Parintele Nicodim Mandita
,,Aiasta-i treabă mântuitoare!”
Viaţa părintelui Nicodim Mândiţă este un
reper pentru oricine râvneşte să urmeze calea cea bună, calea
împărătească . Lucrarea duhovnicească a părintelui moldovean, iscusit
apărător al Ortodoxiei, duhovnic la mânăstirile Agapia şi Văratec,
reprezintă un model solid pentru toţi cei care doresc să-şi dedice viaţa
lui Hristos. Părintele trăia în duh, respira, mânca, vorbea, scria în
duh. Grija deosebită în a urma pilda semănătorului, în a împărţi
cuvântul de învăţătură către cât mai mulţi credincioşi a fost zeci de
ani principala sa preocupare. Nicodim Mândiţă a iubit cărţile, dar şi
cărţile l-au iubit pe el, căci olarul dacă nu are lutul bun nu face vase
alese. La fel şi creaţiile sale având în ele sămânţa harului lui
Hristos, au îmbrăcat omul nu numai cu darul cunoştinţei şi al luminii
din cuvânt, ci au îmbrăcat inimile multora cu plante-ornament purtând
mirosul fin al înduhovnicirii.
Îngrijorat de soarta unor
cărţi pe care le-a încredinţat unui librar din Piatra Neamţ, părintele a
făcut un drum spre a colecta şi banii ce i se cuveneau din vânzarile de
carte. Nu cumva să credem că părintele Nicodim era iubitor de arginţi!
Ba dimpotrivă. Precupeţea fiecare bănuţ spre a scoate noi ediţii la
cărţile sale întăritoare pentru suflet, asemănându-se astfel doctorilor
fără de arginţi.
Ajuns la librarul V. Ionescu
inima părintelui a început să bată tare, fiindcă a vazut rafturile
librăriei gemând de cărţi scrise de el şi s-a întristat. S-a mâhnit
părintele crezând că lucrările sale n-au avut căutare şi că de aceea
încă erau în librărie, ci nu în casele credincioşilor.
Cu glas trist a spus aşa parcă într-o doară:
- Nu prea au avut căutare cărţile publicate de mine, nu-i aşa!?
Faţă de munca uriaşă a acestui om care
şi-a scris cărţile cu multă trudă, caligrafiind fiecare literă,
chinuindu-se nopţile la lumina opaiţului, adunând cu migală şi cel mai
mic bănuţ spre a plăti tipărirea cărţilor, părea de neconceput un
insucces. Aproape lăcrimând părintele a vrut să se îndepărteze din acel
loc, dar librarul prinse dintr-o dată a grăi din toţi rărunchii:
- Prea
Cuvioase Părinte, am greşit! Iartă-mă, dacă binevoieşti, că-mi recunosc
greşeala şi-mi pare rău de ea! Fă cu mine ce vrei, taie-mi capul,
omoară-mă: sunt vinovat!
- Cum adică vinovat? a întrebat părintele Nicodim. Ce vină ai dumneata că nu mi s-au vândut cărţile?
– Ba le-au cumpărat, părinte, până
la ultima! Le-au prea cumpărat şi iar le-au cumpărat! Şi, văzând ce
căutare au, le-am retipărit pe cheltuiala mea, gândindu-mă numai la
mine, şi nu ţi-am dat de veste… Ăsta-i păcatul meu!
Faţa părintelui dintr-o dată s-a
înseninat, căci cu bucurie lua cunoştiinţă de o altă lucrare a lui
Dumnezeu. Răsfoi la întâmplare două-trei dintre cărţi sale şi observă că
într-adevăr erau retipărite, fiindcă foaia era mai fină şi grafica mai
îngrijită. N-a putut părintele să-şi ţină prea mult bucuria în frâu, văzând cărţile că-s aşa frumoase şi a exclamat:
- Va să zică, n-am greşit. Oamenii chiar au nevoie de cărţi şi de munca mea. S-a gătat stocul aşa-i?
- Da părinte, zice librarul, pe
primele le-am vândut repede şi m-am gândit să le tipăresc din nou. Ştiu
că mi-am făcut păcat şi-mi cer iertare.
Părintele a întins mâna cu binecuvantare şi a zis:
- N-ai greşit cu nimic, omule!
Ţi-ai făcut datoria de creştin. Ai pus banii dumitale la bătaie, să
răspândeşti cuvânt de învăţătură. Aiasta-i treabă mântuitoare, nu-i
păcat!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu