luni, 18 august 2014



    Mă doare inima că nu pot face mai mult pentru acest popor, căci şi eu sunt os din oasele lui şi carne din carnea lui. Aceasta a fost pricina, acesta a fost motivul care a făcut să mă hotărăsc să lupt până la sacrificiu, de a pune în mâna celor dornici cartea sfântă. (Protos. Nicodim Mândiță)



 Părintele Nicodim povesteşte crâmpeie din viaţa sa anchetatorilor în anul 1964: „Sunt născut la 28 octombrie 1889, în satul Buneşti-Argeş. În perioada 1896-1901 am urmat cursul elementar în satul Buneşti(…) şi am terminat cinci clase elementare. După ce am terminat cursul elementar, am rămas la părinţi în satul Buneşti şi m-am ocupat cu agricultura până în anul 1911, când am fost încorporat pentru a satisface serviciul militar. Părinţii mei au posedat şase pogoane de pământ şi au avut 11 copii, dintre care unii au decedat de mici şi au rămas numai patru.”

„În anul 1911 am fost încorporat la regimentul 6, artilerie Piteşti, transferat la o altă unitate de obuziere la Bucureşti, de unde am revenit la unitatea de mai sus, până în toamna anului 1912(…) Apoi am participat la Campania din Bulgaria, unde am primit gradul de brigadier-caporal(…).

În anul 1914 m-am angajat în Divizionul 1 artilerie cu gradul de sergent-instructor, funcţie în care am rămas până în anul 1917, când mi s-a luat gradul de instructor şi am rămas în continuare cu gradul de sergent, până la sfârşitul anului 1919, când am plecat din armată.

Am fost decorat cu trei medalii, dintre care îmi amintesc că se numeau «Crucea», «Bărbăţie şi credinţă» şi încă una a cărei denumire nu o mai ştiu. Aceste decoraţii le-am primit pentru fapte de arme, participând la luptele de la Târgu-Ocna.”

„La începutul anului 1920 m-am călugărit la Mănăstirea Schitul Măgura din oraşul Târgul Ocna, unde am fost hirotonit Preot. În anul 1921, după ce am fost făcut Preot, am fost trimis în această calitate prin mai multe localităţi ca: Vâlcele, în apropiere de Târgu Ocna, Schitul Frumoasa jud. Bacău, Mănăstirea Giurgeni jud. Neamţ, în comuna Pâclişa jud. Alba, Hăşmaşul Ciceului, Leurda Gârboului şi Simişna jud. Cluj.

În toamna anului 1933 am venit la Mănăstirea Agapia, jud. Neamţ, unde era călugăriţă sora mea, Măndiţă Maria, şi am rămas în calitate de Preot şi apoi Protosinghel, până în anul 1945, când am fost transferat în aceaşi calitate la Mănăstirea Văratecul. La această mănăstire am rămas până la sfârşitul anului 1961, după care am fost transferat din nou la Mănăstirea Agapia unde sunt şi în prezent în calitate de Protosinghel”( Spicuiri din Procesul Verbal de anchetă, din 17 august 1964)

„După ce am primit darul preoţiei, un gând îmi şoptea să nu primesc nici un ban de la mireni, pentru serviciile făcute, căci monahul trebuie să trăiască în sărăcie. Dar alt gând m-a convins că aşa ceva nu îi bine, deoarece ceilalţi preoţi(cu familie) care de obicei primesc bani de la credincioşi pentru serviciile făcute, vor fi dispreţuiţi de popor; iar pe mine mă vor lăuda. Şi aşa am renunţat la primul gând, dar am hotărât în inima mea, ca orice ban voi primi de la credincioşii creştini pentru serviciile făcute, să cumpăr cărţi sfinte sau să tipăresc şi tot lor să le dau. Şi aşa am socotit că e mai bine şi pentru mine şi pentru ei(…) De la cine mi-a dat, am primit cât mi-a dat, iar de la cine nu mi-a dat, nu am cerut.”

În zilele de Duminică şi sărbători, în poieni cu iarbă verde şi aer plăcut, făcea Părintele Nicodim piese religioase cu: Proorocii, Apostolii, Sfinţii Părinţi, cârcimarul şi baba vrăjitoare, Nae Ciocan şi piesa cu Sfânta Cruce; iar iarna cu magii veniţi la Betleem şi închinarea lor Pruncului Iisus şi uciderea pruncilor de către Irod. Iarna cu această piesă a Magilor mergea pe la casele oamenilor vreo două săptămâni de la Naşterea Domnului şi pâna după Botezul Domnului, nu numai în satul Schitu-Frumoasa, ci şi în satele vecine, ba chiar şi în judeţele vecine, până departe.

Gheorghe Ionescu spune despre el: „Noi, de când l-am cunoscut şi până la bătrâneţe, l-am văzut culcându-se târziu şi sculându-se dis-de-dimineaţă, odată cu cântecul păsărelelor. Cum se trezea din somn nu mai stătea o clipă în pat, şi sculându-se dădea Slavă lui Dumnezeu, făcând trei închinăciuni la Sfintele Icoane. Apoi se îmbrăca cu reverenda, deschidea toate geamurile de la cameră, oricât ar fi fost de rece, mergea desculţ prin roua sau bruma de pe iarba din livadă. După ce făcea mai multe ture, se întorcea în cameră, punea apă într-un lighean mare şi dezbrăcându-se până la mijloc, se spăla, dând cu un prosop de cânepă şi pe spate. Se spăla în fiecare dimineaţă pe dantură, cu periuţă şi cu pastă, după care se îmbrăca, şi timp de o oră şi jumătate sau două, îşi făcea în livadă pravila şi numărul de aţe de închinăciuni. După ce termina, închidea geamurile şi se apuca de lucru timp de câteva ore, adeseori uitând de ora mesei, aducându-i aminte, fie sunetul clopotului, fie sosirea unor credincioşi, ce doreau să se spovedească.

Cu toate că nu era un om lipsit de precauţie şi străin de realitatea timpurilor pe care le trăia, totuşi niciodată nu s-a sfiit şi nu a încetat să lucreze de frica autorităţilor, care erau împotrivă pe toată linia la tot ceea ce făcea dânsul.

Părintele Nicodim a rămas la cele smerite, la cele modeste, care sunt îngăduite monahului care arde de dorinţa de a bineplăcea lui Dumnezeu în toată vremea şi-n tot locul. El era cumpătat nu numai în mâncare şi în băutură, dar chiar şi în vorbire. Dacă cineva îl întreba ceva el nu răspundea imediat, ci făcea o pauză. Fie că în acel timp se ruga lui Dumnezeu să-i dea cuvânt de folos, fie că se gândea la ceea ce s-ar potrivi să răspundă. Deşi era cu faţa veselă şi mereu zâmbind, nimeni nu l-a auzit zicând vreo glumă sau cuvânt deşert sau să râdă cu glas tare.”

De multe ori afirma:„Oare ce-am mai putea face noi ca să putem salva sufletele ce se pierd în întunericul necunoştinţei de Dumnezeu? Mulţi sunt care ar vrea să facă ceva pentru sufletul lor, dar nu stiu. Mulţi sunt care le fac pe cele rele ca pe cele bune. Mulţi sunt care doresc să afle cum să-şi mântuiască sufletul, dar nu au de la cine primi o învăţătură cu adevărat bună. N-are cine să-i îndrume, să le pună în mână cartea sfântă. Poporul nostru creştin e foarte iubitor de adevăr, de dreptate, însă fiecare i-a urmărit numai buzunarul. Dar s-a găsit câte unul, ici-colo, care să-l ajute, să-l sprijine, să-l îndrume spre cele bune cu adevărat. Mă doare inima că nu pot face mai mult pentru acest popor, căci şi eu sunt os din oasele lui şi carne din carnea lui. Aceasta a fost pricina, acesta a fost motivul care a făcut să mă hotărăsc să lupt până la sacrificiu, de a pune în mâna celor dornici cartea sfântă.”

În ziua de 6 ianuarie 1975 a venit la Părintele Nicodim un grup de credincioşi, care auzind că a mai slăbit în putere, au dorit să mai audă din gura lui un cuvânt de întărire sufletească. După ce le-a dat multe sfaturi şi îndemnuri, a făcut o pauză de câteva minute, apoi a zis către ei şi către maicile ce se aflau acolo: „Vă fac cunoscut din vreme că peste şase luni voi pleca de aici la Părintele Vasile şi la Părintele Ioan( doi ucenici de-ai lui răposaţi)”.

Duminică, 6 iulie 1975, a fost ziua în care Părintele Nicodim şi-a dat obştescul sfârşit, la ora trei dimineaţa, după ce s-a împărtăşit cu Sfintele Taine.

    La înmormântare sicriul a fost dus de credincioşi, şi nu de monahii, deoarece ar fi spus maica stareţă că Părintele Nicodim a fost al credincioşilor şi nu al maicilor.

A fost înmormântat la Mănăstirea Agapia, simplu, fără aglomeraţie.

Părintele Nicodim iubea îndeosebi rugăciunea, postul şi citirea de cărţi sfinte. Era bun cunoscător al Sfinte Scripturi, în general, şi al Noului Testament, în special, şi le căuta cu o îndemânare admirabilă.

Are scrieri dogmatice, morale, liturgice, istorice, eshatologice.

Cărţile sale sunt foarte bogat ilustrate cu felurite clişee adecvate textului. Subsolurile sunt, de asemenea, foarte bogate, bibliografia folosită fiind din izvoare de specialitate, dar şi din tot ce a stat la îndemâna autorului.

Ca paginaţie opera sa se întinde la aproximativ 16000 de pagini tipărite şi peste 30000 de pagini dactilografiate, în manuscrise. Nefiind scriitor prin formaţie, în opera sa se observă linia progresului, cărţile bune şi folositoare de suflet, considerându-le indispensabile lucrării mântuirii subiective.La Biblioteca Centrală de Stat se găsesc 139 de publicaţii, iar la biblioteca Sfântului Sinod 29 de publicaţii. Biblioteca Academiei Române deţine, de asemenea, câteva publicaţii. Nu s-a descoperit încă lucrarea dactilografiată cu titlul „Privelişti Apocaliptice”. Din informaţii orale s-a aflat că Părintele Nicodim Măndiţă plătise profesori să-i traducă din patru limbi materialul folosit în această lucrare.

Galaction, Episcopul Alexandriei şi Teleormanului spune, de asemenea: „Părintele Nicodim Măndiţă, ce se numea pe sine cu smerenie «cel mai mic între monahi», la sfârşitul cărţii Explicarea Sfintei Liturghii, îndemna: «după slujbă, ajunşi acasă, să citim mereu cărţi sfinte, de suflet folositoare, să ne îmbogăţim la minte, să ne facem unii pe alţii dragi, scumpi, buni luminători. Să mângâiem suferinzii şi să fim sprijinitori». Se înţelege de aici cu claritate că scrierile sale sunt citite cu uşurinţă şi de oamenii cu puţină carte, dar şi pe preoţi sau învăţaţi îi încântă, datorită clarităţii cu care tratează subiectele.”

Protosinghelul Nicodim Măndiţă a fost un iscusit apărător al Ortodoxiei şi un călugăr misionar fără egal în monahismul nostru contemporan. Acest neobosit duhovnic purta mare grijă pentru mântuirea tuturor. Pe călugări îi sfătuia să facă ascultare fără cârtire şi să se roage neîncetat. Pe mireni îi sfătuia să muncească cu demnitate pentru pâinea cea de toate zilele şi să vină neîntrerupt la biserică. Pe cei căsătoriţi îi sfătuia să nască copii şi să-i crească în frică de Dumnezeu, combătând cu multă putere divorţul şi avortul. Iar pe tineri îi îndemna să asculte de părinţi, să înveţe carte, să se ferească de beţie şi desfrânare, ca să fie folositori societăţii în care trăiesc.

Pentru intelectualii „subţiri” opera Părintelui Nicodim este destul de greu digerabilă, fiind considerată de unii prea simplistă, chiar puerilă. Dar puţini dintre criticii lui au fost în stare să întoarcă pe calea credinţei un număr aşa de mare de suflete, pe care le-a îndemnat să facă un lucru pe care, din păcate, prea puţini credincioşi ortodocşi îl realizează: să citească în mod serios cărţi de învăţătură creştină, pentru a cunoaşte, a cultiva şi a apăra dreapta credinţă.

Scriitorul Mihai Rădulescu spune: „Când spunem: Nicodim Măndiţă, numim unul dintre cele mai obsedante cazuri de autoformare, autoeducare, autoinstruire din istoria noastră culturală, ca neam, cazul unui autodidact desăvârşit. Şi nu este numai un autodidact al ştiinţei, ci este şi un trăitor total al doctrinei ortodoxe, ca şi un pedagog genial.

Genialitatea pedagogiei aplicate de el stă într-aceea că a găsit mijloacele sigure de a cutremura sufletele analfabeţilor rurali astfel încât, la îndemnul său, indiferent de vârsta lor, i-a îndemnat să dorească a cunoaşte direct literatura ce le era recomandată, de obicei înhămând pe alţii să le citească, în schimbul plăţii, astfel ajungând să cunoască prin mijlocirea auzului, în alte rânduri hotărându-se a învăţa carte precum copiii. Mai mult, el şi-a preschimbat ucenicii în cunoscători ai sinelui, putând rivaliza, într-o măsură specifică şi în anumite direcţii, cu ucenicii bâiguitori ai filosofilor antichităţii, şi depăşindu-i pe aceştia în potrivirea vieţii personale tiparului constituit de existenţa pământească a lui Iisus Hristos. Unii dintre ţăranii respectivi, dincolo de pragul a patru sau şapte clase primare, autodidacţi la rândul lor, au ajuns şi scriitori poporani, dedicaţi şcolii prin care au trecut şi învăţătorului lor, după ce Părintele Nicodim a făcut dintr-înşii nişte oratori creştini de marcă. Fără studii de specialitate, Protosinghelul Nicodim s-a dedicat eradicării analfabetismului din România, iubirii de cultură religioasă, până la martiriu, de bună voie acceptat, al temniţei comuniste şi asanării vieţii morale a neamului nostru, găsind totdeauna formulările cele mai convingătoare pentru a antrena alături de sine cele mai înaintate vârfuri ale inteligenţei satelor noastre.”

Pentru a vorbi despre importanţa pe care a avut-o Părintele Nicodim, aceasta necesită un studiu foarte amănunţit, făcut cu obiectivitate, şi un spaţiu foarte mare de prezentare.

Activitatea dânsului s-a desfăşurat pe două planuri, pe cea de duhovnic, şi pe cea de scriitor. Amintim de acestea două, pentru că prin acestea s-a remarcat în mod deosebit.

Dar ce l-a făcut pe părintele Nicodim să devină iubitor de carte? Ne spune chiar el: „Când eram mai tânăr, doream să aud cuvânt de învăţătură de la cineva; şi nu auzeam. Mă duceam pe la mănăstiri, schituri, pe la hramuri şi sfinţiri de biserici, dar pretutindenea era tăcere de cele folositoare de suflet. Auzeam cântări bisericeşti foarte frumoase, slujbe bogate cu arhierei şi sobor mare de peste 60-80 de preoţi, cu mulţime de diaconi, dar nu s-a auzit nicăieri cuvânt de învăţătură ca să-l mişte pe om la cele bune, să-l trezească pe om din somnul păcatelor în care dormea liniştit şi fără nici o grijă de sufletul lui care mergea spre pierzare. Ardea inima în mine de dragul să aud ceva care să mă folosească şi să spun şi eu la alţii. Aceasta a fost pricina, acesta a fost motivul care a făcut să mă hotărăsc de a lupta până la sacrificiu, de a pune în mâna celor dornici cartea sfântă. Aceasta m-a făcut să renunţ la toate din lumea aceasta numai şi numai ca să pot face şi eu ceva pentru aproapele meu care zace în întuneric. Să-l ajut măcar cu ce pot. Nu mă rabdă inima ca el să petreacă în întuneric până la moarte; iar noi să umblăm după lucruri fără preţ, după lucruri trecătoare şi putregăioase.”

Părintele Nicodim Măndiţă şi-a dat seama în ce slută incultură se zbat oamenii.

Şi a înţeles că fără cultură nu există mântuire. Dacă nu ajungi singur să cumpăneşti cuvântul adevărului, nimic nu va ieşi din strădania îmbunătăţirii, deoarece te vei forţa către ea din porunca duhovnicului, fără să cunoşti calea prin tine însuţi; te vei forţa să aplici asupră-ţi metoda potrivită pentru duhovnic, nu pentru tine. Protosinghelul Nicodim a înţeles un lucru de o simplitate rară: fiecare dintre noi trebuie să-şi ia viitorul în mâini; dar nu o poate face decât după ce a învăţat care este Calea. Iar învăţătură mai bună decât prin citit nu există. Aceasta a fost ideea desprinsă din experienţa sa cu oamenii şi cu sine însuşi, de către Părintele Măndiţă: învăţătură mai bună decât prin citit nu există. Cum a ajuns el la atari învăţăminte, nu ştim. Alt călugăr îl va fi strunit spre deprinderea de minte? O fi citit în scrierea vreunui oarecare Sfânt Părinte că preoţii sunt datori să depună toată strădania pentru a-i obişnui pe credincioşi să citească, spre îmbunătăţirea lor? I-a insuflat Duhul Sfânt această sarcină? Limpede este că din clipa când şi-a închinat viaţa Altarului, părintele Nicodim Măndiţă a făcut toate eforturile, mai înainte de orice, pentru răspândirea cărţii şi mai ales pentru naşterea nevoii de lectură; iar unde nevoia nu ştia cum să se nască, pentru impunerea lecturii cu orice preţ. Dar nu o lectură doar obligatorie – şi deci ce nu lasă alte urme decât sila.

Ci o lectură hotărâtoare pentru salvarea sufletului, una pentru mântuire.

„Dragii mei, îi lămurea părintele Nicodim pe ucenicii săi, viaţa noastră este scurtă. Nu mai suntem pe timpul patriarhilor. Şaptezeci-optzeci de ani… cam atâta ne aşteaptă, cu voia lui Dumnezeu. Şi nici măcar aceştia toţi în putere. Asta-i moştenirea păcatului strămoşesc. Iar când plecăm, ce lăsăm în urma noastră?”

Pe deasupra, părintele nu era numai monah, ci ieromonah; un ieromonah la care toţi alergau după sfat, după mărturisire, cu felurite rugăminţi şi nevoi de slujbe. Era dator să se facă toate tuturor. Masa nu se zărea sub cărţile deschise, ori depuse una lângă cealaltă, ori teancuri una peste alta, pe lângă cele stivuite pe la colţuri, să găsească cu repejune textele de grabnică nevoie întru susţinerea unei afirmaţii.

Părintele Nicodim rânduia credincioşilor drept canon să citească 24 de cărţi, acestea fiind următoarele:

6 volume Oglinda Duhovnicească,

3 volume despre Sufletul omenesc,

4 volume despre Sfânta Cruce,

Explicarea celor 7 Laude,

Explicarea Sfintei Liturghii,

Poarta Raiului,

Credinţa, Nădejdea şi Dragostea,

Dumnezeu Atotcreatorul,

Cele patru feluri de vieţuire creştinească,

Cheia Raiului,

Pacea părinţilor cu pruncii lor,

Izvorul răutăţilor,

Părăsiţi calea pierzării,

Lupta împotriva lui Satan.

Acestea constituiau cele 24 de cărţi rânduite drept canon pentru cei ce se spovedeau pentru prima dată la Sfinţia sa. Parcurgerea învăţăturii cuprinsă în aceste volume, le lumina şi îmbogăţea mintea cu cele mai esenţiale învăţături ale Sfintei noastre Biserici, ca să poată face deosebirea între bine şi rău, între lumină şi întuneric, între oaie şi lup, şi în timp, stăruind în adevăr, să guste şi să se bucure de adevărata libertate spirituală.

Rămânea cu privirile aţintite în gol, să prindă capătul unei meditaţii, să-l poată coborî în cuvinte. Simţea lumina cum se năştea sub frunte şi slovele sub peniţă, când, iată, ţârâitul ascuţit al soneriei îi fierăstruia strepezitor auzul, chemându-l la datoria faţă de semenul în carne şi oase care-i dorea îndemnul. Acesta-l ruga să vină degrab la un bolnav pentru a-l împărtăşi cu Sfintele Taine. Acela, între două trenuri şi multe autobuze, sosea din alt cap de ţară să-şi spovedească păcatele. Iar când Părintele se slobozea din greutăţi de ăst soi, îşi trăgea sufletul şi se aduna la a scrie, se pornea a bate ca la rezbel toaca, să alunge dracii înainte de slujbă, şi-i amintea să dea fuga împleticit către sfânta biserică, unde-l aştepta Dumnezeu. Aşa îl prindea noaptea, tot cu încercarea citirii şi a scrisului, ce doar încercare şi râvnă rămâneau. Şi iarăşi se retrăgea la chilie cu nădejde. Dorinţa i se făcea tot mai aprigă, tot mai necruţătoare; şi, deodată, nici nu ştia cum, se pomenea că-i cădeau pleoapele şi-şi simţea creierii de plumb şi iască. Cu o încordare fără seamăn a voinţei, se sprijinea cu palmele deschise în tăblia de lemn, pipăia cu blacheul bocancului podelele, mai mult pe orbeşte căuta căldarea cu apă rece, umplea ligheanul şi, fără a gândi de două ori, au să se tocmească, se apleca pe nevestitelea şi-şi afunda faţa în el, să-şi alunge osteneala, îşi freca, apoi, obrajii cu un prosop de cânepă aspru ce-l desmeticea pe de-a-ntregul; şi iarăşi se aşeza la muncă.

    Auziţi cum spune părintele Nicodim şi nu uitaţi nicicând, nici la cele mai adânci bătrâneţi: “Trebuie mereu să citim, la fel cum respirăm aerul sau cum ne alimentăm trupul cu mâncare şi băutură.”

„Dacă vrei, poţi citi cu urechile. Pui pe altcineva să-ţi citească şi dumneata asculţi. Nu vezi că toţi oamenii au case de locuit, dar nu toţi ştiu a construi? Pun pe altul care ştie, şi-l plătesc. Toţi oamenii sunt îmbrăcaţi cu haine, dar nu toţi sunt croitori, ci merg şi-i plătesc croitorului să le coasă. Toţi au încălţăminte în picioare, toţi au sobe de încălzit, prin camere, dar nu toţi sunt cizmari sau sobari, ci plătesc acelora care ştiu să facă şi le fac. Aşa şi dumneata, dacă nu ştii carte, plăteşti acelora care ştiu să citească, iar dumneata asculţi cu atenţie şi aşa îţi poţi face canonul, dacă vrei să-l faci. Cum am ştiut să facem păcatul, cheltuind uneori sume mari de bani, tot aşa trebuie să cheltuim acum ca să putem scăpa de el.”

Pentru atare fapte bune ale cărţii îşi îndemna duhovnicul ucenicii să facă apostolat. Prin aceasta înţelegea să meargă ei de ici-colo, să ducă în dar cărţi cunoscuţilor şi necunoscuţilor, să stea de vorbă pe marginea cărţilor, să sfătuiască la lectură, să istorisească povestiri morale deprinse din ele, pentru a atrage neştiutorii de bunătăţile cuprinse în paginile tipărite, aşa cum peştii îi atragi cu momeala din cârligul undiţei.

Dacă avem o imagine cât de cât completă asupra efortului depus de Părintele Măndiţă în vederea trezirii interesului pentru carte, pentru lectură, după cum am specificat şi marile sale economii săvârşite ca să adune bani pentru tipărirea operei lui şi a altora, lucrări socotite de el strict necesare pentru alegerea căii personale conducând la mântuire, a venit clipa când să căutăm împreună ce alte mijloace, în afară de recomandarea, ba chiar impunerea cititului înainte de spovedanie şi cuminecare şi cu alte prilejuri, a descoperit monahul a cărui viaţă o cercetăm, pentru răspândirea volumelor editate.

    Plecând de la principiul: “Ai pierdut timpul, ai pierdut sufletul” , protosinghelul îşi învăţa ucenicii să nu-şi ‘omoare timpul’, să nu-l lase a se scurge fără folos. Rostul timpului este să fie utilizat pentru fapte bune.

Într-o epocă tristă, când românul citeşte tot mai puţin şi când, parcă, până şi cei îndatoraţi să facă astfel ca tinerii să îndrăgească lectura – adică profesorii – par a fi demis de la misiunea lor, a ne aduce aminte de protosinghelul Nicodim Măndiţă constituie o mângâiere şi o încurajare întru reînceperea cu îndrăzneală a luptei de cucerire a culturii. Cultura sintetizează experienţa estetică, afectivă şi psihologică a omenirii, iar cultura teologică pe aceea a strădaniei omului de a-l înţelege şi iubi pe Dumnezeu şi de a se înţelege pe sine în relaţie cu Creatorul său. De aceea meritul părintelui Nicodim este cu atât mai mare, deoarece el s-a înjugat să reaprindă interesul semenului pentru căutarea căii ce conduce către Domnul şi către propria noastră mântuire, iar această cale trece prin carte, prin cărţi fără număr, prin lecturi fără capăt.

Ca o reflecţie, pe plan lumesc, a acestei strădanii, vom învăţa că pasiunea pentru adevăr, bine şi frumos – caracteristici şi ale darurilor lui Dumnezeu făcute omului, merită săvârşirea tuturor eforturilor pentru ca aceste daruri să fie răspândite, făcute cunoscute, iubite până la ultima jertfă.

Lipsită de trecutul său cultural şi de o cultură contemporană, o naţiune este sortită pieirii. Numai sprijinindu-se pe cultura ei, naţiunea poate înainta, îşi poate perfecta trăirile, se poate umaniza – adică deveni tot mai asemănătoare cu proiectul ce stă la originea ei, conceput de Dumnezeu, şi pe care-l duce ea mai departe spre împlinire, revenindu-i ei înseşi, maturizată, să-şi conducă proprii paşi către desăvârşire, inspirată de Duhul Sfânt.

Monahul cu pricina – este vorba de protosinghelul Nicodim Măndiţă – a reprezentat un unicat în istoria culturii teologice ortodoxe române şi nu m-ar mira să fiu contrazis spunându-mi-se că a fost un unicat în lumea întreagă şi în toate timpurile.

Înţelegând că oamenii păcătuiesc nu atât din rea voinţă cât din neştiinţă, părintele Nicodim Măndiţă, cel cu şcoală puţină, dar cu o deosebit de profundă inteligenţă, a purtat un război titanic pentru îndreptarea acestei situaţii. În atare bătălie cu neştiinţa, el a fost dator să plece de la o opţiune: ori să se bizuie pe capacitatea preoţilor de a-i învăţa pe credincioşi cum să trăiască pentru a se mântui, ori să accepte că astă chemare le depăşeşte unora dintre dânşii puterile din mai multe pricini. Mai întâi, propria insuficientă pregătire a câtorva sau înţelegere greşită. În al doilea rând, un talent şi un tact pedagogic ce lasă de dorit, în cazul altora. Pe urmă, prea marele număr de credincioşi şi prea diversele lor pregătiri, aspiraţii şi motivări, pentru puterile unui singur om. Şi, în cele din urmă, dar departe de a fi cel mai puţin important, dimpotrivă, prea palida dragoste de carte a înşişi celor îndatoraţi să o semene în rândurile enoriaşilor.

Părintele Nicodim a hotărât să ia singur taurul de coarne. În locul tuturora. Analizând ce anume lipsea din formarea teoretică a credinciosului ortodox român, el a purces a scrie el însuşi cărţile necesare, concepându-le astfel încât ele să aibă cea mai largă audienţă.

Luându-l ca model, să ne rugăm să primim şi noi harul iubirii de lectură şi pe acela al răspândirii ei, pentru câştigarea cunoaşterii de către toţi semenii noştri, şi harul îndârjirii până la jertfa de sine în această luptă. Să fim şi noi, aidoma Părintelui Nicodim, vestitori ai Împărăţiei celei drepte, înhămându-ne la dăruirea de carte de învăţătură, după pilda sa. Să nu precupeţim niciodată timpul necesar cititului şi nici banii necesari cumpărării de cărţi, pentru noi şi pentru toţi cunoscuţii şi străinii, nici sfatul dat altora de a citi necontenit, de a învăţa întruna şi tot mai mult cum trebuie să trăim dacă ne recunoaştem creştini.

Părintele Nicodim Măndiţă a fost îndrăgostit de carte, ca purtătoare de frumos, de învăţătură, de îndemn la Mântuire. El a văzut în ea cel mai de încredere sfetnic al creştinului. Şi a dus o luptă titanică pentru răspândirea cititului în rândurile celor neobişnuiţi, până la întâlnirea lui, să deschidă vreodată o carte. Ba chiar pe analfabeţi i-a determinat să iubească şi să respecte cartea, să facă eforturi pentru a lua contact cu conţinutul ei.

Ucenicii lui şi-au dedicat vieţile tipăririi de cărţi şi răspândirii lor.

Pentru astfel de realizări, protosinghelul Nicodim Măndiţă a trebuit să-şi pună în acţiune numeroase calităţi cu care a fost înzestrat din naştere şi pe altele să şi le dobândească mijlocind efortul. A fost un om de o mare voinţă, jertfindu-şi somnul şi orice înclinare omenească de amânare a înfăptuirilor. Un lucrător dezinteresat, gata să sacrifice tot pentru scopul spiritual ce şi l-a propus. Econom, nu a chivernisit niciodată pentru alt ţel banul pus de-o parte în vederea cumpărării de cărţi şi tipăririi lor. Dârz, nobil, tenace, consecvent şi, mai presus de orice, iubitor de Dumnezeu, Biserică, Mântuire şi de fraţii săi păcătoşi, pentru îmbunătăţirea cărora a pus temelia unei adevărate ştiinţe pedagogice şi a unei organizaţii ale cărei activităţi i-au adus şi condamnarea la închisoare la o vârstă foarte înaintată, protosinghelul Nicodim Măndiţă s-a instituit model pentru decenii, dacă nu veacuri întregi viitoare, pentru noi toţi, pentru felul în care se cuvine să preţuim cartea, să credem în ea, să luptăm ca ea să fie înţeleasă şi iubită de toată lumea. Astfel trăind noi de acum înainte, România şi-ar schimba chipul atât de înnegrit de zgura păcatelor sădite de ateism în sufletele cetăţenilor ei, ponoasele cărei stări le simţim tot mai puternic pe măsură ce triumfă spiritul materialist sădit ieri în inimile noastre moarte pentru adevăr, dreptate şi frumos.

Românii au fost mari cititori. Astăzi ei nu mai citesc aproape deloc. Şiruri de scriitori mireni şi clerici care au trădat chemarea adevărului au dezamăgit cititorul român. Acesta şi-a pierdut încrederea în roadele minţii şi sufletului scriitorilor. Este natural: nu poţi crede în pseudoteologul sau mireanul care te mint lăudând ocupantul ţării şi duşmanul care-ţi răpeşte fructele muncii, hrana copiilor şi, pe deasupra, te umileşte străduindu-se să te convingă asupra lipsei tale de cultură şi civilizaţie – el, barbarul! -, când în urma ta arde o întreagă istorie scrisă cu sânge de către strămoşii noştri, apărătorii civilizaţiei şi culturii Europei de Apus, şi s-au creat o cultură şi o civilizaţie poporană cu care nu se pot mândri multe noroade ale lumii. Este momentul ca puţinii oameni de autentică trăire românească şi creştină câţi au scăpat din sau de gherlele comuniste să pună în practică învăţătura lăsată nouă de părintele Măndiţă – acest trimis al Cărţii şi Cuvântului – şi să se istovească întru redobândirea încrederii celor mulţi în carte şi în învăţătura ei, căci aceştia vor mântui neamul şi îl vor ridica iarăşi acolo unde îi este locul, în pleiada popoarelor creştine europene de prim rang. Abia atunci se va putea socoti că Părintele Nicodim, tămăduind creştinii de rănile ce le acoperă trupurile, pe Hristos însuşi l-a tămăduit; iar aceasta nu e basm!

Iată ce ne spune Mihai Rădulescu: „Rolul prezenţei nevăzute a Marelui Duhovnic este acela al magnetului, ca şi al liantului tuturor sufletelor care l-au iubit şi îl iubesc, nu prin meritul lor, ci pe de-a-ntregul datorită chemării lui şi a personalităţii sale fără pereche. Cele ce a izbutit personalitatea părintelui Nicodim, în materie de pedagogie rurală şi creştină este unic. Cred că în toată istoria pedagogică a omenirii nu s-a mers atât de departe cât a făcut-o el.”

Iată, am văzut că în misiunea pastorală a preotului cartea şi cititul ei au un rol foarte mare, pe care, din păcate, mulţi slujitori ai Altarului îl neglijează, şi mai mult decât atât nu încurajează cititul. Noi însă trebuie să urmăm modelul părintelui Nicodim Măndiţă, care ne-a arătat că cititul cărţilor religioase nu poate lipsi din viaţa creştinului, şi, mai mult, ne ajută la urcuşul nostru spre Tatăl Ceresc.

Gheorghe Ionescu, Viaţa Părintelui Nicodim, vol. I, Ediţia a II-a, Bucureşti, Editura AGAPIS, 2008, p.44.





    Fericiti cei Prigoniti:

Apostol sub comunism: părintele Nicodim Măndiţă

    Parintele Nicodim Mandita este una din persoanele care largesc în mod considerabil conceptul de “elita”. Pentru intelectualii “subtiri”, opera parintelui Nicodim este destul de greu digerabila, fiind considerata de unii prea simplista, chiar puerila. Dar putini dintre criticii lui au fost în stare sa întoarca pe calea credintei un numar asa de mare de suflete, pe care le-a îndemnat sa faca un lucru pe care, din pacate, prea putini credinciosi ortodocsi îl realizeaza: sa citeasca în mod serios carti de învatatura crestina, pentru a cunoaste, a cultiva si apara dreapta credinta.

    nicodim-mandita-2Biografia parintelui Mandita este destul de bine cunoscuta, datorita eforturilor discipolilor lui fideli sau admiratorilor, care, cu rabdare, au strâns fiecare fila a vietii marelui duhovnic, continuându-i în acelasi timp lucrarea misionara. Amintim aici doar cartea în doua volume ale lui Gheorghe Ionescu, intitulata simplu Viata parintelui Nicodim Mandita si studiile lui Nicolae Radulescu. Ne vom multumi sa prezentam doar câteva elemente esentiale dintr-o viata plina de înfaptuiri duhovnicesti, insistând pe doua chestiuni de cea mai mare importanta: modelul sau de duhovnicie, rolul jucat de cuvântul tiparit în cadrul acestuia si, legat de aceasta chestiune, semnificatia arestarii si condamnarii parintelui.
    Militar de cariera calugarit

    Nicolae Mandita s-a nascut în satul Bunesti din judetul Arges, pe 28 octombrie 1889. Desi nu a putut sa faca mai mult de cinci clase elementare, tânarul Nicolae a dovedit de timpuriu aplecare catre lectura, cele citite împartasindu-le cu cei din sat.

    În 1911, se înroleaza în armata, în care va sluji pâna în anul 1918. A participat activ la campania din 1913 din Bulgaria si la luptele din timpul primului razboi mondial. Desi era deosebit de apreciat, el a ales ca, dupa încheierea conflagratiei mondiale, sa urmeze calea monahismului, calugarindu-se în anul 1920, la manastirea Magura, judetul Bacau, cu numele de Nicodim. Datorita evlaviei si pregatirii duhovnicesti deosebite, el va primi în scurt timp si harul preotiei. În aceasta calitate, va fi trimis sa slujeasca în lume în localitati precum Vâlcele si Schitu – Frumoasa din judetul Bacau, Pâclisa, judetul Alba, Hasmasul Ciceului, Leurda Gârboului si Simisna, judetul Cluj.

    Timp de 13 ani va sluji cu multa râvna în cuprinsul acestor parohii, revenind doar pentru o scurta perioada în spatiul monahal, la manastirea Giurgeni, din judetul Neamt. Parintele Nicodim a ascultat cu smerenie comandamentele chiriarhale, a parasit locul ferit al manastirii si a avut curajul sa coboare în lume, pentru a raspândi cuvântul lui Dumnezeu. Gheorghe Ionescu ne arata cum parintele Nicodim, departe de a se sminti în lume, a reusit de fiecare data sa aduca oamenii pe calea credintei si sa-i faca sa traiasca în mod riguros, conform perceptelor crestine. Cele propovaduite de el nu erau spectaculoase, ci elemente simple, cu caracter normativ, pe întelesul celor multi, care jalonau calea catre o viata autentic crestina. Elemente aparent exterioare, precum interdictia de a mai bea sau “nunta fara lautari”, marcau de fapt asumarea de catre o anumita persoana a unei existente calitativ superioare. Iar în toate aceste cazuri, decisiv a fost exemplul personal al parintelui, care nu a facut niciodata rabat de la preceptele dreptei credinte, fiind extrem de exigent în aceasta privinta.

    Parintele Nicodim a fost unul din cei mai fermi promotori ai ortodoxiei, aparându-si turma si cautând sa readuca la sânul ei pe cei care trecusera la alte credinte, dar si în acest domeniu a fost un model exemplar, folosind exclusiv argumentul dialogal, fara a recurge la masuri coercitive. Numeroasele dispute de natura teologica, extrem de numeroase si pasionale în satele românesti în perioada interbelica, l-au convins, daca mai era nevoie, de necesitatea cunoasterii temeinice de catre preoti, dar si de catre credinciosi, a Sfintei Scripturi si a învataturii Bisericii Ortodoxe. Asa cum spune Gheorghe Ionescu, “de la bun început parintele si-a dat bine seama ca, de nu vor citi crestinii carti folositoare de suflet, nu se va putea realiza transformarea lor, din oameni vechi în oameni noi. Nu-s de ajuns numai predicile, slujbele, Tainele sfinte si exemplul vietii traite, ci e absolut de mare trebuinta sa li se ofere oamenilor si carti sfinte spre citire, aceasta constituind hrana sufletului crestinesc, dupa cuvântul Domnului nostru Iisus Hristos, care zice în Sfânta Sa Evanghelie: «Nu numai cu pâine va trai omul, ci cu tot cuvântul ce iese din gura lui Dumnezeu»“. (p. 82)
    Pe limba omului simplu

    Parintele Nicodim a dus o viata modesta, deoarece banii, deloc putini, pe care îi primea de la credinciosi, îi folosea ca sa cumpere carti pe care le dadea tuturor celor care doreau sa citeasca. A cautat acele “carti folositoare de suflet” în care cuvântul dumnezeiesc era înfatisat pe întelesul credinciosilor simpli, redescoperind traditia medievala a “cartilor populare”, în care învatatura crestina este transmisa prin parabole cu caracter dogmatic si moral. Mai mult, s-a apucat el însusi de scris, lista sa de lucrari fiind absolut impresionanta. Fiu de taran, traind alaturi de tarani, el a înteles foarte bine mecanismul mental al acestora, iar toate lucrarile lui tin cont de acesta.

    [...]În acest sens a devenit aproape unic, prin faptul ca la spovedanie dadea drept canon penitentilor citirea de carti sfinte. O istorioara consemnata de Gheorghe Ionescu ne lamureste ce importanta acorda parintele cititului, dar ne ilustreaza si tipul de oameni cu care acesta venea în contact cel mai des, trebuind sa vorbeasca pe întelesul lor:

    “Parintele Nicodim era la slujba în Sfânta Biserica de la Schimbarea la Fata. O femeie m-a tras de haina. Mi-a facut semn sa ies putin afara din Sfânta Biserica, pentru a-mi spune ceva. În pridvor mi-a spus sa-l rog pe parintele sa o spovedeasca, pentru ca era de la mare distanta. Merg la usa de la vesmântarie si rog pe maica sa-l anunte pe parintele. Daca a aflat care-i pricina, mi-a spus sa vina numaidecât femeia. Când sa-i dea canon, ea nu stia carte si staruia la Parintele ca va face orice alt canon, dar numai de citit carti nu poate. Atunci parintele a întrebat-o:

    - Dar dumneata poti spala rufe fara apa? Apoi daca nu se pot curati rufele fara apa, tot la fel crestinul nu se poate curati de murdaria pacatului fara apa cea vie care este cuvântul lui Dumnezeu.

    Ea a încercat sa spuna ca daca ar sti carte ar primi bucuroasa canon de citit, dar asa cum? Parintele i-a zis iarasi:

    - Daca vrei, atunci poti citi cu urechile. Pui pe altcineva sa citeasca si dumneata asculti. Nu vezi ca toti oamenii au case de locuit, dar nu toti stiu a construi? Pun pe altul care stie, si-l platesc. Toti oamenii sunt îmbracati cu haine, dar nu sunt croitori, ci merg si-i platesc croitorului sa le faca. Toti au încaltaminte în picioare, toti au sobe de încalzit în camere, dar nu toti sunt cizmari sau sobari, ci platesc acelora care stiu sa faca si le fac. Asa si dumneata, daca nu stii carte, platesti acelora care stiu sa citeasca, iar dumneata asculti cu atentie si asa îti poti face canonul, daca vrei sa-l faci. Cum am stiut sa facem pacatul, cheltuind uneori sume mari de bani, tot asa trebuie sa cheltuim acum ca sa putem scapa de el.

    Dupa cele auzite, femeia s-a lamurit si s-a învoit a primi acest canon, zicând:

    - Bine, Cuvioase Parinte, am sa platesc eu cumva ca sa-mi citeasca, doar ale mele sunt pacatele, dar ma gândesc, unde voi gasi eu atât de multe carti?

    - De nevoie poti sa citesti o carte de mai multe ori. Iar tu de gasit carti o sa gasesti, nu avea nici o teama, dar nici nu astepta sa-ti bata cineva în poarta ca sa ti le aduca. Te interesezi pe ici, pe colo, mai întrebi ba pe unul, ba pe altul. Ca doar ai auzit ce faceau oamenii pe timpul foametei. Nimenea nu-i trimitea în Ardeal sau în Banat dupa faina, ci mergeau ei de bunavoie, pentru ca simteau nevoia de a se hrani pe ei si pe cei ai casei lor. Nu vezi ce fac femeile de Pasti, când le trebuie drojdie pentru copt? Cum cauta si dau cât nu face, numai ca sa poata gasi? Asa si dumneata, daca vei simti nevoia sa-ti curati sufletul de pacate, atunci vei cauta în dreapta si în stânga si vei gasi negresit.

    Femeia s-a lamurit si în aceasta problema si nu a mai zis nimic, decât a sarutat mâna Parintelui si a plecat” (pp. 434 – 435).

    Cele istorisite în rândurile de mai sus s-au petrecut dupa 1944. În acel moment în România regimul comunist se instaura tot mai temeinic, iar ateismul era sprijinit sa ia locul credintei crestine. În 1948 au fost luate masuri drastice de limitare a colportajului bisericesc si a titlurilor puse în vânzare, fiind eliminate orice carti cu continut “mistic”. Daca înainte episcopii puteau sa dea autorizatie persoanelor particulare pentru ca acestea sa vânda carti si obiecte cu caracter religios, dupa 1948, cumpararea de obiecte bisericesti nu s-a mai putut face decât în cadrul bisericilor, asta în timp ce nici o editura “laica” nu mai putea tipari carti religioase.
    Reteaua de “samizdat” religios

    Din 1933 parintele Mandita revenise în spatiul manastiresc, vietuind fie la manastirea Varatec, fie la Agapia. Nu-si uitase deloc ideea de a raspândi cuvântul scris, ci, din contra, desfasura o activitate editoriala remarcabila si crease o retea de colportaj. În noile conditii istorice, aceste activitati pareau definitiv condamnate sa înceteze. El însa nu a acceptat situatia si, pe baza vechilor relatii, a dezvoltat cea mai ampla si bine organizata retea de “samizdat” cu caracter religios care a existat în România comunista. Cine acuza Biserica Ortodoxa ca nu a cautat sa raspândeasca cuvântul lui Hristos în anii comunismului, poate citi în dosarul penal întocmit de Securitate grupului de “difuzori”, în fruntea caruia a fost pus parintele Nicodim, ca în patru locatii din Bucuresti organele statului au descoperit nu mai putin de 500.000 de volume! Daca avem în vedere ca activitatea grupului s-a desfasurat în mod neîntrerupt din 1948 si pâna în 1964, ne putem imagina dimensiunile pe care le-a avut aceasta actiune, precum si impactul ei în rândurile credinciosilor.

    Nucleul l-a reprezentat o mâna de oameni, care copiau la masina de scris cele scrise de parintele Mandita, dar si multe alte carti cu caracter religios, pe care apoi le tipareau la mica lor tipografie clandestina, sau, fapt absolut remarcabil, au reusit sa scoata carti la tipografii “oficiale” din diverse localitati ale tarii, mai ales tipografii ale eparhiilor, semn ca oficialii Bisericii nu erau straini de acest demers.

    Alaturi de cartile care au fost tiparite în timp, a existat si o cantitate substantiala de volume tiparite pâna în 1948, pe care acesti oameni le-au salvat de la topit, le-au ascuns prin cele mai diverse locuri, pentru ca mai apoi sa le difuzeze din localitate în localitate. Abia când privesti fotografiile existente în dosarul penal ale “inculpatilor” stând alaturi de stivele de carti, când vezi mijloacele modeste cu care le-au realizat si în ce spatii, când afli ca mai apoi plecau în lungi calatorii cu geamantanele grele de carti, realizezi ce munca uriasa au facut acesti oameni.

    Pentru mai multe amanunte legate de cele petrecute, punem la dispozitia cititorilor extrase din sentinta penala nr. 38 data în ziua de 22 ianuarie 1965 parintelui Nicodim Mandita. Cine s-a obisnuit cu stilul acestor productii ale regimului totalitar îi va fi foarte usor sa deceleze dimensiunile activitatii grupului incriminat, dar si aspectele urmarite de catre regim, astfel ca nu vom mai repovesti faptele, ci vom face numai câteva precizari.
    Condamnat imediat dupa “marea eliberare”

    În 1955 o parte din colaboratorii parintelui sunt arestati, descoperindu-se asupra lor numeroase lucrari cu caracter religios care urmau sa fie difuzate, fapt care constituia o infractiune grava în viziunea regimului. Unii dintre ei erau membri ai organizatiei “Oastea Domnului”, care, din pricina “misticismului” ei, fusese scoasa în afara legii. Cum numele parintelui Nicodim a fost vehiculat în cadrul anchetelor, iar el colaborase strâns în trecut cu ostasii, acestuia i s-a deschis un dosar de urmarire pe linia “Oastea Domnului”. Putini au fost cei care au dat relatii despre activitatea parintelui, iar Securitatea nu a reusit sa stabileasca cu certitudine tipul de activitate “dusmanoasa” dus de Nicodim Mandita, pâna în 1964 când reteaua cade si sunt descoperite depozitele de carte. Zece persoane sunt judecate si condamnate la Bucuresti, prin sentinta nr. 10 din 9 ianuarie 1965, pentru raspândirea de publicatii interzise (art. 325, alin 3, lit. c, C.P. al RPR). Din pricina vârstei si a bolii, parintele a fost judecat separat, la Târgul Neamt, tinându-se seama însa de unitatea grupului.

    În ianuarie 1965, atunci când Nicodim Mandita era judecat, trecusera numai câteva luni de la “marea eliberare” a detinutilor politici din închisori. Pentru cei care cauta merite comunismului, procesul sau arata ca esenta regimului nu se schimbase câtusi de putin, gratierea generala fiind un gest pur exterior, fara consecinte pe plan ideologic. Citind sentinta, se poate observa ca cei care au instrumentat dosarul au cautat sa acrediteze ideea de specula, cu mai multe conotatii spre dreptul comun, desi într-un sistem comunist si specula este o infractiune cu caracter politic. Pentru ca acest lucru nu s-a putut demonstra, au fost lecturate publicatiile confiscate, constatându-se ca ele contin numeroase idei periculoase pentru regim, multe dintre ele fiind scrise de Nicodim Mandita. Cei opt ani de închisoare pe care i-a primit parintele reprezinta o condamnare politica limpede, un atac la libertatea de constiinta, de care regimul se prevala dupa 1964. Mai mult, parintele va fi internat în Aiudul abia parasit de cei care fusesera supusi reeducarii, semn ca era considerat un element periculos. Cele 500.000 de carti au fost trimise la topit, lista lor fiind anexata ulterior dosarului de urmarire.

    Nicodim va sta în închisoare un an si jumatate, restul de pedeapsa fiind anulata prin “bunavointa” regimului. Se va întoarce la manastirea Agapia, încheindu-si existenta pamânteasca în seara de 5-6 iulie 1975. Si azi, când se face pomenirea sa, se aduna laolalta mii de credinciosi, care cinstesc memoria unui om care a salvat cartile sfinte de la ardere si a îndemnat lumea: “Citeste cuvântul Domnului!”.

    (Alex Iuga – Revista Rost, numărul 51 din mai 2007)

Părintele Nicodim – ”un preot sfânt, înconjurat de mii și mii de îngeri”

    La noi în casă, încă de pe la anul 1954 a încercat Părintele să facă un mic atelier de legat cărți religioase; iar din 1956 și până în 1964 s-a lucrat în plin. Aduceam cărți de la București, de la grupul pe care îl avea Părintele acolo și, împreună cu câțiva oameni de bună credință, lucram în serii, adică după ce aduceam broșuri, câteva transporturi, începeam legatul; iar după ce terminam de legat, după un anumit tabel întocmit, le transportam acolo unde găsea Părintele de cuviință.

    Și iarăși aduceam cărți broșate de la București și iarăși începeam la legat, până în ziua de 25 iulie 1964 când, au venit cei de la Securitate și ne-au făcut percheziție la domiciliu de vreo patru ori, după care ne-au arestat și anchetat timp de trei luni de zile, zi și noapte, apoi am fost vamilejudecați de Tribunalul miliar din București, apoi condamnați și după 8 luni de zile ne-a dus de la securitatea din București de la Malmaison, după cum i se mai zicea, la închisoarea de la Jilava, la 7 metri subos, la camera zero. (…)

    Pe părintele nu l-au adus la București ca să fie judecat odată cu noi; ci au găsit de cuviință să-l judece tot Tribunalul militar însă la Târgul Neamț, abia după o lună și ceva, pe 23 ianuarie 1965. Părintele Nicodim Măndița a fost condamnat la 8 ani închisoare la vârsta de 76 de ani. Durerea cea mare pe care a suferit-o Părintele în afară de necazul din închisoare, a fost că nu se știa nimic ce s-a făcut cu unul din fiii săi duhovnicești și nici n-a putut afla nimic precis acolo la închisoare până n-a fost pus în libertate.

    Un student de la Sibiu, credincios, urma să fie pus în libertate. Veni la Părintele Nicodim și-i zise: ”Cuvioase Părinte! Mâine eu voi pleca acasă! Vă promit că mă voi duce la Mănăstirea Agapia. Ce să-i spun la sora Sfinției Voastre?”. Iar Părintele i-a răspuns: ”Așa să-i spui: ”Cei ce ați umblat pe calea strâmtă și cu scârbe, toți care în viață Crucea ca jugul ați luat, veniți de luați darurile care am gătit vouă și cununile cerești”.”

    După cum am mai menționat mai sus, Părintele Nicodim a fost adus de la Târgu Neamț la închisoare la Piatra Neamț unde l-au tuns și bărbierit. Și s-a întâmplat ca deținutul care l-a tuns și bărbierit pe Părintele Nicodim să fie de loc din orașul Buhuși, om plin de evlavie către Părintiele. Cu multă atenție a adunat el tot părul ce l-a tuns și bărbierit și vrând să-l împartă la deținuții din acea închisoare, zicea către ei: ”Eu am tuns și bărbierit pe un preot sfânt care și-a udat părul său cu lacrimile ochilor săi.” Și așa a dat câte puțin păr la fiecare din ei ca să ajungă la toți cei din închisoare.

    După zece luni de zile ne-am regăsit cu Părintele Nicodim la Aiud. Și unul din grupul de la București zice către Părintele Nicodim:

    ”Vai Cuvioase Părinte! Când ne aflam cu toții la București îmi ziceam în sine văzând cu ochii că aveam de toate și nu duceam lipsă de nimic. Oare să avem și noi parte de Împărăția lui Dumnezeu când noi aici pe pământ avem tot ce ne trebuie și nu ducem lipsă de nimic?! Dar aici la închisoare, cu atâtea lipsuri și necazuri ce avem, nădejdea noastră în mila lui Dumnezeu ne umple inima.”

    La care Părintele Nicodim îi răspunde privindu-l cu multă bunătate: ”Da. Ai dreptate frate Grigore că atunci ai gândit așa iar acum ai mai multă nădejde…”

    Iar eu, cel ce scriu aceste rânduri, de prima dată când am văzut pe Părintele Nicodim i-am făcut această întrebare care mă frământa: ”Cuvioase Părinte! Dacă noi murim aici la închisoare fără să ne mai mărturisim și fără să ne împărtășim cu Sfintele Taine oare putem avea nădejde de mântuire?!” La care Părintele Nicodim îmi răspunde privindu-mă cu multă compătimire pentru o întrebare așa de naivă: ”Ei frate Gheorghe! Ce mai spui frăția ta! De-ar fi cineva și nebotezat, dar dacă suferă cu bărbăție toate necazurile fără să învinuiască pe cineva și de ar muri chiar aici la închisoare pentru dreapta credință, apoi trece prin vămile văzduhului fără oprire, ca și mucenicii!!!” (…)

    Așa cum era de obicei Părintele Nicodim mereu zâmbind, așa era și în timpul cât a stat cu noi la închisoarea de la Aiud și vorbind ceva în legătură cu puterea comunistă Părintele a zis: ”Vezi frate Gheorgh! Că puterea comunismului va cădea prin el însuși. Și la noi în țară nu putea lua conducerea, de nu veneau rușii să ne asuprească.” (…)

    Dealtfel, în ziua când am ajuns noi la Aiud, comandantul închisorii s-a grăbit să ne avertizeze cu amenințări zicându-ne: ”Vă ordonăm ca în tot timpul detenției să fiți oameni înțelegători. Vă oprim cu desăvârșire să vorbiți cu cineva despre convingerile religioase pe care le aveți. Ba ceva și mai mult. Nu aveți nici d-voastră voie, care sunteți din același grup, să vorbiți unii cu alții despre religie.”

    ”Dacă vă întreabă cineva – ne spunea Părintele – pentru ce ați fost la închisoare să spuneți că am fost pentru dreapta credință. Nu cumva să spuneți că am fost pentru păcatele noastre.” (…)

    Erau un student cu noi la închisoare care spunea că a fost condamnat fără să fie vinovat cu ceva. Pentru aceasta era tare descurajat și îl chinuiau gânduri negre să-și curme firul vieții dar, de câte ori îl vedea pe Părintele Nicodim în zicea: ”Vai Părinte! De câte ori vă văd pe Sfinția Voastră mă părăsesc acele gânduri negre care mă chinuiesc și de-aș fi în celulă cu Sfinția Voastră m-aș simți fericit.” Și mulți erau care priveau la Părintele Nicodim cu nesaț și doreau să-l audă vorbind. (…)

    Auzind comandantul închisorii că noi de câte ori stăm la masă în sala de mese ne sculăm în picioare și ne facem rugăciunea de masă și pe cea de după masă și Părintele Nicodim care sta în capul mesei de fiecare dată o binecuvântează, a vrut să vadă el personal dacă mai facem acest lucru și când este el de față. Și stătea aproape de noi prvindu-ne pe toți care eram în fața lui. Primul a fost Părintele Nicodim care s-a sculat în picioare după ce s-a împărțit mâncarea și binecuvântă masa fără nici o sfială. În clipa următoare ne-am sculat și noi în picioare și ne-am făcut rugăciunea, însemnându-ne de câteva ori cu semnul Sfintei Cruci pe față. Este adevărat că nu ne-a zis nimic dar s-a tulburat foarte mult și s-a depărtat de la masa noastră, bodogănind cuvinte neînțelese. (…)

    Unul din cei ce făcea de pază și în inima căruia licărea o mică lumină a credinței, când observă că Părintele Nicodim a fost pus în libertate, zise către noi: ”Vedeți că Părintele Nicodim dacă s-a rugat cu mai multă credință a fost pus în libertate? Dumneavoastră v-ați rugat dar nu așa ca Părintele ci cu mai puțină credință.” ”Da – am răspuns noi – așa este”. Noi am mai stat încă un an și jumătate după plecarea Părintelui dar și Părintele Nicodim ajuns acasă la Sfânta Mănăstire Agapia ce credeți că a făcut? N-a ieșit din curtea casei până când nu ne-am dus noi la Mănăstirea Agapia și l-am încredințat că am fost puși toți trei în libertate. Căci își zicea:

    ”Cum frații mei stau la închisoare, nici eu nu voi ieși din curtea casei până nu vor fi și ei liberi. Așa ne-a spus sora Părintelui, Maica Maria, că așa a făcut Părintele până am venit noi de la închisoare. Timp de un an și jumătate n-a mărturisit Părintele Nicodim pe nimeni deși veneau mulți credincioși când au auzit că el a venit. Le răspundea: ”Mai aveți răbdare că numaidecât vor veni acasă cei ce stau acuma la închisoare și atunci vă mărturisesc. Însă până nu vin ei nu pot mărturisi pe nimeni.” (…)

    În ziua de 5 iulie 1975, la ora 9 dimineața am ajuns la Mănăstirea Agapia. După ce am sunat și vine sora Părintelui Maica Măria să-mi deschidă poarta, îmi spune: ”Bine că ai venit! Că părintele Nicodim ne va părăsi cât mai curând. Are o săptămână de când nu a gustat nici măcar o lingură de ceai sau de apă”. Și numaidecât m-am urcat în camera unde sta ca să-l văd. Deși mergeam ușurel și fără pic de zgomot, când m-am apropiat de patul unde sta a deschis ochii și a zâmbit, așa cum zâmbea de obicei. Am cerut blagoslovenie și plecând capul mi-a făcut Sfânta Cruce pe cap, după care îmi zise să stau aproape de pat. În clipa următoare m-a apucat cu mâna stângă ca și cum ar vrea să-mi dea de înțeles că nu mai pot pleca atunci când vreau eu, ci când dânsul îmi va da voie. Iar cu mâna dreaptă binecuvânta în toate părțile. Fața sa era lumitată, buzele umede și privea zâmbind. Văzându-i buna dispoziție în care se afla, am luat îndrăzneală și l-am întrebat: ”Cuvioase Părinte! Dar pe cine binecuvântați!?” Atunci el îmi răspunde mirându-se: ”Cum!!! Nu vezi cât de mulți îngerași sunt aici în jurul nostru?!? Parcă-s fluturași.”

    Eu n-am mai zis nimic și mă forțam ca să-mi pot opri plânsul. (…)

    Nu mai pot uita până la moarte cele 8 ore, de la 9 la 17, pe care le-am petrecut în jurul plecării Părintelui Nicodim în veșnicie.

    După ce am plecat eu a mai trăit Părintele încă 10 ore, de la ora 5 seara până la ora 3 dimineața.

    Era ora 12. A stat așa de parcă dormea, vreo două ore. Eu mă simțeam strâmtorat acolo în fața Părintelui Nicodim, mai cu seamă din două pricini:

    - în primul rând că eu, om plin de păcate eram de data asta în apropierea unui Preot Sfânt ce era înconjurat de mii și mii de îngeri

    - în al doilea rând aș fi vrut parcă să plâng, să strig tare ca să mă răcoresc, căci nu mai încăpeau în mine mustrările de cuget aducându-mi aminte că în nenumărate rânduri am făcut supărare acestui mare bărbat a lui Dumnezeu, care acum era chemat la odihnă și fericire veșnică. (…)

    Faptul că am petrecut cu Părintele Nicodim cele opt ore în ajunul plecării lui de la noi, și am văzut cu ochii mei starea de liniște, de pace și bucurie duhovnicească îmbinată cu zâmbetul acela așa de dulce și plăcut, a avut asupra ființei mele, o putere de convingere și o influență de nedescris.

    Dacă aproape toată viața mea am avut în față o icoană grăitoare de adevărat creștin și vrednic păstor duhovnicesc în persoana Părintelui Nicodim Măndița era desigur nevoie ca să văd cu ochii mei și cum dătătorul de Daruri Dumnezeu, dă sfârșit cu adevărat vrednic celui ce s-a pus în slujba Lui cu toată ființa sa. Și câte n-ar mai fi de spus…

    (Gheorghe Ionescu – Viața și activitatea protosinghelului Nicodim Măndiță, Editura Bunavestire, Bacău, 1996, pag. 4074-419, 442-445)

Nicodim Măndiță – preotul care a făcut ”o revoluție duhovnicească”

    Părintele Nicodim Măndiţă a câştigat lumea prin broşuri şi spovedanie. (…) Cel mai bun canon pe care îl dădea Părintele Nicodim era că după ce te lăsa o jumătate de zi să meditezi la păcate şi să le notezi, te mai lăsa un sfert de oră să-ţi aduci aminte de alte păcate, ca să-ţi facă apoi dezlegarea finală. Aşa erau unii la partea întâi, alţii la partea a doua a spovedaniei, alţii la dezlegarea finală. Oamenii parcă zburau de la uşa lui. Canonul de bază, pe lângă lectură, era format din metanii. Nu dădea multe. Mai dădea şi zile de post. „Şi bursucul posteşte, dar după ce mănâncă plesneşte”; şi să citească cărţi sfinte, Noul Testament şi Biblia, că de acolo vine puterea omului. Deci, citirea cărţilor sfinte era esenţială.

    Toţi ucenicii lui au fost buni cărturari. Nici un ucenic de-al său n-a fost înşelat de sectanţi, căci ştiau bine învăţătura Bisericii. Dar continua canonul: „Te duci acasă, dar când vii, în celălalt post, mai aduci doi ucenici!” Şi fiecare la rândul său avea canon să facă la fel, care era mai bine format. El a făcut o revoluţie duhovnicească în ţară prin spovedanie. Nici un duhovnic nu a avut ucenici, care să reziste peste ani aşa de mult ca ucenicii Părintelui Nicodim. Are azi zeci de mii de ucenici în ţară.

    (Pr. Dimitrie Bejan – Bucuriile suferinței. Evocări din trecut, Vol. II)


Un comentariu:

  1. Îmi cer iertare pentru deranj, dar de ce nu se mai poate copia viața pr Nicodim? Căci înainte se putea copia.

    RăspundețiȘtergere