Protosinghelul Nicodim Mandita

Parintele Nicodim Mandita

,,Aiasta-i treabă mântuitoare!”

Viaţa părintelui Nicodim Mândiţă este un reper pentru oricine râvneşte să urmeze calea cea bună, calea împărătească . Lucrarea duhovnicească a părintelui moldovean, iscusit apărător al Ortodoxiei, duhovnic la mânăstirile Agapia şi Văratec, reprezintă un model solid pentru toţi cei care doresc să-şi dedice viaţa lui Hristos. Părintele trăia în duh, respira, mânca, vorbea, scria în duh. Grija deosebită în a urma pilda semănătorului, în a împărţi cuvântul de învăţătură către cât mai mulţi credincioşi a fost zeci de ani principala sa  preocupare. Nicodim Mândiţă a iubit cărţile, dar şi cărţile l-au iubit pe el, căci olarul dacă nu are lutul bun nu face vase alese. La fel şi creaţiile sale având în ele sămânţa harului lui Hristos, au îmbrăcat omul nu numai cu darul cunoştinţei şi al luminii din cuvânt, ci au îmbrăcat inimile multora cu plante-ornament purtând mirosul fin al înduhovnicirii.

            Îngrijorat de soarta unor cărţi pe care le-a încredinţat unui librar din Piatra Neamţ, părintele a făcut un drum spre a colecta şi banii ce i se cuveneau din vânzarile de carte. Nu cumva să credem că părintele Nicodim era iubitor de arginţi! Ba dimpotrivă. Precupeţea fiecare bănuţ spre a scoate noi ediţii la cărţile sale întăritoare pentru suflet, asemănându-se astfel doctorilor fără de arginţi.

            Ajuns la librarul V. Ionescu inima părintelui a început să bată tare, fiindcă a vazut rafturile librăriei gemând de cărţi scrise de el şi s-a întristat. S-a mâhnit părintele crezând că lucrările sale n-au avut căutare şi că de aceea încă erau în librărie, ci nu în casele credincioşilor.

            Cu glas trist a spus aşa parcă într-o doară:

-         Nu prea au avut căutare cărţile publicate de mine, nu-i aşa!?

Faţă de munca uriaşă a acestui om care şi-a scris cărţile cu multă trudă, caligrafiind fiecare literă, chinuindu-se nopţile la lumina opaiţului, adunând cu migală şi cel mai mic bănuţ spre a plăti tipărirea cărţilor, părea de neconceput un insucces. Aproape lăcrimând părintele a vrut să se îndepărteze din acel loc, dar librarul prinse dintr-o dată a grăi din toţi rărunchii:

-   Prea Cuvioase Părinte, am greşit! Iartă-mă, dacă binevoieşti, că-mi recunosc greşeala şi-mi pare rău de ea! Fă cu mine ce vrei, taie-mi capul, omoară-mă: sunt vinovat!

- Cum adică vinovat? a întrebat părintele Nicodim. Ce vină ai dumneata că nu mi s-au vândut cărţile?

            – Ba le-au cumpărat, părinte,  până la ultima! Le-au prea cumpărat şi iar le-au cumpărat! Şi, văzând ce căutare au, le-am retipărit pe cheltuiala mea, gândindu-mă numai la mine, şi nu ţi-am dat de veste… Ăsta-i păcatul meu!

Faţa părintelui dintr-o dată s-a înseninat, căci cu bucurie lua cunoştiinţă de o altă lucrare a lui Dumnezeu. Răsfoi la întâmplare două-trei dintre cărţi sale şi observă că într-adevăr erau retipărite, fiindcă foaia era mai fină şi grafica mai îngrijită. N-a putut părintele să-şi ţină prea mult bucuria în frâu, văzând cărţile că-s aşa frumoase şi a exclamat:

- Va să zică, n-am greşit. Oamenii chiar au nevoie de cărţi şi de munca mea. S-a gătat stocul aşa-i?

- Da părinte, zice librarul, pe primele le-am vândut repede şi m-am gândit să le tipăresc din nou. Ştiu că mi-am făcut păcat şi-mi cer iertare.

Părintele a întins mâna cu binecuvantare şi a zis:

- N-ai greşit cu nimic, omule! Ţi-ai făcut datoria de creştin. Ai pus banii dumitale la bătaie, să răspândeşti cuvânt de învăţătură.  Aiasta-i treabă mântuitoare, nu-i păcat!