreme și cad pradă altor jivini. Aşa şi frăţia ta! Ai lăsat casa şi te-ai ascuns
acolo în pădure, să o faci pe pustnicul fără să fi urcat mai întâi pe primele trepte!
Auzind Vasile Asaftei aceste cuvinte de la părintele Nicodim şi-a dat seama
că numai Bunul Dumnezeu i-а descoperit lucrarea lui, deoarece nimeni nu ştia că el s-a
dus în acea pădure. Nemaiputând să-şi stăpâneas că plânsul, a căzut numaidecât la
picioarele Părintelui, cerându-i iertare.
Vasile Asaftei îşi citea zilnic cele şapte laude şi se ocupa şi cu cititul la
Psaltire. Era om tăcut şi gânditor. Vorbea puţin şi cu folos. Se asemăna tare mult cu
părinţii din „Patericul egiptean”.
Venea la el din când în când un om tare necăjit din cealaltă parte de sat care
primea de la el un boţ de brânză, 5-6 ouă şi o oală cu lapte.
La plecare, omul acela necăjit, căuta să-şi împacheteze oala cu lapte, brânza
şi ouăle în aşa fel încât nimeni să nu aibă vreo bănuială, că a primit ceva de pomană.
Observând acest lucru de mai multe ori, Vasile Asaftei s-a gândit la cuvintele înţeleptului
Sirah care zice că: „Trei lucruri urăşte Domnul: săracul trufaş, bogatul mincinos şi
bătrânul desfrânat şi lipsit de înţelepciune” (Cartea înţelepciunii lui Isus, fiul lui Sirah

439

(Ecclesiasticul) 25, 4) şi voi să-l pună la probă pe omul acela necăjit în acest fel, zicândui:
-

Omule, să facem noi o tocmeală, până acum veneai mai rar la noi, îţi

dădeam ce puteam, căci văd că eşti necăjit şi ai şi mulţi copii. De acum înainte să vii în
fiecare zi şi vei primi totdeauna: o oală cu lapte, un boţ de brânză, 10 ouă şi 3 kg făină de
porumb cu singura condiţie: să nu mai camuflezi ceea ce noi îţi dăm. De cumva te va
întreba cineva de unde vii sau unde ai fost, să zici: Am fost la moşu Vasile Asaftei şi mi-a
dat de toate: şi făină şi ouă şi brânză şi lapte.
Auzind el acestea de la moşu Vasile Asaftei, îngână câteva cuvinte în semn
de aprobare, dar de venit la el, n-a mai venit niciodată, pentru că deşi era necăjit, dar era
stăpânit de duhul mândriei.
Un om căzuse din credinţă şi, lăsându-şi femeia legitimă, trăia cu alta în satul
vecin, unde îşi construise casă nouă. Nimeni nu se gândea la el şi la pierderea sufletului
său, ci fiecare îşi vedea de ale sale. Moşu Vasile Asaftei, care îl cunoştea pe el din
tinereţe, deşi era la mare distanţă, şi-a pus într-o traistă o sticlă cu apă şi câteva turte din
făină de grâu şi a pornit la drum în căutarea fratelui rătăcit de la calea cea bună.
Ajuns în sfârşit la poarta casei lui, nu a îndrăznit să intre, dar omul nostru, de
care ne este vorba, trebuia să plece undeva. Şi ieşind pe poartă a dat numaidecât cu ochii
de moşu Vasile Asaftei pe care l-a întrebat cu voce aspră:
- Ce-i cu dumneata aici şi ce vrei de la mine?
Atunci moşu Vasile Asaftei, care mai înainte de a pleca la el a postit câteva
zile post aspru şi a citit în câteva nopţi Psaltirea, i-а spus cu glas dulce şi rugător:
-

Am venit la dumneata ca să mergi cu mine la părintele Nicodim să te

mărturiseşti!
-

Da ce ai dumneata cu păcatele mele?

-

Ba am, căci amândoi facem parte din Trupul lui Iisus Hristos!
440

-

Lasă-mă în pace, pentru că eu nu mai fac parte din Trupul lui Iisus

Hristos! Te rog să pleci de la poarta mea. Ai înţeles?
Vasile Asaftei i-а răspuns:
-

Eu voi pleca, dacă mergi cu mine la Părintele care te aşteaptă! Iar de nu

vrei să mergi, aici îmi vor putrezi oasele mele, la poarta dumitale.
Și asa a petrecut, aproape toată săptămâna. Şi, de câte ori ieşea omul pe
poartă, avea asemenea discuţii fără să-i dea lui moşu Vasile vreun cuvânt mai bun.
Ştiind pe moşu Vasile stând de pază, zi şi noapte, la poarta casei sale, vă
închipuiţi câte probleme de conştiintă nu-și făcea el. Şi în ultima zi din săptămână a venit
gata pregătit să plece cu el la părintele Nicodim.
Eu nu pot spune cele ce s-au petrecut atunci când omul căzut a ajuns cu moşu
Vasile în faţa părintelui Nicodim căci eu nu am fost de faţă. Dar, dintre cei ce au fost de
față, mi-au povestit că omul acela, când l-a zărit pe părintele Nicodim, a şi căzut în
genunchi şi a mers după aceea ca animalele în patru labe până când a ajuns la Părintele
care era în fundul grădinii, la mănăstirea Văratec distanţă de vreo 15-20 m şi gemea aşa
de jalnic încât a făcut pe toţi cei ce erau de faţă să plângă.
După ce s-a mărturisit, a primit de canon între altele, ca la casa de unde a
plecat cu moşu Vasile să nu se mai întoarcă niciodată. Şi pe cea de-a doua femeie să o
lase în casă, iar el să nu mai ia nimic de acolo. Să se întoarcă la femeia dintâi şi să-şi
petreacă restul vieţii într-o adevărată pocăinţă. Şi aşa a făcut omul de mai sus. A ascultat
de părintele Nicodim întru toate, iar către moşu Vasile a avut permanent o vie
recunoştinţă. Oare să se mai găsească în zilele noastre un aşa om de talia lui moşu
Vasile?! Nu mă gândesc la nimeni, ci mă gândesc la mine, dacă aş fi în stare să fac, nu
ceea ce a făcut el, ci măcar pe jumătate, pentru a câştiga un suflet pierdut...
Vasile Asaftei a luat parte la primul război mondial. Văzând acolo pe unii
soldaţi răniţi şi pe alţii morţi, s-a îngrozit aşa de tare încât a făgăduit lui Dumnezeu, că de
va mai scăpa cu zile, n-are să mai mănânce carne toată viaţa lui. Şi venind acasă de la
441

război, a ţinut făgăduinţa, însă nu-i venea chiar aşa de uşor, mai ales atunci când mergea
la vreun hram de biserică, la vreo nuntă sau în altă parte. Căci el fiind om smerit nu se
simţea bine de l-ar fi arătat cineva cu degetul, că el nu mănâncă carne. Când a găsit în
persoana părintelui Nicodim pe duhovnicul cel adevărat pe care îl căutase de ani de zile,
s-a gândit să-i facă cunoscut şi despre această făgăduinţă, în speranţa că el îl va putea
dezlega de ea. La care părintele Nicodim i-а răspuns:
-

Nimeni nu te poate dezlega de făgăduinţa pe care ai făcut-o înaintea lui

Dumnezeu. Dar ca să nu fii observat de alţii că nu mănânci carne, e bine să mănânci
numai ciorba, supa sau mâncarea aceea care e făcută cu carne, iar de carne să te fereşti pe
cât poţi şi aşa poţi să ţii făgăduinţa pe care ai făcut-o şi poţi să fii şi acoperit în faţa altora.
Şi aşa a făcut moşu Vasile Asaftei până la moarte...
Soţia lui, pe nume Maria, a fost o bună creştină şi a trecut la cele veşnice cu
câţiva ani înainte de soţul ei...
Vasile Asaftei simţindu-se odată tare slăbit şi socotind în mintea lui că i-а
sosit sfârşitul, a rugat pe cineva din cunoscuţii lui să-l ducă la părintele Nicodim,
deoarece singur nu mai cuteza. Cum era iarna în toi, un prieten al lui a pus calul la sanie
şi a plecat la mănăstirea Văratec unde se afla atunci părintele Nicodim.
Când l-a văzut Părintele aşa de slăbit, că nu mai cuteza a merge de colo până
colo singur fără să fie ajutat de cineva, i-а zis:
- Te mărturisesc acum şi mâine îţi voi da Sfintele Taine.
Vasile Asaftei a rămas acolo sus la maici, iar Părintele a coborât la vale şi s-a
dus la gazda sa. A doua zi, venind mai mulţi oameni la Părintele şi ocupându-se de ei,
Vasile Asaftei a rămas aşteptând până la ora 12, şi, văzând că părintele Nicodim nu a mai
venit, a coborât la vale ajutat de prietenul său. A găsit pe părintele Nicodim stând în
grădină pe o bancă şi vorbind oameniloi cuvânt de mântuire.

442

Când s-a apropiat şi Vasile Asaftei, Părintele i-а zis să stea şi el pe bancă. El
s-a aşezat cu multă sfială pe capătul băncii. Atunci părintele Nicodim a început а-i spune
o întâmplare din Patericul egiptean, zicând:
-

Un părinte bătrân a plecat cu ucenicul său prin pădure. Mergând ei aşa, de

la o vreme, ucenicul a căzut jos, fiind tare slăbit de postul aspru şi de priveghere.
Părintele său, care era ceva mai departe, i-а zis:
-

Vino, fiule, şi te apropie de mine!

Ucenicul acela s-a târât aşa cum a putut şi când s-a apropiat de bătrânul său
Părinte şi s-a atins cu mâna de piciorul lui s-a vindecat pe loc.
Și, adresându-se părintele Nicodim către Vasile Asaftei, i-а zis:
- Aşa şi frăţia ta, apropie-te de mine. Vino mai aproape de mine.
Atunci apropiindu-se, părintele Nicodim i-а pus mâna pe cap. În clipa
următoare Vasile Asaftei s-a simţit complet sănătos. Şi, sculându-se drept în picioare, a
zis plin de recunoştiinţă:
-

Slavă lui Dumnezeu pentru că m-am făcut şi eu sănătos.

Atunci părintele Nicodim i-а zis:
-

Dacă te-ai făcut sănătos, atunci pleacă la lucru.

Şi fără să mai stea un minut, Vasile Asaftei a luat de la Părintele
blagoslovenie şi a plecat să mai ducă vreun sac, doi, de cărţi, acolo unde se simţea
nevoia.
La 1 august 1949, dimineaţa mă trezesc cu Vasile Asaftei la mine acasă în
satul Schitu-Frumoasa şi mi-a zis:
-

Măi, frate, am venit până aici la tine, ca să mă duci undeva în pădure, ca

să stau liniştit aceste două săptămâni de post.
Eu i-am răspuns:

443

-

Moşu Vasile, acum nu mai sunt în partea locului păduri neumblate de

oameni cum erau acum 20-30 de ani în urmă!
-

Atunci ce-i de făcut, căci eu aş vrea să stau uitat undeva aceste 15 zile!

-

Poţi să stai la mine în cameră şi nimeni nu te va deranja cu ceva.

Am avut vorbă cu el ca să încui uşa cu cheia pe dinafară şi în ziua de 15
august după slujbă, să-i aduc o turtă de făină de grâu coaptă în ulei şi o cană de ceai. Iar
după masă a luat cârja şi a plecat.
Timp de o săptămână se mai zărea pe geam umbra lui cum sta în picioare şi
făcea metanii şi închinăciuni, iar a doua săptămână a stat numai în pat, cu cartea de
rugăciuni şi Psaltirea în mână. În ziua de 15 august (care era într-o zi de miercuri) când
am deschis uşa m-a privit puţin zâmbind, cu faţa senină şi privirea dulce. I-am adus turta
coaptă în ulei şi cana cu ceai. După ce a mâncat, mi-a mulţumit, şi-a luat bastonul şi a
plecat. A spus ca să nu mai spun la nimeni cât va fi el în viaţa aceasta.
Acest lucru l-am văzut cu ochii mei şi m-am minunat mult cum mâncând
numai o turtă cu o cană de ceai, a putut pleca pe jos vreo 30 km.
Deşi Vasile Asaftei era om suferind căci avea numai un plămân sănătos,
totuşi postul îl respecta cu stricteţe. Cu doi ani mai înainte de sfârşitul său, a fost internat
în spital. După ce au făcut toate analizele, medicii au spus către sora lui să-l ia repede
acasă că mai are de trăit doar câteva zile.
Spre mirarea tuturor el a început un post aspru şi a postit opt săptămâni, pe
parcursul celor doi ani mâncând numai o singură dată pe fiecare săptămână, adică
duminica. Despre acest acest post aspru n-a ştiut nimeni decât numai sora lui şi mi-a spus
şi mie, cu condiţia să nu spun la nimeni decât după trecerea lui din această viaţă.
M-am nimerit să fiu şi eu de faţă când se ostenea la un aşa aspru post şi era a
şasea zi de când nici nu mâncase şi nici nu băuse nimic. După ce au plecat toţi cei ce l-au
vizitat, am mai rămas doar eu singur cu el. Atunci moşu Vasile Asaftei a zis către mine:

444

-

Măi, frate, am, să-ţi spun o taină pe care nu ai voie să o spui la nimeni

până după plecarea mea din această lume. Ai auzit că doctorii de la spital s-au grăbit sămi facă ieşirea cât mai repede, nu cumva să mor acolo la ei. Iar de atunci a trecut aproape
un an şi jumătate şi eu încă n-am murit. Ba mai mult, sunt şase zile de când n-am mâncat
şi nici n-am băut ceva şi după cum vezi e luna lui iulie şi suport cu multă uşurinţă acest
post. Aceasta este a opta săptămână, pe parcursul celor aproape doi ani, de când mănânc
numai o singură dată pe săptămână, adică duminica. Aceasta înseamnă că este la mijloc
puterea lui Dumnezeu, darul Lui. Căci eu singur n-aş putea face aşa ceva, deoarece sunt
bătrân şi bolnav, având numai un singur plămân. Aşa că voi care mai rămâneţi după
mine, să puneţi toată nădejdea în ajutorul lui Dumnezeu, Care pururea petrece cu noi şi
va fi cu noi, aşa cum S-a făgăduit, până la sfârşitul veacurilor.
Cu un an mai înainte de a pleca în veşnicie, a fost la noi la Grigoreni la
hramul bisericii, pe 25 martie, la „Buna Vestire”. La despărţire l-am mai poftit pe la noi
măcar de hramul bisericii, la care el mi-a spus în mod precis:
-

Acum a fost ultima dată când am mai venit la hram la voi. La anul pe

vremea asta, eu voi fi cu trupul în mormânt.
La auzul acestor cuvinte, am rămas pe gânduri...
Cu vreo câteva zile înainte de a trece în veşnicie am fost la Butnăreşti să-l
vedem. S-a umplut camera de oameni şi femei care au venit la el. La despărţire a zis să
rămân numai eu singur că are să-mi spună ceva. După ce am rămas, mi-a zis:
-

Măi frate, mă vezi cât sunt de slăbit şi bătrân chiar, că doar am 78 de ani

şi nici nu pot coborî din pat ca să-mi fac nevoia. Cu toate acestea dracul spurcat al
desfrânării stă mereu lângă mine şi mă îndeamnă la păcat cu gândul, iar eu îi zic adesea:
„Du-te de la mine, duh necurat, că doar vezi că nici a urina nu sunt în stare, ca oamenii, şi
mai îndrăzneşti a mă îndemna să mă îndulcesc cu gânduri spurcate”. O spun aceasta ca să
nu vă descurajaţi şi voi când veţi vedea că nici la bătrâneţe, când trupul e slăbit, acest
drac spurcat nu se depărtează de creştin ca măcar cu gândul să se îndulcească pentru ca
445

să-şi piardă sufletul său. Aşa că e bine să fim cu luare aminte la ispitele diavolului, până
la răsuflarea cea mai de pe urmă, ca să ne mântuim... Cam asta am avut să-ţi spun, pentru
că şi mie mi-a spus un om bătrân şi credincios şi mi-a fost acuma de folos. Altfel mă
întristam, mă descurajam, dacă nu ştiam.
După ce m-a sfătuit, a doua zi am plecat acasă, iar el după câteva zile a plecat
în veşnicie, ca să primească din mâna lui Dumnezeu plata ostenelilor sale.

Ion Marcu, gazda părintelui Nicodim
S-a născut în anul 1885 în satul Schitu-Frumoasa, comuna Balcani, județul
Bacău. Tatăl său se numea Ioan iar mama lui Elisabeta şi au avut zece copii.
Ion Marcu era de statură mijlocie, nu avea barbă ci numai puţină mustaţă.
Serios la faţă cu privirea. Om tăcut şi cunoscător adânc al învăţăturii Bisericii Ortodoxe.
A iubit foarte mult pe părintele Nicodim şi i-а făcut Dumnezeu parte ca să-l găzduiască în
casa lui până a plecat la mănăstirea Giurgieni-Roman.
De la bun început când părintele Nicodim a venit ca preot paroh în satul
Schitu-Frumoasa, Ion Marcu cu soţia sa Elena, s-au dovedit a fi şi rămâne cei mai de
seamă ucenici ai părintelui Nicodim.
Ion Marcu avea o mare bibliotecă de cărţi religioase şi le dădea cu împrumut
acelora ce doreau să le citească. La fapta bună, Ion Marcu era cel dintâi. Când era iarna
mai grea, el se ostenea a duce lemne la văduve, orfani şi la oameni necăjiţi, iar primăvara
ara cu boii bucăţile de pământ ale celor necăjiţi, fără să le ia vreun ban.

446

L-a ajutat pe părintele Nicodim cu sume mari de bani, ori de câte ori a fost
nevoie pentru tipărirea cărţilor, căci dealtfel era socotit ca cel mai bun gospodar din sat.
N-a avut însă copiii.
La vârsta de 60 de ani a fost chemat în cealaltă lume, lăsând pe credincioasa
lui soţie încă 22 de ani ca să-şi mai agonisească fapte bune.
Alături de Ion Marcu, noi vom aminti ceva şi de vrednica şi credincioasa lui
soţie, pe nume Elena. Pe lângă alte fapte bune pe care le avea această bună creştină,
dragostea faţă de toţi îi cuprinsese toată fiinţa ei. Casa ei în care locuia a făcut-o cu
adevărat „casă de oaspeţi”. Dădea şi ultima bucăţică de pâine celui flămând şi necăjit, iar
când paturile din casa ei se ocupau de oaspeţi, ea se culca pe duşumea cu cea mai mare
plăcere. Era mereu zâmbind de bunătatea ce locuia în inima ei, şi se păzea cu desăvârşire
de a vorbi pe alţii de rău.
Se spune că la repauzarea ei care a avut loc în iarna anului 1967, duhul cel
necurat al diavolului bocea ca un copil, de necaz în spatele casei, în auzul tuturor celor ce
erau de faţă la priveghi, din pricină că o scăpase din gheare.

Gheorghe Marcu, un om duhovnicesc
El era fratele mai mic a lui Ioan Marcu. Şi, ca şi dânsul, s-a dovedit a fi încă
din tinereţe un devotat ucenic al părintelui Nicodim Măndiţă.
Era de statură înaltă, uscăţiv la faţă, cu privirea serioasă şi cu barba scurtă şi
rară. El a fost cununat chiar de părintele Nicodim, şi a fost prima nuntă creştinească fără
muzică şi jocuri. A avut 11 copii pe care i-а educat în spirit cu adevărat creştinesc.

447

Am avut ocazia să-l cunosc mai îndeaproape deoarece am lucrat împreună cu
el la pădure mai multă vreme. Era iubitor de învăţătură şi atunci când ajungeam cu el la
pădure, la locul de muncă, făceam o pauză. Apoi scotea din traistă o carte sfântă şi citea
ceva din ea, după care ne duceam undeva mai departe într-un desiş de brădeţi pentru a fi
camuflaţi să nu ne vadă cineva. Citeam acolo un timp la cele şapte laude şi după aceea
începeam lucrul. Noaptea, după ce se încredinţa el că eu am adormit, se scula şi făcea
rugăciuni câteva ore fără întrerupere.
Gheorghe Marcu era un creştin tare smerit şi pe cât putea îşi ascundea faptele
lui cele bune. Se arăta întotdeauna ca şi cum ar fi fost nepriceput în cele ale credinţei deşi
era foarte iscusit şi mare cititor de cărţi sfinte.
Avea de la Dumnezeu darul lacrimilor şi de câte ori citea prin sfintele cărţi
sau vorbea cuvântul lui Dumnezeu i se umpleau ochii de lacrimi. El este acela căruia
părintele Nicodim, la mănăstirea Văratec, n-a putut să-i dea Sfintele Taine din cauză că
aşa de multe lacrimi curgeau din ochii lui, încât se temea Părintele ca nu cumva să se
unească Sfintele Taine cu lacrimile lui mai înainte de a le primi. Avea mare dragoste
către toţi şi oricine intra în casa lui, îl ospăta cu tot ce avea mai bun. La masă nu vorbea
nimic, ba oprea şi pe cei ce ar fi îndrăznit să vorbească. Avea o bună cuviinţă totdeauna:
şi la masă, şi la lucru, şi la vorbă şi în orice împrejurare. Îmbrăcămintea o avea de
asemenea cuviincioasă şi modestă.
Odată mergeam împreună cu el la pădure departe. Şi am luat cu noi hrană
pentru o săptămână, în plus aveam şi haine şi vase de bucătărie unde să ne pregătim
mâncarea. Şi cum era lună de vară şi soarele încălzea cu putere, iar noi urcam pe pantă la
munte sus, am suflecat mânecile la cămaşă mai sus de cot. Când m-a observat ce am
făcut, mi-a zis:
-

Lasă mânecile la cămaşă în jos, măi frate, şi nu umbla cu mâinile goale

căci nu-i cuviincios aşa ceva.

448

-

E tare cald, moşu Gheorghe, am răspuns eu, şi aici în pădure nu ne vede

nimeni.
- Ba şi noaptea când dormim, e bine să ne purtăm cu bună-cuviință.
Auzind eu acestea am cedat şi totodată m-am şi minunat de înţelepciunea şi
buna-cuviinţă cu care el se purta. Azi, am lepădat cu totul buna-cuviinţă şi nici urmă de
aşa ceva nu se mai zăreşte. Vai de noi! Unde am mai ajuns cu civilizaţia noastră! Ne-am
modernizat, dar paralel cu această modernizare ne-am şi înstrăinat de buna-cuviință, de
Dumnezeu. În ceea ce priveşte rugăciunea, Gheorghe Marcu a urcat sus, sus de tot. Când
soţia lui i-а cerut o dată iertare pentru faptul că l-a deranjat de la rugăciune, vorbind cu
cineva în camera vecină, el i-а răspuns liniştit şi cu multă bunătate:
-

Marie, eu când fac rugăciune către Dumnezeu, nu mai aud nimic ce se

vorbeşte în jurul meu. Aşa că fii liniştită, pentru că pe mine nu m-ai deranjat cu nimic.
De aici rezultă că Gheorghe Marcu când se ruga, apoi făcea rugăciune cu
adevărat, deoarece nu mai auzea şi nici nu mai vedea ceea ce se petrecea în jurul lui.
Unul ca Gheorghe Marcu cu adevărat era omul rugăciunii. Şi un om al rugăciunii, aşa ca
el, cu adevărat a fost omul lui Dumnezeu.
Are perfectă dreptate episcopul Gherasim Timuş care zice că: întotdeauna au
existat şi există oameni sfinţi pe pământ. Când cu adevărat vor dispărea sfinţii de pe
pământ, atunci va veni şi sfârşitul lumii. Atunci când vor lipsi sfinţii de pe pământ, se va
întâmpla ceea ce s-a întâmplat cu cetăţile Sodoma şi Gomora. „Dacă se aflau măcar zece
sfinţi în acele cinci cetăţi, n-avea să-I piardă Dumnezeu” (Facerea 18, 32).
Însă pe acei sfinţi, cât timp petrec cu noi pe pământ, noi nu-i putem cunoaşte.
Şi nici ei nu se pot recunoaşte că sunt într-adevăr sfinţi. Ba dimpotrivă, ei se socotesc a fi
cei mai păcătoşi oameni de pe pământ. Acest lucru este ascuns de ochii lor, pentru a se
putea menţine într-o adevărată smerenie a inimii, până la răsuflarea cea mai de pe urmă.
În anul 1948 aveam nevoie de vreo trei bucăţi de cherestea pentru a-mi face o
uşă şi nu găseam. Într-o zi Gheorghe Marcu a adus acasă la el o căruţă cu scânduri pentru
449

a-şi face tâmplăria la casă. Ştiind că este om bun, i-am făcut o rugăminte ca să-mi dea şi
mie trei bucăţi, la care mi-a răspuns:
-

Eu, frate, nu am scânduri de vândut, dar pentru că ai venit acuma din

prizonierat şi spui că ai nevoie, am să-ţi dau. Du-te la grămada de scânduri şi-ţi alege trei
bucăţi de care îţi face trebuinţă. M-am dus să-mi aleg şi mi-am zis în sinea mea: N-am să
iau din cele mai bune, căci îi trebuie şi lui. Dar n-am să aleg nici din cele mai rele, căci
nu pot să-mi fac o uşă aşa după cum trebuie. Şi m-am hotărât să aleg din cele mijlocii.
Când a venit Gheorghe Marcu ca să vadă ce fel de scânduri mi-am ales,
uitându-se la ele, mi-a zis:
-

N-ai ales bine.

Şi dându-le la o parte pe cele ce le-am ales eu, mi-a ales alte trei bucăţi din
cele mai bune, zicându-mi:
-

Ia aceste scânduri şi fă din ele ceea ce ai nevoie, căci ceea ce dau este cu

adevărat al meu, iar ceea ce rămâne nu este al meu.
Şi fără să-mi primească vreun ban, am plecat de la el, folosindu-mă nu numai
de acele scânduri, ci şi de cuvintele pe care mi le-a spus.
M-am dus într-o duminică după masă la Gheorghe Marcu. Când am intrat în
casă am văzut că toţi ai lui, de la cel mai mic până la cel mai mare, aveau câte o carte
sfântă în mână şi citeau fiecare în taină. Mergând în altă cameră cu el ca să-i spun ceva, iam zis:
-

Mă bucur că copiii matale citesc prin sfintele cărţi.

El mi-a răspuns:
-

Eu nu mă bucur aşa de mult, pentru că nu ei le-au luat de pe dulap, ci eu

le-am dat lor. Nu ei au simţit nevoia de a citi, ci eu i-am îndemnat; ca să nu zic că chiar iam obligat.
Auzind aceste cuvinte de la el, am tăcut şi mi-am schimbat şi părerea despre
ei.
450

Gheorghe Marcu, după cum am spus mai sus, era scump la vorbă, dar atâta
bunătate şi milă ce avea pentru alţii, pe care am văzut-o la el, care mi-a spus mai mult
decât îmi vorbea prin cuvinte. Cu astfel de oameni ca Gheorghe Marcu, chiar dacă erai
păgân şi nu cunoşteai învăţătura Sfintei Evanghelii, apoi el avea puterea cu astfel de
trăire, să te convertească la creştinism.
Slavă lui Dumnezeu că şi în zilele noastre s-au văzut şi se mai văd figuri de
oameni care se aseamănă de minune cu creştinii de aur din prima eră a creştinismului...
Pe bună dreptate unora ca acestora, atunci când păşesc pragul mormântului, li se
potrivesc cuvintele: „Fericită este calea pe care mergi astăzi, suflete...” şi „Gura ta să nu
grăiască, lasă fapta să vorbească...” . Pentru că fapta cea bună, vorbeşte şi după ce omul
pleacă în veşnicie.
Aşa că el a rămas şi rămâne, ca şi alţi ucenici ai părintelui Nicodim, un model
vrednic de urmat...
Aceste cuvinte de mai sus le-am spus pentru că lucrând cu el împreună mai
mulţi ani de zile am putut urmări felul lui de viaţă, de care am rămas de multe ori uimit.
Gheorghe Marcu a fost în piesa religioasă cu rolul sfântului Efrem Sirul.
Am cerut odată de la el ca să-i dea voie unui fecior de al lui, ca de 16-17 ani,
să-mi ajute să lucrez la pădure câteva zile şi să-i plătesc. Atunci el a întrebat pe băiat,
zicându-i:
- Măi Ioane, ce zici? Vrei să te duci sau nu?
Deosebi l-am întrebat pe Gheorghe Marcu:
-

Cum se poate aşa ceva, îl rogi pe băiat, în loc să-i spui clar, du-te?

-

Ba nu-i aşa, a răspuns Gheorghe Marcu, băiatul este de acum mare. Are

17 ani şi trebuie, puţin câte puţin, să se simtă şi el mai liber. Cât a fost mai mic, îi
porunceam să facă asta sau cealaltă fără să mai consimtă el, dar de acum înainte, eu
trebuie să-mi retrag stăpânirea ce am avut-o asupra lui până acum. Nu vreau să-i răpesc
libertatea.
451

Multă bunătate am putut vedea la Gheorghe Marcu cât am lucrat cu el şi faţă
de mine şi faţă de alţii. Bunătatea inimii sale se arăta şi la puieţii mici de copac pe care
căuta să nu-i strivească cu piciorul, sau să-i taie cu toporul chiar de ar fi fost în calea lui,
ci căuta să-i ocrotească şi să-i scape cu viaţă.
Odată venind cu el de la pădure şi apropiindu-ne de sat, nişte copii obraznici
aruncau cu pietricele în spatele nostru. El mergea totuşi liniştit de parcă nu s-a întâmplat
nimic. Văzând că el nu le zice nimic, m-am întors spre ei şi i-am ocărât. Dar, făcându-mi
semn cu mâna, mi-a zis:
-

Lasă-i, măi frate, în pace şi nu le mai zice nimic. Căci de vom suferi ceva

de la cei mai mari, apoi nu avem nici un merit, deoarece de la ei suferim de nevoie, căci
nu-i putem opri de a ne face rău, iar de vom suferi de la cei mai mici, atunci cu adevărat
ni se va socoti nouă că suferim.
Auzind de la el aceste cuvinte, m-am minunat şi de data aceasta și mi-am dat
bine seama că întotdeauna cugetarea lui era la cele de sus şi nu la cele de pe pământ.
Mi-au povestit copiii lui că, atunci când avea cele mai mari necazuri, făcea
multe rugăciuni şi cânta cântări bisericeşti şi religioase. Avea mult curaj în necazuri şi era
bărbătos în boli şi suferinţe.
O fată a lui Gheorghe Marcu, care avea 20 de ani, a fost internată în spital. Îl
întreb:
-

Aşa-i că eşti tare supărat şi amărât? Atunci el mi-a răspuns:

-

Eu aşa mă rog lui Dumnezeu, dacă ea va face pe viitor voia Lui cea

Sfântă, atunci să se vindece de boală, iar de nu, atunci mai bine să moară, decât să se mai
încarce de păcate şi să supere pe Dumnezeu.
Auzind aceste cuvinte, mi-am dat seama că el iubeşte pe Dumnezeu mai
presus decât pe fiica lui... După câteva zile, a murit fata lui...

452

Mai toată viaţa a avut de suportat o suferinţă internă, dar cu câteva luni
înainte de a pleca în veşnicie l-a chinuit mai cumplit. O vecină, văzându-l pe patul de
suferinţă, i-а zis:
- Moşu Gheorghe, aşa-i că îţi este rău?
-

Ba nu, nu-mi este rău, ci sunt cam bolnav, dar nu-mi este rău, căci dau

slavă lui Dumnezeu pentru toate.
Femeia nu a înţeles ce a spus Gheorghe Marcu, că nu-i este rău, ci numai este
cam bolnav şi că pentru asta dă slavă lui Dumnezeu. Şi femeia atunci m-a întrebat pe
mine, iar eu i-am spus că Gheorghe Marcu nu a recunoscut că îi este rău, deoarece omului
creştin numai atunci îi este rău, când calcă poruncile lui Dumnezeu şi săvârşeşte păcatul,
care îl desparte pe el de Dumnezeu. Iar când este bolnav şi suferă o durere, el are atunci
posibilitatea, dacă rabdă, să se cureţe de păcatele pe care le-a făcut. Căci adevăratul rău în
sine este numai atunci când omul prin păcat se înstrăinează, se desparte de Dumnezeu. Şi
câtă vreme petrece în păcat, până vine la pocăinţă cu adevărat, el nu mai este al lui
Dumnezeu şi nici Dumnezeu nu mai este al lui. Însă suferinţa, boala, este ca şi o doctorie
care vindecă tot ce a distrus păcatul în om. Aşa că suferinţa trebuie să fie primită de noi
cu nădejdea că ea ne uneşte, ne apropie şi ne împacă cu Dumnezeu pe care L-am supărat
prin păcat. Aceasta ar fi explicaţia pe scurt la cuvintele rostite de Gheorghe Marcu pe
care acea femeie nu le-a înţeles.
Cu o săptămână mai înainte de a pleca în veşnicie Gheorghe Marcu, au venit
în jurul patului său de suferinţă: feciorii, fetele, nurorile, ginerii cu nepoţii şi nepoatele
lui. După ce i-au sărutat mâna cu toţii, s-au aşezat fiecare la locurile lor, atunci Gheorghe
Marcu le-a zis:
-

Dragii mei, vă fac acum o întrebare, la care vă rog să-mi răspundeţi

deschis şi fără nici o sfială. Voi m-aţi văzut pe mine vreodată beat?
-

Nu tată! Noi nu te-am văzut pe matale niciodată beat, i-au răspuns cu toţii

în cor.
453

Atunci el i-а întrebat din nou:
-

Dragii mei, poate m-aţi văzut spunând minciuni, sau clevetind pe cineva,

sau poreclind pe alţii, sau duşmănind sau făcând rău, sau înşelând pe cineva, sau având
ură pe cineva?
Atunci toţi cei care erau de faţă şi copii şi fete şi nurori şi gineri şi nepoţi şi
nepoate, nemaiputând să-şi stăpânească plânsul, au întrerupt pe bătrânul lor tată şi bunic
şi au răspuns:
-

Nu, tată, nu. Noi nu te-am văzut pe matale făcând nici una din cele mai

sus zise şi cât ai trăit în mijlocul nostru n-ai făcut nici o faptă de sminteală, ci numai
lucruri frumoase și fapte creştineşti am văzut la matale, şi au continuat cu toţii a plânge.
Atunci el iarăşi a mai zis către ei:
-

Ei, dragii mei, fii şi fiice, gineri şi nurori cu nepoţi şi nepoate. Măcar atâta

să faceţi şi voi, cât m-aţi văzut pe mine făcând, iar dacă vă veţi osteni mai mult, atunci
faceţi mai mult decât mine. Eu atâta am putut face, atâta am făcut. Vă daţi cu toţii seama
că eu în curând plec din lumea aceasta, acolo unde sunt mai mulţi din cei ai noştri care ne
aşteaptă. Vă rog tare mult să fiţi şi să rămâneţi credincioşi lui Dumnezeu până la moarte,
ca să primiţi voi cununa vieţii. Căci şi lumea şi pofta ei trec, dar cine face voia lui
Dumnezeu rămâne în veac...
După ce i-а mai sfătuit, s-au despărţit unii de alţii. După o săptămână a trecut
la viaţa cea fericită, lăsând în urma lui o urmă de lumină şi o pildă vrednică de urmat...

454

Gheorghe Pascaru, gazda militarului Măndiţă Nicolae
El era de loc din comuna Borleşti, satul Mastacăn, județul Neamţ. A fost
căsătorit şi a avut o singură fiică. Era de statură mijlocie, cu barba mare şi deasă.
Era om ager, iute la mânie, dar nu era stăpânit de ea. Mânia lui nu ţinea decât
câteva clipe, câteva minute şi-şi revenea la normal. Era om fără de răutate până într-atât
că îşi cerea iertare cu smerenie şi plecăciune până şi de la copiii cei mici. Dacă la răutate
se asemăna pruncilor celor nevinovaţi, apoi şi în ceea ce priveşte ascultarea faţă de
părintele Nicodim era tot asemănătoare pruncilor celor ascultători faţă de părinţii lor.
A cunoscut pe părintele Nicodim mai înainte de a intra în mănăstire şi a se
călugări, pe când era reangajat în armată şi detaşat cu divizionul la Roznov, județul
Neamţ şi cosea fân cu soldaţii în timpul primului război mondial 1916, pentru caii
divizionului. Atunci, ca militar mergea cu soldaţii în satul Mastacăn unde a cunoscut
această familie a lui Gheorghe Pascaru cu soţia lui Maria, vrednică de a se pomeni.
Părintele Nicodim în perioada cât a stat ca militar în acest sat, în duminici şi
sărbători lua parte la slujba Sfintei Liturghii, unde citea Apostolul şi Cazania, iar în după
amiaza acestor zile mergeau la locuinţa acestor buni creştini unde se făceau adunări sub
conducerea preotului paroh şi ajutat de părintele Nicodim ca militar.
Datorită faptului că Gheorghe Pascaru cu soţia sa au stat permanent în
ascultare de părintele Nicodim Măndiţă, au progresat foarte mult în viaţa duhovnicească
cea cu adevărat curată şi plină de faptele cele bune.
La ei în casă se respectau cu stricteţe posturile de peste an precum şi cele trei
zile de peste săptămână. Iar cele şapte laude erau mereu în atenţia lor. Se sculau cu câteva
ore mai înainte de a se face ziuă şi le făceau pe toate fără întrerupere când puteau, iar
alteori le făceau cum puteau.
Au avut şi necazuri multe şi mari şi dacă nu aveau nădejde în Bunul
Dumnezeu şi sfaturi de la părintele Nicodim, aveau să fie înecaţi în ele.
455

De altfel, ei erau mereu într-o activitate sufletească şi când lăsau lucrul din
mână puneau mâna pe carte, după aceea alergau iar la acele treburi şi tot aşa mereu.
Toamna aveau grijă să ducă şi la mănăstire cereale şi alimente de tot felul. Mai puneau şi
ei, şi ca să poată umple căruţa mai adunau şi de la vecini, cunoscuţi şi rude cu pomelnice
cu vii şi repauzaţi în regulă şi duceau şi la acele suflete care se rugau de-a pururea lui
Dumnezeu cu slujbe şi privegheri.
Milostivirea cea mai mare şi bogată a lui Dumnezeu i-а chemat şi pe ei, întâi
soţul, apoi soţia la odihna cea veşnică şi plină de fericire.
Nu putem trece cu vederea şi ne vedem chiar siliţi a scrie măcar câteva
rânduri despre fiica lor Maria, vrednică de pomenit. După cum am spus mai sus că
Gheorghe Pascaru cu soţia lui Maria au avut o singură fiică pe nume Maria care semăna
de minune cu părinţii ei care au născut-o, crescut-o, dându-i o educaţie bună în cei şapte
ani. Având în faţa ei permanent model de viaţă creştină cu adevărat pe amândoi părinţii:
tata şi mama ei a devenit treptat-treptat odată cu trecerea anilor ca şi părinţii ei. La vârsta
potrivită s-a căsătorit dar soţul ei a murit de tânăr şi a lăsat-o pe ea cu 5 copii. Cu toate
acestea, ea a rămas statornică în credinţă crescând copii în frica de Dumnezeu şi din când
în când mergea pe la părintele Nicodim zăbovind la scris săptămâni la rând. Iar pentru
credincioşia ei de o viaţă întreagă, Dumnezeu i-а rânduit un sfârşit creştinesc aşa cum se
întâmplă cu toţi cei ce-L iubesc pe El. Şi iată cum.
Ajunsă la adânci bătrâneţi cu câteva zile mai aproape de sfârşitul vieţii ei,
într-o zi de duminică, a mers ca pentru ultima dată la biserică. Şi după ce a ascultat ea
Sfânta Liturghie cu multă evlavie, a zis către preotul paroh:
- Cuvioase Părinte, v-aş ruga, dacă se poate, să mă mărturisesc?
Preotul i-а răspuns:
-

Da se poate.

După mărturisire ea l-a rugat pe Părintele să vină la ea acasă după trei zile,
adică miercuri seara la ora şase, cu Sfintele Taine, că ea nu se mai cutează a veni. Trei
456

zile ea nu a mâncat nimic şi s-a ocupat numai de rugăciune zi şi noapte. Miercuri după
masă a trimis un nepot la Părintele ca nu cumva să uite şi nici mai devreme şi nici mai
târziu de ora şase să nu vină. Iar Părintele paroh i-а trimis răspuns înapoi că aşa va face
cum are ea dorinţă. Si într-adevăr la ora șase Părintele a sosit şi a împărtăşit-o cu Sfintele
Taine, iar după ce a plecat Părintele de la ea, a mai trăit o oră, pe care a petrecut-o în
rugăciune de mulţumire către Bunul Dumnezeu. Şi aşa a trecut la viaţa cea fără de
moarte, unde s-a regăsit cu părinţii ei şi cu părintele Nicodim, pe care l-a ascultat întru
toate...

Neculai Șerban și soţia sa Maria
Mai urmează acum să vorbim ceva şi despre o altă pereche de creştini care lau cunoscut pe părintele Nicodim şi au rămas ataşaţi sufleteşte şi fii duhovniceşti până la
moarte. El se numea Neculai Șerban și s-a născut în satul Grigoreni, județul Bacău în
anul 1876 şi s-a căsătorit cu o fată din satul vecin pe nume Maria Sava şi au avut 8 copii
pe care i-au crescut în frica lui Dumnezeu...
Cunoscând pe părintele Nicodim care era atunci ca preot paroh în satul
Schitu-Frumoasa, sufleteşte au avut de câştigat, atât ei cât şi cei opt copii, folosindu-se
vremelnic şi sperăm şi veşnic. Aşa că Dumnezeu să fie de-a pururea preamărit în cer şi pe
pământ, că dacă Neculai Şerban a mers la părintele Nicodim, s-a salvat nu numai pe sine,
pe soţie şi pe cei opt copii, ci a rămas şi pentru urmaşi calea deschisă spre împărăţia lui
Dumnezeu. De aici tragem o învăţătură: că dacă un om merge pe calea pierzării, nu se
pierde numai el singur, ci mai trage după sine la pierzare şi alte suflete nevinovate. La fel

457

se întâmplă atunci când cineva merge pe calea vieţii, el nu merge singur, ci mai trage
după sine şi alte suflete, după cum s-a întâmplat şi în cazul de faţă.
Blagoslovită a fost acea zi când Neculai Şerban cu soţia lui Maria au mers de
s-au mărturisit la părintele Nicodim, căci în drumul acela şi-au schimbat şi ei drumul
vieţii lor şi al acelora care mai urmau să vină după ei. Nici înainte de a se mărturisi la
părintele Nicodim ei nu erau oameni răi, dar vezi, apucaseră şi ei ca şi toată lumea asta pe
o cale greşită, pe calea care duce direct la iad, la muncile cele veşnice, la chinurile cele
fără de sfârşit. Părintele Nicodim nu i-а obligat să renunţe la calea pe care au apucat-o ei
şi la calea pe care merge toată lumea asta, dar i-а sfătuit părinteşte, le-a arătat ce spune
Cartea Bisericii Ortodoxe şi s-au convins, după care s-au şi hotărât să facă aşa după cum
învaţă Cartea Sfântă. Ia să ne gândim puţin, ce frământări lăuntrice, ce lupte crâncene nu
s-au petrecut în mintea şi în inima lui Neculai Șerban și a soţiei lui Maria. Avea să fie
mult mai uşor pentru ei dacă nu mai veneau în satul lor Grigoreni. Pe lângă cei opt copii
pe care îi aveau, mai aveau şi opt cumetri de la Botezul copiilor, mai aveau şi fraţi, surori,
cumnaţi cu toată gama de rudenii care, auzind că Neculai Şerban cu soţia lui nu vor mai
merge pe viitor, nici la nunţi, nici la onomastice şi în general vorbind, la nici o petrecere
cu muzică şi jocuri, rămâneau uimiţi, nu se pricepeau deloc cum vor trăi ei în Grigoreni
cu o astfel de viaţă, contrară petrecerii celorlalţi oameni din sat! Ce vor face ei cu copiii
până la urmă? Poate îi vor duce pe toţi la vreo mănăstire, căci aşa cum gândeşte el nu se
poate trăi! Căci, la drept vorbind, nici Neculai Şerban nu era un oarecine în satul
Grigoreni; ci era un om gospodar, harnic, cinstit şi om de cuvânt. Nu-i era lui bine aşa
cum era? De acum şi-a făcut de lucru cu tot satul. O să-l arate toţi cu degetul. Până şi
preotul paroh din vremea aceea, întâlnindu-se cu Neculai Şerban pe uliţa satului, i-а zis:
-

Dar се-am auzit eu de dumneata, domnule Șerban, că n-ai să mai petreci

ca până acuma la nunţi cu muzică şi jocuri?
-

Cu ajutorul lui Dumnezeu, cred că nu voi mai petrece aşa ca până acum,

cu muzicanţi şi jocuri! a răspuns el cam cu sfială.
458

-

Ba, vezi-ţi de treabă, domnule Şerban, a zis preotul cu siguranţă, că nu

este nici un păcat, asta ştiu precis că doar nu degeaba am învăţat eu atâta carte. Dar după
câte am auzit eu, preotul acela de la Schitu-Frumoasa e un preot călugăr. Şi de altfel el nu
joacă, tocmai de asta vă învaţă aşa şi pe dumneavoastră ca să nu jucaţi să mai purtaţi încă
şi barbă, aşa ca el.
Văzând că Neculai Șerban nu mai zice nimic, s-au despărţit unul de altul.
Tot satul, de la un capăt la altul, ba şi satele vecine nu mai vorbeau altceva
decât de schimbarea radicală a vieţii din casa și familia lui Neculai Șerban. Satana cu
slugile lui s-a supărat foarte pe această familie şi ducea acum o luptă pe faţă, în speranţa
că până la urmă, de gura lumii va renunţa la acest fel de viaţă. Căci nu numai dânşii s-au
mărturisit la părintele Nicodim de la Schitu-Frumoasa, ci au fost mai multe familii,
bărbaţi şi femei, dar numai singur Neculai Şerban cu familia lui, cu ajutorul lui
Dumnezeu, au rămas pe temelie de piatră. Restul s-au reîntors înapoi la lume. Este
adevărat că, la început, copiilor lor care erau mai mari, le-au venit mai greu să cedeze a
face nuntă fără muzică, a nu merge la distracţii; însă până la urmă au căzut de comun
acord. Au mai citit şi ei prin sfintele cărţi şi s-au convins că aşa trebuie să trăiască un
creştin adevărat.
Lui Neculai Șerban i-а venit mult mai uşor să ducă lupta cu copiii pentru а-i
convinge, pentru faptul că şi soţia lui Maria lupta pe viaţă şi pe moarte, ca să-i facă pe
copii credincioşi. Ea nu ştia carte, dar nu era zi lăsată de Dumnezeu, ca să nu se ocupe de
fiecare copil în parte, de a citi prin Ceaslov, Psaltire, Mântuirea păcătoşilor, şi alte cărţi
pe care le aveau ei în casa lor. De la copiii ei a învăţat ea pe de rost: rugăciunile de
dimineaţă, pe cele de seară, pe cele de peste săptămână, pe cea de călătorie, de începerea
lucrului şi de terminarea lui, apoi psalmii: 50, 142, 69, ş.a. Era tare atentă la ceea ce
vorbesc şi la ceea ce fac copii ei. Să nu pomenească pe diavolul, să nu vorbească prostii,
să nu se poreclească între ei şi câte altele. Era o femeie harnică, curată şi se temea de
păcat ca de foc. Vai de casa aceea unde mama face partidă cu copiii şi soţul rămâne cu
459

totul izolat. Auzi pe unele mame care numai la suprafaţă par a fi credincioase, zicând
către copii:
-

Lasă să nu mai ştie taică-tu, lasă să plece el de acasă, să nu-i mai spuneţi

lui, că doar ştiţi că el face gălăgie.
O asemenea mamă e mai vinovată decât o criminală, deoarece copii ei cresc
ca nişte vrăjmaşi ai lui Dumnezeu şi ea le-a ucis sufletul lor cu o astfel de comportare.
Ori, soţia lui Neculai Şerban era în stare ca şi noaptea să pună pe copii să
citească prin cărţile Sfinte, să facă metanii şi închinăciuni şi dorea din toată inima ei ca ai
lor copii să ajungă nu numai cetăţeni buni ai ţării, ci și creştini devotați ai Bisericii lui
Dumnezeu...
Vedem pe Sfântul Apostol Pavel că laudă pe bunica şi pe mama lui Timotei
şi socoteşte că credinţa lui se datoreşte în bună parte mamei şi bunicii lui. Şi aşa s-a
întâmplat atunci. Aşa s-a întâmplat şi în cazul de faţă. Dacă ea s-a ocupat de copiii ei
până i-а dat la casele lor, apoi când au apărut nepoţii (căci a avut 86 de nepoţi şi
strănepoţi la vârsta de 86 de ani când a repauzat), ce credeţi că a stat cu mâinile în sân?
Nu. Ci s-a ocupat şi de ei, ca şi de copiii pe care i-а avut. Îi punea şi pe ei să citească prin
cărţile Sfinte. Bineînţeles că nu-i putea obliga aşa, ca pe copii ei, dar cu o rugăminte, cu
câteva nuci, cu un bănuţ, a reuşit ca până la urmă să-i facă pe o parte din nepoţi şi
strănepoţi de а-i citi volume întregi.
Neculai Şerban se silea şi el pe cât putea a face fapte bune şi a-şi schimba
viaţa din temelie, dar adeseori i se părea că soţia lui o ia înainte şi pe el îl lasă în urmă.
Avea o inimă plină de bunătate încât nu putea refuza cererea nimănui chiar şi atunci când
trebuia să o refuze. De pildă dacă venea cineva să-i ceară o masă, scaun sau vreun butoi,
căci avea nevoie la nuntă cu muzică, el şi atunci i-ar fi dat, neputându-se stăpâni. De
aceea obişnuia când venea cineva, să trimită soţia ca să vorbească în locul lui cu persoana
respectivă.

460

Deoarece casele unora din feciori şi a unei fete erau aproape de casa lui, apoi,
de câte ori fata cea mai mare îşi pedepsea copiii pentru anumite abateri, copiii în necazul
lor, socotindu-se nedreptăţiţi de mama lor îşi găseau refugiu la bunicul Neculai Şerban,
unde aveau asigurată o masă caldă şi multe cuvinte de mângâiere. Aşa că mama unor
astfel de copii nu avea nici un spor în a-şi educa copii după cum cere datoria de mamă,
din cauza bunicului care era prea milos faţă de toţi...
Neculai Șerban nu se socotea vinovat nici câtuşi de puţin la toată situaţia
aceasta. Până la urmă cazul a fost adus la cunoştinţa părintelui Nicodim, care i-а zis:
-

Vezi ce faci cu nepoţii, căci ştiu că din milă nesocotită faci acest lucru.

Dar să ştii că această milă se cheamă şi este o milă drăcească şi urâtă lui Dumnezeu.
Când nepoţii vin plângând la dumneata pentru că i-a pedepsit mama lor, atunci să fii
pregătit din vreme, şi punând mâna pe nuia să le dai fiecăruia porţia cuvenită, zicându-le:
Degeaba nu vă bate mama voastră, ci numai pentru că a-ţi făcut ceva obrăznicii.
Zicându-le aceste cuvinte, o ajuţi pe mama lor care se zbate a scoate din
copiii ei oameni folositori, atât Bisericii cât şi ţării. Iar dacă mai faci după cum ai făcut
până acum, te împovărezi cu multe păcate grele.
Auzind acele cuvinte aspre din gura aceluia pe care îl iubea aşa de mult, şi-a
cerut iertare cu plecăciune până la pământ şi i-а promis cu siguranţă că aşa ceva nu se va
mai întâmpla, cât va mai trăi...
Şi ca să dovedim cu fapta că Neculai Şerban asculta de părintele Nicodim
întru toate, o să arătăm în rândurile ce urmează o întâmplare cam ciudată.
Tata socru, Neculai Şerban, iubea tare mult pe părintele Nicodim şi se lupta
din răsputeri să pună la inimă sfaturile ce le primea de la el.
Întâmplarea a făcut că din cei nouă copii unul i-a murit la armată în timpul
concentrărilor. În urma lui a rămas soţia cu doi copilaşi. După ce a mai trecut un timp,
nora văduvă s-a prefăcut că o doare inima de soţul ei pe care l-a pierdut şi a zis către tata
socru:
461

-

Tată, mă doare tare inima pentru Gheorghe, că a murit aşa de tânăr şi nu

am linişte nici zi, nici noapte. Mă îndeamnă gândul să te rog ceva, ca din pământul de
zestre pe care l-am primit de la mata, să vinzi vreo 20 de prăjini şi banii să mi-i dai mie.
Eu mă voi duce la sfintele mănăstiri unde voi plăti slujbe pentru uşurarea lui de păcate şi
aşa am speranţa că mă voi linişti.
Auzind acestea tata socru şi necunoscând vicleşugul ei, s-a învoit. După ce a
primit bănii, tânăra văduvă s-a priceput ca în scurtă vreme să-i cheltuiască pe
deşertăciuni, iar de dus pe la mănăstiri, nici pomeneală n-a mai fost. Mai trecând vreo
câţiva ani ea s-a gândit să ducă lucrul cel început până la capăt. Şi fără multă tocmeală l-a
dat pe tata-socru în judecată la tribunal pentru că vânduse pământul micilor orfani.
Amărât în sufletul său, tata socru a mers la părintele Nicodim să-i facă
cunoscută acea ispită. După ce l-a ascultat cu răbdare, i-а zis:
- Uite, dragul meu, ce ne învaţă pe noi Sfânta Evanghelie, pe care o sărutăm
cu evlavie în fiecare duminică când o scoate preotul în mijlocul bisericii, că: „Cel ce vrea
să se judece cu tine să-ţi ia haina, lasă-i lui şi cămaşa” (Matei 5, 40). Căci aceasta
înseamnă numele de creştin pe care îl purtăm, adică să fim imitatorul vieţii lui Iisus
Hristos, şi a trăi viaţa aşa cum ne învaţă pe noi Sfânta Evanghelie şi Biserica. Aşa că noi
te sfătuim ca atunci când vei ajunge acasă, să stai mai întâi la rugăciune cu toţi copiii pe
care îi aveţi. Să faceţi Canonul de pocăinţă către Domnul nostru Iisus Hristos şi al doilea
Paraclis al Maicii Domnului, după care mai citiţi şi la Psaltire cât veţi putea, faceţi şi ceva
post cu toţi ai casei, tot aşa pe cât veţi putea, şi apoi să mergeţi împreună cu soţia la casa
nurorii care v-a dat în judecată. Şi cu vocea domoală, fără de mânie, să-i spuneţi aşa:
„Uite ce ne-am gândit noi să facem. Socotesc că e mai bine să ne împăcăm fără să mai
urcăm pe treptele tribunalului. Acolo merg numai oameni care nu reuşesc să se împace
unii cu alţii. Noi însă sperăm că ne vom putea împăca singuri şi fără a ne mai judeca.
Spune fără nici o sfială ce pretenţii ai, şi noi îţi vom da înapoi!”. Noi, a zis Părintele în
continuare, vă vom pune la slujbe şi sperăm că o să ieşiţi bine, cu Darul lui Dumnezeu.
462

Auzind aceste cuvinte din gura părintelui Nicodim, luând blagoslovenie, au
plecat spre casă.
După ce au ajuns acasă şi au făcut totul după cum au primit sfatul de la
părintele Nicodim, au mers la casa nurorii, unde în câteva cuvinte au ajuns la înţelegere
ca să-i dea o grădină cu suprafaţă de două ori mai mare, în care avea o porţiune de vie,
unde porumbul era cel mai frumos şi strugurii au început a se coace. Şi aşa s-a închis
procesul. Lui tata socru nu i-а venit aşa de bine, dar vrând să asculte de Părintele cu orice
preţ, şi-a călcat pe fire.
Ani de-a rândul ei au constatat văzând cu ochii, că hambarul de porumb şi
butoiul de vin au fost tot atât de pline ca şi atunci când ei aveau în stăpânire acea
minunată grădină.
De vreo câteva ori mi-a povestit tata socru plin de recunoștință, zicând:
-

Mare om a mai fost părintele Nicodim Măndiţă şi înţelept preot a lui

Dumnezeu. Îmi pare tare bine că am ascultat de el, pentru că am ieşit întotdeauna bine şi
am fost tare mulțumit.
De la acea întâmplare, Neculai Şerban avea către părintele Nicodim mai mare
evlavie şi-l privea ca pe un sfânt al lui Dumnezeu.
La ultima mărturisire pe care a făcut-o cu cinci luni mai înainte de a părăsi
această lume a zis către părintele Nicodim:
-

Cuvioase Părinte, am dat la fiecare copil porţia lui de pământ atunci când

s-au căsătorit. Mai am cinci prăjini pe care aş vrea să le dau Sfinţiei voastre să faceţi ce
voiţi cu ele. Vă rog tare mult să nu mă refuzaţi căci am mare dragoste ca să vă dau
Sfinţiei voastre.
Părintele Nicodim l-a privit cu multă bunătate, după care i-а zis:
-

Da, sunt de părere şi nu te refuz, numai că act pe numele meu nu se poate

face, deoarece eu sunt monah şi am votul ca să fiu sărac de bunăvoie. Se poate totuşi ca
să faci act pe numele unui fecior sau ginere pe care îl socoteşti mai credincios şi el la
463

rândul lui îmi va restitui valoarea acestui pământ într-o sumă oarecare de bani după cum
va socoti el atunci. Da, aşa se poate face, altfel nu, decât aşa cum am menţionat.
A mers, după ce s-a mărturisit, la notariat şi a făcut act pe cele cinci prăjini,
aşa după cum s-a înţeles cu părintele Nicodim. După ce a pus toate lucrurile la cale, s-a
îmbolnăvit şi a stat mai mult în pat. Nici la biserică nu mai putea să meargă.
În ajunul zilei plecării lui la cele veşnice, după ce s-a mărturisit la preotul
paroh, a primit Sfintele Taine. Atunci, în ajun, s-au adunat feciorul cel mai mic care mai
era în viață și cele două fete, iar restul au fost mai mulţi nepoţi şi nepoate cărora le-a dat
multe sfaturi şi îndemnuri bune. Iar a doua zi era duminica Înfricoşatei Judecăţi care a
fost atunci în anul 1953 pe ziua de 8 februarie. În acea zi, el a rămas acasă cu fata cea mai
mică a lor, care îl supraveghea. A făcut în tot timpul Sfintei Liturghii rugăciuni. Când am
sosit şi noi de la biserică, era ora 12. Când ne-a văzut că intrăm în cameră la el, ne-a
întrebat cu vocea stinsă:
-

Cât e ceasul?

Cineva i-а răspuns:
- Douăsprezece.
A zis iarăşi tot aşa de încet:
-

La ora unu voi pleca.

Auzind aceste cuvinte nu ne mai puteam ţine plânsul. Au fost ultimele
cuvinte rostite de el în această viaţă. Sosind ora unu, într-adevăr şi-a plecat capul într-o
parte şi şi-a dat sufletul său în mâna lui Dumnezeu, pe care l-a iubit din tinereţe...
Maria Şerban a mai trăit 18 ani după trecerea din această viaţă a soţului ei şi
s-a avântat cu mai multă râvnă în lupta ce-i sta înainte. A dorit cu orice preţ ca să-şi
mărească zestrea faptelor bune şi pentru că la inimă avea cuvintele zise de părintele
Nicodim cum că a da de pomană cărţi bune e o faptă bună din cele mai mari, apoi orice
bănuţ îşi agonisea, îl dădea numai pentru cumpărarea sfintelor cărţi. Şi ar fi fost în stare
să-şi vândă şi pâinea de la gură numai să mai cumpere vreo carte bună. Ea îşi făcea
464

permanent cele şapte laude prescurtate, așa cum a învățat-o părintele Nicodim, deoarece
ea nu ştia carte. Nu-i plăcea vorba multă, ca să nu cadă în păcate.
În duminica de 13 iunie 1971 dimineaţa, a venit părintele şi a mărturisit-o, ca
după slujba Sfintei Liturghii să-i dea Sfintele Taine. Şi pe când părintele a deschis poarta
de la uliţa satului care dădea spre casa lor, fără să-l vadă, ea a vrut să se ridice din pat, dar
fata ei cea mai mare a întrebat-o:
-

Ce vrei să faci, mamă? la care ea a răspuns:
Cum? Când părintele a deschis poarta de la uliţă şi vine la mine cu

Sfintele Taine, eu să mai stau culcată în pat?
Atunci cineva a deschis uşa să vadă dacă într-adevăr aşa este şi a văzut pe
părintele paroh deschizând poarta de la uliţă, iar distanţa între casă şi poarta de la uliţă
este de vreo 30-40 m. Este destul de clar că ea stând pe pat n-a putut să-l vadă pe
părintele venind, de la aşa mare distanţă, dar i-а descoperit Bunul Dumnezeu acest lucru,
ca să ne dea nouă de înţeles că El rânduieşte un sfârşit creştinesc acelora ce se tem de El
şi caută să-I facă voia Sa cea Sfântă.
După ce s-a împărtăşit cu Sfintele Taine a mai trăit o oră, după care şi-a dat
sufletul ei în mâna lui Dumnezeu pe care L-a iubit aşa de mult şi a căutat să facă voia Lui
cea Sfântă.
Da. Un aşa sfârşit creştinesc este un dar al lui Dumnezeu, pe care îl pot obţine
numai cei ce se tem de El şi fac voia Lui. Aşa că activitatea ei de mamă, bunică şi
străbunică, ce şi-a dus cu vrednicie steagul până la capăt, a făcut şi face cinste urmaşilor
ei...
Ce sfârşit creştinesc a avut această pereche de oameni. Şi unul şi altul au
plecat în veşnicie în ziua de duminică, după terminarea Sfintei Liturghii. Mare dar de la
Dumnezeu mai au oamenii aceia care au un sfârşit creştinesc...
Am uitat să spun că atunci pe când era în această viaţă, Neculai Şerban citise
în volumul patru din „Oglinda duhovnicească” scrisă de părintele Nicodim, că la
465

înmormântarea credincioşilor creştini este bine să se săvârşească slujba Sfintei Liturghii,
atât în ziua înmormântării cât şi la nouă şi la patruzeci de zile. Şi s-a rugat de noi ca să-i
facem atunci aşa după cum scrie în cartea Sfântă. Şi cu ajutorul lui Dumnezeu aşa s-a
făcut după cum a avut el dorinţă.
După aceea, adică după ce Neculai Şerban a trecut la cele veşnice, părintele
Nicodim a mai trăit încă 22 de ani.
Şi adeseori ne bucura Părintele când mergeam pe la el, zicându-ne:
-

Să ştiţi că am trecut iarăşi pe pomelnic pe părinţii frăţiei tale şi a sorei

Elena la 40 de Sfinte Liturghii mari, cu panahizi şi cu dezlegări.

Aglaia Apostol, o creştină care făcea cu adevărat apostolat
S-а născut în satul Sohodor, comuna Călugăra, aproape de oraşul Bacău, în
anul 1898. Dacă a avut şi ea parte de la Dumnezeu să meargă la Schitu-Frumoasa şi să se
mărturisească la părintele Nicodim, cu această blagoslovită ocazie s-a hotărât în inima ei
de a duce o viaţă plăcută lui Dumnezeu, trăind în feciorie.
Când părintele Nicodim a slujit ca preot misionar în Ardeal, zece ani de zile,
ea mergea adeseori cu alţi credincioşi la el. De fiecare dată venea încărcată ca o albină cu
sfaturi, învăţături şi îndemnuri, pe care le semăna cu dragoste şi la alţii. Fiind în
apropierea oraşului Bacău, ea făcea un adevărat apostolat (aşa după cum îi era şi numele
de familie) cu acele suflete pe care le cunoştea în oraş, şi le aproviziona cu cărţi de
învăţătură şi de rugăciuni.
Ea era o fată săracă. Avea un petic de pământ în jurul casei pe care îl cultiva
ca să-şi câştige pâinea cea de toate zilele în mod cinstit, aşa după cum place lui
466

Dumnezeu. Tot ceea ce recolta de pe această bucăţică de pământ: legume, zarzavaturi,
flori, le ducea la acele familii cunoscute din oraş. Dar odată cu acelea ce le ducea în
spate, ea mai avea în cămara inimii sale şi hrană pentru suflet. Şi pentru că avea de la
Dumnezeu darul de a sfătui, ea folosea orice prilej ca să poată folosi şi pe alţii sufleteşte.
Pe sora Aglaia cu panerele pline în spate şi cu faţa senină şi plină de bunătate
o aşteptau ca mare lucru toţi consătenii și cei din oras care o cunoşteau. Și de fiecare dată
ea îşi făcea prietenie cu cineva dintre femei şi fete. Atât era greu până ce reuşeai să te
cunoşti cu ea, căci pe urmă, de la o zi la alta, prietenia lua amploare. Parcă învăţase
undeva, căci avea un tact de a lucra, încât mulţi se minunau de ea şi de felul cum ştia să
formeze pe suflet de a iubi pe Dumnezeu şi а-I face voia Lui.
În duminici şi în sărbători după masă, veneau la ea femei, fete, ba şi oameni
care erau dornici de mântuire, de se umplea casa. Ei citeau mai întâi Acatistul Domnului
nostru Iisus Hristos, citind fiecare prin rotaţie de la dreapta spre stânga, apoi şi cele şapte
laude, după care mai cântau cântări bisericeşti şi mai citeau prin sfintele cărţi. Foarte
multe familii au făcut să apeleze la ei şi să le ceară vreun ajutor, atunci le dădea ocazia ca
să-şi verse tot veninul asupra ei, zicându-i:
-

De ce n-ai vrut să te căsătoreşti, pentru că doar ai avut atâţia tineri care te-

au cerut? N-ai ştiut că a rămâne singură în viaţa asta nu-i decât un chin?
Şi câte altele îi ziceau cu atâta răutate încât se putea observa de la distanţă că
însuşi duhurile cele rele vorbeau prin gura lor. Iar ea, auzind acestea de la ei, îşi cerea
iertare şi pleca acasă la ea, mulţumind lui Dumnezeu pentru că a ajutat-o de nu s-a
căsătorit.
Aglaia Apostol se gândea la cuvintele zise de proorocul Elisei că: „Mai mulţi
sunt cei cu noi, decât cei împotriva noastră”. Şi aşa era. Pe lângă câteva rude care o
priveau cu duşmănie că nu s-a căsătorit, apoi şi în satul ei şi în oraşul Bacău erau
persoane care o aveau ca pe mama lor, sau ca pe sora lor. Fără să mai vorbim de Biserica

467

Triumfătoare din ceruri care iubeşte foarte mult pe cei de pe pământ care se ostenesc a
petrece viaţa lor după voia şi plăcerea lui Dumnezeu.
Dar, trecând anii, Aglaia Apostol a devenit bătrână şi îşi aştepta sfârşitul.
Bunul Dumnezeu i-а rânduit o nepoată credincioasă care s-a hotărât şi ea să rămână
necăsătorită şi să trăiască ca şi mătuşa ei în feciorie până la moarte. Ea a îngrijit-o atunci
când bătrâna Aglaia s-a îmbolnăvit.
Şi tot ea, la timpul cuvenit, i-а pus lumânarea în mână când a trecut în
veşnicie şi şi-a dat sufletul ei în mâna lui Dumnezeu.
Când era în sicriu, s-a făcut la faţă luminată ca de un zâmbet, mult mai tânără
decât era la vârsta de 89 de ani. Şi spuneau rudele ei şi vecinii că era la faţă plină de
zâmbet plăcut, de parcă dormea. Mai spuneau că nici nu mirosea a putrejune ca cei morţi,
încât cei care au mustrat-o toată viaţa că de ce nu s-a căsătorit, de data asta o fericeau şi
ziceau că a făcut bine. Nepoata care a rămas în casă în locul ei, când auzea asemenea
cuvinte, le aşeza rând pe rând în inima sa, ca la vreme de nevoie să le poată găsi şi folosi.
Desigur că mătuşa ei Aglaia, a avut destul timp, într-un an şi ceva cât a fost îngrijită de
această nepoată, să-i destăinuiască despre modul cum trebuia să se comporte şi să trăiască
pentru a merge către Patria Cerească, pe acest drum pe care a mers şi ea până la vârsta de
89 de ani.

468

Părintele Neculai Chiuaru, mic de stat dar mare cu trăirea
S-a născut în comuna Costişa, județul Neamţ, în anul 1903, din părinţi dreptcredincioşi pe nume Ioan şi Elena. Au fost toţi opt copii; iar el era cel mai mare. Era mic
de statură încât nu a ajuns la măsură pentru a fi încorporat în armată, în schimb a fost un
bărbat mare înaintea lui Dumnezeu şi de mult folos sufletesc pentru aproapele său, după
cuvântul poetului Vasile Militaru care zice: „Vai de acela care are suflet mic în casă
mare. Fericit cel ce ridică suflet mare în casă mică”. Era om serios, tăcut gânditor, iubitor
de rugăciune şi de post; avea barbă mare şi părul capului stufos.
Din şcoala primară a fost luat de bunicii lui de l-au crescut până la vârsta de
16 ani, după care s-a angajat ca muncitor la fabrica de postav Buhuşi. La vârsta de 17 ani
a mers de s-a mărturisit la părintele Nicodim Măndiţă care se afla atunci ca preot paroh în
Schitu-Frumoasa, Bacău. Nu a trecut mult timp după aceea şi s-a hotărât a se face
colportor de cărţi sfinte. S-a retras de la fabrica de postav şi într-adevăr în toată viaţa lui a
răspândit în poporul nostru cărţi cu învăţătură curat ortodoxă. S-a căsătorit cu Elena
Asaftei - sora lui Vasile Asaftei din Butnăreşti - şi s-a stabilit acolo, unde şi-a construit o
casă modestă. Ca urmaş, a avut o fiică din căsătoria lor. Casa lor era un adevărat muzeu
de cărţi şi de icoane şi nu te mai săturai privindu-le, simţind cum sufletul se umple de
evlavie şi credinţă către Dumnezeu. Pentru prima dată l-am cunoscut în piaţa mare a
oraşului Roman. Pe vreme aceea învăţam la şcoala de cântăreţi bisericeşti din acest oraş.
Mergeam să-mi cumpăr ceva. Era primăvara anului 1936. Văd un om micuţ, ridicat pe o
masă, care avea în ambele mâini cărţi sfinte şi le ţinea ridicate în sus şi, strigând cu voce
tare, le făcea reclamă. Am aşteptat să coboare de pe masă şi l-am rugat frumos să-mi
vândă şi mie o carte. Mai înainte de a-mi da cartea m-a privit de câteva ori, după care m-a
întrebat curios:
-

De unde eşti, frăţioare?

-

Din comuna Schitu-Frumoasa, județul Bacău, i-am răspuns.
469

-

O, frăţioare, acolo am fost eu prima dată de m-am mărturisit la părintele

Nicodim Măndiţă. Lasă că am să-ți dau eu o carte ca să mă pomeneşti toată viaţa.
Şi mi-a dat într-adevăr o carte de mare valoare „Urmarea lui Iisus Hristos” pe
care o am şi acuma din mila lui Dumnezeu.
M-a îndemnat după aceea să stau cu el la gazda pe care o avea acolo în oraş,
fără să plătesc ceva, şi cu banii pe care îi economiseam să cumpăr cărţi sfinte. Am stat
după aceea în vacanţa de vară la el acasă vreo lună de zile unde am citit cărţi sfinte după
care am plecat cu el şi m-am mărturisit la părintele Nicodim, pentru prima dată, aflânduse atunci la mănăstirea Agapia.
Slavă lui Dumnezeu, care dă oamenilor puterea să ajungă la atâta nevinovăţie
ca a pruncilor, aşa după cum s-a observat la părintele Neculai Chiuaru. Dacă unii oameni
din vremea noastră petrec zilele vieţii lor în întuneric cu cele sufleteşti, şi nu se vede nici
cât de cât licărind lumina Evangheliei lui Hristos, pe de altă parte însă unii oameni trăiesc
viaţa în plină lumină, urcând zi de zi pe treptele virtuţilor către Patria Cerească. Când
priveşti la viaţa unor astfel de oameni, te umpli de o bucurie mare, căci ei, prin viaţa lor
curată îţi dau siguranţa că Iisus Hristos Mântuitorul este cu noi şi azi ca şi pe vremea
primilor creştini.
Când citiţi aceste rânduri vă puteţi da bine seama că eu sunt sărac şi nu
găsesc cuvinte să scriu despre recunoştinţa ce o port în inima mea faţă de marea bunătate
şi purtarea de grijă a lui Dumnezeu faţă de noi. Căci dacă nu s-ar mai afla ici, colo câte
un om, sau mai bine zis câte un reprezentant al Evangheliei, care se trudeşte zi şi noapte
să o traducă în faptă, oare ce fel şi cum ne-am putea orienta spre a păşi şi noi pe calea
vieţii.
Părintele Neculai Chiuaru nu glumea, nu râdea, nu clevetea pe nimeni, nu
avea duşmani decât numai pe diavolul, nu se supăra, chiar dacă îl învinuiai cu ceva pe
nedrept, purta haine modeste, era râvnitor la rugăciune şi la post. Citea foarte mult
sfintele cărţi. Nu lăsa timpul să treacă fără ocupaţie. Era bun sfătuitor, îndemânatic la tot
470

lucrul bun și folositor. Pe părintele Nicodim îl iubea asemenea cum iubesc copiii cuminţi
pe părinţii lor.
Părintele Nicolae Chiuaru a fost în piesa religioasă cu magii, în rolul de înger
al lui Dumnezeu. Şi dacă l-am cunoscut pe părintele Nicolae Chiuaru şi m-am împrietenit
cu el, apoi în tot timpul cât am stat la Roman, (patru ani de zile), una-două mă duceam la
el acasă în satul Butnăreşti când simţeam nevoia de vreo carte sau să-l întreb ceva.
Adeseori se întâmpla să ajung la Butnăreşti odată cu seara şi el obişnuia, din când în
când, să citească la Psaltire. Apoi dacă se întâmpla cumva să înceapă cititul, se ştia pe de
rost că până la răsăritul soarelui nu se mai făcea nici o pauză. Atâta doar se observa la
mulţimea aceea care era în cameră şi asculta, că vedeai pe câte unul sculându-se în
picioare, din cauza somnului ce-l chinuia, făcea câteva sute sau mii de închinăciuni, după
care se aşeza cuminte la locul lui, mulţumit oarecum în inima sa că a reuşit să alunge
oboseala şi somnul... N-am văzut în viaţa mea la nici o casă de creştini din zilele noastre,
aşa rugăciune fără întrerupere de 10-12 sau chiar 14 ore. Când se termina o psaltire de
citit se citea şi pomelnicul cu vii şi repauzaţi. Am mai auzit de la un preot călugăr care a
vizitat Sfântul Munte Athos din Grecia că acolo privegherile de noapte ţineau tot 14 ore
fără întrerupere. Acum vreo 50-60 de ani în urmă, ţineau şi la noi pe la mănăstiri
privegherile de noapte 7-8 ore fără întrerupere. E drept că am mai văzut şi la ucenicii
aceia din Bucureşti, când erau în viaţă părintele Vasile Poiţelea şi părintele Ioan
Măgirescu, că se citea la Psaltire zi şi noapte fără întrerupere, însă numai unul singur
citea câte două ore, şi fiecare din ei prin rotaţie. Aici însă se adunau nu numai cei din casa
sa, ci mai veneau şi din sat aceia care doreau să stea la cititul Psaltirii.
La mănăstirea Văratec, când s-au împlinit 200 de ani de la zidirea ei, 17851985, o maică mi-a povestit că a început slujba de priveghere seara la ora 16 şi s-a
terminat a doua zi la ora 10, în care timp s-a săvârşit şi slujba Sfintei Liturghii (adică 18
ore de slujbă fără întrerupere). Dar noi? Câte ore stăm la rugăciune fără întrerupere?! Vai
de noi!
471

Deşi părintele Nicolae se ostenea a face ascultare întocmai, totuşi s-a
întâmplat odată, că mergând la mănăstirea Văratec ca să se mărturisească, părintele
Nicodim i-а zis:
-

Stai aici la maici şi-ţi fă rânduiala după cum se cere în noaptea aceasta, că

eu voi veni mâine dimineaţă să te împărtăşesc cu Sfintele Taine.
Părintele Nicodim a plecat, iar el a rămas să se pregătească. A doua zi
văzându-l maica gazdă că el nu pleacă la biserică, i-а zis:
-

Dar ce faci? Nu te duci la slujba Sfintei Liturghii?

-

Nu mă duc, maică, pentru că Părintele a spus că vine să mă împărtăşească

-

Bine, i-а zis maica, dar în ziua când te împărtăşeşti e bine să asculţi slujba

aici!
Sfintei Liturghii. Eu socotesc că e bine să mergi acuma la biserică şi când va veni
părintele Nicodim vei primi Sfintele Taine.
Şi aşa l-a înduplecat, biata maică, pe părintele Neculai, să plece la biserică şi
să calce în picioare ascultarea ce i-а dat-o părintele Nicodim. Nu a trecut după aceea
decât câteva minute şi a apărut şi părintele Nicodim cu Sfintele Taine. Dacă nu l-a văzut,
a întrebat pe maica despre el. Maica i-а spus că l-a trimis la biserică. Atunci Părintele i-а
zis:
-

Dacă el a ascultat de sfinţia ta, atunci să-l împărtăşeşti cu Sfintele Taine

tot sfinţia ta, şi a plecat înapoi.
După terminarea slujbei, maica i-а povestit părintelui Neculai isprava. Atunci
el a plâns de durere că a călcat în picioare ascultarea de părintele Nicodim care e mai
mare decât jertfa. Şi pe viitor i-а servit de o lecţie bună şi lui şi nouă acum...
S-a făcut în satul Siliştea o adunare mare cum se obişnuia pe vremea aceea,
iar părintele Nicolae Chiuaru era cel care rostea cuvânt de învățătură. Între altele a venit
vorba şi a zis:

472

-

Dacă e mare păcat a călca cineva în picioare sfânta icoană, care face

trimitere la chipul lui Dumnezeu, atunci cu mult mai mult şi mai greu păcat este a călca în
picioare sufletul său care este chipul cel viu al lui Dumnezeu...
Auzind aceste cuvinte, gazda s-a scandalizat pe loc şi a oprit cu desăvârşire
pe părintele Nicolae de a mai vorbi un cuvânt. Ba chiar, nu-l lăsa nici să-i dea explicaţia
cuvenită. El (gazda) a înţeles greşit şi toţi stăteam şi ne uitam unul la altul fără să-i luăm
apărarea părintelui Nicolae.
Atunci un tânăr s-a ridicat în picioare şi a rugat mulţimea aceea să facă
linişte, deoarece vorbeau unii cu alţii de nu se mai putea auzi nimic. Şi toţi curioşi să
audă ce va spune, au făcut linişte, iar el a început:
-

Cinstită adunare de oameni credincioşi, vă rog tare mult să-mi daţi voie,

deşi sunt mai mic între dumneavoastră, să clarificăm problema care v-a tulburat aşa de
mult. Părintele Nicolae Chiuaru nu a greşit cu nimic, ci a făcut doar o comparaţie între
sfânta icoană pe care noi o venerăm şi între sufletul nostru. Cine nu ştie că a călca în
picioare o sfântă icoană săvârşeşte un greu păcat şi cade sub anatemă. Dar noi săvârşim
un păcat şi mai mare decât acesta, atunci când ne batem joc de sufletul nostru, atunci
când petrecem nebuneşte ca păgânii cu jocuri, beţii, desfrânări şi alte multe blestemăţii.
Atunci noi ne ucidem sufletul nostru care este icoana vie a lui Dumnezeu. Acest lucru a
vrut să arate părintele Nicolae şi nimic mai mult.
Atunci gazda a înţeles şi a mulţumit acelui tânăr din toată inima şi a rugat pe
părintele Nicolae să-l ierte şi să vorbească mai departe.
În anul 1955, a trecut mama mea la cele veşnice şi i-а mai rămăs de citit 16
cărţi din canonul ce l-a primit de la părintele Nicodim Măndiţă. Desigur că am mers
numaidecât la părintele Nicodim să vedem ce va spune în privinţa aceasta. Părintele a zis:
-

Mergi numaidecât la părintele Nicolae Chiuaru şi-i spune ca să citească

aceste 16 cărţi în mănăstirea Runcu (lângă Buhuşi) în camera unde se adună oamenii. Am

473

mers la el şi a primit cu bucurie această ascultare de la părintele Nicodim, iar noi i-am
plătit pentru osteneală, aşa după cum ne-am înţeles între noi...
Mi-a povestit sora lui că odată l-a rugat să-i ajute ceva la vie. El a zis:
-

Cum să las eu Psaltirea necitită, dar dacă ai aşa de mare nevoie voi merge

ca să-ţi ajut.
Mergând în acea zi cu ea la lucru, în vie, s-a întâmplat, sau mai bine zis a
slobozit Dumnezeu, de şi-a pierdut un ochi. Şi aşa a rămas pe toată viaţa numai cu un
ochi, încât sora lui s-a îngrozit văzând cele întâmplate...
A trecut o vreme, după care m-am hotărât să merg pe la Butnăreşti să mai văd
pe cel ce mi-a fost un mare binefăcător. Între altele, soţia lui s-a plâns către mine că
părintele Nicolae nu-i dă o mână de ajutor în cele ale gospodăriei. La care el mi-a
răspuns:
-

Da, aşa este, eu nu fac nimic în această gospodărie, dar nici nu beneficiez

cu nimic din ea. Am mica mea pensie de unde am asigurată pâinea cea de fiecare zi. Şi
aceasta mai cu seamă de când am fost ultima dată la părintele Nicodim căruia i-am spus
că am căzut din cireş şi a fost o clipă de n-am trecut la cele veşnice.
Atunci Părintele mi-a zis:
-

Cine te-a trimis să te sui în cireş, om la vârsta de 70 de ani. Ai ajuns la

hotarul vieţii prezis de proorocul David. De acum înainte nu-ţi mai dau voie să mai faci
nimic decât să te rogi mereu, zi şi noapte. Pune mâna pe Psaltire și așa să-ți dai sufletul
cu Psaltirea în mână. Cui îi trebuiesc cireşe, să se urce acolo sus şi să-şi culeagă. Să dai
slavă lui Dumnezeu că n-ai murit atunci când ai căzut din cireş.
- Acestea mi le-a zis părintele Nicodim şi acestea vreau şi eu să le fac.
Auzind eu aceste cuvinte din gura lui, n-am mai zis nimic decât atât:
-

Dumnezeu să-ţi ajute în tot lucrul bun şi folositor vremelnic şi veşnic, şi

ne-am despărţit...

474

Trecând prin marginea unei păduri, un om rău a vrut să-i ia ceasul de buzunar
şi banii pe care îi avea, dar a fost salvat de cineva şi nu i-а putut face nici un rău.
În ultima vreme a coborât într-un beci părăsit pentru a face curăţenie. Tot
atunci a căzut un perete de alăturea peste el şi l-a lovit. După ce a fost scos de acolo, în
scurtă vreme a părăsit această lume şi a plecat în veşnicie, în luna lui iunie 1987, în vârstă
de 84 de ani.
***
Ca încheiere la această carte cu viața și activitatea părintelui protosinghel
Nicodim Măndiţă, e bine să mai ştim că primul manuscris a fost confiscat de Securitate în
1983 şi atunci când ni s-a restituit maşina de scris, ca prin minune, ni s-a dat înapoi şi o
bună parte din primul manuscris, după care am reuşit să facem al doilea manuscris.
Rugăm din toată inima pe cei care au citit această carte şi au găsit unele greşeli, să ne
ierte, deoarece atât am putut face...

475

Întâmpinare

Întru pomenirea şi cinstirea celui mai mic între iereii-monahi, NICODIM MĂNDIŢĂ,
Protosinghel (Citită de autor cu acazia parastasului din 4 iulie 2003 la mormântul
Părintelui, din cimitirul mănăstirii Agapia)
Copil fiind, eu nu ştiam ce e păcatul şi nici nu ştiam s-o fac pe nevinovatul.
Era iarnă, alb şi-atâta puritate pădurea-şi scutura crengile-ngreuiate când, deodată,
dinspre mănăstire zărim o făptură cum nu mai văzusem să se răsfire în atâta alb de
pustiire.
Ne trăgeam cu-o săniuţă improvizată şi ne veseleam ca niciodată.
Făptura înaltă şi impunătoare venea încet spre casa noastră împovărată de ninsoare.
Apoi, făcând spre noi un semn discret, ne-am adunat cu toţii ca-ntr-un buchet.
Nu ne-a certat şi nici nu ne-a măsurat cu a sa privire blândă, a zâmbit şi ne-a
binecuvântat. Apoi, ne-a dat la fiecare câte-o bancnotă de un leu, neatinsă încă de mâna
vreunuia rău.
Nu mai văzusem până atunci decât bani chinuiţi şi câştigaţi pe sponci.
Am alergat cu hârtia nou-nouţă spre mama care-n bucătărie făcea mămăliguţă:
„Uite, mamă, ce ne-a dat Părintele cel Bun şi înalt”
iar mama a pus bancnota-ntr-o carte, cu o sfioasă grijă, la loc de cinstire mai aparte,
căci, ni se părea sfinţită, din mâna Preotului pe care îl ştiam doar în Altar, iar după slujbă
fărâma de pâine împărţită în dar ne hrănea privirea şi ne îndestula cu har.
Nu mai văzusem până atunci un preot mergând de unul singur, ca şi cum ar fi urmat un
gând.
Pentru mine, copil, aşa cred eu că L-am văzut pe Dumnezeu.
Mersu-i era nici alene, nici tărăgănat; era aşa precum o rugăciune rostită pe-nserat.
476

Aş vrea să spun că nu eram încă la şcoală iar în casă ne-nchinam doar la icoană; iar prima
carte adusă de mama, în semn de preţuire, a fost Mica Prăvilioară, din care ea cu drag ne
citea pentru a ne alunga gândurile-mprăştiate iar bancnotele serveau ca semn de carte.
Nici azi nu ştiu de ce doar iarna Părintele-şi primenea gândul şi sufletul pe drumul atât de
alb şi de pustiu.

Dar tot într-o iarnă, a venit şi nenorocirea. Mergeam pe jos la şcoală, cu
noaptea în cap (să fi fost ora cinci dimineaţa). Ne apropiam de Cişmea. În faţa noastră,
nici o urmă, iar în urma noastră, în zăpada proaspătă, rămâneau doar urmele noastre. Nu
era nici asfalt, nici lumină electrică. Cocoşii se pregăteau de cântat, când, deodată, din
spate, se aprind două priviri, prelungi, fioroase, înroşite parcă în foc. Ne oprim, ţintuiţi
locului. Nu îndrăznea să se apropie de noi, nu făcea nici un zgomot, părea aşa ca o stranie
făptură din filmele ştiinţifico-fantastice. În sfârşit, iat-o, aproape de noi; era o maşină, dar
cu mersul tare greoi. Nu mergea, se târa ca un şarpe (era un IMS din acelea vechi şi cu
treaptă în exterior). Apoi, păşim înfricoşaţi pe urmele lăsate de roţi şi aveai impresia că
sunt urmele lăsate de modulul american pe solul lunar. Nu ştiam nimic: de unde o fi
apărut strania făptură, din pădure, din mănăstire; doar mai văzusem camioane cu butuci,
dar ele circulau ziua, iar nu noaptea, ca năluca. Dar, cel mai mult nu înţelegeam de ce
mergea atât de încet, fiindu-i parcă frică de noi, copiii în grămadă (vreo 15) grupaţi şi
speriaţi. Abia când ne-am întors de la şcoală am aflat de la părinţii noştri că „l-au ridicat”
pe părintele Nicodim Măndiţă. Nu au folosit cuvântul arestat sau închisoare, ci doar atât
că l-au ridicat, iar noi tot nu înţelegeam: cum poţi să ridici un om, când omul se ridică pe
o scară, se ridică într-un pom şi o singură dată în lume: S-a înălţat la cer: Iisus Hristos,
Dumnezeu Mântuitor.

477

Și cât de tristă a fost vacanța de Crăciun:
mergând la colindat din poartă-n poartă
mai mult ne-am întristat
parcă deodată în faţa casei lui...
în acel an, şaizeci şi patru,
când din mănăstire
ne-a fost parcă furat cuvântul:
Cuvântul viu,
iar dacă sufletul nu ţi-e acasă, arzi de viu,
pierdut ca nisipul în pustiu.
Acum ştiu cine era părintele Nicodim Măndiţă neiertător cu sine, dar fraged la suflet ca o
mlădiţă şi câte mlădiţe n-au lăstărit din cuvântul său neadumbrit.
Și câte surori și atâția fraţi
n-au însetat de sfânta sa carte în care litera se-nsufleţea risipind gânduri deşarte.
Și câţi fraţi, câte surori
în preajma lui fiind sau de departe nu şi-au slobozit slufletele strâmtorate. În lume e atâta
aiureală şi atâta amăgeală că nicicând răul nu străluce mai fascinant iar Binele în straie
ponosite e-ntristat de moarte, pe malul celălalt.
Acolo unde vom ajunge toţi, de ne vom ruga fierbinte cuprinşi de un dor cuminte.
Acolo unde-i râvnă şi nu moft unde-i cuvântul necorupt, izvorul vieţii neîntrerupt.
în apriga grăbire spre sfârşire, omul şi-a ieşit din fire iar sinele lacom de sine aduce
numai pustiire şi la fiecare vorbă apare acel eu, fără de nume.
Când mai la îndemână şi mult mai uşor e să ne privim și să ne vedem față către față şi nu
prin sticla de la televizor.
Să ne privim odihnitor învăluiţi de Sfântul Duh în cald fior.
Fericiţi cei care-n sobor se-nchină lui Hristos cerând iertare tuturor şi care se roagă pentru
noi.